Obligaţie de a face. Decizia nr. 195/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 195/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-01-2014 în dosarul nr. 195/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.195 R
Ședința publică din data de 30.01.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr.770/15.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante ZLOTOVICI A. și . SA și intimatul pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001; alte cereri; obligație de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimata reclamantă Zlotovici A., reprezentată de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la fila 18, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul intimatei reclamante Zlotovici A. depune concluzii scrise și solicită respingerea recursului declarat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în prezent Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în raport de dispozițiile Legii nr.165/2013, ca lipsit de interes, în principal, deoarece această pârâtă nu a fost obligată la nimic prin dispozitivul sentinței instanței de fond, iar în subsidiar, ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de M. București, solicită, de asemenea, respingerea acestuia ca nefondat, deoarece se invocă nelegalitatea sentinței raportat la . Legii nr.165/2013, însă precizarea făcută în dispozitiv că măsurile ce se acordă sunt măsuri reparatorii, au avut în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, când nu era în vigoare Legea nr.165/2013. În privința motivului de recurs privind trimiterea dosarului direct la Comisia Centrală, apărătorul intimatei reclamante apreciază că este o măsură legală și solicită menținerea sentinței sub acest aspect.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 16.01.2012 sub nr._, reclamanta Z. A. și . SA au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și personal pe P. G. și S. R. prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD), solicitând:
- soluționarea pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001, a notificării transmisă prin B. „S. D." sub nr. 1394/27.09.2001 și să se dispună acordarea de măsuri reparatorii privind imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp situat în București, Calea Rahovei nr. 376, sector 4, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent stabilite la valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, precum și imposibilitatea restituirii în natură;
- obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 1394/27.09.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;
- obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin P. G..
- obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
In motivarea acțiunii au arătat ca prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1394/27.09.2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București cu nr. de dosar_ au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 500 mp situat în București, Calea Rahovei nr. 376, sector 4, preluat în mod abuziv. La momentul preluării de către stat, imobilul a fost identificat cu nr. 376 A pe Calea Rahovei, așa cum figurează și în actul normativ de preluare și fișa tehnică a imobilului.
Imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție a fost dobândit de autoarea sa, C. I. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5199/01.02.1939 la Tribunalul I., Secția notariat.
Ulterior aceasta a decedat, iar conform certificatului de moștenitor nr. 1066/1975 întocmit la Notariatul de Stat Sector 4 a rămas ca unică moștenitoare mama sa, T. E..
Din anul 1975 autoarea sa, T. E., s-a înscris la rolul fiscal cu imobilul din București, Calea Rahovei nr. 376 compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție dobândit în baza certificatului de moștenitor nr. 1066/1975.
Autoarea sa, T. E. a stăpânit imobilul situat în București, Calea Rahovei nr. 376, sector 4, compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție în până în anul 1977, când în baza Decretului nr. 205/1977 aplicat prin decizia nr. 1229/1977 a trecut în mod abuziv în proprietatea statului. În anexa decretului figurează autoarea, T. E. cu imobil compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție în suprafață de 58 mp.
La momentul exproprierii au fost stabilite despăgubiri în valoare de 2448 lei, din care 1250 lei pentru terenul în suprafață de 500 mp, însă aceste despăgubiri nu au fost încasate, așa cum reiese și din adresa nr. 1841/02.09.2010 a . din declarația autentificată sub nr. 228/28.01.2011 la Biroul Notarilor Publici Asociați T. P. V. și T. D. M..
Ulterior, autoarea T. E. a decedat, după aceasta fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 347/30.10.1996 la Biroul Notarilor Publici Asociați C. V. și A. D., în baza căruia a rămas ca moștenitoare Z. A. împreună cu sora sa T. R. S. R., însă conform art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001 "...de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire", astfel că este unica persoană îndreptățită la restituire.
Conform planurilor cadastrale anexate reiese faptul că terenul din București, Calea Rahovei nr. 376, sector 4 nu poate fi restituit în natură, acesta fiind ocupat de elemente de sistematizare.
In conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 23.06.2011. a depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai există alte acte de depus, respectiv 22.08.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 23.06.2011 nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
M. București încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
. caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. In acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, îh acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. în absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Instanța civilă este competentă conform art. 17 din C. proc. civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art.17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în acest caz instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C. proc. civ.)
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție,imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
Reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță ,iar pârâta ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD. Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
In drept, au fost invocate dispozițiile legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 274 Cod proc. Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În susținerea cererii au fost depuse la dosar, copie conformă cu originalul, următoarele documente: notificarea nr. 1394/27.09.2001; contractul de mandat autentificat la BNP F. M. și asociații sub nr. 2753/14.12.2011; contractul de cesiune autentificat la BNP F. M. și asociații sub nr. 2752/14.12.2011; actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5199/01.02.1939 la Tribunalul I., Secția Notariat; fișa tehnică și releveul imobilului ce a fost situat în București, Calea Rahovei nr. 3 76A eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; certificatul de moștenitor nr. 1066/28.11.1975 întocmit după defuncta C. I. la Notariatul de Stat Sector 4; certificatul de moștenitor nr. 347/30.10.1996 întocmit după defuncta T. E. la Biroul Notarilor Publici Asociați C. V. și A. D.; adeverința de rol fiscal emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5; adresa nr. 2636/_/17.08.2010 a Primăriei Municipiului București, Serviciul Arhivă Acte Administrative, însoțită de Decretul nr. 205/1977, decizia nr.1299/1977 și anexa;adresa nr.1841/02.09.2010 a . de documentele de la dosar; declarația autentificată sub nr. 228/28.01.2011 la Biroul Notarilor Publici Asociați T. P. V. și T. D. M.;certificat de deces - C. I.; certificat de naștere - R. E.; certificat de căsătorie - T. C. cu R. E.; certificat de deces - T. E.; declarație de notorietate autentificată sub nr. 227/28.01.2011 la Biroul Notarilor Publici Asociați T. P. V. și T. D. M.; certificat de naștere - T. A.; certificat de căsătorie - Z. D. cu T. A.; CI - Z. A.; planuri cadastrale cu suprapunere privind imobilul ce a fost situat în București,Calea Rahovei nr. 376; adresa de solicitare soluție nr._/23.06.2011.
La termenul de judecata din 08.10.2012 reclamantii si-au modificat actiunea in sensul renuntarii la capatul 3 de cerere privind obligarea CCSD la înregistrare dosar.
Prin sentința civilă nr.770/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a admis cererea formulată si precizata de reclamanții Z. A. si . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCURESTI, si S. R. prin COMISIA CENTRALA DE STABILIRE A DESPAGUBIRILOR;s-a constatat că reclamanta Z. A. este persoana îndreptățita la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp situat în București, ..376A, sector 4; s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 2752/14.12.2011 (Z. A. cota parte de 73% si . SA cota parte de 27%) constând în despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp situat în București, ..376A, sector 4. Despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor – Legea 247/2005 Titlul VII;a obligat pârâtul Municipiului București prin Primar G. sa înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr.1394/27.09.2001 către Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor;a obligat pârâtul la plata sumei de 2100 lei cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu expert si onorariu avocat.
Analizând ansamblul probelor administrate în cauză prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul a constatat următoarele:
1. La data de 27.09.2001, reclamanta Z. A. a depus notificarea nr.1394 în baza Legii nr. 10/2001, solicitând masuri reparatorii constand în despagubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp situat în București, ..376A, sector 4.
Prin contractul de cesiune drepturi litigioase autentificat sub nr. 2752/14.12.2011 reclamanta Z. A. a cesionat cota parte de 27% din drepturile la masuri reparatorii prin echivalent sau in natura asupra imobilului mentionat catre . SA..
Deși, reclamanta a făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul M. București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În termenul prevăzut pârâtul nu a comunicat necesitatea completării dosarului, ceea ce înseamnă că avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamant, în cadrul termenului imperativ de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamanți, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 citată și mai sus, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă (desigur, referirea la evocarea fondului conform art. 297 alin.1 C.pr.civ. sugerează doar că instanța are plenitudine de jurisdicție asupra cererii de restituire, chiar când aceasta nu a fost soluționată de unitatea deținătoare – observația tribunalului) și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.”
Cu privire la fondul notificării, Tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată. Cu privire la limitele învestirii, tribunalul a reținut că s-a solicitat prin notificare acordarea de masuri reparatorii constând în despagubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp situat în București, ..376A, sector 4.. Prin actiunea formulata, reclamanta a solicitat acelasi lucru, respectiv despagubiri.
Imobilul în litigiu este situat în București, ..376A, sector 4 și a fost proprietatea lui C. I., conform actului de vanzare cumparare autentificat sub nr. 5199/01.02.1939.
In urma decesului defunctei a ramas mostenitoare T. E., in calitate de sora, conform certificatului de mostenitor nr. 1066/28.11.1975. De pe urma defunctei T. Eena a ramas mostenitoare reclamanta, conform certificatului de mostenitor nr. 347/30.10.1996.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 205/1977, de la autorul reclamantei T. E., la detalierea acestuia precizandu-se teren în suprafață de 500 mp si constructie în suprafata de 58 mp.
Prin declaratia autentificata sub nr.228/28.01.2011 reclamanta a precizat ca a primit despagubiri în cuantum de 2448 ROL (fila 21), din care 1250 lei pentru teren.
După cum rezultă din raportul de expertiza depus la dosar . imobilului care a purtat adresa .. 376A este ocupat in totalitate de elemente de sistematizare, alei pietonale si spatii verzi.
Tribunalul a reținut că raportat la limitele învestirii, conturate prin notificarea formulată, se impune analizarea îndreptățirii reclamantilor la a primi măsuri reparatorii pentru imobilul descris de parti.
Având în vedere prevederile art. 2 alin. 1 lit. h și lit. i din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea imobilului în litigiu prin Decretul nr. 205/1977 este calificată de tribunal ca fiind abuzivă, motiv pentru care tribunalul urmează a aprecia că imobilul face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație. Astfel, imobilul a fost preluat cu titlu, conform art. 2 alin. 1 lit. h din Legea 10/2001.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază si moștenitorii legali si testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Conform art. 4 alin. 3 din același act normativ, depunerea cererii de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii 10/2001, operând o repunere de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii care, după data de 06 martie 1945, nu au acceptat moștenirea.
Reclamanta, în calitate de proprietar, a formulat notificare în baza Legii 10/2001, astfel încât este îndreptățita să formuleze cerere de acordare a măsurilor reparatorii, avand calitatea de persoane îndreptatită.
În ceea ce privește modalitatea concretă de reparație, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată, reclamanta a solicitat acordarea de despagubiri pentru imobilul teren, că prin cererea introductivă de instanță a solicitat același lucru, acordarea de despăgubiri, așa cum s-a subliniat și mai sus.
În acest sens, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, stabilește ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, principiu reluat și de dispozițiile art. 9 din lege. În plus, tribunalul reține că, art. 10 din lege prevede că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar, pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Tribunalul a reținut și incidența prevederilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Sub aspectul modalității concrete de restituire, tribunalul a reținut din cuprinsul notei de reconstituire, terenul este în prezent afectat de elemente de sistematizare descrise mai sus. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora (1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
În cauză, conform decretului de preluare rezultă că imobilul era compus din teren în suprafață de 500 mp aceste probe fiind de natură să formeze convingerea instanței că se cuvine acordarea de despăgubiri raportat la imobilul descris in decretul nr. 205/1977.
Se constată că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că M. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare.
Afectarea terenul în integralitate de elemente de sistematizare nu a fost contestată în cauză, prin urmare, tribunalul va admite în parte cererea și va dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul identificat conform actului de preluare, ținând cont de principiul disponibilității.
Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța va constata că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În condițiile art. 11 alin. 2, 4, 5 și 6 din Legea nr. 10/2001, din cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare conform legii speciale, la valoarea de circulație a imobilului, vor fi deduse despăgubirile încasate pentru teren la data exproprierii, în cuantum de 1250 ROL.
Având în vedere aceste considerente, acțiunea precizata a fost admisă în sensul constatării calității reclamanților de persoane îndreptățite la a primi măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 500 mp situat în București, ..376A, sector 4., care vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor – Legea 247/2005 Titlul VII.
2. In ceea ce priveste capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului MUNICIPIULUI BUCUREȘTI prin Primar G. să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 1394/27.09.2001 catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor, Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
Analizând logic aceste dispoziții, intenția evidentă a legiuitorului fiind aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.
În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.
Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.
În prezenta cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Rezultatul acestei interpretări corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, Tribunalul apreciind așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.
Pentru considerentele expuse s-a admis si capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului Municipiului București prin Primar G. să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 1394/27.09.2001 catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor.
In temeiul dispozițiilor art. 274 C. urmeaza a fost obligat paratul M. Bucuresti la plata cheltuielilor de judecata, respectiv 2100 lei, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs în termen legal:
- pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, considerând că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal, invocând art. 304 pct. 9 și art. 3041 din Codul de Procedură Civilă și solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul înlăturării din cuprinsul dispoziției a obligării Primarului G. al Municipiului București la transmiterea dosarului despăgubire direct către Comisia Centrală.
În motivarea recursului, s-a arătat că:
Potrivit art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziții legale în vigoare la momentul introducerii cererii, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor,a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor. "
De asemenea, potrivit art. 16 alin. 21 Titlul. VII din Legea nr. 247/2005, "dispozitiile autoritătilor administratiei publice locale vor fi centralizate pe judete la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
S-a apreciat că instanța de fond nu a înțeles interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale, și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului București.
Or, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, s-a referit aici la Titlului VII din Legea nr.247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "Iegislator pozitiv (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).
În acest context, s-a atras atenția asupra faptului că în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Potrivit acestui act normativ, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conform art. 17 alin. 1, Iit. a din Legea nr.165/2013, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile investite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.
Totodată potrivit prevederilor art. 21 alin. 3 din Legea nr.165/201 "Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect".
Mai mult, în prezenta cauză devin incidente prevederile noului act normativ, având în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr.165/2013, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică(. . _.) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.
- pârâtul M. București prin P. G. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 cod proc. civ. ("hotararea pronuntata este lipsita de temei legal, ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii"), modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, s-a arătat că:
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea 247 /2005, deci unitatea detinatoare nu mai poate fi obligata sa emita dispozitie, cu propunere de acordare a masurilor reparatorii în conditiile acestei legi conform art.1 al.1 și al.2,art.4,art.16,si art.50 din legea 165/2013,M. Bucuresti urmează să fie obligat sa emita dispozitia,în sensul art.1 ,al.2, respectarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
In ceea ce priveste capatul de cerere prin care instanta obliga institutia sa înainteze dosarul aferent notificarii nr.1394/27.09.2001 direct Comisiei Centrale de Stabilire a Despagubirilor, s-a solicitat a fi avut în vedere art.16 alin 21 din OUG 8l/2007, conform căruia institutia emitenta înainteaza întreg dosarul, dispozitia direct catre Institutia Prefectului Municipiului Bucuresti, în vederea întocmirii ordinului de legalitate si nu catre CCSD.
Totodata în temeiul art.274 Cod pr.civ. instanța a obligat institutia la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 2100 lei cheltuieli de judecata, deși în opinia recurentului institutia nu datoreaza aceste cheltuieli. Astfel potrivit art.274 alin.l cod pr.civ. "partea care cade în pretentii va fi obligata la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata". In ceea ce priveste obligatia institutiei de a suporta cheltuielile de judecata în cuantum de 2100 lei, s-a considerat ca în cauza nu sunt îndeplinite dispozitiile art. 274 Cod de procedura Civila.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază recursurile ca fiind întemeiate, urmând a fi admise, cu modificarea în parte a sentinței recurate, pentru următoarele considerente:
Asupra recursului pârâtului M. București:
În primul motiv de recurs, se invocă faptul că potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, astfel că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată sa emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii, în condițiile acestei legii.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/16.05.2013, în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte prevăzută în capitolul III.
Prin art. 4 din Legea nr. 165/2013, se prevede că dispozițiile acestei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010.
În speță, sentința atacată a fost pronunțată la data de 15.04.2013, dată la care erau în vigoare dispozițiile anterioare în materie, respectiv capitolul VII din Legea nr. 247/2005, astfel că instanța de fond a respectat prevederile legale existente la data pronunțării soluției.
Împrejurarea că ulterior soluționării, a fost adoptată și publicată Legea nr. 165/16.05.2013 (privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România) nu poate fi reținută ca afectând legalitatea unei hotărâri judecătorești pronunțate înainte de . noii legi, chiar dacă, potrivit art. 4, normele noi se aplică și proceselor în curs de judecată.
Nu se poate considera că noile dispoziții legale, intervenite după soluționarea primei instanțe, impun cu necesitate modificarea hotărârii aflate în analiză. Recurentul - pârât M. București a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a „măsurilor reparatorii prin echivalent”, fără a fi specificată categoria acestora. Sintagma este reluată și în Legea nr. 165/2013, care în art. 1 alin. 2 precizează expres că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte, prevăzută la capitolul III. Or, acesta din urmă reglementează procedura administrativă ce urmează emiterii dispoziției cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și care evident că în prezent, nu poate fi dispusă și executată, decât în modalitatea de compensare prin puncte, modalitate ce a rămas a fi stabilită de către Comisia Națională conform art. 21 din Legea nr. 165/2013.
Ca atare, dispoziția primei instanțe – în forma în care a fost elaborată, cu privire la obligația emiterii dispoziției conținând propunere de acordare a masurilor reparatorii – corespunde și noilor prevederi legale, cuprinse în Legea nr. 165/2013, astfel încât această primă critică a căii de atac apare ca neîntemeiată.
În cel de al doilea motiv de recurs, se critică modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtului M. București de a preda dispoziția motivată (vizând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobil), către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Despăgubirilor.
Curtea apreciază că această soluționare este afectată de motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 aplicabile și care au același conținut cu dispozițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ce sunt abrogate în prezent.
În cuprinsul Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. Conform art. 16 alin.21 dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
În prezent, dispozițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt abrogate, însă acestea au fost înlocuite de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 ce au același conținut.
Se reține astfel, că legea a prevăzut exercitarea controlului de legalitate de către prefect, asupra acestor dispoziții conținând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu înaintarea ulterioară a dispoziției conținând avizul de legalitate, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, sub un prim aspect, se constată că nu poate fi obligată unitatea administrativ teritorială, la înaintarea dispoziției direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că a fost făcut de către instanța de judecata, controlul de legalitate, acesta nu poate să privească decât calitatea de persoane îndreptățite și măsurile reparatorii, nu si verificarea emiterii dispoziției cu respectarea hotărârii judecătorești, astfel că nu se poate eluda controlul de legalitate exercitat de prefect.
Etapa procedurii administrative presupune pe lângă înaintarea întregii documentații instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate și alte proceduri de centralizare a dosarelor, aceste dispoziții legale reglementând o procedură unitară pentru toți beneficiarii de măsuri reparatorii prin echivalent. O soluție contrară ar conduce la crearea de inechități în cadrul sistemului de despăgubire stabilit de legiuitor.
Ca atare, acest motiv de recurs apare ca întemeiat și impune modificarea în parte a soluției instanței de fond.
În ceea ce privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 247 alin. 2 Cod procedură civilă, pârâtul M. București fiind în culpă procesuală prin nesoluționarea notificării timp de aproximativ 11 ani, în condițiile în care nu a solicitat reclamanților completarea dosarului administrativ, cu acte doveditoare ale dreptului de proprietate în discuție.
Asupra incidenței dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, se reține că instanța de judecată are posibilitatea de a mări sau micșora cuantumul cheltuielilor de judecată, însă aceasta este o opțiune și nu o obligație, care a fost corect apreciată la datele speței și natura cheltuielii constând în onorariu avocațial.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondată această critică.
Asupra recursului pârâtului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor:
Curtea constată că se invocă un singur motiv, comun cu a doua critică a celuilalt recurs, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București de a preda dispoziția motivată, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Despăgubirilor
Cum această soluționare a fost deja analizată, fiind găsită ca întemeiat motivul de recurs, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 312 Cod pr. civilă, în sensul modificării în parte a sentinței recurate, prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de înaintare a dosarului administrativ către CCSD. Vor fi menținute restului dispozițiilor hotărârii atacate, pentru considerentele deja expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr.770/15.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante ZLOTOVICI A. și . SA și intimatul pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de înaintare a dosarului administrativ către CCSD.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. B. A. C. M. A. M.
GREFIER
M. D.
RED.ACB
Tehnored.MȘ/ ACB/ 2 ex.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 140/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 11/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
