Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1063/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1063/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-10-2015 în dosarul nr. 1063/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1063
Ședința publică din 14.10.2015
Curtea constituită din:
Președinte - A. D. T.
Judecător - M. G. R.
Judecător - A. P. B.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă N. V. și de recurentul pârât B. D. împotriva deciziei civile nr.1808 A din 11.05.2015, pronunțate de Tribunalul I. - Secția Civilă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru partaj bunuri comune.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 30 septembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 07 octombrie 2015, apoi la 14 octombrie 2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamanta N. V., în contradictoriu cu pârâtul B. D., a solicitat partajarea imobilului bun comun și atribuirea acestuia.
Se arată în cerere că imobilul situat în P., . și clădire) a fost dobândit în 2007 prin cumpărare prin contractul nr.2219/2007 și că pârâtul nu dorește partajarea amiabilă a acestuia.
Cererea se întemeiază pe art. 673 Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinare și cerere reconvenționala, pârâtul solicită respingerea cererii și arată că ambele părți au contractat câte un împrumut individual, cu care a fost cumpărat imobilul supus partajării, imobil care până la stingerea celor două credite se află sub ipoteca de rangul 1 în favoarea Băncii Transilvania.
Au fost depuse înscrisuri de câtre pârât.
La termenul din 21.01.13 reclamanta și-a precizat acțiunea și a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 euro, reprezentând contravaloarea creditului ipotecar personal al pârâtului, suma achitată de către reclamanta în perioada noiembrie 2011- decembrie 2012.
La 11.03.2013, reclamanta și-a precizat și completat acțiunea solicitând și obligarea pârâtului la plata contravalorii ratelor lunare a creditului bancar nr._/08.06.07, către reclamantă, în ipoteza în care imobilul ii este atribuit acesteia.
A fost încuviințată proba cu acte interogatoriu și expertiza contabilă și construcții.
Prin sentința civilă nr. 2516/2014 Judecătoria Cornetu a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată și a dispus ieșirea părților din indiviziune astfel:
A atribuit reclamantului întregul imobil, situat în P., . și a obligat pe acesta la plata către pârât a sumei de 89.026 lei, reprezentând cota de 50% a acestuia.
A constatat că pasivul masei partajabile este compus din creditul ce face obiectul contractului nr._/08.06.2007 și reprezintă datorie comună a părților și a obligat părțile să achite în cotă de 1/2 fiecare, din valoarea acestui credit, până la lichidarea acestuia
A reținut în esența instanța de fond, în ce privește masa bunurilor comune, că aceasta este cea indicată de reclamantă prin cererea principală de la dosar, mai puțin bunurile mobile pentru care niciuna din părți nu a facut probe concludente ale existenței acestora.
Că potrivit art.30 și urm. Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, iar la desfacerea căsătoriei se împart potrivit învoielii sau în caz contrar, prin hotărâre judecătorească, în raport de partea de contribuție a fiecăruia.
Prezumția că ambii soți au contribuit deopotrivă la dobândirea bunurilor operează numai în lipsa unor probe concludente din care să rezulte că aportul unuia din soți a fost mai mare decât al celuilalt.
Pornind de la textul de lege, practica judiciară a statuat că:
- partea fiecăruia din soți din bunurile comune se determină potrivit contribuției sale efective, reale, la dobândirea și conservarea bunurilor comune;
- contribuția soților la dobândirea bunurilor comune trebuie înțeleasă nu în sensul de contribuție la dobândirea fiecărui bun în parte ci în sensul de contribuție a soților la dobândirea tuturor bunurilor comune;
În speța de față este evidentă contribuția de 50% a ambelor părți la achiziționarea imobilului supus partajării.
Reținând că reclamanta împreună cu minora B. A. locuiește în imobil, instanța de fond a atribuit acesteia întregul imobil, și a obligat reclamanta la plata sultei către pârât, în suma de 89.026lei, aceasta suma reprezentând cota pârâtului de 50%, potrivit valorii identificate în expertiza de specialitate.
Instanța a constatat, în raport de probele existente, că pasivul masei partajabile este compus din creditul ce face obiectul contractului creditului bancar nr._/08.06.07 și care reprezintă o datorie comună a părților.
Ambele parți au calitatea de împrumutat nu doar pârâtul și este evident că este o datorie comună. Este adevărat că, așa cum s-a reținut prin expertiza contabilă reclamanta a plătit 6.175,22 euro, dar ½ din aceasta suma era partea ei de datorie, respectiv 3087,61 euro (care trebuia oricum plătită).
Având în vedere că părțile au avut o contribuție egală la achiziționarea creditului și imobilului, părțile trebuie să achite în cotă de ½ fiecare, din valoarea acestui credit, până la lichidarea acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta N. V., arătând ca în mod greșit instanța de fond a aplicat partajului cu care a fost învestită regulile aplicabile lichidării regimului matrimonial, câtă vreme părțile nu au fost niciodată căsătorite, drept urmare dispozițiile art. 30 C.familiei nu le sunt aplicabile. Cotele părților din imobilul bun comun sunt expres indicate în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2219/6.06.2007.
În ceea ce privește plata sumei de 6.175,22 EURO achitați de apelantă în contul creditului contractat de pârât, aceasta plată s-a făcut în temeiul gestiunii de afaceri. D. urmare se impune obligarea pârâtului la plata contravalorii ratelor lunare achitate de reclamantă în contul acestuia, în ceea ce o privește pe reclamanta fiind obligată să achite aceste rate căci creditul este garantat cu imobilul.
Solicită apelanta și reactualizarea plăților făcute de aceasta în contul acestui credit, arătând că în perioada ianuarie 2014-iulie 2014 a achitat în contul pârâtului sume de 6.355,92 lei.
În ce privește compensarea cheltuielilor de judecata arată că aceasta a fost în mod eronat dispusă de instanța de fond, câtă vreme reclamanta a suportat singură aceste cheltuieli, iar pârâtul s-a opus soluționării amiabile a litigiului.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, în primul rând ca inadmisibil în ce privește extinderea pretențiilor apelantei prin introducerea în apel a unor noi capete de cerere,
Prin cererea de apel se solicită sume noi, distincte de cele solicitate la fond și nenăscute la data soluționării fondului.
În ce privește fondul apelului solicita, de asemenea, a se constata ca susținerile apelantei sunt nefondate.
Prin decizia civilă nr.1808 A/11.05.2015, Tribunalul I. a admis apelul, a modificat sentința civilă apelată în sensul că a atribuit reclamantei imobilul situat în P., ., jud. I., a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 89.026 lei cu titlu de sultă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 33.684,3 lei reprezentând contravaloarea ratelor achitate de reclamanta la creditul contractat de pârât în baza contractului_/8.06.2007, a obligat pe pârât să plătească în continuare ratele la creditul contractat în baza contractului de credit nr._/8.06.2007, în temeiul art. 274 C.pr.civ., a obligat intimatul la plata către apelanta a sumei de 4352,07 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa timbru în cuantum de 852,07 lei și onorariu de avocat în cuantum de 3500 lei.
Tribunalul a reținut că părțile au dobândit imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2219/8.06.2007 de BNPA „Etica” (fila 3-8 dosar fond). Potrivit mențiunilor de la art. II, pct. 2.1. din contract, părțile au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului imobil în cote de cate ½ fiecare, necăsătoriți fiind.
D. urmare, în mod eronat instanța de fond a reținut incidența în cauza a dispozițiilor art. 30 C.familiei, text de lege ce se aplică regimului bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei, câtă vreme părțile din prezenta cauză nu au fost niciodată căsătorite, starea de coproprietate a acestora precum și cotele deținute asupra bunului imobil fiind stabilite în mod explicit prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus menționat.
De asemenea, după cum rezultă din cuprinsul art. IV din contractul de vânzare-cumpărare, pentru achitarea prețului imobilului fiecare dintre părți a contractat câte un credit în suma de 49.560 CHF, după cum urmează:
- apelanta N. V. în baza contractului bancar de credit ipotecar nr._ din 8.06.2007 la Banca Românească SA, membră a grupului N. Bank of Greece;
- intimatul B. D. în baza contractului de credit ipotecar nr._ din 8.06.2007 la Banca Româneasca SA, membră a grupului N. Bank of Greece.
Pentru garantarea celor două credite, părțile au încheiat cu Banca Româneasca SA un contract de ipoteca de rang I asupra imobilul dobândit în coproprietate.
Prin cererea precizatoare formulată la 21.01.2013 (fila 39 dosar) apelanta - reclamanta a solicitat obligarea pârâtului și la restituirea sumei de 3000 EURO, reprezentând contravaloarea ratelor creditului personal al pârâtului, achitate de reclamantă în perioada noiembrie 2011-decembrie 2012.
Din înscrisurile anexate la filele 89-150 dosar fond rezulta ca în perioada noiembrie 2011-septembrie 2013 apelanta a achitat, în contul intimatului, suma totala de 5169,697 EURO
Prin cererea precizatoare din 3.03.2014 (fila 278 dosar fond) reclamanta și-a majorat câtimea capătului al doilea din acțiune la suma de 6.175,22 EUR.
Aceasta fiind situația de fapt, tribunalul a reținut că instanța de fond a făcut o greșită evaluare și interpretare a probelor administrate, precum și o eronata încadrare în drept a situației de fapt reținute, pronunțând în consecință o hotărâre netemeinică și nelegală.
Astfel, din cuprinsul înscrisurilor anexate la dosar, tribunalul a reținut că atât starea de indiviziune a părților, cât și cotele acestora rezultă în mod expres din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2219/8.06.2007 de BNPA „Etica” (fila 3-8 dosar fond), dispozițiile art. 30 C.familiei nefiind incidente în cauză.
În ce privește creditul ce face obiectul contractului de credit nr._ din 8.06.2007 încheiat cu Banca Românească SA, membră a grupului Național Bank of Greece (fila 232-237 dosar) tribunalul a reținut că acesta nu constituie pasiv al masei partajabile, nefiind vorba despre o datorie comună a soților, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci reprezintă o datorie personală a intimatului-pârât.
Împrejurarea că în cursul soluționării prezentei cauze apelanta reclamantă a achitat ratele aferente acestui credit nu este de natură să transforme acest credit într-o datorie comună, în mod evident plățile în discuție fiind făcute de apelanta reclamantă nu în baza gestiunii de afaceri (art. 1330 C.civ), așa cum aceasta susține, ci chiar în baza unui mandat tacit, câtă vreme intimatul cunoștea împrejurarea că apelanta achită ratele de credit în locul său și nu s-a opus unei astfel de gestionari a intereselor sale. D. urmare aceste sume sunt supuse restituirii potrivit art. 2025 alin 2 C.civ
Cât privește părările intimatului, în sensul că apelanta ar fi achitat aceste rate de credit în baza tranzacției încheiate între părți la 4.11.2011, tribunalul a reținut că, într-adevăr, la fila 76-77 dosar fond se afla depusă o astfel de tranzacție, prin care intimatul se obligă să renunțe la cota sa de 50% din imobilul supus partajului „ca plata în avans a pensiei de întreținere necesară creșterii și educării minorei B. A., pentru toată perioada legală de acordare a acesteia”.
În contrapartidă, apelanta se obligă să achite și ratele creditului contractat de intimat, exonerându-l pe acesta de orice obligații față de bancă.
Potrivit dispozițiilor inserate sub denumirea margina „clauze de răspundere”, convenția parților prevede că aceasta devine nulă în cazul în care soluționarea unor pricini aflate pe rolul instanțelor (printre care și dosarul de față) nu se vor finaliza.
Tribunalul a apreciat însă că această tranzacție nu poate fi avută în vedere, aceasta vizând, în realitate, exonerarea intimatului de obligația de întreținere față de copilul său minor. Or, tribunalul a apreciat că, de vreme ce dreptul la întreținere nu aparține apelantei, mama minorei, ci chiar copilului, părinții nu pot tranzacționa asupra unui drept ce nu le aparține.
În ce privește sumele achitate cu titlu de rate la creditul contractat de intimat, tribunalul a apreciat că și acestea sunt supuse restituirii.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi primită critica intimatului referitoare la inadmisibilitatea solicitării acestor sume direct în apel față de dispozițiile art. 294 alin 2 C.pr.civ.
D. urmare, observând că potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert B. C. - G. (fila_ dosar fond), valoarea imobilului supus partajării este de 178.052 lei și că, potrivit raportului de expertiza tehnică contabilă efectuat de expert C. A. I. (fila 264-269 dosar fond) suma achitată de apelanta în contul datoriei pârâtului este de 27.328,38 lei tribunalul, admițând apelul, a modificat sentința civilă apelată în sensul că: a atribuit apelantei-reclamante imobilul situat în P., ., jud. I. și a obligat pe aceasta la plata către intimatul pârât a unei sulte în cuantum de 89.026 lei
A obligat, totodată, pe intimatul pârât la plata către apelanta reclamantă a sumei de 33.684,3 lei (27.328,38 lei reprezentând rate aferente perioadei noiembrie 2011-decembrie 2013, la care se adaugă suma de 6.355,92 lei, reprezentând rate aferente perioadei ianuarie 2014-iulie 2014) și a obligat pe acesta să plătească în continuare ratele scadente la creditul aferent contractului de credit nr._/8.06.2007
În temeiul art. 274 C.pr.civ. a obligat intimatul la plata către apelanta a sumei de 4352,07 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa timbru în cuantum de 852,07 lei și onorariu de avocat în cuantum de 3500 lei.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs ambele părți.
Recurenta – reclamantă N. Valeria solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, deciziei recurate doar cu privire la cheltuielile de judecată în sensul obligării pârâtului B. D. și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamantă pe fondul cauzei la Judecătoria Cornetu în cuantum de 3.300 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în cuantum de 5 lei și onorariul de avocat în cuantum de 3.500 lei și contravaloarea expertizelor tehnice imobiliare în cuantum de 1.000 lei și expertizei contabile în cuantum de 1.000 lei nu numai a cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul efectuat în prezenta cauză, cu cheltuieli de judecată.
Consideră că instanța de apel, în mod greșit, nu l-a obligat pe intimatul-pârât B. D. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamantă în fond la Judecătoria Cornetu în cuantum de 3.333 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în cuantum de 5 lei și onorariul de avocat în cuantum de 3.500 lei, precum și contravaloarea expertizelor tehnice imobiliare în cuantum de 1.000 lei și expertizei contabile în cuantum de 1.000 lei.
Motivul de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 alin.1 pct. 7 hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv la faptul că, deși instanța de apel a admis cheltuielile de judecată efectuate de apelanta-reclamantă, totuși a admis doar cheltuielile de judecată efectuată de apelanta-reclamantă în apel și nu și cheltuielile de judecată efectuate și la fondul cauzei, așa cum ar fi fost normal, cheltuieli pe care, dacă prima instanță ar fi soluționat corect și legal acțiunea ar fi admis obligarea intimatului-pârât și la plata cheltuielile de judecată efectuate de apelanta-reclamantă la fondul cauzei.
Prin urmare, consideră recurenta – reclamantă că prin admiterea apelului și a cheltuielilor de judecată, instanța de apel trebuia să admită atât cheltuielile de judecată efectuate în apel, cât și cele de la fondul cauzei în cuantum de 3.333 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în cuantum de 5 lei și onorariul de avocat în cuantum de 3.500 lei onorariilor expertizelor tehnice imobiliare topo în cuantum de 1.000 lei și construcții și expertizei contabile în cuantum de 1.000 lei efectuate și plătite de apelanta-reclamantă.
De altfel, din dosarul de la fondul cauzei reiese că apelanta-reclamantă a achitat contravaloarea expertizelor topo și construcții și a expertizei contabile efectuate în prezenta cauză, așa cum reiese din chitanțele nr._/1 din 28.10.2013 și nr._/1 din 28.10.2013 existente la fondul cauzei, precum și taxei de timbru pe care apelanta-reclamantă a achitat-o în trei rate eșalonate și a timbrului judiciar în cuantum de 5 lei, precum și a onorariului de avocat în cuantum de 3.500 lei, plăți care sunt dovedite de apelanta-reclamantă prin chitanțele existente la fondul cauzei de la Judecătoria Cornetu.
De altfel, prin cererea de apel, precum și prin concluziile orale, apelanta-reclamantă a solicitat, atât cheltuielile de judecată efectuate de această în calea de atac a apelului, cât și cheltuielile de judecată efectuate în fondul cauzei, dar, cu toate acestea, instanța de apel a admis, în mod greșit, doar cheltuielile din apel, deși trebuia să admită și cheltuielile efectuate și la fondul cauzei care sunt ocazionate de intimatul-pârât din prezenta cauză B. D..
În consecință, consideră că instanța de apel trebuie să acorde prin admiterea apelului și a cheltuielilor de judecată efectuată de apelanta-pârâtă în fondul cauzei de la Judecătoria Cornetu, respectiv în cuantum de 3.333 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în cuantum de 5 lei și onorariul de avocat în cuantum de 3.500 lei onorariilor expertizelor tehnice imobiliare topo și construcții în cuantum de 1.000 lei și expertizei contabile în cuantum de 1.000 lei efectuate și plătite de apelanta-reclamantă.
Prin urmare, consideră recurenta - reclamantă că hotărârea pronunțată de către instanța de apel este contradictorie în ceea ce privește cheltuielile de judecată în sensul că, deși a admis cheltuielile de judecată efectuate de apelanta-reclamantă în apel, le-a omis, în totalitate, pe cele efectuate în fondul cauzei, deși apelul viza sentința primei instanțe de judecată în totalitatea acesteia, inclusiv a cheltuielilor de judecată efectuate în fondul cauzei și pe care, în mod greșit, instanța de fond nu i le-a acordat apelantei-reclamante.
Recurentul – pârât B. D. arată, în motivarea recursului, că starea de indiviziune a părților, cât și cotele acestora rezultă în mod expres din dispozițiile art. 30 C.fam., aceste norme fiind incidente în cauză și nu contractul de vânzare-cumpărare prin care a fost achiziționat imobilul supus partajului cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.
Astfel în chiar partea introductivă a hotărârii, instanța de fond reține temeiul juridic al cererii, respectiv art. 673 Cod de procedură civilă, iar în considerente instanța face . art. 30 din Codul Familiei tocmai pentru a arăta că în situația de față, nefiind căsătoriți, pentru determinarea proporției în care fiecare dintre părți în calitate de concubini, au contribuit la dobândirea bunurilor, se poate recurge la dispozițiile C.Familiei, la fel ca în cazul soților.
Cu privire la cuantumul sultei, se arată că ambele instanțe au apreciat și stabilit acest cuantum la suma de 89.0261ei, care este chiar derizoriu și conduce la inechitate, deoarece:
-imobilul supus partajului a fost cumpărat în anul 2007 cu banii proveniți din cele două contracte de credit bancar ipotecar, al pârâtului și al reclamantei, fiecare credit în valoare de 49.500 CHF, la un curs de aproximativ 2 lei la data contractării;
-așa fiind, banii din cele două contracte de credit au fost convertiți în imobil;
-perioada de plată a creditelor este de 240 luni ( 20 de ani ), lunar câte 285CHF din iunie 2007 până în iunie 2027;
-în prezent valoarea 1CHF este de aproximativ 4,21ei, deci valoarea monedei de plată s-a dublat;
-valoarea imobilului supus partajului la data de 29.10.2013 cand s-a efectuat expertiza tehnică dispusă de instanța era de 178.052 lei, deci s-a redus la mai mult de jumătate față de 2007 ( anul dobândirii ) (pârâtul a formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză, obiecțiuni care au fost respinse);
- deci valoarea imobilului este de 178.052 lei, valoare egală cu ratele de plată pentru unul dintre contractele de credit (cu care a fost cumpărat ½ din imobil în anul 2007) pentru perioada iunie 2015-iunie 2027, respectiv 12 ani x 285CHF/lunar x 4,21ei = 172.0001ei (după 8 ani de la contractarea creditului, pentru următorii 12 ani de plata a ratelor a unui singur credit, valoarea acestora este egală cu valoarea întregului imobil);
- pârâtul care a contribuit cu jumătate din preț la achiziționarea imobilului, rămâne fără casă, locuiește cu chirie, trebuie să primească o sultă de 89.026 lei și în același timp trebuie să mai achite încă 172.000 lei rate scadente contract credit până în 2027;
-în condițiile în care, așa cum pârâtul a arătat și a depus și înscrisurile în dovedire, la data de 04.11.2011 între acesta și apelanta-reclamanta a fost semnată o tranzacție, prin care pârâtul se obliga să-i asigure apelantei liniștita posesie și proprietate a imobilului (dată de la care efectiv pârâtul nu a mai intrat în imobilul supus partajului și tot de la acea dată locuiește la o altă adresa cu chirie) supus partajului, în schimbul preluării de către aceasta a plații ratelor lunare la creditul ipotecar înregistrat sub nr._/08.06.2007 contractat pe numele său.
În același contract, apelanta are calitatea de garant pentru pârât. Începând cu luna noiembrie 2011, apelanta într-adevăr a plătit ratele la contractual de credit al pârâtului, dar nu în calitate de garant ci în calitate de semnatar al tranzacției. Și tot de atunci apelanta a întreprins demersurile necesare către banca creditoare pentru a prelua contractul de credit al recurentului - pârât, banca fiind de acord, dar până acum apelanta nu a mai întreprins niciun demers întorcându-se din nou împotriva recurentului, acesta fiind în situația de a nu mai avea nici casa, locuind cu chirie și în final apelanta solicitând instanței să fie obligat să plătească și ratele pe care ea s-a angajat să le plătească.
Consideră recurentul – pârât, că prima instanță și cea de apel în situația în care au atribuit imobilul reclamantei, ar fi trebuit să nu mai stabilească nicio sultă în sarcina acestuia, dar cu obligarea acesteia de a prelua în plată și ratele creditului său, altfel se ajunge la o situație total inechitabilă așa cum rezultă din calculele pe care le-a prezentat, determinate în mod obiectiv de dublarea cursului monedei în care a fost contractat contractul de credit, respectiv francul elvețian și scăderea valorii de piața a imobilului la mai mult de jumătate.
Tocmai de aceea recurentul - pârât nu a fost de acord cu partajul până la achitarea creditelor decât în condițiile tranzacției semnate de către părți.
Instanta de apel se oprește totuși și asupra tranzacției specificate mai sus, dar în mod tendențios conchide că aceasta tranzacție nu poate fi avută în vedere întrucât vizează exonerarea recurentului - pârât de la plata obligației de întreținere față de minor. Lucru total neadevărat, părțile în momentul încheierii tranzacției pornind tocmai de la faptul că reclamanta rămâne cu imobilul iar pârâtul pleacă și nu solicită nicio sultă, cu alte cuvinte prin predarea jumătății pârâtului de proprietate, având totuși o valoare prin care, consideră recurentul – pârât, că acoperă sumele datorate cu titlu de întreținere, valori egale de altfel dacă facem un calcul sumar: din 2010 timp de 24 ani până în 2034, 24 ani x 121uni x 600 lei/lună = 172.800 lei.
Dar nici cu acest aspect instanța de apel nu este de acord chiar trecând peste aprecierea că recurentul – pârât ar urmări exonerarea de la plata pensiei de întreținere, găsind un alt motiv, respectiv ca numai minora poate tranzacționa (în condițiile în care are doar 7 ani și chiar dacă pentru actele minorului hotărăsc părinții).
Cu privire la sumele solicitate direct în apel, instanța le asimilează greșit dispozițiilor art. 294 alin. 2 Cproc.civ., întrucât așa cum s-a arătat sumele din cele două credite s-au materializat în imobilul partajat, între părți își produce efectele o tranzacție a cărei reziliere nu a fost solicitată de către reclamanta până în prezent, pârâtul a respectat prevederile tranzacției în schimb reclamanta se bucură de întregul imobil și introduce plângeri la toate organele inclusiv la mine la serviciu și în instanță, nemulțumită probabil că este singur proprietar al imobilului și urmărind probabil ca din banii pe care îi ia de la recurentul - pârât să își achite inclusiv contractul său de credit (de altfel din calcule așa rezultă).
Pentru aceste considerente, recurentul – pârât solicită casarea deciziei civile recurate, iar pe fond, respingerea cererii de partaj, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului formulat, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.pr.civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului formulat ca neîntemeiat.
Pe fondul cauzei, consideră că instanța de apel a făcut o corectă apreciere în sensul că starea de indiviziune a părților reiese din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2219 din 08.06.2007 autentificat de BNPA Etica prin care prin părțile au cumpărat imobilul situat în orașul P., ., județul I. și nu dispozițiile art. 30 din Codul familiei.
Mai mult, cotele de 50% ale fiecăruia dintre părți din valoarea imobilul situat în orașul P., ., județul I. reies din chiar contractul de vânzare-cumpărare nr. 2219 din 08.06.2007 autentificat de BNPA Etica și nu din vreo dispoziție legală a Codului familiei care nu își găsește aplicare în prezenta speță.
În ceea ce privește sulta în cuantum de 89.000 Iei pe care instanța de apel a stabilit ca recurenta-reclamantă N. V. trebuie să o plătească recurentului-pârât B. D. reiese din valoarea expertizei construcții efectuată în prezenta cauză de expertul B. C., expertiză care stabilește valoarea imobilului Ia momentul partajării, neavând importanță valoarea imobilului la momentul achiziționării sau valoarea creditului contactat de fiecare dintre părți Ia momentul achiziționării.
În ceea ce privește tranzacția invocată de recurentul-pârât B. D. consideră că instanța de apel a apreciat, în mod corect, că această tranzacție reprezintă o exonerare a recurentului-pârât de plata pensiei de întreținere către minora B. I. în condițiile în care dreptul la întreținere aparține minorei și nu mamei minorei, respectiv recurentei-reclamante N. V. pentru a putea să o tranzacționeze, fiind vorba de un drept ce nu îi aparține.
Referitor la plata ratelor achitate de recurenta-reclamantă N. V. după pronunțarea sentinței primei instanței în contul creditului recurentului-pârât B. D., respectiv pe perioada ianuarie 2014-iulie 2014, consideră că prima instanță, în mod corect, a apreciat că aceste rate pot fi solicitate în apel, potrivit art. 294 alin. 2 C.pr.civ., care prevede ca în apel se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.
Prin plata acestor sume de bani plătite de recurenta-reclamanta N. V., în contul CHF_ deschis pe numele recurentului-pârât B. D. de la Banca Românească, reprezintă un act juridic în interesul recurentului-pârât B. D., fără a fi primit mandat din partea acestuia din urmă, fiind o faptă voluntară și unilaterală a recurentei-reclamante și nu o plată făcută în temeiul tranzacției încheiate de părți, așa cum susține recurentul-pârât B. D..
Consideră recurenta - reclamantă că așa cum prevede art. 987 Cod civil, prin această faptă unilaterală și voluntară a recurentei-reclamante N. V. se naște un raport juridic civil în temeiul căruia rezultă drepturi și obligații reciproce între părți, fiind îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri.
Precizează că toate aceste plăți făcute de recurenta-reclamanta în contul creditului ipotecar al recurentului-pârât B. D. sunt făcute pentru a gera interesele acestuia din urmă și nu sunt făcute pentru recurenta-reclamanta N. V. însăși.
În consecință, consideră că recurentul-pârât B. D. este obligat la plata sumelor achitate de recurenta-reclamanta N. V. în contul creditului său personal, întrucât această gestiune de afaceri îi profită în totalitate.
Precizează recurenta - reclamantă că plata acestor sume îi profită recurentului-pârât B. D., pentru că în caz de neplată banca execută silit nu numai imobilul cu care este garantat creditul, ci și toate alte venituri sau bunuri ale recurentului-pârât B. D. pentru achitarea totală a creditului pe care banca poate să-l declare scadent ca urmare a neachitării de către debitor a trei rate scadente.
De asemenea, nu se poate reține susținerea că prin plata creditului de către recurentul-pârât B. D. pentru creditul său personal, s-ar ajunge la situația că acesta din urmă ar urma să plătească o valoare mai mare decât valoarea cotei sale din casă, întrucât casa se împarte la valoarea sa din momentul partajării, iar creditul contactat are valoarea din contractul de credit acordat de bancă la care se adaugă dobânda menționată în contractul încheiat cu banca, valoarea care nu scade, ci crește în funcție de valoarea CHF/L..
Examinând actele dosarului, Curtea constată că este fondat recursul declarat de recurenta reclamantă, acesta vizând exclusiv omisiunea instanței de apel de a soluționa critica sa referitoare la compensarea greșită a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe. Nu poate fi reținută teza recurentei p
Astfel, reținând că, într-adevăr, reclamanta a criticat în apel hotărârea primei instanțe sub aspectul dispoziției greșite privind compensarea cheltuielilor de judecată, însă tribunalul nu a analizat această critică, Curtea constată că recurenta reclamantă a efectuat în timpul judecății în primă instanță cheltuieli constând în taxă de timbru de 3334 de lei, timbru judiciar de 5 lei, onorarii de expert în sumă totală de 2000 de lei și onorariu de avocat de 3500 de lei, în timp ce recurentul pârât a efectuat cheltuieli constând în onorariu de avocat de 500 de lei.
Reține Curtea că susținerile recurentei potrivit cu care nu erau aplicabile dispozițiile legale privind compensarea cheltuielilor de judecată sunt neîntemeiate, ținând seama de obiectul cauzei, fiind fără relevanță, din acest punct de vedere împrejurarea că pârâtul s-a opus la efectuarea partajului ori că nu a formulat o cerere reconvențională. Aceasta, întrucât, potrivit chiar unei jurisprudențe constante, în procesele de partaj părțile au o dublă calitate, de reclamanți și de pârâți, iar soluția pronunțată este deopotrivă în interesul tuturor.
Cât privește cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în fața judecătoriei, ce urmează a fi compensate, Curtea constată că se impune a fi realizată numai o compensare parțială, numai în ce privește cheltuielile cu taxa de timbru și onorariile de expert, nu și cât privește onorariile de avocat, acestea urmând a fi suportate de fiecare parte. Apreciază Curtea că, sub acest din urmă aspect, aceleași considerente arătate deja cât privește natura specifică a proceselor de partaj, care constituie temei al compensării cheltuielilor de judecată, justifică și concluzia potrivit cu care nu poate fi obligat unul din coproprietari să suporte costurile făcute cu apărarea în proces de către celălalt coproprietar.
Așa fiind, Curtea constată, față de cele arătate, că soluția pe care tribunalul trebuia să o adopte cât privește critica vizând măsura dispusă de prima instanță, a compensării cheltuielilor de judecată, era aceea de compensare parțială, numai referitor la taxa de timbru, timbrul judiciar și onorariile de expert, urmând ca în urma compensării, pârâtul să fie obligat la jumătate din cuantum, respectiv la plata sumei de 2669,5 lei, către reclamantă.
Cât privește recursul declarat de recurentul pârât, Curtea constată că sub un prim aspect, acesta vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce ar constitui temeiul coproprietății, susținându-se de către recurent că în mod greșit s-a considerat de către tribunal că nu sunt aplicabile în cauză, sub aspectul naturii coproprietății și al cotelor din dreptul de proprietate asupra imobilului dispozițiile art. 30 C.fam. Nu poate fi reținută teza recurentei privind nulitatea recursului declarat de recurentul pârât, criticile formulate putând fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. p C.pr.civ.
Critica menționată este nefondată, tribunalul reținând corect că nu sunt incidente dispozițiile legale invocate de recurentul pârât, ce reglementează regimul coproprietății devălmașe, câtă vreme, pe de o parte părțile nu au fost căsătorite, iar pe de altă parte bunul supus partajului a fost dobândit prin voința părților în cote părți ideale de 50 % pentru fiecare coproprietar.
Așadar, regimul juridic al bunului imobil, dobândit în coproprietate pe cote părți ca efect al contractului de vânzare cumpărare, a fost stabilit corect de tribunal, acesta nefiind supus regimului comunității de bunuri a soților, reclamantul și pârâtul nefiind căsătoriți. Referirea la dispozițiile art. 6731 C.pr.civ., din cuprinsul deciziei pronunțate în apel este fără relevanță sub acest aspect, câtă vreme normele citate reglementează procedura partajului judiciar, aplicabilă în cazul oricărei forme de coproprietate, nu numai celei devălmașe, dobândită de soți în timpul căsătoriei.
Curtea constată că este nefondată și critica vizând cuantumul sultei, susținerile recurentului referitoare la inechitatea soluției dispuse sub acest aspect neputând conduce la concluzia nelegalității deciziei pronunțate în apel, câtă vreme dispozițiile legale procedurale instituie expres motivele de nelegalitate ce pot fi invocate, potrivit art. 304 C.pr.civ., în calea de atac a recursului.
Împrejurările invocate în sprijinul acestor susțineri, referitoare la scăderea valorii de circulație a imobilului față de momentul achiziționării acestuia ori la dublarea cursului valutei în care au fost contractate creditele pentru achiziționarea imobilului, dincolo de constatarea că restituirea celor două contracte de împrumut a devenit deosebit de împovărătoare pentru părți, nu pot justifica aprecierea că soluția tribunalului ar fi nelegală.
Astfel, câtă vreme pentru achiziționarea imobilului supus partajului, fiecare dintre părți a încheiat câte un contract de credit, obligația restituirii creditului, ce decurge pentru fiecare din propriul contract, nu poate constitui motiv care să împiedice partajarea imobilului potrivit procedurii reglementate de dispozițiile legale, cu atribuirea bunului către unul din coproprietari conform criteriilor legale și cu obligarea acestuia din urmă să achite celuilalt suma ce reprezintă cota parte a acestuia.
Cât privește efectele actului juridic încheiat între părți la data de 4.11.2011 și atestat de avocat în ce privește conținutul, data semnăturii și identitatea părților, intitulat Tranzacție, Curtea constată că și sub acest aspect criticile recurentului sunt nefondate.
Astfel, trebuie observat, sub un prim aspect că actul invocat nu poate avea valoarea unei transmisiuni către recurenta reclamantă a cotei de proprietate deținute de recurentul pârât, astfel cum părțile conveniseră în cuprinsul actului, câtă vreme pentru încheierea sa valabilă convenția părților trebuia să îmbrace forma cerută de lege pentru validitate, respectiv de act autentic notarial, potrivit dispozițiilor art. 888 C.civil rap. la art. 1244 C.civil, aplicabile potrivit dispozițiilor Legii nr. 71/_ pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Mai mult, constată Curtea că, potrivit chiar voinței părților, convenția fusese încheiată chiar în scopul finalizării a două procese ce se purtau între părți, dintre care unul ce face obiectul prezentei judecăți, părțile stabilind că tranzacția devine nulă în cazul nefinalizării celor două cauze civile.
În aceste condiții, dată fiind nulitatea convenției pentru lipsa cerinței de formă, cât privește transmisiunea dreptului de proprietate al recurentului pârât și, în plus, lipsa oricărui efect juridic, în condițiile în care tranzacția nu a fost valorificată în scopul pentru care a fost încheiată, acela al finalizării procesului prin învoiala părților, Curtea constată că actul invocat de recurentul pârât nu poate produce niciun efect privitor la modalitatea în care s-a dispus partajul și au fost soluționate pretențiile reclamantei de restituire a ratelor de credit achitate pentru recurentul pârât.
De asemenea, apreciază Curtea că și aceste din urmă pretenții ale recurentei reclamante au primit o soluționare legală din partea instanței de apel, din perspectiva dispozițiilor art. 294 alin. 2 C.pr.civ., ratele de credit achitate ulterior pronunțării sentinței în primă instanță încadrându-se în categoria veniturilor la care fac referire dispozițiile enunțate și neavând natura unor pretenții noi, cu care prima instanță să nu fi fost învestită.
În consecință, față de cele arătate, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul pârât, urmând să admită recursul declarat de recurenta reclamantă, apreciind că este fondat. În temeiul art. 312 alin. 3 C.pr.civ., va modifica în parte decizia recurată în sensul că va schimba în parte sentința apelată și sub aspectul cheltuielilor de judecată, pe care le va compensa parțial, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2669,5 lei. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
În ce privește cererea recurentei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Curtea, în temeiul art. 274 C.pr.civ., o va respinge, constatând că nu a fost dovedită de către acesta efectuarea vreunei cheltuieli, câtă vreme instanța a revenit asupra dispoziției de achitare a taxei de timbru în recurs, față de faptul că acesta a vizat exclusiv cheltuielile de judecată, pretenții netaxabile potrivit Legii nr. 146/1997 și a normelor de aplicare (Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministerului Justiției), iar la dosar nu a fost depusă o chitanță care să ateste plata onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul - pârât B. D., împotriva deciziei civile nr.1808 A/11.05.2015, pronunțată de Tribunalul I..
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă N. V.. Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în parte sentința apelată și sub aspectul cheltuielilor de judecată, pe care le compensează parțial, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2669,5 lei.
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Respinge cererea de obligare a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R. A. P. B.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./16.10.2015
Trib.I. – A.M.C.; Gh.N.
Jud.Cornetu – A.L.F.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
