Pretentii. Decizia nr. 339/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 339/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 339/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.339
Ședința publică de la 27.02.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea R. G., împotriva deciziei civile nr.1266 din 09.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._/303/2011, în contradictoriu cu intimatul R. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă contestatoarea R. G. personal, lipsind intimatul R. V..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței a taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și timbrul judiciar corespunzător, potrivit înscrisului atașat la fila 15 din dosar.
A fost legitimată contestatoarea R. G., care prezintă C.I., . nr._, eliberată de SPCEP Sector 4 la data de 24.01.2012.
Contestatoarea arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._, la data de 29.11.2013, pe rolul Curții de Apel București – secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, contestatoarea R. G. a solicitat în contradictoriu cu intimatul R. V., anularea deciziei nr. 1266/09.09.2013 pronunțată de către aceeași instanță, rejudecarea recursului și, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței civile nr.5155/30.06.2011 și respingerii ca nefondate a acțiunii de partaj a bunurilor comune, în sensul obligării contestatoarei la plata unei sume de 61.500 euro.
În motivare, contestatoarea a susținut că instanța nu s-a pronunțat sau a reținut și analizat incomplet motivele de recurs invocate (art.304 pct.5, 7 și 9 C.proc.civ.).
Contestatoarea a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art.318 alin.1, teza a II-a C.proc.civ., în cazul în care instanța nu a făcut nicio discuție referitoare la cazurile invocate, nu a examinat în ce măsură argumentele și criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, omițându-le cu desăvârșire și analizând cauza ca și cum ar fi fost învestită cu soluționarea fondului pricinii sau cu judecarea apelului.
Astfel, referitor la încălcarea principiului disponibilității – art.304 pct.5 C.proc.civ., recurenta a arătat că partajul sau împărțeala judiciară (invocată și prin prisma art. 728 din fostul Cod Civil), poate privi doar bunurile aflate în patrimoniul comun la data inițierii partajului, or reclamantul nu a probat niciodată că suma de bani mai exista în patrimoniul comun.
A mai susținut contestatoarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs, amintind doar tangețial că nu pot fi formulate omissio medio cereri direct în recurs.
Contestatoarea a arătat că în realitatea, nu este vorba de nici o cerere nouă formulată direct în recurs și neindicată în motivele de apel, de vreme ce atât instanța de apel, cât și cea de recurs pot invoca motive de ordine publică (în acest sens art.306 Cod procedură civilă), chiar dacă părțile nu le invocă.
Contestatoarea a susținut că instanța de recurs a refuzat să analizeze acest motiv de recurs.
În referire la critica vizând neintrarea în cercetarea fondului - art. 304, pct.7 raportat la art. 312, alin. (5) Cod procedură civilă, recurenta a arătat că instanța de apel a considerat că urmare a disjungerii „partajului bunurilor comune existente material în patrimoniul soților" s-a disjuns un capăt de cerere privind pretenții (formându-se prezentul dosar) - pagina 5 decizie apel.
Tot instanța de apel a arătat că ar exista două dosare, unul de partaj (soluționat prin tranzacție -_ ) și unul de „pretenții" (prezentul dosar), respectiv că judecă o cerere partaj (iar nu o acțiune în pretenții) a unui bun comun înstrăinat în timpul căsătoriei, a cărei valoare a fost înlocuită cu prețul contractului.
Motivarea contradictorie - fie este o acțiune în pretenții având la bază contractul de mandat, fie este o acțiune de partaj (fără a proba că banii mai sunt în patrimoniul comun) -face dificilă analizarea de către instanța de recurs a raționamentului instanței de apel.
Deși a arătat că prin motivarea contradictorie, practic instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, motiv pentru care s-ar impune casarea conform art. 312, alin. (5) Cod procedură civilă,instanța de recurs nu s-a pronunțat în nici un fel asupra incidenței motivului de casare.
În ceea ce privește analizarea incompletă a motivelor de modificare și anume aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6731 Cod procedură civilă și art.728 Cod civil, contestatoarea a susținut că recurenta a invocat faptul că niciodată nu s-a probat faptul că suma de bani obținută din vânzare în ianuarie 2008, s-ar mai fi aflat în patrimoniul comun (în devălmășie) în martie 2011 (la pronunțarea divorțului).
În realitate, suma de bani obținută a fost cheltuită în interes comun și investită în imobilul din Calea Griviței nr. 544A, sector 6, București,pe care părțile au convenit să îl împartă.
În opinia contestatoarei, este de neconceput ca pe calea împărțelii judiciare, să poată fi partajate venituri obținute cu 3 ani înainte de divorț, chiar dacă nu s-a probat că suma efectivă mai exista la data divorțului.
Nu puteau și nu pot fac obiectul împărțelii judiciare decât bunurile și banii care existau efectiv în patrimoniul comun la data împărțelii, iar nu bunuri sau bani care au existat în trecut în patrimoniul comun.
Curtea, în decizia dată nu a făcut nicio apreciere legată de cele de mai sus.
Judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.
Contestatoarea a susținut că instanța de recurs, deși s-a considerat învestită cu acest motiv, nu s-a pronunțat asupra lui.
În calea de atac a contestației în anulare nu s-au administrat probe noi.
Prin raportare la susținerile ce formează contestația în anulare, Curtea constată următoarele:
Din analiza considerentelor, dar mai ales a temeiului pe care și-a întemeiat prezenta cerere, Curtea deduce că în prezenta pricină contestatoarea a expus în mod neechivoc limitele în care solicită judecarea prezentei cereri, acestea fiind date de dispozițiile art. art. 318 teza II din Codul de procedură civilă.
Curtea reține că, potrivit acestui text la care a făcut trimitere contestatoarea: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când …instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Analizând cererea de recurs, Curtea constată că instanța a cărei hotărâre a fost atacată prin prezenta contestație în anulare avea a se pronunța, în esență, asupra obiectului cererii cu care a fost învestită instanța de fond prin raportare la principiul disponibilității, aici putând fi inclusă și critica privind aplicarea greșită a legii prin raportare la limitele învestirii, asupra existenței unei motivări a deciziei instanței de apel, în aprecierea recurentei, contradictorie, care nu face dovada cercetării fondului, respectiv a criticii privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 673/1 Cod procedură civilă și art. 728 Cod civil, susținută de argumentul că nu pot fi partajate venituri obținute anterior divorțului, ci doar bunuri sau bani care există efectiv în patrimoniul comun la data împărțelii, precum și asupra criticii privind aplicarea greșită a legii în privința puterii de lucru judecat a hotărârii de expedient. Aceste motive de recurs au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă.
Or, din analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de recurs s-a preocupat de rezolvarea acestor critici de nelegalitate, răspunzând în esență tuturor acestora.
Astfel, referitor la prima critică, privitor la obiectul cererii și principiul disponibilității, instanța de recurs s-a considerat învestită cu acesta, însă a apreciat că încălcarea principiului disponibilității de către instanța de fond, ca și orice alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii, se putea invoca legal de părți doar în calea ordinară de atac a apelului. S-a reținut că, deși a formulat apel împotriva sentinței instanței de fond, recurenta pârâtă nu a invocat în cadrul motivelor de apel o astfel de critică, situație în care nu o poate formula, omissio medio, direct în recurs.
Referitor la critica privind încălcarea aceluiași principiu de către instanța de apel, instanța de recurs a reținut din considerentele deciziei instanței de apel că aceasta, soluționând apelul, în limita motivelor de apel cu care a fost învestită, a menținut soluția instanței de fond pe baza unor motive de fapt și de drept ce exclud reguli ce țin de răspunderea generală contractuală a mandatarului, cum în mod eronat se susține de recurentă.
În ce privește motivul de recurs referitor la existența unor considerente contradictorii privitoare la natura juridică a cererii cu care instanța de fond a fost învestită, în sensul că într-o parte a considerentelor s-a reținut că ar fi vorba de o cerere de partaj, iar în altă parte că ar fi vorba de o cerere în pretenții, instanța de recurs a analizat considerentele instanței de apel și a constatat că aceasta a calificat cererea formulată de reclamant ca fiind o cerere de partaj având ca obiect un bun înstrăinat în timpul căsătoriei, a cărui valoare a fost înlocuită cu prețul contractului, calificare ce a fost apreciată ca fiind corectă față de cererea depusă de reclamant la filele 9-10 din dosarul nr._ . Faptul că în aceleași considerente instanța a reținut și că această cerere a reclamantului a ajuns să formeze obiect al cauzei de față în urma disjungerii dispusă de instanță prin sentința civilă nr. 5155/30.06.2011, sentință în care cererea ar fi fost calificată ca o cerere în pretenții, nu a constituit în aprecierea instanței de recurs un motiv de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă, invocat de recurentă, motivându-se că textul are în vedere ipoteza în care există contradicție între considerentele hotărârii recurate și nu pe cea în care astfel de contradicții ar exista între considerentele hotărârii atacate și cele ale altei hotărâri, astfel cum se sugerează de recurentă prin motivele de recurs.
S-a mai susținut de recurentă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 6731 Cod Procedură Civilă și art. 728 Cod Civil, partajând venituri obținute de părți cu 3 ani înainte de divorț, deși, potrivit legii, o acțiune de partaj bunuri comune nu poate avea ca obiect decât partajarea bunurilor care au existat în patrimoniul soților la data desfacerii căsătoriei, iar din probele administrate a rezultat că la data divorțului această sumă de bani nu mai făcea parte din patrimoniul soților, fiind anterior cheltuită de aceștia.
Referitor la această critică, instanța de recurs a reținut că textele de lege invocate de recurentă nu au nicio legătură cu situația de fapt redată mai sus, iar situația de fapt reținută de instanțele anterioare cu privire la aceste apărări ale pârâtei nu poate fi rediscutată și modificată în recurs, cale de atac extraordinară ce permite părților invocarea doar a motivelor de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ de art. 304 Cod Procedură Civilă, nu și a unor critici ce țin de netemeinicia hotărârii atacate.
Instanța de recurs a analizat și cea din urmă critică referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5155/30.06.2011, invocată de recurentă tot în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, cu privire la care a constatat că susținerile făcute de aceasta în recurs sunt contradictorii celor făcute în apel. Astfel, s-a reținut că prin apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond s-a criticat faptul că prima instanță nu a avut în vedere autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, în sensul că nu a avut în vedere faptul că părțile conveniseră o cotă de contribuție de ½ pentru fiecare la dobândirea bunurilor comune, nu și aplicarea aceleiași cote pentru cheltuielile comune făcute de soți. În recurs, aceiași parte a susținut că hotărârea mai sus menționată, prin care instanța a luat act de tranzacția părților, nu are autoritate de lucru judecat, fiind pronunțată în procedura necontencioasă. Trecând peste susținerile contradictorii ale recurentei, instanța de recurs a apreciat că sentința civilă nr. 5155/30.06.2011, prin care instanța a luat act de tranzacția părților privind partajul bunurilor menționate în cuprinsul ei reprezintă o hotărâre de expedient, a fost pronunțată în procedura contencioasă și are putere de lucru judecat față de părți cu privire la problemele de fapt și de drept rezolvate prin aceasta. S-a mai arătat că, potrivit dispozițiilor art. 271 alin. 2 Cod Procedură Civilă, tranzacția părților poate fi primită și de un singur judecător, însă această situație nu poate duce la concluzia asimilării unei hotărâri de expedient cu o hotărâre pronunțată în procedura necontencioasă. Or, sentința civilă nr. 5155/30.06.2011 a fost pronunțată de instanța de judecată într-un proces de partaj ce purta între părți, în care acestea invocau și susțineau interese contrarii, situație în care îi sunt aplicabile toate dispozițiile de procedură specifice procedurii contencioase, inclusiv cele privind puterea de lucru judecat a dispozitivului sentinței, cum în mod corect a apreciat și instanța de apel.
Așa fiind, față de toate cele arătate mai sus, reținute din considerentele deciziei atacate cu contestație în anulare, Curtea apreciază că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor cu care a fost învestită.
Curtea reține, totodată, că instituția juridică a contestației în anulare specială, ca și cale extraordinară de retractare, este un remediu procedural pentru greșelile săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, și nu un mijloc de control judiciar asupra temeiniciei și legalității hotărârii din recurs, legiuitorul neurmărind prin reglementarea acestei căi de atac să deschidă părților calea recursului la recurs, sub motivul că s-a stabilit greșit situația de fapt sau că s-a aplicat greșit legea.
Astfel, în cauza S. Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006, Curtea de la Strasbourg, în referire la contestația în anulare a decis că: „Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase", în același sens fiind și: Riabykn împotriva Rusiei, Hotărârea nr._/1999, Mașiniexportimport Industrial Group SA împotriva României, Hotărârea din 1 martie 2006; B. împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.
Curtea reține că în jurisprudența constantă a instanței de contencios european s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.
Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).
Or, în cauza de față, Curtea apreciază că nu poate fi reținută o neregularitate procedurală relativă la hotărârea atacată, în sensul art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență faptul că instanța a răspuns criticilor de recurs invocate de recurentă, fiind expuse considerentele care au constituit temei al soluției adoptate, chiar dacă într-o abordare de esență a convingerilor instanței.
Instanța de recurs a folosit în justificarea poziției adoptate o construcție juridică proprie pentru a-și argumenta soluția de netemeinicie a recursului, astfel că, după pronunțarea deciziei în recurs, nicio altă instanță nu mai poate supune discuției problemele de drept invocate de către recurentă, față de considerentele expuse mai sus, îndeosebi cele referitoare la jurisprudența CEDO, relativ la instituția juridică a contestației în anulare.
În consecință, față de considerațiile expuse, Curtea urmează să constate că acest motiv al contestației în anulare întemeiat pe art. 318 teza II Cod procedură civilă nu poate fi primit, astfel că prin raportare la acest text normativ va dispune respingerea contestației în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatoarea R. G. împotriva deciziei civile nr.1266/09.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/303/2011, în contradictoriu cu intimatul R. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/24.03.2014
-------------------------------------------------
C.A.B.-Secția a III-a – M.I.
- M.A.N.
- I.D.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
