Partaj judiciar. Decizia nr. 1605/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1605/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-10-2012 în dosarul nr. 1605/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1605
Ședința publică de la 4.10.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta reclamantă I. E., împotriva deciziei civile nr. 181 A din 23.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât I. I..
P. are ca obiect – partaj judiciar.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 20.09.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 27.09.2012, apoi la data de 4.10.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin încheierea pronunțată in dosarul nr._ la data de 26.02.2010, Judecătoria sector 5 București a constatat că reclamanta-pârâtă și pârâtul-reclamant au dobândit în timpul căsătoriei cu cote de contribuție de 70%, respectiv 30%, următoarele bunuri comune: imobilul apartament nr.72 situat în București, . nr.2, ., sector 5; imobilul situat în B., ., județ I., compus din teren în suprafață de 4900 mp (1314 mp intravilan și 3586 mp extravilan), construcția edificată pe acesta, formată din parter și etaj, precum și plantațiile existente: 240 buc de viță de vie și 25 pomi fructiferi; autoturismul marca Dacia nr.1310 cu nr. de înmatriculare_
De asemenea, a constatat că reclamanta-pârâtă și pârâtul-reclamant au contractat în timpul căsătoriei datoria comună în sumă de 7000 euro conform contractului nr.BCIT 1488/12.07.2006 încheiat cu Banca Ț. (actualmente Unicredit Ț. Bank).
Pentru a pronunța aceasta încheiere prima instanța a reținut că în timpul căsătoriei încheiată de părți la data de 07.11.1969 și desfăcută prin divorț prin sentința civilă nr. 2090/09.03.2009 pronunțată de Judecătoria sector 5 București, părțile au dobândit bunurile anterior menționate și au încheiat la data de 12.07.2006 un contract de împrumut cu Banca Tiriac (actualmente Unicredit Tiriac Bank) pentru suma de 7000 euro, termenul final de rambursare fiind 17.07.2011, destinația creditului contractat fiind în principal aceea de rambursare integrala a unor credite mai vechi din anii 2004 si 2005.
În ceea ce privește cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune, instanța a reținut o cota majoritara de 70 % în favoarea reclamantei pârâte dată fiind contribuția efectivă a acesteia la dobândirea bunurilor și cheltuielilor familiei prin valorificarea unor bunuri proprii moștenite, munca acesteia în gospodărie și creșterea copiilor pe o perioada îndelungată de aproximativ 30 de ani și veniturile superioare obținute după anul 2000. De asemenea, instanța a avut în vedere faptul că în perioada iulie 2007- martie 2009 după despărțirea în fapt, reclamanta pârâtă a plătit singură, fără contribuția pârâtului reclamant ratele la împrumutul contractat de către părți în timpul căsătoriei și a continuat construcția casei.
Prin sentința civilă nr. 5302/23.07.2010 Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta-pârâtă în contradictoriu cu pârâtul-reclamant si cererea reconvențională, a constatat că reclamanta pârâtă și pârâtul reclamant au dobândit în timpul căsătoriei cu cote de contribuție de 70% si respectiv 30 bunurile comune anterior menționate, a constatat că reclamanta pârâtă și pârâtul reclamant au contractat în timpul căsătoriei și datoria comună în sumă de 7000 euro, conform contractului nr.BCIT 1488/12.07.2006 încheiat cu Banca Tiriac (actual Unicredit Tiriac Bank), a dispus ieșirea din indiviziune a părților, a atribuit în deplină proprietate și exclusivă posesie reclamantei pârâte lotul I format din imobilul situat în localitatea B., ., județ I., compus din teren în suprafață de 4900 mp (1314 mp intravilan și 3586 mp extravilan) în valoare de 586.530 lei și construcția edificată pe acesta, formată din parter și etaj, în valoare de 146.070 lei, precum și plantațiile existente, valoarea totală a lotului astfel atribuit fiind de 732.600 lei, a atribuit în deplină proprietate și exclusivă posesie pârâtului reclamant lotul II format din imobilul apartament nr. 72 situat în București, . nr.2, ., . în valoare de 226.150 lei și autoturismul marca Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare_ în valoare de 4.000 lei, valoarea totală a lotului fiind de 230.150 lei.
Prin aceeași hotărâre, s-a constatat că reclamanta pârâtă are împotriva pârâtului reclamant un drept de creanță în sumă de 5.262 lei, reprezentând cota de 30% din totalul ratelor credit plătite exclusiv după data desfacerii căsătoriei, precum și din capitalul rămas de restituit, a fost obligată reclamanta pârâtă la plata către pârâtul reclamant a sumei de 53.413 lei cu titlu de sultă, în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pentru a pronunța această soluție prima instanța a reținut că bunurile imobile nu sunt comod partajabile în natură, potrivit concluziilor raportului de expertiză dar și manifestarea de voința a parților în sensul atribuirii acestora direct prin hotărâre asupra fondului.
Pentru formarea loturilor, instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 673 indice 9 C.pr.civ respectiv acordul coproprietarilor, mărimea cotelor, natura bunului, domiciliul și ocupația părților. În acest context, instanța a avut în vedere pe de o parte cota de contribuție a reclamantei pârâte de 70%, precum și opțiunile concordante exprimate de către ambele părți.
În ceea ce privește datoria comună, respectiv împrumutul în sumă de 7000 euro conform contractului nr.BCIT 1488/12.07.2006 încheiat cu Banca Tiriac (actual Unicredit Tiriac Bank) s-a apreciat că se impune ca acesta să fie preluat integral de către reclamanta pârâtă, reținându-se în favoarea sa un drept de creanță pentru sumele plătite exclusiv după desfacerea irevocabilă a căsătoriei.
Instanța a apreciat ca nu pot fi avute în vedere la stabilirea cuantumului creanței sumele plătite anterior acestui moment, întrucât instanța a ținut seama de aceste plăți exclusive ale reclamantei la stabilirea contribuției majoritare de 70%, după cum reiese din considerentele încheierii pronunțate la 26.02.2010.
Prin urmare, analizând extrasele de cont depuse la dosar, precum și graficele de rambursare, instanța a reținut că la momentul pronunțării hotărârii reclamanta pârâtă mai avea de plată suma de 1727,29 euro și plătise exclusiv între 09.03.2009 și 30.06.2010 suma de 2.390 euro, astfel că, raportând cota de contribuție de 30% a pârâtului reclamant, care guvernează nu doar activul, ci și pasivul, a reținut un drept de creanță de 1.235,187 euro echivalent a 5.262 lei la cursul BNR de la data pronunțării .
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta parata I. E. cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția III-a Civilă.
Apelanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței instanței de fond în sensul menținerii cotei de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, respectiv menținerea partajării bunurilor dobândite în timpul căsătoriei în cote de 70% pentru reclamanta pârâtă I. E. și 30% pentru pârâtul reclamant I. I. și modalitatea de partajare în natură și modificarea cuantumului sultei stabilite în sarcina reclamantei parate constând în micșorarea cuantumului acesteia .
Prin motivele de apel apelanta reclamanta pârâta a susținut că evaluarea imobilelor ce fac obiectul acțiunii este mare în raport de cererea și oferta pe piața imobiliară care a scăzut de la data efectuării expertizei și până în prezent datorită crizei financiare.
De asemenea, susține apelanta că instanța de fond în mod greșit a reținut că valoarea totală a creditului contractat în timpul căsătoriei este de 7000 de euro, omițând să includă și dobânda ce trebuie achitată până la rambursarea creditului care este de 1760 euro.
O altă critică a vizat dreptul de creanță în sumă de 5262 lei reprezentând cota de 30% din totalul ratelor plătite exclusiv de apelanta după data desfacerii căsătoriei precum și din capitalul rămas nerestituit. Consideră apelanta că modalitatea prin care pârâtul reclamant trebuie să fie obligat la plata creditului contractat în timpul căsătoriei trebuie să respecte cota de contribuție stabilită prin încheierea de admitere în principiu.
Referitor la calculul creanței, a susținut că se impunea excluderea creditului din valoarea construcției situată în orașul B. – jud. I. întrucât împrumutul acordat constituie o datorie comună contractată în timpul căsătoriei dar a fost achitată de apelanta fapt recunoscut și de intimat, că acesta a contribuit la sporirea valorii construcției (146.070 RON) din localitatea B. jud. I.. Având în vedere că valoarea creditului a contribuit la stabilirea valorii construcției respectiv a patrimoniului iar prin repartizarea cotei de 30% intimatului i s-a atribuit o valoare de participare mai mare decât cota stabilită și la a cărei plată nu a participat, a susținut că ultima variantă nu reflectă realitatea și a fost propusa ca un alt raționament pe care instanța de fond ar fi putut să-și întemeieze calculul efectuat.
Ca urmare, a solicitat apelanta a se avea în vedere prima modalitate de stabilire a sultei, întrucât această modalitate de calcul respectă cotele de contribuție a fiecărei părți .
Apelanta a depus la data de 20.10.2011 în ședință publică precizări la motivele de apel în sensul că a solicitat să se constate că suma de 4500 euro respectiv suma de 19.350 lei constând din suma de 3500 euro aprox. 15.050 lei reprezintă valoare credit achitat exclusiv de apelantă și suma de 1000 euro aprox.4300 lei reprezintă valoarea îmbunătățirilor imobilului, respectiv montat gresie, parchet, uși, geamuri instalație electrică etc. si reprezintă contribuția proprie a apelantei reclamante parate la edificarea imobilului situat în orașul B., jud. I. această sumă nefiind reținută de instanța de fond.
Prin decizia civilă nr.181A/23.02.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5302/23.07.2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București in dosarul nr._ având ca obiect partaj judiciar, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că dreptul de creanță al reclamantei pârâte împotriva pârâtului reclamant a fost stabilit la suma de 5892 lei, reprezentând cota de 30% din totalul ratelor de credit plătite de reclamantă exclusiv după data desfacerii căsătoriei, reclamanta pârâtă fiind obligă la plata către pârâtul reclamant a sumei de 52.783 lei cu titlu de sultă.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1863 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că suma împrumutată de către părți în baza contractului de credit nr. BCIT 1488/12.07.2006 încheiat cu UniCredit Tiriac Bank SA a fost de 7000 euro, însă suma totală restituită credit plus dobânzi aferente este de 9129 euro, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în apel.
Rezulta astfel că ulterior desfacerii irevocabile a căsătoriei părților în data de 09.03.2009 apelanta reclamanta a achitat singură suma de 2390 euro în perioada 09.03.2009 – 30.06.2010 plus 2073,58 euro ulterior pronunțării sentinței apelate, în total suma de 4463,58 euro în echivalent în lei 19.639,75 lei, astfel încât are un drept de creanță de 5892 lei, corespunzător cotelor de contribuție necontestate ale parților astfel cum fost stabilite de către instanța de fond 70% reclamanta pârâta și 30 % pârâtul reclamant .
Cât privește sumele achitate de părți în timpul căsătoriei cu titlu de rate la creditul sus menționat, inclusiv cele plătite de reclamanta pârâtă după despărțirea în fapt a părților, în mod corect a reținut instanța de fond că aceste sume nu sunt avute în vedere la stabilirea dreptului de creanță al reclamantei pârâte întrucât plata exclusiv de către reclamanta pârâtă a ratelor de credit până la desfacerea căsătoriei a fost avută în vedere și valorificată de către instanță prin reținerea unei cote majoritare de contribuție în favoarea acesteia de 70% .
Ulterior pronunțării însă a sentinței apelate, cum apelanta reclamanta a făcut dovada achitării sumei de 2073,58 euro care se adăugă la suma de 2073,58 euro achitată de reclamanta pârâtă în intervalul 09.03.2009 – 30.06.2010 dreptul de creanță al acesteia este 30% din suma totală astfel plătită de către reclamanta pârâta, 5892 lei .
Criticile apelantei vizând efectuarea lucrărilor de construcții efectuate la imobilul din localitatea B. jud. I. după despărțirea în fapt a părților prin contribuția exclusivă a reclamantei pârâte reprezintă un aspect care a fost avut în vedere de către instanța de fond și a fost valorificat în mod corespunzător în sensul că acest efort material suportat exclusiv de către reclamanta se regăsește în cota de contribuție majoritară de 70% la dobândirea bunurilor comune stabilită în favoarea reclamantei pârâte și necontestată de către aceasta, or nu este posibilă valorificarea acestei împrejurări încă o dată în sensul dorit de apelanta reclamanta care prezintă în cererea de apel o . calcule în vederea scăderii sultei datorate paratului.
În urma compensării sultei datorată de reclamantă pârâtului, stabilită în mod corect de instanța de fond la suma de 58.675 lei cu dreptul de creanță stabilit în favoarea acesteia în apel la suma de 5892 lei, rezultă obligația de plată a sultei diminuate la 52.783 lei în sarcina apelantei reclamante și în favoarea intimatului pârât.
În baza art. 274 alin.1 C.pr.civ a fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1863 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel datorate în mod corespunzător reținerii ca fiind fondată a criticii ce a vizat stabilirea dreptului de creanță ca urmare a partajării sumei totale datorată în baza contractului de credit contractat de către parți.
Împotriva deciziei civile nr.181 A/23.02.2012 a formulat recurs reclamanta.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei mai sus menționate și rejudecând apelul, să se dispună modificarea cuantumului suItei la care urmează sa fie obligata recurenta reclamanta - pârâtă I. E. către intimatul-pârât reclamant I. I., conform valorilor stabilite prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în apel.
După prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că raționamentul instanței de apel expus în motivarea deciziei recurate privind participarea ambelor părți la achitarea creditului este greșit și contrazice răspunsul dat de expertul contabil în raportul de expertiză efectuat în cauză in care se menționează că în perioada 14.07.2006 si 24.07.2007 a fost achitată suma de 1705 euro respectiv suma de 5840 lei din contractul de împrumut ; în perioada 24.06._11 a fost achitată suma de 7424 euro (9129 euro -1705 euro=7424 euro) exclusiv de reclamanta pârâta - suma ce reprezintă un drept de creanță exclusiv.
Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu a reținut ca recurenta a contractat în timpul căsătoriei o datorie comună- creditul acordat la data de 14.07.2006 si achitat integral de reclamanta-parata la 14.07.2011 a fost în valoare de 7.000 euro la care s-a adăugat dobânda rezultând o valoare totală de 9129 euro, conform raportului de expertiza contabila efectuat în cauză.
Din acest credit, în perioada 14.07.2006 si 24.07.2007, a fost achitată suma de 1705 euro de ambele părți iar în perioada 24.06._11 a fost achitată exclusiv de reclamanta pârâtă I. E. suma de 7424 euro.
În situația în care instanța va constata că se impun a fi avute în vedere cotele de participare de70% reclamanta și 30% pârât se poate constata că calculul matematic al instanței de apel este greșit, întrucât și pe valoarea de rambursare a creditului trebuie avute în vedere cotele de participare respectiv de 70% reclamanta și paratul 30% astfel că din suma achitată exclusiv de reclamanta de 7424 euro, instanța trebuia să constate că aceasta are o cota de participare de 70% și trebuie să contribuie cu suma 5196,8 euro iar pârâtul pentru cota de 30% trebuie să achite reclamantei suma de 2227,2 euro la o valoare a euro de 4,2 lei la data stingerii creditului respectiv 9354,24 lei suma ce trebuie scăzută din totalul sultei datorate paratului.
O alta critică vizează nerecunoașterea de către instanța de apel a valorilor unor lucrări de construcție așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel care a stabilit o valoare totală de_ ron.
Din materialul probator efectuat în cauză rezultă că la stabilirea valorii construcției a contribuit și creditul contractat în 2006 dar și o . lucrări efectuate exclusiv pe cheltuiala reclamantei după despărțirea în fapt respectiv 24.06.2007, și pe parcursul derulării procesului, și care au fost realizate din veniturile proprii ale reclamantei si care nu au legătura cu creditul contractat, lucrări care au fost individualizate prin raportul de expertiză construcții efectuat în fața instanței de apel, și care nu se regăseau la data efectuării expertizei dispuse în fata instanței de fond.
Motivarea instanței de apel că aceste lucrări au fost avute în vedere la momentul efectuării expertizei construcții în fata instanței de fond și că prin stabilirea valorii acestora a fost recunoscută și cota de participare de 70% nu este reală, întrucât instanțade fond la stabilirea unei cote de 70% pentru reclamanta a avut în vedere înstrăinarea de către reclamanta a unor bunuri succesorale, iar sumele rezultate au făcut posibilă cumpărarea terenului din . construcției, precum și veniturile realizate de reclamanta care au fost cu mult mai mari decât ale pârâtului.
Se poate constata că în primul raport de expertiză construcții efectuat de expert nu sunt identificate și evaluate lucrările care au fost efectuate în timpul derulării procesului, dovada fiind facturile materialelor care sunt ulterioare datei de 24.06.2007 despărțirii în fapt a părților, când s-a probat ca nu exista un buget comun, astfel că aceste lucrări -terminat tencuieli exterioare si interioare din care s-a dat doar un strop; executat zugrăveli ; montat tâmplăriile ferestrelor de la etaj care sunt astupate cu plăci de PSB ;executat pardoselile de la parter, cu pământ; mansarda unde sunt montate doar o . scânduri, fără a fi fixate; terminat pereți din BCA de la mansarda; terminat șarpanta la care sunt montate doar elemente de structura (grinzi, căpriori, astereala), nu sunt montate termoizolația, sageacul; terminat învelitoare la care lipsesc jgheaburile si burlanele; montat perete de compartimentare dintre cele doua dormitoare de la mansarda; montat scara de acces mansarda; montat tâmplăriile de la garaj (uși, ferestre ) in prezent fiind din panouri OSB; iar instalația electrica provizorie fiind montată doar cea de la parter - au fost efectuate pe cheltuiala exclusivă a reclamantei.
Consideră recurenta că raportul specialitatea construcții efectuat la instanța de apel detailează și evaluează în mod corect lucrările efectuate prin contribuția exclusivă a reclamantei, aceste lucrări fiind cele menționate în primul raport de expertiză și redate mai sus, fiind și absolut necesare a fi executate pentru ca reclamanta să poată locui în imobil.
Aprecierile instanței de apel sunt contrazise de situația reală a lucrărilor identificate de expert ca fiind efectuate de reclamanta și a căror valoare a fost stabilita la suma de 15.340 Iei care trebuie avută în vedere la sulta datorată pârâtului.
Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea decizie recurate, si rejudecând apelul, solicită admiterea apelului si modificarea cuantumului sultei la care urmează sa fie obligata recurenta reclamanta - parata I. E. către intimatul-parat reclamant I. I. conform valorilor stabilite prin cele doua rapoarte de expertiza efectuate in apel.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare a cererii recurentei vizând stabilirea dreptului de creanță ca efect al plății ratelor aferente creditului contractat în timpul căsătoriei și solicitarea acesteia de a se proceda la recalcularea sultei, la care a fost obligată.
Critica este nefondată.
Curtea reține în acest sens, că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor. În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 C.pr.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
În același timp, motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pe care se întemeiază criticile recurentei, se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Acest motiv de recurs nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume, reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor, deja stabilite în căile de atac ordinare, la condițiile de aplicare a regulii de drept.
În acest sens, Curtea reține că anterior modificării prevederilor art. 304 Codul de procedură civilă, prin dispozițiile Legii nr. 219/2005, acest text de lege consacra în art. 304 pct. 10 și 11 posibilitatea modificării unei hotărâri judecătorești dacă se constata că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau daca hotărârea se întemeia pe o greșeala grava de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor. Prevederile art. 304 pct. 10 și 11 au fost însă abrogate în mod expres prin prevederile cuprinse în art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005 și respectiv în art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000 aprobata prin Legea nr. 219/2005.
Verificând conținutul concret al cererii de recurs cu care a fost sesizată, Curtea constată că prin prima critică formulată, recurenta prezintă alături de criticile care vizează modul în care s-a procedat la împărțirea pasivului comun, nemulțumirile sale referitoare la modul de apreciere și interpretare a probatoriului de către instanța de apel.
Or, în raport de considerentele anterior evocate, critica recurentei relativă la modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat valoarea probatorie a mijloacelor de dovada administrate în cauză, mai exact a expertizei contabile administrate în cauză, nu poate face obiectul analizei, în cadrul acestui motiv de recurs.
Astfel, Curtea apreciază că nu pot face obiect al analizei în recurs susținerile recurentei în sensul că a achitat singură în perioada cuprinsă între 24.06._11 suma de 7424 Euro și că raționamentul instantei de apel în ceea ce privește perioada de timp în care a achitat exclusiv debitul ar fi greșit, fiind contrazis de concluziile expertizei contabile realizate în cauză.
Curtea reține totodată că potrivit art. 30 Codul familiei: „bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, achiziționate de soți, în devălmășie”. Aceste dispoziții legale consacră proprietatea comună în devălmășie a soților asupra bunurilor, situație în care partea fiecărui proprietar comun nu este determinată, cunoscută. Întinderea drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea și conservarea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor.
Potrivit situației de fapt stabilită în cauză, în primele faze procesuale, în favoarea recurentei a fost stabilită o cotă de contribuție majoră, la dobândirea bunurilor comune, de 70%. Curtea constată totodată că, în cadrul situației de fapt a cauzei, la stabilirea acestei cote majore, instanțele de fond au avut în vedere mai multe criterii obiective printre care: valorificarea de către recurentă a unor bunuri proprii moștenite, munca acesteia în gospodărie și creșterea copiilor pe o perioadă de timp îndelungată de cca. 30 ani, faptul că aceasta a obținut venituri superioare după anul 2000, faptul că în perioada iulie 2007- martie 2009 a achitat singură ratele la împrumutul contractat de părți în timpul căsătoriei dar și faptul că a continuat construcția casei.
Potrivit aceleiași situații de fapt, recurenta a contractat în timpul căsătoriei un credit bancar în valoare de 7000 Euro, la UniCredit Tiriac Bank SA, conform contractului de credit nr. BCIT 1488/12.07.2006, suma împrumutată fiind folosită în timpul căsătoriei.
Este de asemenea, necontestat în recurs faptul că această datorie este una comună, astfel că, privită drept datorie comună, suma primită cu titlul de împrumut trebuia suportată de ambii soți, în proporție cu partea din comunitate ce li se cuvine.
Întrucât, în cauză, s-a constatat că părțile dețineau bunurile comune în cote de 70% recurenta și 30% intimatul, pe baza contribuției corespunzătoare a acestora la dobândirea lor, iar împrumutul a fost contractat în legătură cu administrarea lato sensu a acestor bunuri - de vreme ce a fost reținut ca o datorie comună – dar în același timp, instanța de fond a apreciat că la stabilirea cotei majorare de contribuție, în favoarea reclamantei, un criteriu îl reprezintă ratele achitate de aceasta în mod exclusiv în perioada iulie 2007- martie 2009, aspect necontestat în apel, în mod corect, suma astfel achitată, pentru perioada menționată, nu a fost avută în vedere la stabilirea dreptului de creanță invocat de recurentă.
Altfel spus, câtă vreme, prestația recurentei, constând în achitarea în mod exclusiv a ratelor la creditul contractat în timpul căsătoriei, în perioada iulie 2007- martie 2009, a fost valorificată de instanțele de fond și a determinat, împreună cu celelalte elemente de fapt, la care face referire instanța de fond, stabilirea în favoarea acesteia a unei cote de 70% la dobândirea bunurilor comune, recurenta nu este îndreptățită să solicite, obligarea pârâtului la a-i restitui cota parte de 30% din împrumutul achitat în perioada de timp menționată, cota acestuia din urmă fiind deja diminuată, ca efect al constatării contribuției exclusive a recurentei la plata acestor rate, întrucât o atare operațiune ar echivala cu o dublă îndestulare a recurentei.
În același sens sunt și prevederile art. 1 alin. 3 din Codul Familei care consacră principiul egalității între soți, fiind inechitabil ca soțul, în raport de care se constată că a contribuit cu o cotă minoritară la dobândirea activului și prin urmare este îndreptățit să primească bunuri echivalente acestei cote, să fie obligat să achite, într-o proporție mai mare datoria comună ( prin obligarea sa la plata către celălalt soț a ratelor achitate exclusiv de acesta din urmă dar și prin diminuarea cotei de contribuție la dobândirea bunurilor comune).
Câtă vreme, în stabilirea existenței și întinderii dreptului de creanță în favoarea recurentei, instanța de apel s-a raportat la ratele achitate în perioada de timp imediat următoare celei deja avute în vedere la stabilirea cotei de contribuție (cuprinsă între data de 09.03._10 și respectiv la sumele achitate ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe) fiind astfel valorificată în integralitate contribuția recurentei la plata ratelor creditului datorie comună (ratele achitate de recurentă în perioada iulie 2007-martie 2009 fiind avute în vedere la stabilirea cotei de contribuite a părților la dobândirea bunurilor comune) și a stabilit că suma astfel achitată este în cuantum de 4.463,58 Euro (19.639,75 lei) stabilirea unui drept de creanță, în favoarea recurentei, corespunzător proporțional cu cota sa de contribuție la dobândirea bunurilor comune, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, ci denotă o corectă aplicare în cauză a normelor și principiilor de drept incidente cauzei anterior invocate.
Curtea apreciază totodată ca nefondată și critica recurentei referitoare la nerecunoașterea unor lucrări de construcție, realizate de aceasta cu venituri proprii, după despărțirea în fapt și pe parcursul derulării procesului.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că, așa cum s-a reținut anterior, prin încheierea de admitere în principiu din data de 26.02.2010, instanța de fond a reținut în favoarea recurentei o cotă de contribuție de 70 % la dobândirea bunurilor comune și că la stabilirea acestei contribuții majore a fost în mod neechivoc avută în vedere și contribuția exclusivă a acesteia, ulterioară separării în fapt, la continuarea construcției casei.
Or, argumentele anterior evocate în analiza primei critici formulate de recurentă sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește această susținere, recurenta neputând pretinde, în temeiul aceleași prestații, o dublă reparație (sub forma unei cote majoritare la dobândirea bunurilor comune dar și sub forma unui drept de creanță, echivalent cu valoarea lucrărilor de îmbunătățire realizate la construcția bun comun, după anul 2007 și până la momentul pronunțării hotărârii instantei de fond).
Pe de altă parte, suplinind motivarea instantei de apel, Curtea, verificând expertiza construcții realizată în prima instanță, reține că la stabilirea valorii imobilului din B., s-au realizat o . corecții, de către expertul desemnat în cauză, corecții impuse de starea imobilului la momentul evaluării sale în prima instanță, care nu era finalizat integral și care au determinat scăderea valorii acestui bun.
Câtă vreme, la stabilirea valorii de circulație a acestui imobil s-a avut în vedere starea imobilului din B., la momentul realizării expertizei în primă instanță, această valoare astfel redusă, fiind avută în vedere de către ambele instanțe de fond la stabilirea valorii activului comun, recurenta nu justifică nici o vătămare, dedusă din neluarea în calcul a îmbunătățirilor realizate de ea ulterior primei evaluări.
În realitate, câtă vreme valoarea masei partajabile a fost stabilită prin raportare la starea imobilului la momentul realizării expertizei în primă instanță, o atare diminuare a valorii acesteia, nu putea să profite exclusiv recurentei, realizarea unor îmbunătățiri ulterior momentului pronunțării sentinței de fond, de către recurenta, la acest imobil, care, de altfel, i-a fost atribuit, profitând exclusiv acesteia.
Altfel spus, în condițiile în care la stabilirea cotei părților și a valorii patrimoniului comun, nu au fost avute în vedere îmbunătățirile realizate de recurentă, ulterior primei evaluări a imobilului din B., valoarea acestui imobil și implicit a întregii mase partajabile, fiind diminuată ca efect al constatării împrejurării că acesta nu a fost integral finalizat iar imobilul a fost atribuit recurentei, intimatul, al cărui lot valoric a fost deja diminuat ca efect al constatării absenței lucrărilor realizate ulterior de recurentă, nu putea fi obligat către recurentă la a suporta contravaloarea acestor lucrări, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiilor fundamentale care guvernează partajul respectiv a principiului egalității de tratament și a echității partajului.
Nemulțumirea recurentei legată de întinderea dreptului recunoscut în favoarea sa, asupra bunurilor comune, în condițiile în care această parte a fost singura care a înțeles să exercite apelul, ar fi putut fi valorificată în cadrul acestei căi de atac, fie prin contestarea criteriilor avute în vedere în acest sens de prima instanță, fie prin contestarea a însăși cotei stabilite în primă instanță, iar nu prin solicitarea unui drept de creanță distinct, în condițiile în care parțial acesta fusese anterior valorificat iar parțial, era reprezentat de contravaloarea unor lucrări de îmbunătățire care nu fuseseră avute în vedere în stabilirea masei partajabile și care profitau exclusiv recurentei.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă I. E., împotriva deciziei civile nr.181 A/23.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât I. I..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.R.L./M.I.
2 ex./17.10.2012
TB-S.3 – S.M.P.; L.C.
Jud.S.5 – L.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 544/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 350/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
