Pretenţii. Decizia nr. 1544/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1544/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-09-2012 în dosarul nr. 1544/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă NR. 1544
Ședința publică de la 27.09.2012
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. N.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant H. T.,împotriva sentinței civile nr.1061 F din data de 24.04.2010, pronunțate de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA.
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa recurentului – reclamant H. T. și a intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură (fax) a fost depusă întâmpinare, la data de 27.09.2012, din partea intimatului – pârât.
Curtea, în ședință publică, în raport de data depunerii întâmpinării, o califică ca și note scrise prin raportare la dispozițiile art. 308 alin. 2 din codul de procedură civilă și întrucât a fost cerută judecata în lipsă, constatând cauza în stare de judecată, califică prezenta cale de atac ca fiind recursul, în raport de dispozițiile Legii 221/2009 și Legii 202/2010 și îl reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 28.03.2012, sub nr._ , reclamantul H. T. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, solicitând în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri de 80.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa.
În motivarea cererii, reclamantul arată că la data de 17.06.1951, în virtutea prevederilor H.C.M. nr. 326/1951 și în special a Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., împreună cu familia a fost strămutat din zona de vest, din ., stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în B., satul Lagăr (inexistent atunci), respectiv Iezeru, județul Călărași, pentru o perioadă de 4 ani 2 luni și 10 zile, între 17 iunie 1951 – 27 iulie 1955, restricțiile recluziunii fiind ridicate prin Decizia nr. 6100/27.07.1955 a M.A.I.
În dovedirea cererii a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, ale Legii nr. 202/2010, art. 21, 22 și 52 din Constituția României și art. 5 și 6 din C.E.D.O.
În cauză, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.
Prin sentința civilă nr.1061/F/24.04.2010 Tribunalul Ialomița a respins acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei reclamantul împreună cu părinții săi a fost strămutat în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 17.06.1951, din localitatea Biled, județul T., fixându-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Iezeru, județul Călărași, până pe data de 27.07.1955 când s-au ridicat restricțiile prin Decizia 6100/1955 a M.A.I.
Măsura strămutării constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în drept fiind aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, conform cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enunțate de lege printre care și Decizia nr. 200/1951.
Relativ la acordarea daunelor morale, art. 5 din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, recunoaște dreptul oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. ”a” teza 1 din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Potrivit art. 145 alin. 4 deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Cu privire la efectul deciziilor Curții Constituționale asupra legilor declarate neconstituționale, art. 145 alin. 1 a stabilit că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Deoarece de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale, în termenul de 45 de zile reglementat de lege, nu au fost puse de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, în lipsa modificării prevăzută de dispozițiile art. 145 alin. 1, se constată că cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor este lipsită de temei legal.
În ceea ce privește efectele juridice ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21.10.2010 asupra proceselor având ca obiect astfel de cereri, procese aflate în curs de judecată la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de Conducere al Curții de Apel București și Colegiul de Conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că ”urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 litera ”a” teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în monitorul oficial”.
Cum la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial al României, respectiv 15.10.2010, cererea reclamantului H. T. nici nu era înregistrată pe rolul tribunalului, față de cele stabilite de instanța supremă, instanța de fond a apreciat că se impune respingerea cererii.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul H. T., calificat de instanță ca recurs, solicitând casarea sentinței apelate și în rejudecare, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la 80.000 euro despăgubiri morale pentru deportare și domiciliu obligatoriu.
În motivare, apelantul reclamant a susținut că sentința apelată este lipsită de temei legal și este dată prin aplicarea greșită a legii (Legea nr.221/2009, Legea nr.202/2010, a Constituției, a art.5 și 6 din C.E.D.O.).
De asemenea, arată apelantul, sentința apelată este o formă de denegare de dreptate, întrucât în paragraful penultim al paginii a II-a din hotărâre, instanța nu respectă un adevăr și anume acela că totuși în 45 zile de la apariția (publicarea în Monitorul Oficial) deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, Parlamentul României, conform art.147 din Constituție, revine asupra articolului 5 din Legea nr.221/2009 și prin art.XIII din Legea nr.202/2010 (intrat în vigoare după 10 zile de la . deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale) reinstituie, legal și constituțional, art.5 din Legea nr.221/2009, în forma finală și actuală (prin art.XIII din Legea nr.202/2010).
Așadar, legea există, ea poartă girul Parlamentului României prin art.XIII din Legea nr.202/2010, este făcută în cele 45 zile prevăzute de art.147 din Constituție, după publicarea deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dar o instanță europeană, denegând dreptatea, o eludează, refuză să o aplice, contravenind legiuitorului și a jurisprudenței europene.
În conformitate cu art.242 Cod de procedură civilă, recurentul a solicitat judecarea în lipsă.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare (calificată ca și note scrise), solicitând calificarea căii de atac ca fiind recurs, potrivit dispozițiilor art.4 alin.6 din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat de pct.1 al art.XIII din Legea nr.202/2010, iar pe fond, intimatul pârât solicită a se avea în vedere forma actuală a art.5 din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat de art.XIII din Legea nr.202/2010.
Intimatul arată că în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, iar față de obligativitatea celor trei decizii ale Curții Constituționale, urmează să se constate că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.
În consecință, solicită respingerea recursului ca nefondat.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii. Ea reprezintă așadar, fundamentul raportului juridic dedus judecății și se materializează practic, în situația de fapt calificată juridic. În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acțiunii.
Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 132 Cod Procedură Civilă, cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.
De asemenea, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.
Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantul H. T. a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă reclamantul a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art.21, 22,52 din Constituția României, sau art. 5,6 ale Convenției Europene privind Drepturile Omului, Curtea apreciază faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci temeiuri juridice internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009.
În consecință, raționamentul juridic al Curții se va raporta și la aceste norme.
2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii 221/2009, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.
3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.
În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.
Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.
Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.
În ceea ce-l privește pe reclamant, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 80.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru exclusiv prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa și a familiei sale (fila 3-6 dosar fond).
Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant și familia sa, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.
4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.
Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.
Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.
Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".
Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).
Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.
Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.
Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.
Sub același aspect, Curtea constată că argumentul dedus din existența dispozițiilor art. XIII din Legea 202/2010, nu subzistă, întrucât acest nou text de lege nu a adus nici o modificare literei a a celui de-al cincilea articol din Legea 221/2009, modificând doar alineatul 1 al respectivei norme. Ca atare, nu se poate vorbi despre o armonizare a textului de lege declarat neconform Constituției, cu actul fundamental, prin intermediul Legii 202/2010. Din această perspectivă, inclusiv critica relativă denegării de dreptate din partea judecătorului fondului, este neîntemeiată.
În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamant, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantului, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).
Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).
În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:
i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.
Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:
„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".
Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.
Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.
Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză, ci dimpotrivă, chiar anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.
Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 K. .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.
În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantului.
ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamantul, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.
În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamantă în motivele sale de recurs.
Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).
Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.
Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.
Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior, au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.
În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului sau chiar a dispozițiilor art. 22 din actul fundamental intern), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea deplină a recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că criticile privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.
Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.
În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamantă, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.
Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.
În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamantul a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și facultatea exclusivă a reclamantului de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare.
iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.
Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:
Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță (regăsit și în cadrul art. 21 din Constituția României) sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
iv. Nu în ultimul rând, prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamantului, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție (regăsite pe plan intern, în aprecierea recurentului, și în cadrul art. 52 din actul fundamental).
Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).
Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).
Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.
Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și, în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamantul putea beneficia concret de procedurile anterior reglementate, în măsura în care înțelegea să uzeze de ele, rezultă atunci că dumnealui nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate de reclamant și pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant H. T. împotriva sentinței civile nr.1061/F/24.04.2010, pronunțate de Tribunalul Ialomița, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 septembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. I. S. C. N.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehnored.M.H/B.I.
2 ex./12.10.2012
T.Ialomița – C.T.D..
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 546/2013. Curtea... | Pretenţii. Decizia nr. 544/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
