Acţiune în constatare. Decizia nr. 1536/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1536/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-09-2012 în dosarul nr. 1536/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.1536

Ședința publică de la 27.09.2012

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - C. N.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții – pârâți G. V. – G. și de M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 1078 A din data de 17.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți G. A. – P., G. R. – B., M. V., M. M. – T. și cu intimatul – pârât C. I. SA.

Obiectul pricinii – acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei pe lista amânărilor fără dezbateri, se prezintă avocat C. C. – T., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât G. V. – G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (pe care o depune), consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat colaborator M. B. A., în baza delegației de substituire nr. 174 din 26.09.2012, în substituirea avocatului titular R. S. F., în calitate de reprezentant al intimaților – reclamanți G. A. – P., G. R. – B., M. V., M. M. – T., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (pe care le depune), lipsind reprezentantul intimatului – pârât C. I. SA.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Intimații – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, solicită instanței a reține că în opinia sa, procedura de citare cu intimatul – pârât . nu este îndeplinită, având în vedere că are cunoștință din alte dosare că acesta și-a schimbat denumirea în ., precum și sediul și în prezent se află în procedura insolvenței, aspecte ce sunt invocate pe calea întâmpinării pe care o depune și o comunică părților adverse.

Intimatul – pârât, prin apărător, având cuvântul, solicită instanței amânarea cauzei pentru a putea lua cunoștință de conținutul întâmpinării.

Curtea, în urma deliberării, apreciază că având în vedere existența la dosarul cauzei, a dovezii de citare a intimatului – pârât ., nefiind o amânare fără dezbateri, remite apărătorului intimaților – reclamanți întâmpinarea și dispune lăsarea cauzei la ordine, la al doilea apel.

La ordine, la a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat C. C. – T., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât G. V. – G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (pe care o depune), consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat colaborator M. B. A., în baza delegației de substituire nr. 174 din 26.09.2012, în substituirea avocatului titular R. S. F., în calitate de reprezentant al intimaților – reclamanți G. A. – P., G. R. – B., M. V., M. M. – T., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (pe care le depune), lipsind reprezentantul intimatului – pârât C. I. SA.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Intimații – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, depun întâmpinare.

Curtea, având în vedere întâmpinarea formulată astăzi de intimații – reclamanți, o califică ca și note scrise, întrucât a fost depusă cu depășirea termenului legal procedural prevăzut de art. 308 al.2 Codul de procedură civilă, d-na avocat calificând însăși înscrisul, ca „note scrise” sub semnătură, în fața instanței, în ședință publică.

Intimații – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, reiterează cererea privind lipsa de procedură cu intimatul – pârât ., întrucât are cunoștință de această situație dintr-un alt dosar – contestație în anulare, având ca obiect constatarea nulității absolute a unui alt contract de vânzare – cumpărare din același imobil încheiat cu această instituție, în care a fost formulată întâmpinare prin care a fost învederată această împrejurare, sens în care depune întâmpinarea de care a făcut vorbire, formulată în dosarul nr._ .

Recurentul – pârât, prin apărător, având cuvântul, susține că într-adevăr, situația expusă de apărătorul intimaților – reclamanți este reală, întrucât s-a deplasat la sediul societății, constatând că imobilul în care și-a desfășurat activitatea ., nu mai este funcțional, ușa de acces fiind închisă cu lacăt.

Recurentul – pârât M. București prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, învederează că din cunoștințele sale, . se află în procedura insolvenței.

Curtea, în urma deliberării, constată că la dosarul cauzei nu s-a realizat dovada vreunei modificări a sediului societății . cu sediul în București, actul depus privind . cu sediul în județul Argeș. De altfel, Curtea constată că modificarea sediului/domiciliului trebuie învederată de către însăși mutată, potrivit procedurii prevăzute de art. 98 Cod Procedură civilă, fapt nerealizat în cauză. Dimpotrivă, la dosarul cauzei (fila 20 dosar recurs), există însuși actul procedural oficial care atestă împrejurarea că procedura a fost realizată cu această parte, la sediul din Splaiul Independenței, București, astfel încât Curtea apreciază că procedura de citare este îndeplinită la acest termen de judecată, cu intimata - pârâtă ..

Recurentul – pârât, prin apărător, având cuvântul, solicită emiterea unei adrese către intimatul – pârât ., pentru a comunica copia cererii prin care a solicitat cumpărarea apartamentului nr.6, situat în imobilul din București, .. 5, ., sector 3, întrucât a depus diligențe în acest sens, dar nu a ajuns la nici un rezultat.

Intimații – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, arată că nu se opun emiterii adresei solicitate de către partea recurentă.

Recurentul – pârât M. București prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, învederează că nu se opune emiterii acestei adrese, apreciind-o utilă în soluționarea prezentului recurs.

Curtea, în urma deliberării, apreciază că în raport de probatoriul deja administrat în cauză, proba solicitată la acest moment de către recurentul – pârât, prin apărător, nu este concludentă și utilă, având în vedere că reaua sa credință a fost reținută la momentul perfectării contractului, în raport de alt element, principal, (respectiv primirea anterior momentului cumpărării apartamentului, a unei notificări din partea intimatului reclamant prin care era atenționat că bunul imobil nu fusese dobândit de stat cu titlu valabil și nu poate fi vândut) decât eventualele mențiuni de pe verso-ul cererii de cumpărare, astfel încât o va respinge. Nu are nici o relevanță data formulării cererii de cumpărare sau referatele întocmite pe marginea sa, ci poziția psihică a părților contractante de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, poziție psihică conturată în mod fundamental și de alte elemente relevante decât cererea. Astfel, chiar dacă ar fi depusă cererea care ar atesta data de martie și nu de august 1996, precum și inexistența unor referate realizate de autoritate pe marginea sa, totuși aceste aspecte nu ar schimba în nici un fel situația de fapt reținută de tribunal, a notificării pârâtului recurent persoană fizică, de către intimatul reclamant, cu privire la nelegalitatea operațiunii juridice de cumpărare a imobilului. De altfel, Curtea constată că recurentul nici nu a realizat dovada susținerii sale relative imposibilității procurării prin demersuri proprii, a acestui înscris până la acest termen de judecată, înscris pe care nu l-a solicitat nici în apel și nici la fond, nedepunând la dosar, nici o cerere adresată autorității prin care să fi solicitat fără succes, copie a cererii respective, în condițiile în care prezentul dosar se află pe rolul instanțelor din anul 2002.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – pârât G. V. – G., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate în temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele argumente:

Susține că în ceea ce privește primul motiv, în mod greșit tribunalul a reținut reaua credință a sa la încheierea contractului de vânzare – cumpărare. Data la care a fost încheiat contractul este 20.03.1996, deci anterior notificării de la 26.07.1996.

Mai mult, notificarea despre care se face vorbire de către instanță, de la 26.07.1997, din punctul său de vedere, este nulă, întrucât numele reclamantului a fost indicat eronat, iar mențiunile privind scara, etajul și apartamentul imobilului, lipsesc.

Cu privire la recursul declarat de M. București prin Primarul General solicită a fi admis, pentru aceleași considerente expuse.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursurilor promovate, pentru considerentele expuse în cadrul motivelor scrise.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimații – reclamanți G. A. – P., G. R. – B., M. V., M. M. – T., prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, față de următoarele considerente:

În opinia sa, instanțele au reținut corect reaua credință a cumpărătorului cât și a vânzătorului la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, întrucât acțiunea a fost formulată în termenul legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru constatarea nulității absolute a acestor contracte încheiate cu nerespectarea legilor în vigoare.

Această situație poate fi constatată, prin raportare la faptul că încă din 17.07.1996 notificarea formulată a fost înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, iar în conformitate cu prevederile art.9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, cu dispozițiile Hotărârii nr. 117 din data de 23.10.1996, Comisia Municipiului București, precum și decizia nr. 1449 din 08.10.1996 emisă de Primarul Municipiului București, se prevedea că aceste imobile nu pot fi vândute anterior soluționării notificărilor formulate, depune practică judiciară.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția Civilă, sub nr.9361/2002, reclamanții G. A. P., G. R. B., Motoiu V. și Motoiu M. au chemat în judecata pârâții ., M. București prin Primar General și G. V. G., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr.130 la data de 21.11.1996 de ., în calitate de reprezentant al vânzătorului, și G. V. G., în calitate de cumpărător, asupra imobilului nr.6 situat în București, ..5, scara II, ., compus din 8 apartamente, a cotei indivize de 6,72% din părțile de folosință . parte indiviza de 46,48 mp teren atribuit în condițiile art.35 alin.2 din Legea nr.18/1991, cu cheltuieli de judecata.

In motivare, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1803/1889 de Tribunalul I. – Secția notariat, P. G. a dobândit în proprietate terenul situat în București, P-ta Sf.G., . a fost cumpărat de la Ș. Capsa.

Prin sentința civila nr.1107/29.11.1939 a Tribunalului I., a fost atribuit moștenitorilor lui P. G. cate 1/5 din imobilul de mai sus, respectiv numitilor V. Constanta, S. Virgilia, Motoiu A., C. L. și A. (D.) P. – fiica, iar prin procesul-verbal nr._/1940 din 09.07.1941, eliberat de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, aceștia și-au intabulat dreptul de proprietate.

S-a mai arătat ca prin Decretul nr.92/1950 au fost trecute în proprietatea statului apartamentele din imobilul sus-menționat (poziția 6320 anexa Decret).

Se mai arata ca prin adresa nr.3897/19.09.2001, Direcția Impozite și Taxe Locale a Primăriei Municipiului București arata ca pentru adresa din ..3, apare ca plătitor de impozit P. G.. Cu privire la numărul poștal al imobilului, se arata ca prin adresa nr.3158/808/06.03.1992 a Direcției Patrimoniului Municipiului București, aceasta confirma ca imobilul ce poarta în prezent nr.5 pe . purtat anterior nr.7 (anterior anului 1907), nr.3 (din 1907 și pana în 1948), ulterior anului 1948 și pana în prezent purtând nr.5.

Se mai arata ca în urma decesului fiicelor lui P. G., au rămas moștenitori reclamanții.

Au susținut reclamanții ca actul de vânzare-cumpărare nr.130/12.11.1996 este lovit de nulitate absoluta, fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor legii nr.112/1995, întrucât imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, nerespectându-se identitatea intre persoana care figurează în lista anexa a Decretului 92/1950 (P. G. – decedat la data de 01.02.1907) și adevărații titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, la data naționalizării, respectiv moștenitorii acestuia.

Reclamanții au arătat ca au solicitat Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr.112/1995 restituirea imobilului în natura (cererea nr.667/27.11.1996) și ca au formulat notificări la sfârșitul lunii iulie 1996, care au fost transmise chiriașilor la începutul lunii august 1996, în sensul ca bunul nu poate fi vândut deoarece a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, și totuși, 7 din cele 8 apartamente din imobil au fost vândute chiriașilor, cu rea-credință, cererile lor nefiind definitiv soluționate.

In drept, cererea a fost întemeiata pe dispozițiile art.1 și 9 din Legea nr. 112/ 1995, art.1 alin.3 din HG nr.20/1996, art.1 alin.3,4, 5 și 6 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, art.948 C. Civil, art.8 din Constituția din 1948, art.6 din Legea nr.213/1998, art.480 și art.481 C. Civil, art.46 din Legea nr.10/2001, art.112 și art.274 C. proc.civ.

In susținere au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri, în copie: arbore genealogic P. G., act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1803/ 27.03.1989 (f.12-14), act adițional (f.15-16), act de răscumpărare (f.17), sentința civila nr.1107/29.11.1939 (f.18,19,20), proces-verbal nr._/1940/09.07.1941 (f.21,23), adresa MB – Primăria Sectorului 3 – Departamentul Economic – DVITL (f.24), adresa nr.1559/09.06.1998 emisa de . (f.25), certificat emis de PMB – Serviciul Nomenclatura Urbana (f.26), acte de stare civila și certificate de moștenitor (f.27-43), contract de vânzare-cumpărare din 21.11.1996 (f.45, 46), notificare din 09.07.1996 (f.48) și dovada comunicării notificării (f.47).

Pârâtul G. V. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, arătând ca reclamanții nu sunt proprietarii imobilului, întrucât în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1803/27.03.1989 al Tribunalului I. – Secția Notariat, cumpărător al imobilului apare G. P. și nu G. P., iar obiectul actului l-a constituit “un loc viran” fără nr. poștal, situat în P-ta Sf. G., . din actul de răscumpărare nr.6177 din 28.08.1897, rezulta ca G. P. a primit un alt loc în Suburbia R. Voda, în suprafața de 690 mp și niciun moment nu se face vorbire despre construcție.

S-a mai arătat ca prin sentința civilă nr.1107/29.11.1939 a Tribunalului I., a fost atribuit numiților L. C., Constanta V., V. S., D. P. și A. M., cate 1/5 din imobilul situat în ..3, urmând ca după rămânerea definitiva a sentinței, bunurile respective sa fie scoase la vânzare prin licitație, însă sentința nu este definitiva, iar dacă ar fi definitiva, înseamnă ca reclamanții au primit echivalentul bănesc al dreptului lor de proprietate, iar imobilul a fost preluat în proprietate de alta persoana.

S-a mai arătat ca ieșirea din indiviziune s-a solicitat asupra bunurilor defunctului G. P., iar nu G. P..

S-a solicitat unirea excepției cu fondul.

Prin sentința civilă nr.4780/26.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București – Secția Civilă în dosarul nr._ (nr. dosar format vechi 9361/2002), s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; s-a admis acțiunea formulata de reclamanții G. A. P., G. R. B., Motoiu V. și Motoiu M., în contradictoriu cu pârâții ., M. București prin Primar General și G. V. G. și s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr.130/21.11.1996 încheiat intre . și G. V. G..

Pentru a pronunța această hotărâre, având în vedere ca la termenul din 19.03.2010, pârâtul a invocat nulitatea cererii de chemare în judecata, întrucât aceasta nu este semnata de către reclamanți, instanța a analizat-o cu prioritate și a înlăturat-o, dat fiind că la momentul introducerii acțiunii a existat împuternicire avocațiala (f 10), prin care se prevedea ca apărătorul reclamanților, d-na Z. C. E., era împuternicita sa efectueze activitățile reglementate de art. 3 din Legea nr. 51/1998. Or, potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 51/1998 (în vigoare la data de 07.08.2002, data semnării împuternicirii), una din operațiunile pe care aceasta era mandatată sa le facă era și redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor, cererea de chemare în judecata având natura unui act juridic procesual.

In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocata de pârâtul G. V. G., instanța, fata de disp art. 137 alin 2 Cod Pr civ, s-a pronunțat cu prioritate asupra acesteia.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune reala pornita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, și presupune, avand în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozițiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează.

In cazul acțiunii în revendicare, prin calitate procesuala activa se înțelege identitatea dintre persoana care deține un titlu de proprietate asupra bunului și cea care formulează acțiunea.

Astfel, numitul P. G. dobândește terenul situat în . Sf. G. Nou, Suburbia R., prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 1803/27.03.1889 de către Tribunalul I. și transcris sub nr. 419/28.03.1889 (f 12-14).

Ca urmare a decesului cumpărătorului, din 01.02.1907 (conform certificat de deces eliberat de Primăria Sectorului 1 la 30.07.1998- f 27), prin sentința civila nr. 1107/29.1.1939 a Tribunalului I. (f 18, 19), s-a stabilit ca succesorii defunctului sunt L. C., Constanta V., V. S., D. P. și A. M., cu cate o cota de 1/5 fiecare, atribuind acestora imobilul din București, .. 3.

Ulterior, după deschiderea cărților funciare, numiții L. C., Constanta V., V. S., D. P. și A. M. (fosta P.) figurează înscriși cu imobilul din București, .. 3, compus din teren în suprafața de 1100 mp și 2 case cu parter și etaj ( 2 prăvălii, 30 camere și 3 magazii) (a se vedea copie proces verbal nr._/1940- f 21,22).

Prin decretul nr. 92/1950, poziția 6320, s-a dispus naționalizarea imobilului din .. 5, pe numele P. G. (a se vedea extras din decret –f 23, adresa nr. 3997/17.09.2001 a DITL Sector 3 și adresa nr.1559/09.06.1998 emisa de .- f 24,25). Identitatea dintre imobilul naționalizat și cel dobândit de P. G. este dovedita de certificatul nr. 3815/808/06.03.2002 eliberat de către PMB-Serviciul Nomenclatura Urbana (f 26), din care rezulta ca imobilul de pe .. 5 a purtat anterior nr. 3, din anul 1901 pana în anul 1948.

Ca urmare a decesului lui P. A. (D.), moștenitori au rămas L. C., Constanta V., V. S., în calitate de surori, M. C. V., M. Valente G., G. A. G. M., în calitate de nepoți de sora (certificat de calitate moștenitor nr. 65/25.09.2002 emis de BNP Liberta și certificat de moștenitor nr. 167/14.09.2004 eliberat de BNP R. O., Rosenberg P.,T. A. – f 156, 157). La data de 03.11.1964 a decedat Constanta V., moștenitoarea sa este G. A. P., în calitate de fiica, conform certificatului de moștenitor nr. 1520/25.10.1988 emis de Notariatul de Stat Sector 2 (fila 34), iar la 24.08.1966 a decedat și numita L. C., succesorii săi fiind G. A. P. (reclamanta în cauza de fata), în calitate de nepoata de sora, reprezentând pe mama sa V. Constanta, precum și M. C. V. și M. Valente G., în calitate de nepoți de sora, reprezentând pe mama lor M. A. (a se vedea certificatul de moștenitor nr. 20/12.01.1989 emis de Notariatul de Stat Sector 5 - fila 35). De asemenea, la data de 10.03.1978, a decedat V. S., aceasta fiind moștenita de către S. L. I., în calitate de fiu (certificat de moștenitor nr. 2064/19.12.1978 emis de Notariatul de Stat Judet Prahova –f 36), care la rândul sau, a decedat, succesoarea sa fiind G. A. P., în calitate de vara primara (a se vedea certificatul de moștenitor nr. 130/28.06.2001 emis de BNP R. P. I. – f 38). Totodata, ca urmare a decesului lui M. A. (01.03.1992), masa succesorala s-a transmis către M. Valente G., M. C. V. și G. A. G. M., în calitate de fii, potrivit certificatului de moștenitor nr. 170/15.09.2004 emis de BNP R. O., Rosenberg P.,T. A. (f 158). S-a mai reținut ca și numitul M. Valente G. a decedat, patrimoniul sau fiind transmis către M. V., în calitate de soție supraviețuitoare (certificatul de moștenitor nr. 224/16.11.2000 emis de BNP R. D. O. –f 40), precum și M. C. V., acesta fiind moștenit de către M. M. T., în calitate de soție și G. R. B., în calitate de nepot de sora, reclamanți în prezenta cauza, acesta din urma fiind succesor și al defunctei G. A. G. M. (a se vedea certificatul de moștenitor nr. 86/05.07.2001 emis de BNP F. N. și certificatul de moștenitor nr. 1854/27.11.1985 emis de Notariatul de Stat sector 2 –f 41,39).

Susținerile pârâtului, în sensul ca în actul de vânzare nr. 1803/1889 apare în calitate de cumpărător G. P., iar nu P. G. și ca nu exista autorizație de construcție pentru casa, nu pot fi avute în vedere.

Faptul ca numitul G. P. este una și aceeași persoana cu G. P. rezulta atât din declarația de notorietate autentificata sub nr._ din 12.10.1942 de către Tribunalul I. (f 33), cât și din actele de stare civila ale numitelor L. C., Constanta V., V. S., A. P. și A. M., în care este menționat, ca tata, fie G., fie G. (f 28,29). Cu privire la construcție, instanța a constatat ca în procesul-verbal de carte funciara, sunt cuprinse în imobilul din .. 3, și construcțiile existente pe teren, cartea funciara având rol de a atesta și a face opozabil dreptul de proprietate al celor înscriși. Trebuie precizat ca înscrierea în cartea funciara s-a făcut în baza sentinței civile nr. 1107/29.11.1939 a Tribunalului I., ceea ce înseamnă ca imobilul nu a fost vândut la licitație, astfel cum se dispunea prin aceasta sentința. Insa, prin aceasta hotărâre, nu s-a procedat la scoaterea la vânzare a imobilului, ci doar s-a constatat ca bunul nu este comod partajabil în natura, astfel încât prin scoaterea la licitație s-ar asigura cota corespunzătoare, aceasta neînsemnând ca imobilul a și fost licitat. De altfel, o dovada a faptului ca acesta nu a făcut obiectul vreunei licitații o constituie faptul ca bunul a fost intabulat în cartea funciara pe numele moștenitorilor lui P. G., iar naționalizarea a avut loc tot pe numele fostului proprietar.

Mai mult, prin decizia civila nr. 821/11.11.2008 a Curții de Apel București, irevocabila, pronunțata în dosarul nr._ (f 131-133), în care a fost parte și pârâtul din prezenta cauza (care a avut ca obiect acțiunea în revendicarea imobilului din .. 5, sector 3, formulata de reclamanți în contradictoriu cu CGMB), s-a statuat ca reclamanții au calitate procesuala activa.

De asemenea, în baza dispoziției nr. 9268/12.12.2007 a PMB (f 149), s-a retrocedat reclamanților imobilul situat în .. 5 (fost nr. 3), sectorul 3 compus din teren în suprafața de 477,73 mp și construcție, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul legii nr. 112/1995, printre care și apartamentul ocupat de pârât.

Pentru toate aceste motive, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiata.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 130/21.11.1996 (fila 44) încheiat între M. București, prin . și pârât, acesta a cumpărat, în temeiul legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 6 situat la etajul 1 al imobilului din București, .. 5, sector 3, compus din camera, bucătărie, cămară, vestibul, baie, boxa în suprafața utila de 61,20 mp în exclusivitate și în indiviziune 6,72% din părțile comune, precum și din teren aferent în suprafața de 46,48 mp.

Acest apartament făcea parte din imobilul care a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

În ceea ce privește susținerea reclamantei, în sensul că imobilul a fost preluat în mod abuziv, instanța a apreciat-o ca fiind întemeiată.

Astfel, deși prin Decizia Civila nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București (dosar nr. 1106/1998 - f 72,73) s-a reținut ca imobilul a fost trecut în patrimoniul statului cu titlu valabil, instanța are în vedere ca aceasta hotărâre a fost pronunțata înainte de . legii nr. 10/2001 (respectiv 14.02.2001). Or, acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin legea nr. 247/2005 (titlul I) a statuat (art. 2 alin1 lit. a ) ca sunt considerate imobile preluate abuziv cele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Cum prezentul litigiu se soluționează după . acestei legi, instanța nu poate face abstracție de aceasta reglementare, aceasta cu atât mai mult cu cât și jurisprudența instanțelor adoptata după anul 2001 este în același sens.

Din aceasta perspectiva, sub aspectul cererii având ca obiect nulitatea absoluta a contractul de vânzare-cumpărare nr. 130/21.11.1996, instanța are în vedere ca potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, „actele juridice de înstrăinare (…) având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Cum dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 consacră o excepție de la sancțiunea nulității absolute, aplicabilă actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în acest mod, instanța urmează a analiza dacă pârâții G. V. G. și M. București, prin . au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 130/1996.

Astfel, având în vedere probele administrate, instanța a constatat că atât pârâtul-cumpărător, cât și vânzătorul nu au fost de bună-credință la momentul perfectării convenției, pentru următoarele argumente:

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 21.11.1996, exista formulata o notificare prin care reclamantul G. R. B. solicita restituirea în natura a imobilului din .. 5, compus din teren și construcție, notificare ce a fost înregistrata la Registratura Generala a Municipiului București, la data 17.07.1996, sub nr. 555 (f 45). De asemenea, prin cererea depusa de același reclamant și înregistrata sub nr. 667/27.11.1996 de către Primăria Municipiului București (f 46), s-a solicitat sa nu se procedeze la vânzarea către chiriași a apartamentelor.

In aceste condiții, vânzătoarea avea obligația, conform art. 13 din HG nr. 20/1996 privind Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995 (în vigoare la data încheierii contractului de vânzare) sa suspende procedura de vânzare.

Încălcarea acestei obligații dovedește reaua-credință a vânzătorului.

Sub aspectul relei-credințe a pârâtului G. V. G., instanța are în vedere ca potrivit art. 1898 alin. 1 din C.civ., buna-credință reprezintă „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Or, acesta a fost, la rândul său, notificat de reclamantul G. R. B., la data de 26.07.1996, în sensul ca bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și ca nu poate cumpăra de la stat, întrucât acesta nu este adevăratul proprietar (f 48). Deși pârâtul contesta faptul ca semnătura de pe confirmarea de primire din 26.07.1996 (f 233) i-ar aparține, apreciind ca este falsa, aceasta apărare nu poate fi primita, întrucât, procedând la verificarea de scripte (respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr.130/21.11.1996, a confirmării de primire din 26.07.1996 depuse în original la dosar, precum și a specimenului de semnătura al pârâtului –f 206), se poate observa ca semnătura executata pe confirmarea de primire seamănă cu cea de pe contractul de vânzare. De asemenea, litera G din specimenul de semnătura (primul paragraf – f 206) este similara cu cea efectuata pe confirmarea de primire.

Totodată, s-a reținut ca cererea pentru cumpărarea apartamentului a fost depusa de pârât în august 1996, după primirea notificării (a se vedea răspunsul nr. 5 la interogatoriu și mențiunile din contractul de vânzare–f 167, 235).

In aceste împrejurări, nu se mai poate aplica pârâtului prezumția de buna credință.

De altfel, reaua-credință a pârâtului rezida și în aceea ca nu a întreprins nici un demers legat de verificarea situației juridice a bunului, nu s-a informat dacă exista sau nu o notificare pe legea nr. 112/1995, deși avea posibilitatea, printr-o simpla cerere adresata Primăriei Municipiului București.

Lipsa unei diligențe rezonabile este sugerată și de răspunsurile la interogatoriu (întrebarea nr. 2, 6,9), prin care recunoaște că nu cunoștea situația juridica a imobilului și nici nu a făcut nici un demers pentru a afla dacă exista moștenitori ai fostului proprietar. De altfel, comunicarea notificării trebuia sa creeze pârâtului cel puțin o rezerva mentala cu privire la situația juridica a bunului.

Având în vedere că din analiza probelor administrate, rezulta reaua-credință a părților contractante la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 130/21.11.1996, instanța a admis cerere și a constatat nulitatea absolută a acestui act.

Acceptarea unei alte soluții, în speța de față, ar fi în mod flagrant divergentă jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, imprimând totodată un caracter arbitrar exigențelor impuse în materia proprietății de către instanța de contencios european.

Relevantă pentru speța de față este hotărârea dată în cauza P. împotriva României (1 decembrie 2005), în care Curtea Europeană a stabilit ca vânzarea către un terț a unui bun, pe care statul ar fi trebuit să fie restituit reprezintă o ingerința în dreptul de proprietate. Analizând justificarea ingerinței, Curtea a statuat că „în urma acestei vânzări, cel interesat nu mai are posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moștenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. În aceste condiții (…) această situație are ca efect privarea părții de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție” (paragraful 75).

Curtea a reținut de asemenea, că „la momentul vânzării, statul nu avea un titlu asupra apartamentului și că ingerința litigioasă era lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu” (paragraful 79).

„Ținând cont de cele de mai sus, Curtea conchide că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsită de bază legală și, prin urmare, că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție” (paragraful 80).

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel M. București prin Primar General, pe care o consideră netemeinică și nelegală pentru următoarele motive de apel:

Consideră greșită soluția instanței de fond prin care s-a admis acțiunea pentru următoarele considerente expuse în esență:

Analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauza, instanța de fond a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilului situat în ..5 scara II, . reținut nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. 130/21.11.1996 încheiat intre S.C. Centru I. S.A. și G. V. G..

Consideră că ceea ce trebuia avut în vedere de către instanța în analiza respectării sau nerespectării condițiilor de validitate ale actului juridic, contractul de vânzare-cumpărare nr. 130/21.11.1996, era momentul efectiv al încheierii contractului de vânzare-cumpărare incriminat.

Or, sub acest aspect, este indiscutabil faptul că au fost respectate condițiile de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, și anume: capacitatea, consimțământ, obiect și cauza.

Mai concret, părțile, municipalitatea prin mandatarul sau și pârâtul G. V. G. au avut capacitatea de a contracta, a existat un consimțământ valabil exprimat al ambelor părți de a încheia actul juridic, obiectul vânzării-cumpărării se afla în patrimoniul său, iar vânzarea-cumpărarea s-a fondat pe o cauza licita, neprohibita de legi.

Prin urmare, raportat la momentul concret al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost respectate intrutotul condițiile de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, contractul de vânzare-cumpărare incriminat fiind perfect valabil sub acest aspect.

Esențial în cauza este faptul ca în nici un moment nu s-a urmărit fraudarea legii, ci doar respectarea ei întocmai, și nu se poate a reține din materialul probator administrat în cauza ca părțile contractante ar fi fost de rea-credință.

Cel puțin sub aspectul relei-credințe, reclamanții nu au răsturnat prezumția relativa de buna-credință a părtilor contractante, iar din actele depuse la dosar, nu rezulta o rea credința.

In speța, reclamanții nu au făcut dovada ca pârâtul subdobânditor a fost de rea credința, nu au răsturnat prezumția relativa reglementata de art. 1869 C.civ.

Din contra, analizând atitudinea pârâtei subdobânditoare, se constată ca aceasta a fost de buna credința.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 C.proc.civ.

Împotriva aceleiași sentințe civile a formulat apel motivat în drept, și pârâtul G. V. G., solicitând ca prin decizia civila ce se va pronunța să se dispună admiterea apelului așa cum a fost formulat și schimbarea în tot a sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiata, din următoarele considerente:

1. În mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București (rămasa definitiva și irevocabila - F.72-73) și a reținut în motivarea acțiunii ca imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de către stat, fără titlu - doar pentru faptul ca preluarea s-a făcut în baza Decretului 92/1950, fapt ce în mod automat ar statua lipsa titlului (in opinia instanței de fond).

Respectiva decizie, pe lingă faptul ca a constatat ca situația proprietarului P. G. se încadra în prevederile art. l pct.2 din Decret 92/1950 (neexistând acte din care sa rezulte ca acesta ar fi făcut parte din categoriile exceptate de la naționalizare) a statuat și ca la momentul preluării prevederile decretului au fost aplicate corespunzător, decretul constituind titlul legal al statului asupra imobilului, acesta trecând cu "titlu " în patrimoniul statului.

Instanța de fond s-a aflat . a reținut ca nu este cazul sa tina cont de Decizia susmenționata, cu motivarea ca oricum, după . Legii 10/2001, modificata de Legea 247/2005 (art.2 alin. l lit. a) imobilele naționalizate în baza Decret 92/1950 sunt considerate imobile preluate abuziv.

Este adevărat ca așa s-a statuat, însă normele juridice susmenționate în cadrul preluării abuzive disting situațiile în care imobilele au fost preluate cu titlu sau fără titlu. Prin urmare, decizia susmenționata având autoritate de lucru judecat, statuase ca imobilul a fost preluat cu titlu, cu toate consecințele juridice ce rezida de aici .

Noțiunile de "cu titlu", "fără titlu valabil" s-au clarificat prin H.G.11/1997,

Astfel pentru contractele încheiate în perioada 29.06.1996 (termenul stabilit de Legea 112/1995) și 04.02.1997 când intra în vigoare HG 11/1997 buna-credința nu mai prezintă importanta iar contractul este valabil (daca s-au respectat cerințele art. 9 din Legea 112/95).

Fostul chiriaș nu putea analiza valabilitatea titlului statului, trebuia doar sa verifice dacă are titlu.

Valabilitatea titlului se putea face doar la inițiativa fostului proprietar (ceea ce s-a întâmplat ulterior iar conform deciziei civile nr. 1897/A/25.06.1998 rămasa definitive și irevocabila s-a statuat ca este vorba de un titlu valabil al statului).

Chiar și în lipsa unei atari Hotărâri judecătorești, la momentul cumpărării existau o . acte normative care operau și a căror prevederi au fost respectate de mine la încheierea contractului (aceste aspecte trebuiau analizate de către instanța în privința constatării nulității absolute a contractului său):

La momentul cumpărării exista Legea nr. 12/95, în baza căreia a cumpărat, îndeplinind toate condițiile legale pentru aceasta (ca și chiriaș deținător al unui contract de închiriere prelungit succesiv nr. 1784/0.10.1996; a formulat cerere sub nr. 779/20.03.1996; etc.).

De asemenea existau normele metodologice, HG 20/1996 statuau ca imobilele preluate de stat prin anumite Decrete (printre care și Decretul 92/1950) sunt considerate de Statul R. ca fiind preluate cu titlu, conf. art. l, alin. 2 din acest act normativ.

2. In mod greșit instanța de fond a constatat ca atât apelantul pârât (ca și cumpărător), cit și vânzătorul Primăria Mun. București, prin . nu a fi fost de buna-credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - motiv pentru care a constat nulitatea absoluta a acestuia.

Instanța de fond a reținut ca vânzătoarea ar fi dat dovada de rea-credință când i-a vândut imobilul în condițiile în care la momentul încheierii actului au fost respectate toate condițiile cerute de actele normative în vigoare la acel moment pentru încheierea contractului și de asemenea și condițiile de validitate prevăzute de art. 948 cod.civ., contractul fiind valabil încheiat. Nu poate fi vorba de nici o fraudare a legii iar materialul probator administrat în cauza nu conduce sub nicio forma la ideea ca părțile contractante au fost de rea-credință.

Astfel, conform art.9 din Legea nr. 112/95 atât proprietarii, moștenitorii lor cit și chiriașii pot formula cereri iar condiția pentru chiriași este de a deține un contract de închiriere legal încheiat.

Conform art. l din H.G. nr. 20/1996 - procedurile administrative în temeiul Legii 112/95 erau suspendate, doar în situația în care pe rolul instanțelor de judecata existau dosare de revendicare - or reclamanții nu au făcut dovada ca exista vreun astfel de dosar pe rol.

De aceea serviciul juridic, după ce a analizat cererea (nr.779/20.03.1996), după mai bine de 6 luni, i-a dat aprobarea de a cumpăra.

Titlul statului la acel moment era dincolo de dubiu și așa cum a arătat, chiar Guvernul tarii a statuat existenta titlului, în H.G. nr. 20/96. Cum ar fi putut sa se îndoiască ca ar cumpăra de la un veritabil dominus, când după 6 luni de analiza a dosarului i s-a aprobat cumpărarea. Nici nu se putea pune problema, în toata acea perioada cit și la cumpărare ca acest imobil sa aparțină altcuiva, decât celui care îl înstrăina.

De asemenea, nu i s-a adus la cunoștința ca ar exista vreo notificare în sensul existentei altui proprietar potențial.

Nu avea cunoștința de Notificarea din data de 26.07.1996 invocata, instanța apreciind în mod eronat ca ar fi semnat-o, considerând ca o verificare de scripte efectuata sumar este elocventa în acest sens.

Mai mult, dovada de comunicare existența la dosar este viciata grav (conține alt prenume; nu are datele de identificare imobil, decât ..233 Așa cum rezulta din confirmarea de primire invocata de către instanța de fond, ca proba certa, indubitabila în acest sens, aceasta Notificare este nula: numele trecut acolo este eronat (se numește G. V.-G. și nu G. V.) iar din datele de adresa, lipsesc scara, etaj, apartament.

Cererea pentru cumpărarea apartamentului a depus-o în 20 martie 1996 și nicidecum în august 1996, cum a reținut instanța de fond în motivarea hotărârii, ca element doveditor al relei sale credințe la cumpărare.

Faptul ca din eroare, datorita emoțiilor din sala de ședința (fiind și bolnav) a răspuns la interogator (întrebarea 5), ca ar fi vorba de August și nu de Martie nu poate fi reținut astfel, deoarece la interogatoriu se pun întrebări despre fapte proprii, în condițiile în care acestea nu ar rezulta din acte. Or în contractul de vânzare-cumpărare apare stipulat, ca este vorba de cererea nr. 779/20.03.1996 iar întrebările la interogatoriu care se refera la date ce rezulta din acte se resping.

Referitor la restul întrebărilor de la interogatoriu (si anume 2,6,9) reținute de către instanța de fond, ca probe pentru lipsa sa de diligenta la încheierea contractului, acestea sunt total nerelevante în acest sens. Nu era treaba sa să facă demersuri sa afle dacă exista și care ar fi moștenitorii fostului proprietar când era convins ca proprietarul este statul-prin administratorii săi în speță C. I. și nici nu aveam cum sa aibă cunoștința la acel moment (așa cum a arătat) de eventuale demersuri ale proprietarului, dacă au existat și în plus nu exista vreo revendicare pe rol care sa oprească vânzătoarea sa înstrăineze - dovada ca după 6 luni de analiza Oficiul Juridic a aprobat înstrăinarea.

Precizează ca demersurile firești la acel moment și în contextul acelor acte normative erau doar în sensul de a se interesa de situația juridica a imobilului, ceea ce a și făcut (a se vedea răspunsul 8 la interogatoriu) iar avizul ulterior a fost favorabil, dincolo de orice dubiu .

În concluzie, a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinței civile atacate iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 287 (2) C.pr.civilă; 296-297, 282 și următoarele C.pr.civilă; Legea nr. 112/95; H.G. nr. 20/96; Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.1078/A/17.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Analizând apelul formulat de M. București prin prisma motivelor invocate, Tribunalul l-a găsit nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, motivul de apel privind aprecierea eronată a probelor administrate în cauză a fost înlăturat, căci în mod corect a reținut prima instanță că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare atât cumpărătorul cât și vânzătorul nu a fost de bună credință. La data încheierii contractului, 21.11.1996, exista formulată o notificare prin care reclamantul G. R. B. solicita restituirea în natură a imobilului din ..5, compus din teren și construcție, notificare înregistrată la Registratura Generala a Municipiului București, la data 17.07.1996, sub nr. 555. De asemenea, prin cererea depusa de același reclamant și înregistrata sub nr. 667/27.11.1996 de către Primăria Municipiului București, s-a solicitat sa nu se procedeze la vânzarea către chiriași a apartamentelor.

Așa fiind, vânzătoarea avea obligația, conform art.13 din HG nr.20/1996( în vigoare la data încheierii contractului) să suspende procedura de vânzare. Încălcarea acestei obligații dovedește reaua credință a vânzătorului.

Sub aspectul relei credințe a pârâtului G. V. G., Tribunalul a reținut că potrivit art. 1898 alin.1 din C.civ., buna-credință reprezintă „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Or, acesta a fost la rândul său, notificat de reclamantul G. R. B., la data de 26.07.1996, în sensul ca bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și ca nu poate cumpăra de la stat, întrucât acesta nu este adevăratul proprietar. Deși pârâtul contesta faptul ca semnătura de pe confirmarea de primire din 26.07.1996 (f 233 dosar fond) i-ar aparține, apreciind ca este falsa, aceasta apărare nu poate fi primita, întrucât, procedând la verificarea de scripte (respectiv a contractului de vânzare –cumpărare nr.130/21.11.1996, a confirmării de primire din 26.07.1996 depuse în original la dosar, precum și a specimenului de semnătura al pârâtului –f 206), prima instanță a observat ca semnătura executata pe confirmarea de primire seamănă cu cea de pe contractul de vânzare. De asemenea, litera G din specimenul de semnătura (primul paragraf – f 206) este similara cu cea efectuata pe confirmarea de primire.

Totodată, s-a reținut corect de către prima instanță că cererea pentru cumpărarea apartamentului a fost depusa de pârât în august 1996, după primirea notificării așa cum rezultă din răspunsul nr. 5 la interogatoriu și mențiunile din contractul de vânzare (filele 167, 235 dosar fond).

In aceste împrejurări, nu se mai poate aplica pârâtului prezumția de buna credință.

De altfel, reaua-credință a pârâtului rezida și în aceea ca nu a întreprins nici un demers legat de verificarea situației juridice a bunului, nu s-a informat dacă exista sau nu o notificare pe legea nr. 112/1995, deși avea posibilitatea, printr-o simpla cerere adresata Primăriei Municipiului București.

Lipsa unei diligențe rezonabile este sugerată și de răspunsurile la interogatoriul administrat în fața instanței de fond (întrebarea nr. 2,6,9), prin care pârâtul recunoaște că nu cunoștea situația juridica a imobilului și nici nu a făcut nici un demers pentru a afla dacă exista moștenitori ai fostului proprietar. De altfel, comunicarea notificării trebuia sa creeze pârâtului cel puțin o rezerva mentala cu privire la situația juridica a bunului.

Față de cele reținute, Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art.296 C.pr.civ, a respins ca nefondat apelul formulat de M. București.

Analizând apelul formulat de apelantul pârât G. V. G. prin prisma motivelor invocate, Tribunalul l-a găsit de asemenea, nefondat.

Astfel, motivul de apel în care se invocă faptul că în mod greșit prima instanță nu a ținut cont de Decizia civilă nr.1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, în care s-a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil în patrimoniul Statului, a fost înlăturat, căci în mod corect a reținut prima instanță că deși prin decizia sus menționată s-a constatat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil în patrimoniul Statului, această hotărâre a fost pronunțată înainte de . Legii nr.10/2001, or acest act normativ a statuat că sunt considerate imobile preluate abuziv cele naționalizate în baza Decretului nr.92/1950.

Cum prezentul litigiu se soluționează după . acestei legi, în mod corect a reținut prima instanță că nu poate face abstracție de această reglementare.

Tribunalul a înlăturat și motivul de apel în care se invocă faptul că în mod eronat prima instanță a reținut că atât vânzătoarea, cât și cumpărătorul au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pentru aceleași argumente menționate deja în motivarea apelului declarat de M. București.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții G. V. G. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Recurentul pârât G. V. G. a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, în temeiul art.312 alin.1, 2 și 3 C.proc.civ., iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulate de reclamanți.

În motivare, a arătat că în mod greșit instanța de apel i-a respins apelul ca nefondat, reținând în motivarea deciziei pronunțate reaua-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 8 si 9 C.proc.civ.

Instanța de apel a pronunțat sub acest aspect o decizie nelegală, interpretând eronat conținutul unor probe/înscrisuri administrate în cauză.

Astfel, așa cum reiese din mențiunile contractului de vânzare-cumpărare, cererea pentru cumpărarea apartamentului a fost depusă în data de 20.03.1996 (si nicidecum în august 1996, cum eronat a reținut instanța de apel, copiind fidel în acest sens motivarea instanței de fond, fără a cerceta acest aspect atât de controversat, cu atât mai mult cu cât, în motivele de apel a arătat eroarea în care s-a aflat instanța de fond).

Daca ar fi fost parcurs conținutul contractului de vânzare-cumpărare s-ar fi observat mențiunea datei depunerii cererii respective, ca fiind 20.03.1996 (și nu august 1996), ceea ce înseamnă că notificarea din data de 26.07.1996 ( la care instanța de apel face referire în motivarea soluției, pe acest aspect al relei-credinte) a fost ulterioară depunerii cererii.

In condițiile în care, conform mențiunii din contractul de vânzare-cumpărare, cererea pârâtului a fost depusă cu 4 luni înainte de data notificării (26.07.1996) - nu poate fi vorba de rea-credință.

Din contră, recurentul pârât a respectat toate actele normative ale vremii, care reglementau vânzarea-cumpărarea de imobile în baza Legii nr.112/1995, fiind un cumpărător de bună-credință.

Dincolo de faptul cert, ca cererea recurentului pârât de cumpărare imobil a fost depusă cu mult înainte de data notificării (acesta fiind singurul aspect care interesează) - așa cum a arătat și în apel, după cum rezultă din confirmarea de primire, notificarea este nulă:

Numele trecut acolo este eronat (recurentul pârât se numește G. V.-G. si nu G. V.) iar din datele de adresă, lipsesc scara, etaj, apartament.

Astfel, instanța de apel, continuând să fie fidelă motivării instanței de fond, reține ca proba în dovedirea depunerii cererii de cumpărare, pe lângă mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare în acest sens (de la filele 167, 235 dosar fond) și răspunsul nr. 5 din interogatoriul luat pârâtului.

Evident, așa cum se poate observa, mențiunea din contract stipulează data reală a depunerii cererii (cererea nr.779/20.03.1996) nicidecum data de august 1996 reținută de către instanță (doar pentru că recurentul pârât, din emoție/dintr-o sincopa de memorie a răspuns eronat la întrebarea 5 din interogatoriu, în privința datei respective).

Asta nu înseamnă că răspunsul la interogatoriu primează și este probă absolută/indubitabilă în fața unui înscris oficial (un titlu de proprietate).

Instanța de apel putea observa evident inadvertența și în loc de a-și însuși eroarea instanței de fond și a o continua, trebuia să verifice mențiunea respectivă din contract și să clarifice acest aspect, în baza forței probante a înscrisului (titlu), deoarece la interogatoriu se pun întrebări despre fapte proprii, în condițiile în care acestea nu ar rezulta din acte.

Or, data depunerii cererii respective era certă și menționată în mod expres în titlul de proprietate (mențiune care nu a fost vreodată contestată în vreun sens). Prin urmare, întrebarea la interogatoriu nu avea relevanță, iar răspunsul acestuia nu poate avea vreo forță probantă, peste înscrisul (titlu de proprietate) necontestat sub aspectul acestei mențiuni (data depunerii cererii, ca fiind 20.03.1996).

Fapta proprie (în acest caz data depunerii cererii) rezultă din actele dosarului, întrebarea la interogatoriu cu acest conținut fiind lipsită de sens.

Față de cele învederate, nu se poate reține reaua-credință în ceea ce-l privește, pârâtul cumpărând imobilul cu buna-credință evidentă.

In mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu a întreprins suficiente diligente anterior cumpărării, pentru a-și dovedi buna-credință la cumpărare, neținând cont de demersurile perfect legale efectuate de pârât în contextul legislativ/informațional/al vremii ( la nivelul anului 1996 când Legea 112/1995 și celelalte hotărâri de guvern de-abia prinseseră contur și aplicabilitatea lor era incipientă)­, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 8, 9 C.proc.civ.

Instanța de apel nu a apreciat diligentele depuse de pârât la nivelul anului 1996, în contextul strict al acelei perioade (nu în contextul actual, când legislația este modificată, completată, de acte normative care schimbă total modul de reglementare al domeniului, jurisprudența a căpătat alt contur și acest domeniu al retrocedărilor, reconstituirii dreptului de proprietate al foștilor proprietari este privit diferit într-un alt context legislativ intern și internațional).

Instanța de apel (ca și cea de fond) a comis aceeași greșeala, analizându-i comportamentul la cumpărare prin prisma actualității (când operează Legea 10/2001, modificata și ale acte normative, care deja au făcut "istorie").

Corect ar fi fost ca instanța de apel să-i aprecieze buna/reaua-credință la cumpărare analizând strict diligentele sale, demersurile făcute în sensul respectării întocmai a normelor legale privind cumpărarea de imobile în baza Legi 112/1995, la nivelul anului 1996.

Când recurentul pârât a cumpărat în 1996, nu avea cum să facă mai multe diligente, decât cele care se făceau în mod legal și uzual în acea perioadă, neputând prevedea schimbarea legislativă și intervenirea acestei situații juridice în care se află acum.

Așa cum a arătat și în motivele de apel, pârâtul, ca și cumpărător, a dovedit buna-credință la cumpărare, respectând întocmai etapele și condițiile dobândirii de imobile, în baza Legii nr.112/1995 și a tuturor actelor normative ale vremii.

Astfel, conform art.1898 alin.1 Cod civil, ca posesor, recurentul pârât a avut credința că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Buna credință se prezumă, conform art.1899 alin.2 Cod.civ. Aceasta nu a fost răsturnată de către reclamanți, deoarece din examinarea atitudinii sale, ca și cumpărător nu reiese că știa că imobilul nu ar aparține vânzătorului.

Cererea pentru cumpărarea apartamentului a depus-o în 20 martie 1996 și nicidecum în august 1996, cum s-a reținut în mod eronat la fond și în apel, ca și element fundamental doveditor al relei sale credințe la cumpărare.

In contractul de vânzare-cumpărare apare stipulat, că este vorba de cererea nr.779/20.03.1996 iar întrebarea/răspunsul nr.5 la interogatoriul administrat la instanța de fond nu are relevanță în fața unui înscris necontestat, sub acest aspect.

Notificarea din data de 26.07.1996 invocata este ulterioara acestei date si in plus acest înscris este grav viciat; acea" dovada" de comunicare este nulă: numele trecut acolo este eronat (G. V., în loc de G. V.-G.) iar din datele de adresa lipsesc scara, etaj, apartament.

Referitor la restul întrebărilor de la interogatoriu ( și anume 2,6,9) reținute ca "probe" pentru lipsa unei "diligențe rezonabile" la încheierea contractului recurentul pârât a arătat nu vede ce alte demersuri (decât cele necesare/cerute de lege la nivelul anului 1996) să fi făcut pentru a afla dacă există și care ar fi moștenitorii fostului proprietar, când pârâtul era convins la acel moment că singurul îndreptățit să vândă este Statul, - prin administratorii săi, C. I.).

Oricum, recurentul pârât nici nu avea cum să aibă cunoștință la acel moment (așa cum a arătat) de eventualele demersuri ale proprietarului (dacă au existat) și în plus nu exista vreo revendicare pe rol care să oprească vânzătoarea să înstrăineze - dovadă că după 6 luni de analiză, Oficiul Juridic a aprobat înstrăinarea.

Precizează că demersurile firești la acel moment și în contextul acelor acte normative erau doar în sensul de a se interesa de situația juridică a imobilului, ceea ce a și făcut (a se vedea răspunsul 8 la interogatoriu), iar avizul ulterior a fost favorabil, dincolo de orice dubiu.

De asemenea, a îndeplinit și a respectat întocmai toate condițiile legale cerute de normele juridice în vigoare la nivelul anului 1996, pentru a dobândi acel bun imobil în condițiile legii, fiind un cumpărător de bună-credință.

La momentul cumpărării exista Legea nr.112/1995, în baza căreia a cumpărat, îndeplinind toate condițiile legale pentru aceasta (ca și chiriaș deținător al unui contract de închiriere prelungit succesiv nr.1784/0.10.1996; a formulat cerere sub nr. 779/20.03.1996; etc. ).

Astfel, conform art.9 din Legea nr.112/1995 atât proprietarii, moștenitorii lor, cât și chiriașii pot formula cereri, iar condiția pentru chiriași este de a deține un contract de închiriere legal încheiat.

Conform art.1 din HG 20/1996 - procedurile administrative în temeiul Legii ne.112/1995 erau suspendate, doar în situația în care pe rolul instanțelor de judecată existau dosare de revendicare, or reclamanții nu au făcut dovada că exista vreun astfel de dosar pe rol.

De aceea serviciul juridic, după ce a analizat cererea ( nr.779/20.03.1996) după mai bine de 6 luni i-a dat pârâtului aprobarea de a cumpăra.

Titlul statului la acel moment era dincolo de dubiu și așa cum a arătat, chiar Guvernul țării a statuat existenta titlului, în HG 20/1996.

Recurentul pârât nu avea cum să pună sub semnul îndoielii faptul că ar cumpăra de la un veritabil dominus, când după 6 luni de analiză a dosarului i s-a aprobat cumpărarea. Nici nu se putea pune problema, în toata acea perioadă cât și la cumpărare ca acest imobil să aparțină altcuiva, decât celui care îl înstrăina.

De asemenea, nu i s-a adus la cunoștință că ar exista vreo notificare în sensul existenței altui proprietar potențial.

La momentul încheierii actului au fost respectate toate condițiile cerute de actele normative în vigoare la acel moment pentru încheierea contractului și de asemenea și condițiile de validitate prevăzute de art.948 C.civ., contractul fiind valabil încheiat. Nu poate fi vorba de nici o fraudarea legii, iar materialul probator administrat în cauză nu conduce sub nici o formă la ideea că părțile contractante ar fi fost de rea-credință.

La momentul dobândirii operau normele metodologice HG 20/17.01.1996, care statuau ca imobilele preluate de stat prin anumite Decrete (printre care si Decretul 92/50) sunt considerate de Statul R. ca fiind preluate cu titlu, conf.art.1, alin 2 din acest act normativ.

Astfel, încă din 1996 exista o acoperire juridica a Statului, fapt ce devine un nonsens a fi acuzat chiriașul că nu s-a interesat eficient și persuasiv, dacă Statul are titlu valabil sau nu. Din moment ce Guvernul țării spune prin normele metodologice că are titlu .... ce întrebare "diligentă" să mai pui în acest sens vânzătorului ?!

Trebuie observat că la momentul vânzării, aceasta era legislația și în baza acestor norme juridice s-a încheiat contractul pârâtului, iar faptul că întretimp legislația, jurisprudența au suferit unele modificări nu poate fi de natură să îi afecteze titlul de proprietate, mai ales ca Legea 1/2009statuează la art.Il cum că actele de vânzare cumpărare pe Legea nr.112/1995 sunt titluri de proprietate, de la data încheierii acestora.

In mod greșit, instanța de apel a apreciat că acest contract de vânzare ­cumpărare este lovit de nulitate absolută și pentru faptul că pârâtul ar fi dobândit un imobil, care în conformitate cu Legea nr.10/2001 (Legea în vigoare la momentul soluționării) este considerat statuat legal, ca fiind "preluat abuziv", fără titlu, deoarece face parte dintre imobilele naționalizate, în baza Decretului nr.92/1950, motiv de recurs întemeiat pe dispoziții art.304 pct.9 C.proc.civ.

Chiar instanța de fond a arătat în motivarea hotărârii că sub aspectul cererii ivind ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.130/21.11.1996are în vedere faptul că, art.45.alin.2 (Legea nr.10/2001) statuează că "actele juridice de înstrăinare ivind ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".

Astfel, acest act normativ instituie o veritabilă excepție, aceea a bunei-credințe a subdobânditorului la încheierea actului, însă chiar și în situația imobilelor preluate abuziv (e adevărat) fără titlu.

Era suficient ca instanța de apel să analizeze condițiile în care a fost încheiat contractul, respectarea tuturor normelor juridice ce operau la momentul încheierii actului, ca să se constate buna credință a pârâtului la cumpărare.

Astfel, chiar și în situația aplicării Legii 10/2001 - contractul încheiat nu poate fi lovitde nulitate absolută (operand excepția bunei-credințe).

Dincolo de acest aspect, recurentul pârât a invocat în apel și împrejurarea că reclamanții apelaseră la instanțele judecătorești pentru a se constata dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau nu, iar acestea au statuat că preluarea s-a făcut cu titlu valabil al statului (hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă - având autoritate de lucru judecat).

A arătat în apel că noțiunile de "cu titlu", "fără titlu valabil" s-au clarificat prin H.G.11/I1997.

Astfel, pentru contractele încheiate în perioada 29.06.1996 (termenul stabilit de Legea nr.112/1995) și 04.02.1997 când intra în vigoare H.G.nr.11/1997, contractul este valabil dacă s-au respectat cerințele art.9 din Legea 112/1995).

Fostul chiriaș nu putea analiza valabilitatea titlului statului, trebuia doar să verifice dacă are titlu.

Constatarea valabilității titlului se putea face doar Ia inițiativa fostului proprietar (ceea ce s-a și întâmplat, iar conform Dec.civ. nr.1897/A/25.06.1998 rămasă definitivă și irevocabilă s-a statuat că este vorba de un titlu valabil al statului).

Nu poate fi sancționat cu nulitate absolută un contract încheiat cu respectarea condițiilor legale existente la momentul încheierii lui, doar pentru că la momentul soluționării legislația și abordările juridice s-au schimbat/modificat.

In acest caz ar exista în circuitul civil o adevărată degringoladă, iar noțiunea de autoritate de lucru judecat nu ar mai avea sens.

Recurentul pârât a invocat această împrejurare, deoarece chiar legea nr.10/2001 cu modificările sale distinge între situația preluării abuzive (după cum a statuat) - preluare cu titlu și fără titlu.

Era firesc ca în apărarea sa să invoce această hotărâre judecătorească în sensul existenței unui titlu valabil al Statului, din moment ce chiar Legea nr.10/2001 distinge în acest sens.

Prin urmare,chiar dacă instanța va opina că imobilul a fost preluat abuziv cu titlu valabil sau fără titlu (însă cu buna sa credință, ca subdobânditor) – recurentul pârât apreciază că nu se află în fața unei nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acesta urmând să subziste cu toate efectele juridice ce decurg de aici.

In drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304, pct.8,9 C.proc.civ. și art. 299-316 C.proc.civ.

Prin recursul declarat, recurentul pârât M. București prin Primarul General a solicitat schimbarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Invocând dispozițiile art.304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în opinia sa, instanța de apel a respins în mod greșit apelul formulat de către M. București prin Primarul General, reținând în considerentele hotărârii că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare atât cumpărătorul, cât si vânzătorul nu au fost de bună credință. La data încheierii contractului, 21.11.1996, exista formulată o notificare prin care reclamantul G. R. B. solicita restituirea în natura a imobilului din ..5, compus din teren si construcție, notificare înregistrată la Registratura Generală a Municipiului București, la data 17.07.1996, sub nr.555. De asemenea, mai motivează instanța, prin cererea depusă de reclamant și înregistrată sub nr.667/27.11.1996 de către Primăria Municipiului București, s-a solicitat să nu se procedeze la vânzarea către chiriași a apartamentelor. Instanța de apel considera că nu se poate astfel aplica pârâtului prezumția de buna credință.

Recurentul pârât critică soluția instanței de apel prin prisma aspectului că la momentul efectiv al încheierii contractului de vânzare cumpărare au fost respectate condițiile de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, și anume: capacitatea, consimțământ, obiect și cauză.

Mai concret, părțile, municipalitatea prin mandatarul său și pârâtul G. VioreI G. au avut capacitatea de a contracta, a existat un consimțământ valabil exprimat al ambelor părți de a încheia actul juridic, obiectul vânzării-cumpărării se afla în patrimoniul Municipiului București, iar vânzarea-cumpărarea s-a fondat pe o cauză licită, neprohibită de legi. Prin urmare, raportat la momentul concret al încheierii contractului de vânzare ­cumpărare, au fost respectate întrutotul condițiile de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, contractul de vânzare-cumpărare incriminat fiind perfect valabil sub acest aspect. In nici un moment nu s-a urmărit fraudarea legii, ci doar respectarea ei întocmai, și nu se poate reține din materialul probator administrat în cauză că părțile contractante ar fi fost de rea-credință.

Recurentul pârât consideră că sub aspectul relei credințe, reclamanții nu au răsturnat prezumția relativă de bună-credință a părților contractante, iar din actele depuse la dosar, nu rezultă o rea credință. Astfel, buna credință constă în convingerea cumpărătorului că a cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar.

Prin urmare, cei ce o invocă trebuie să o dovedească în condițiile art.1169 Cod civil. In speța de față, reclamanții nu au făcut dovada că pârâtul subdobânditor a fost de rea credință și nu a răsturnat prezumția relativă reglementată de art.1869 Cod civil. Din contra, analizând atitudinea pârâtei subdobânditoare, recurentul apreciază că aceasta a fost de bună credință, iar chiriașul cumpărător, la momentul intrării în vigoare a legii deținea cu contract de închiriere valabil, apartamentul în care locuia și pe cale de consecință, nu a făcut decât să-și exprime opțiunea de cumpărare a acestui apartament în temeiul Legii nr.112/1995.

De asemenea, potrivit art.9 din Legea nr.112/1995, atât proprietarii, moștenitorii acestora, cât și chiriașii pot formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționată de cealaltă, singura condiție pentru chiriași era să aibă contract de închiriere legal încheiat, iar actul să fie încheiat cu bună credință.

Potrivit art.1 alin.6 din HG.20/1996 procedurile administrative prevăzute de Legea nr.112/1995 sunt suspendate dacă pe rolul instanțelor de judecată exista dosare de revendicare, or la momentul perfectării vânzării nu s-a făcut dovada existenței unei astfel de cereri.

Recurentul solicită a se avea în vedere buna credință a pârâtei subdobânditoare și consideră că, în raport de dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamata nefăcând dovada că pârâtul M. București prin Primarul General a fost de rea credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Intimații nu au formulat întâmpinare în termen legal, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă, depunându-se doar practică judiciară.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursurile promovate, ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente comune:

1. În privința motivelor de recurs aferente valabilității contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare la poziția psihică a părților la momentul încheierii sale, se constată următoarele:

i. În primul rând, Curtea observă sub acest aspect, că potrivit art.966 din Codul civil, "obligația [...] fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar potrivit art.968 din același cod, "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art.966 din Codul civil, indiferent de prevederile legale concrete sub incidența cărora a fost realizat.

per a contrario, în măsura în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid.

Validitatea sa rămâne însă, discutabilă sub un alt aspect, și anume acela al obiectului. În astfel de situații, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia. Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are).

Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în toate cazurile, eficiența distructivă, în această materie, a principiului enunțat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și dobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Considerentul particular pentru care legiuitorul a înțeles să abdice de la efectele principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, în acest caz, este acela al protejării bunei-credințe a dobânditorului ce a încheiat actul cu titlu oneros.

Recunoașterea prevalenței interesului dobânditorului de bună-credință a fost impusă însă, în baza unor rațiuni cu o aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat așadar, suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul "error communis facit jus".

Incidența acestui principiu este apreciată însă, de doctrină și jurisprudență, ca fiind subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și de asemenea, invincibilă - și a unei condiții privind buna-credință a dobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Așadar, potrivit principiului validității aparenței în drept, actul încheiat între proprietarul aparent și dobânditor, se menține dacă este realizat cu titlu particular, cu titlu oneros, dacă terțul a fost de bună-credință, dovedind în plus, că a existat o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a înstrăinătorului.

ii. În materia imobilelor preluate în mod abuziv de către statul comunist, aplicarea particulară a principiului expus și detaliat anterior, s-a realizat prin intermediul dispozițiilor art. 45 al.2 din Legea 10/2001: „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.”

iii. În ceea ce privește cerința bunei-credințe a cumpărătorului, Curtea constată că buna-credință reprezintă conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".

Buna-credință este așadar, conștiința sigură a observării tuturor condițiilor cerute pentru perfecționarea unui raport juridic determinat. Aceasta presupune că cel ce dobândește cu bună-credință un bun, acționează cu intenție dreaptă, adică fără nici un gând ascuns, fără manopere viclene și fără reticențe cu privire la elementul esențial al contractului. Nu poate fi bună-credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Prin urmare, buna-credință rezultă din convingerea loiala unită cu lipsa de orice culpă si trebuie să fie întreagă, adică lipsită de cea mai mică îndoială în momentul dobândirii bunului. Îndoiala exclude convingerea loială și viciază astfel buna-credință.

Din considerentele expuse anterior, rezultă indubitabil caracterul de element component al situației de fapt, al bunei-credințe, ca și convingere a persoanei sau ca atitudine subiectivă a acesteia, la momentul realizării construcției. Ea reprezintă așadar, un element de natură subiectivă, internă, al situației de fapt, care privește poziția psihică a părții, vizavi de actul fizic sau juridic încheiat, la momentul încheierii sale.

iv. Or, Curtea observă că recursul este o cale de atac care se grefează ca regulă, pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă inclusiv din abrogarea în mod expres, a vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă (când instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) și pct. 11 Cod de procedură civilă (când soluția dată este rezultatul unei grave erori de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), prin Legea nr. 219/2005 și OUG nr. 138/2000, aceste motive repunând în discuție temeinicia hotărârii, deci reaprecierea situației de fapt, prin intermediul reaprecierii probelor administrate. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care-l exercită, este ținută ca regulă, de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de apel.

D. în situația în care în recurs, ar fi administrate probe noi, concludente și utile, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă, instanța de recurs ar putea proceda la o reevaluare a situație de fapt. Or, astfel cum s-a evocat, în recursul prezent nu au fost administrate probe noi, conform dispozițiilor art. 305 Cod Procedură Civilă, care să fie de natură ca, în cadrul situației de fapt, să releve vreun element nou, față de cele deja avute în vedere de instanțele devolutive.

În consecință, în această context, Curtea nu poate depăși limitele controlului său jurisdicțional, pentru ca reanalizând și reinterpretând probele administrate în cele două faze devolutive ale procesului, să rețină o altă situație de fapt decât cea configurată în mod definitiv de instanța de apel, prezenta instanță de recurs fiind așadar, ținută de constatările anterioare ale instanțelor devolutive ale fondului, sub acest aspect, neputând așadar aprecia în recurs, că a existat bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât atunci, și-ar depăși limitele controlului său jurisdicțional, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă.

Prin prisma acestor considerente, se mai constată în cadrul analizei acelorași motive de recurs, că inclusiv criticile recurenților referitoare la ignorarea de către instanțe, a unora dintre probele administrate (exempli gratia, interogatoriul administrat) sau la greșita lor apreciere sau coroborare, sunt nefondate, concluzie trasă din perspectiva procedurală.

Așadar, toate criticile recurenților relative eronatei rețineri a relei-credințe a părților contractante, sunt neîntemeiate.

v. Sub același aspect, Curtea mai observă că proba solicitată în recurs de către recurentul G. V. G., respectiv cererea de cumpărare a apartamentului, nu era de natură să modifice (indiferent atât de data formulării sale - martie sau august 1996, cât și de existența sau nu pe marginea sa, a referatelor autorității privind situația juridică), situația de fapt reținută de către tribunal, în privința relei-credințe a cumpărătorului, fundamentată pe aspectul distinct al notificării personale a recurentului, anterior încheierii contractului, de către intimatul reclamantul G. R. B.. Asupra acestui aspect esențial al situației de fapt, recurentul nu a solicitat administrarea nici unei noi probe în recurs, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă.

Din această perspectivă, rezultă și sub o altă dimensiune, caracterul netemeinic al criticilor privind realizarea de demersuri suficiente anterior încheierii contractului, de către recurentul pârât G. V. G.. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar admite că acest pârât s-ar fi informat suficient anterior, cu toate acestea elementul amintit deja, al notificării sale personale de către reclamantul G. R. B., se menține, ca urmare a neadministrării vreunei probe contrare în recurs, astfel încât reaua-credință (ca situație de fapt reținută în mod definitiv de instanța de apel, nemodificată în recurs) ar persista prin raportare cel puțin la acest element.

În fine, Curtea mai subliniază că întradevăr, poziția psihică a părților contractante trebuie verificată la momentul încheierii actului juridic, fiind nerelevantă în cadrul algoritmului juridic prezent, data depunerii cererii de cumpărare asupra căreia recurentul pârât G. V. G. insistă în mod neîntemeiat, prin motivele sale de recurs.

2. În privința motivului de recurs aferent valabilității titlului statului Decretul nr. 92/1950, acesta este apreciat de asemenea, nefondat.

i. Astfel, contrar criticilor recurenților, Curtea observă caracterul netemeinic al argumentului recurentului dedus din puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1897/A/25.06.1998 a Tribunalului București Secția a III - a Civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București Secția a III - a Civilă.

Potrivit prevederilor art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D., V.– „Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-.. 79-80) sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speța concretă, dedusă judecății, Curtea observă că în temeiul considerentelor deciziei civile nr. 37/12.01.1999 a Curții de Apel București Secția a III - a Civilă, respingerea acțiunii având ca obiect constatarea nulității măsurii de trecere a imobilului în patrimoniul Statului și restituirea către reclamanți, pe cale de consecință, a imobilului, s-a respins în considerarea exclusivă a lipsei de calitate procesuală activă, ca urmare a nerespectării principiului unanimității (unul dintre moștenitori nefăcând parte din cercul subiectiv al reclamanților). Curtea prezentă observă așadar, că fiind substituită motivarea instanței de apel care a pronunțat decizia civilă nr. 1897/A/25.06.1998, motivare care analiza fondul, cu considerentele evocate ale instanței de recurs arondate exclusiv lipsei de calitate procesuală activă, pentru nerespectarea principiului unanimității, atunci practic, soluția de respingere a acțiunii din 1997, s-a realizat în temeiul unei excepții procesuale – a lipsei de calitate procesuală activă, și nu pe fondul său, considerentele tribunalului care antamau fondul fiind înlăturate de cele ale instanței superioare.

Or, se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei excepții procesuale cum este cazul excepției lipsei de calitate procesuală activă din speța prezentă dedusă judecății.

Aprecierea este conformă jurisprudenței recente a instanței supreme: „atunci când prin prima hotărâre, acțiunea a fost respinsă pentru considerații procedurale, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate de contestatoare, este evident că existența unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni în justiție, din moment ce în primul proces, fondul raporturilor juridice dintre părți (…) nu a fost soluționat” (Decizia civilă nr. 2289/6.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Comercială).

Nefiind întrunită cerința soluționării fondului raportului juridic dedus judecății, rezultă atunci că nu poate fi invocată în prezenta cauză, puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate anterior.

ii. Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.

Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, în mod corect a fost constatată nevalabilitatea sa.

Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.

Curtea constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950), era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Așadar, nevalabilitatea decretului era evidentă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale, în perioada comunistă și nu doar după 1989, instanțele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidență și nu doar la anumite norme - eventual ulterioare, cum ar fi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, Constituția azi în vigoare sau art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, Curtea observă că în mod integral, dispozițiile Decretului nr.92/1950, fie și în forma modificată prin Decretul nr. 524/1955, nu pot fi avute în vedere ca un titlu legal aplicabil persoanelor, indiferent de situația materială sau socială a acestora, astfel încât toate criticile recurenților sub acest aspect, nu pot fi considerate ca întemeiate.

Conjugând toate aceste considerente, cu argumentele sub acest aspect, reținute de către tribunal, în cadrul deciziei recurate în prezent, Curtea conchide în sensul caracterului nefondat al motivului de recurs relativ valabilității titlului statului.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Totodată, se va lua act potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată, aferente fazei recursului, de către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurenții pârâți G. V. G. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr.1078/A/17.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. A. P., G. R. B., M. V. și M. M. T. și intimatul pârât S.C. C. I. S.A.

Ia act că intimații nu au cerut cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 27 septembrie 2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. I. S. C. N.

GREFIER

S. R.

Red.H.M.

Tehnored.M.H/B.I.

2 ex./12.10.2012/

T.B.-Secția a V-a – S.O. - M.S.; Jud.Sector 3 – S.I.P.-C.

← Anulare act. Decizia nr. 522/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 546/2013. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 1986/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 306/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1979/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 522/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 546/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1544/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 544/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1605/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI