Pretenţii. Decizia nr. 1026/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1026/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-10-2015 în dosarul nr. 1026/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.1026

Ședința publică de la 06.10.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - N. C. I.

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurentul-pârât C. M., împotriva deciziei civile nr.570A din 18.02.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă L. C. M..

Cauza are ca obiect: pretenții.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 29.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 06.10.2015, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 31.10.2011 sub nr._ , reclamanta L. C. M., în contradictoriu cu pârâtul C. M., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului către reclamantă la plata sumei de 26.907 Euro, adică 116.103,71 RON la cursul BNR (la introducerii acțiunii), reprezentând restituire împrumut către BANCPOST, în calitate de codebitor, de la data începerii restituirii – 30.10.2008 până la momentul finalizării executării amiabile sau silite a pârâtului pentru sumele pretinse; obligarea la plata către reclamantă a dobânzii legale aplicate la sumele pretinse în capătul 1 al cererii, calculate de la momentul introducerii acțiunii până la momentul plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a solicitat și obținut în calitate de debitor ipotecar împreună cu pârâtul, în calitate de codebitor, un împrumut de 159.800 CHF ce a fost transformat în 98.121,08 EUR. Împrumutul a fost solicitat în interesul exclusiv al pârâtului pentru cumpărarea unui apartament cu 2 camere nr. 58, în București, sector 3, . nr. 16, ., . părți fiind aceea că reclamanta îl ajuta pe pârât cu garanțiile, iar pârâtul își achita ratele. Acest împrumut s-a realizat și prin acordarea garanției reale constând în ipoteca aplicată de banca împrumutătoare pe terenul NC 188 CF 4712 situat în Balotești, județul I., proprietatea reclamantei.

La data de 23.09.2008 pârâtului i-a fost transferată suma de 80.000 Euro din totalul de 94.556,06 EUR, iar la data de 26.09.2008, pârâtul și-a cumpărat apartamentul nr. 58 situat în București, sector 3, . nr. 16, ., . a fost de 107.000 EUR, din care suma de 80.000 EUR pârâtul a achitat-o la data autentificării contractului.

Reclamanta a menționat că a încercat să ia legătura cu pârâtul în momentul în care au început primele somații telefonice și scrise ale BANCPOST, însă nu s-a putut, astfel că a fost nevoită să restituie împrumutul care îi beneficiază numai pârâtului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1039 și 1055 cod civil vechi.

La data de 06.04.2013, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității și respingerea cererii ca inadmisibilă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că prin sentința de divorț nr. 6974/29.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, instanța a luat act de tranzacția părților cu privire la bunurile dobândite în timpul căsătoriei, astfel: lot I – proprietatea reclamantei – imobil compus din două camere și dependințe situat în Calea 13 Septembrie nr. 235, ., București, imobil compus din teren în suprafață de 1.180 mp și construcție edificată pe aceasta compusă din 2 camere în suprafață de 48,35 mp, situat în . și imobil compus din teren arabil în suprafață de 1225,5 mp situat în intravilanul comunei Crizbav, județul B.; lot II – proprietatea pârâtului – imobil compus din 2 camere și dependințe cu o suprafață utilă de 42,63 mp, situat în București, . nr. 16, ., ., sector 3.

Pârâtul a renunțat și a lăsat în proprietatea reclamantei, toate bunurile menționate în lotul 1 contra unui apartament de două camere, scop în care la data de 18.09.2008 a fost contractat un credit bancar din care suma de 80.000 euro a fost afectată apartamentului proprietatea pârâtului, credit ce a fost contractat în numele reclamantei, ea trebuind să suporte această cheltuială conform înțelegerii de partaj.

Deși înțelegerea dintre părți a fost ca pârâtul să primească un apartament cu două camere, plătit de reclamantă, în sensul renunțării la bunurile imobile care au revenit acesteia, redactarea tranzacției de către instanță a fost defectuoasă, uitând să menționeze că creditul bancar este și rămâne în sarcina reclamantei.

A menționat că acțiunea este inadmisibilă având ca obiect pretenții patrimoniale cu privire la obligații care au făcut obiectul partajului dintre părți, iar potrivit art. 673¹ și urm. Cod Procedură Civilă, partajul are efect definitiv între părți cu privire la stabilirea și întinderea drepturilor ce au făcut obiectul cererii de partaj, fiind astfel exclusă orice intervenție ulterioară.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. A arătat că, urmare a înțelegerii părților, în vederea partajului, reclamanta a contractat un credit bancar în valoare totală de 159.800 CHF respectiv 98.121,08 Euro la acel moment, din care 18.121,08 Euro au revenit reclamantei, iar 80.000 Euro au fost folosiți pentru cumpărarea apartamentului situat în București, . nr. 16, ., .. Cumpărarea apartamentului din creditul contractat de reclamantă a survenit ca urmare a înțelegerii părților în sensul că pârâtul a fost de acord ca reclamanta să dobândească prin partaj toate cele trei bunuri imobile dobândite în timpul căsătoriei, urmând ca pârâtul să primească la schimb un apartament de 2 camere. Tocmai de aceea reclamanta este cea care a contractat creditul în nume propriu și a garantat cu imobilele proprietatea acesteia. Astfel că în mod greșit susține reclamanta că împrumutul a fost solicitat și obținut în interesul exclusiv al pârâtului. Mai mult decât atât, reclamanta a retras în interes propriu o parte din creditul menționat, respectiv 18.121 euro, din cei 98.121 euro.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 Cod de procedură civilă.

La data de 11.04.2012 reclamanta a depus cerere precizatoare arătând că valuta la care și-a raportat calculele a fost greșit apreciată inițial, aceasta nu este EURO, ci CHF (francul elvețian), astfel că înțelege să-și restrângă pretențiile pentru primul capăt de cerere la suma de 10.289,34 CHF, adică 37.380,14 RON la cursul BNR de 3,6329 lei, sumă ce reprezintă plata primelor 9 rate lunare ale împrumutului. Mai arată că înțelege să își completeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată cu dispozițiile art.969-970 și urm. Cod civil, art.1106 și urm. Cod civil vechi.

La data de 07.06.2012, reclamanta înțelege să își modifice capătul A) din cererea inițială, în sensul că înțelege să solicite instanței obligarea pârâtului să îi restituie suma de 12.682 Euro, reprezentând contravaloarea sumelor restituite până la data introducerii acțiunii de către ea din fonduri proprii, în contul împrumutului luat de la BANCPOST și să depună în contul de depozit creat de BANCPOST la acordarea împrumutului, suma de 14.225 Euro, reprezentând totalul retragerilor sale din contul respectiv, sume pe care le-a utilizat la restituirea primelor rate ale împrumutului. A mai învederat instanței reclamanta că înțelege să își retragă cererea precizatoare, depusă la termenul din data de 11.04.2012, motivat de faptul că aceasta a rămas fără obiect sub aspectul reducerii pretențiilor, întrucât a reușit achitarea taxei de timbru.

Reclamanta a depus la data de 26.09.2012 răspuns la întâmpinarea pârâtului, prin care a solicitat respingerea argumentelor acestuia ca fiind netemeinice și nelegale.

Prin sentința civilă nr. 9876/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a admis acțiunea modificata formulată de reclamanta L. C. M., în contradictoriu cu pârâtul C. M..

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 12.682 Euro, reprezentând contravaloarea sumelor restituite de reclamantă în contul împrumutului luat de la BANCPOST și la plata dobânzii legale, de la data încheierii tranzacției-29.08.2008, până la achitarea efectiva a debitului.

A fost obligat pârâtul sa depună în contul de depozit creat de BANCPOST la acordarea împrumutului, suma de 14.225 Euro, reprezentând totalul retragerilor făcute de reclamanta pentru restituirea ratelor lunare ale împrumutului.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata, în cuantum de 8150 lei, reprezentând taxe timbru, timbru judiciar, onorariu expertiză și onorariu apărător.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Părțile au divorțat prin acord, prin sentința civilă nr. 6974/29.09.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, luându-se act și de tranzacția încheiată între părți cu privire la partajul bunurilor comune. Reclamanta a solicitat și obținut, în calitate de debitor ipotecar, un împrumut de la Bancpost, în valoare de 159.800 CHF, ce a fost transformat în 98.121,08 Euro, pârâtul având calitatea de codebitor. Instanța a reținut că reclamanta și-a asumat calitatea de debitor (alături de pârât) și prin acordarea garanției reale, constând în ipoteca aplicată de bancă pe terenul NC. 188 CF 4712, situat în Balotești, jud. I., proprietatea reclamantei.

La data de 23.09.2008 Bancpost a acordat împrumutul, iar pârâtului i se transferă suma de 80.000 Euro, cu care își cumpără la data de 26.09.2008 apartamentul situat în București, sector 3, . nr. 16, ., ..

Instanța a mai reținut că reclamanta începe să primească somații de la bancă, fiind primul debitor, cu garanțiile expuse și începe să restituie împrumutul la apartamentul arătat mai sus, care prin tranzacția încheiată între părți se atribuie în lotul pârâtului.

Față de ansamblul probelor administrate, instanța a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată, urmând să o admită astfel cum a fost modificată.

Astfel, din răspunsurile pârâtului la interogatoriu, instanța a reținut că acesta recunoaște că este proprietarul apartamentului situat în București, sector 3, . nr. 16, ., . de codebitor 1 și solidaritatea cu reclamanta în contractul de credit nr. HL28065/18.09.2008 încheiat cu Bancpost, acceptând această calitate pentru că părțile erau căsătorite. A mai recunoscut că nu a plătit nici o rată la împrumut și a mai răspuns că nici nu s-a pus problema restituirii tranșelor lunare de către el. La întrebarea nr. 10, „ce se va întâmpla dacă reclamanta încetează plățile din motive obiective”, a răspuns pârâtul că este deschis oricărei soluții de rezolvare. Pârâtul a recunoscut că avea în timpul căsătoriei venituri mai mici decât ale reclamantei. La întrebarea nr. 12, pârâtul a recunoscut că suma împrumutată a fost virată în contul persoanei de la care a cumpărat apartamentul.

Reclamanta la interogatoriu, a negat că ar fi existat între părți o înțelegere în sensul încheierii contractului de credit, iar pârâtului să îi revină suma de 80.000 Euro cu care s-a cumpărat apartamentul. Răspunde reclamanta la întrebarea nr.10 că a plătit ratele și nu a solicitat nimic, pentru că pârâtul i-a spus în anul 2009 că nu plătește nimic.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă, instanța a reținut că la data de 23.09.2008, Bancpost alimentează cu suma de 159.800 CHF contul ce o are ca titular pe reclamantă, iar la aceeași dată suma de bani este transformată în 94.556,06 Euro, într-un alt cont având-o ca titulară tot pe reclamantă. Instanța a reținut că în intervalul 20.01._11, contul de CHF este alimentat prin depunere de numerar, fiind depusă suma de 22.259 CHF, respectiv 65.322,61 lei; din creditul acordat de Bancpost se fac retrageri în numerar în sumă de 14.225 Euro, respectiv 55.751,38 lei și din contul de Euro, în intervalul 24.09._09 se ridică în numerar suma de 14.225 Euro (55.751,38 lei), iar în contul de CHF, în intervalul 20.01._09 a fost depusă în numerar suma de 22.259 CHF(65.322,61 lei), diferența în lei dintre suma depusă și suma retrasă fiind de 9.571,23 lei.

Având în vedere probele administrate, respectiv înscrisurile depuse, răspunsurile părților la interogatoriu și concluziile expertizei contabile, instanța a apreciat că reclamanta a făcut dovada că beneficiarul împrumutului acordat de Bancpost este doar pârâtul, astfel că potrivit dispozițiilor art.1055 Cod civil, pârâtul debitor răspunde pentru toată datoria.

Pe cale de consecință, instanța a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 12.682 Euro, reprezentând contravaloarea sumelor restituite de reclamanta în contul împrumutului luat de la BANCPOST și la plata dobânzii legale, de la data încheierii tranzacției - 29.08.2008 până la achitarea efectivă a debitului și a obligat pârâtul să depună în contul de depozit creat de BANCPOST la acordarea împrumutului, suma de 14.225 Euro, reprezentând totalul retragerilor făcute de reclamantă pentru restituirea ratelor lunare ale împrumutului.

Fiind în culpă procesuală, instanța a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.150 lei, reprezentând taxe timbru, timbru judiciar, onorariu expertiză și onorariu apărător.

Pârâtul C. M., a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 9876/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr._ , pe care a considerat-o vădit netemeinică și nelegală pentru următoarele:

A solicitat să se califice calea de atac împotriva sentinței civile nr. 9876/27.06.2013 pronunțate de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr._ ca fiind apel, în raport de dispozițiile art. 282¹ Cod Procedură Civilă și de valoarea pretențiilor deduse judecății în fața instanței de fond.

Hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de fond.

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1055 Cod Civil, atunci când a stabilit că "reclamanta a făcut dovada că beneficiarul împrumutului acordat de Bancpost este doar pârâtul, astfel că potrivit art. 1055 Cod Civil, pârâtul debitor răspunde pentru toată datoria".

Art. 1055 Cod Civil "Dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în față cu ceilalți codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviți decât ca fidejusori".

În momentul contractării creditului, care era unul de nevoi personale, respectiv în data 18.09.2013, interesul era comun părților din litigiu, respectiv:

Datoria solidară a fost contractată în timpul căsătoriei (divorțul s-a pronunțat pe 29.09.2008). Datoria solidară a fost contractată cu titlu de "credit de nevoi personale" ale celor doi soți codebitori; garantarea restituirii împrumutului a fost făcută - de către ambii soți - cu un imobil aflat în devălmășie la acel moment.

În primul rând, instanța de fond a interpretat în mod greșit prima teză a art. 1055 Cod Civil, stabilind că momentul analizării interesului - dacă este comun sau exclusiv al uneia din părți - este ulterior încheierii contractului de împrumut adică după partaj.

Din punct de vedere juridic - interesul și cauza - se analizează la momentul încheierii actului juridic în discuție, conform art. 948 Cod Civil.

Or, în speța de față, verificarea "dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari" trebuie raportată la momentul încheierii contractului de credit de nevoi personale, când interesul era contractarea unui împrumut, pentru ca o parte din bani să-i aloce pentru achiziționarea unui imobil în devălmășie în timpul căsătoriei, lucru care s-a și întâmplat.

Astfel, datoria solidară a fost făcută în interesul ambilor soți la data de 18.09.2008, data contractării împrumutului, garantată cu o ipotecă pe un bun comun.

Ca ulterior, prin tranzacție s-a stabilit că un imobil din cele 4 ale soților revine apelantului și că alte 3 imobile, între care și cel cu ipoteca în favoarea Bancpost revin intimatei, nu poate să interfereze cu momentul la care a fost contractat creditul de nevoi personale și cu cel al stabilirii interesului unuia sau altuia dintre codebitori, în condițiile în care părțile se aflau încă în timpul căsătoriei și dobândeau împreună bunuri comune, contractând datorii comune.

În al doilea rând, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit teza a 2-a a art. 1055 Cod Civil stabilind că "pârâtul debitor răspunde pentru toată datoria.

Solidaritatea joacă rolul de garanție doar pentru partea de datorie pe care codebitorul solidar trebuie să o suporte peste partea sa proprie din datorie.

Ipoteza de principiu a solidarității pasive este aceea în care două sau mai multe persoane sunt în mod egal interesate în operațiune. Fiecare este ținut pentru o parte a datoriei, dar, față de creditor, ei sunt în mod egal responsabili (coîmprumutătorii,etc.)

Efectul beneficiului solidarității este acela de a aduce mai multe persoane care răspund față de creditor pentru întreaga datorie. Pentru partea care excede datoria sa, codebitorul este un adevărat garant personal.

Or, datoria este comună a soților, fiind contractată în timpul căsătoriei, iar flecare soț răspunde pentru partea sa de datorie și nu pentru toată datoria față de celalalt codebitor.

Mai mult decât atât, chiar dacă - prin absurd - s-ar stabili interesul exclusiv al apelantului pârât la contractarea datoriei, următoarele aspecte trebuie luate în calcul, argumente de care instanța de fond în mod greșit nu a ținut cont:

Creditul de nevoi personale luat de intimata reclamanta L. C.-M. în 18.09.2008 a fost în valoare totală de 159.800 CHF, respectiv 98.121,08 Eur la acel moment, credit bancar din care 18.121,08 Eur au revenit intimatei reclamantei, care i-a folosit în mod exclusiv și doar 80.000 Eur au fost folosiți pentru cumpărarea apartamentului situat în București, . nr. 16, ., ., sector 3.

Creditul a fost contractat la data de 18.09.2008, iar apartamentul nr. 58 situat în . a fost cumpărat la data de 26.09.2008 (contra sumei de 107.000 Eur, din care doar 80.000 Eur au fost achitați din creditul de la Bancpost, restul de 27.000 Eur din banii proprii ai apelantului M. C.), anterior efectuării partajului, apartamentul intrând astfel în masa bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei.

Astfel, din 98.121 Eur, doar 80.000 Eur au fost folosiți pentru achiziționarea apartamentului care a revenit apelantului pârât în urma divorțului (aspecte susținute în mod expres și de către intimata reclamantă prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată), iar 18.121 Eur au fost retrași de către intimata reclamantă (așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză), prin urmare cu atât mai puțin se poate susține că întreg creditul ar fi folosit exclusiv de apelantului pârât pentru a fi obligat la restituirea întregului împrumut.

În concluzie, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că datoria a fost contractată în interesul apelantului, acesta ar fi obligat să plătească doar suma de 80.000 Eur, sumă care s-a folosit la plata prețului pentru apartamentul care i-a revenit în urma partajului.

A-l obliga la plata întregului credit, așa cum a argumentat instanța de fond în considerentele hotărârii atacate „pârâtul debitor răspunde pentru toată datoria", în valoare totală de 159.800 CHF, respectiv 98.121,08 Eur, reprezintă un abuz de drept, aspect care contravine legii și care trebuie cenzurat.

Instanța de fond, prin hotărârea atacată, a acordat mai mult decât s-a cerut de către intimata reclamantă prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată, în sensul ca a dispus: "obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, de la data încheierii tranzacției - 29.08.2008, până la achitarea efectivă a debitului".

Prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a solicitat prin capătul B de cerere: -"să-l obligați (pe pârât) la plata către subsemnată a dobânzii legale, aplicată la sumele pretinse în capătul 1 al prezentei cereri, calculată de la momentul introducerii acțiunii până la momentul plății efective".

Prin precizarea de acțiune din 11.04.2012, intimata a modificat capătul A din cerere, lăsând neschimbat capătul B din acțiunea introductivă.

Prin precizarea din 07.06.2012, intimata a modificat tot capătul A al cererii, introducând capetele A¹ și A², menționând expres că își retrage cererea precizatoare din 11.04.2012 și totodată arătând "capetele B și C rămân neschimbate". În practicaua hotărârii atacate, instanța a reținut capătul B de cerere al intimatei reclamante, astfel cum aceasta l-a formulat, respectiv obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată de la momentul introducerii acțiunii până la momentul plății efective".

Prin dispozitivul hotărârii atacate, instanța de fond dispune "obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, de la data încheierii tranzacției -29.08.2008. până la achitarea efectivă a debitului".

Or, instanța a acordat prin hotărârea pronunțată ceea ce nu s-a cerut, respectiv a acordat dobânda legală de la data încheierii tranzacției (29.08.2008) și nu de la data introducerii acțiunii (31.10.2011).

Instanța a trecut și peste faptul că nu se datorează dobânda legală decât de la data punerii în întârziere a debitorului.

Astfel este esențial de știut că de la data punerii în întârziere: 1) debitorul începe să datoreze creditorului daune pentru executarea cu întârziere a obligației (daune-interese moratorii); 2) debitorul îi datorează creditorului daune pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației

(daune-interese compensatorii).

Or, în speța de față, punerea în întârziere s-a făcut prin introducerea cererii de chemare în judecată, nu printr-o notificare anterioară.

Mai mult decât atât, niciodată de la data încheierii tranzacției, 29.09.2009, intimata reclamanta nu a transmis apelantului pârât nici o notificare/somație, prin care să-i comunice - în scris - obligația acestuia exclusivă de a achita ratele împrumutului contractat de la Bancpost.

Atât timp cât este o obligație civilă de rambursare, contractată de către intimata L. C. ca debitor principal în raporturile cu banca, iar creditul nefiind menționat în tranzacție, obligațiile codebitorului M. C. fiind subsidiare, acesta trebuia pus în întârziere, încă de la data încheierii tranzacției (29.09.2008) cu privire la obligația lui exclusivă de plata a împrumutului, pentru ca ulterior, în caz de neîndeplinire a acesteia să fie obligat prin instanța să restituie sume achitate de intimată în contul împrumutului.

Nu i s-a solicitat niciodată nici în scris și nici verbal, până la 31.10.2011 (data introducerii acțiunii), apelantului, să achite vreo rată din împrumutul luat de la Bancpost, sens în care a apreciat că fără să fi fost pus în întârziere cu privire la obligația pe care trebuia să o execute, acesta nu poate fi obligat la restituire și mai mult la plata dobânzii legale, așa cum în mod greșit a dispus instanța de fond.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit materialul probator administrat în cauză prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în speță, aspect care a condus la pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale.

Prin admiterea ambelor capete de cerere, instanța de fond a obligat pârâtul:

Pe de o parte, să plătească suma de 12.682 Eur, reprezentând contravaloarea sumelor restituite de intimata reclamantă în contul împrumutului, iar în data de 23.09.2008, din contul de Eur (total 94.556 Euro) se face o plată externă de 80.000Eur și rămâne un sold de 14.225 Eur. În intervalul 23.09._09 din acest cont se fac retrageri de către reclamanta în numerar în sumă 14.225 Eur (_,38 lei).

În mod nelegal și netemeinic, instanța de fond a admis și cel de al doilea capăt de cerere și a obligat apelantul pârât să depună suma de 14.225 Eur într-un cont de depozit al intimatei, întrucât: - contul de depozit a fost făcut de intimată pentru nevoile sale personale, titular de cont fiind aceasta în nume personal și aceasta fiind singura care și-a dat acordul pentru constituirea acestui cont de depozit.

Din contul de depozit intimata L. C. - singură - a ridicat în numerar, la propria sa discreție, suma de 14.225 Eur, în intervalul septembrie 2008 - iulie 2009, fără a-i cere banca socoteală pentru banii retrași în numerar din contul de depozit; deci acest cont de depozit nu a fost o condiție sine qua non la acordarea împrumutului, pentru că altfel intimata nu avea dreptul să retragă sumele de bani în numerar încă din iulie 2009.

Obligarea apelantului să depună suma de 14.225 Eur într-un cont exclusiv pe numele intimatei L. C., în condițiile în care aceasta dispune în mod arbitrar de acesta, reprezintă echivalentul unei donații, premisele unei plăți nedatorate sau ale unei îmbogățiri fără justă cauză.

Mai mult decât atât, există o evidentă contradicție în dispozitivul hotărârii - prin admiterea celor 2 capete de cerere:-12.682 Eur, reprezentând contravaloarea sumelor restituite de intimata reclamantă în contul împrumutului; -14.225 Eur, reprezentând totalul retragerilor făcute de intimata reclamantă pentru restituirea ratelor lunare ale împrumutului.

Or, intimata a plătit din împrumut suma de 12.682 Eur (sumă care nu rezultă din expertiză) ori a plătit suma de 14.225 Eur, sumă la care instanța de fond îl obliga pe apelant să o plătească încă o dată intimatei, prin depunerea într-un cont de depozit al acesteia, sumă pe care apelantul trebuie să o plătească pentru aceeași operațiune de plată a împrumutului luat de la Bancpost și pentru aceeași perioadă 23.09._11.

Instanța de fond prin hotărârea pronunțată a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în materie, aspect care a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 1709 și art.1711 Cod Civil, precum și art. 673 Cod Procedură Civilă, atunci când s-a pronunțat în sensul respingerii excepției inadmisibilității invocate de apelantul pârât prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Conform art.1709 "Tranzacțiile se mărginesc numai la obiectul lor; renunțarea, făcută în toate pretențiile și acțiunile, cuprinde numai ceea ce se raporta la pricinile asupra cărora a urmat tranzacție."

Art. 1711 "Tranzacțiile au între părțile contractante puterea unei sentințe neapelabile".

Prin tranzacția încheiata între părți cu ocazia partajului, ce formează conținutul hotărârii de expedient reprezentate de sentința civilă nr. 6974/29.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, părțile au împărțit întreg patrimoniu (activ și pasiv) dobândit în timpul căsătoriei.

Prin raportare la prevederile art. 1709 C. Civil, tranzacțiile mărginindu-se la obiectul lor și având putere între părțile semnatare cu privire la ceea ce cuprind întrânsele.

Având în vedere modul în care părțile au decis împărțirea bunurilor comune, mai precis apelantul a acceptat atribuirea acestor bunuri în totalitate către intimata reclamantă, împrumutul a folosit în mod exclusiv în realitate intimatei reclamante, care a putut în felul acesta să obțină toate bunurile imobile obținute în timpul căsătoriei (3 imobile) în contraprestație cu finanțarea unui singur bun imobil atribuit.

Nu se afla în situația în care apelantul a dobândit un imobil prin creditul făcut de intimata reclamantă L. C.-M., ci într-o situație similară cu plata unei sulte în valoare de 80.000 Eur, deoarece practic în felul acesta apelantul și intimata au reușit partajarea în natură a întregii mase partajabile.

În conformitate cu prevederile art. 673¹ și urm. Cod de procedură civilă, precum și cu practicaua și cu doctrina în materie, partajul are efect definitiv între părți cu privire la stabilirea și întinderea drepturilor ce au făcut obiectul cererii de partaj. Efectul definitiv al partajului se întinde asupra tuturor drepturilor și obligațiilor părților născute înainte de data partajului și care au urmat regimul bunurilor proprietate comună.

În cazul de față, printr-o hotărâre judecătorească s-au stabilit în mod definitiv și irevocabil drepturile părților cu privire la masa partajabilă, fiind exclusă astfel orice intervenție ulterioară acestora. În virtutea efectului definitiv al partajului nu se mai poate reveni asupra obiectului acestuia, orice cerere ulterioară în acest sens fiind inadmisibilă.

Or, prezenta acțiune are ca obiect drepturi patrimoniale decurgând dintr-un contract de credit încheiat la data de 18.09.2008, anterior încheierii convenției de partaj, și care, având în vedere efectul definitiv al partajului, este inadmisibilă.

Chiar în finalul tranzacției încheiate între părți se menționează în mod expres: «nici una dintre parți nu mai are nici o pretenție prezentă și viitoare cu privire la bunurile ce fac obiectul tranzacției».

A solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii precizate ca neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 292- 295 alin 2 Cod Procedură Civilă, a solicitat încuviințarea în susținerea motivelor de apel proba cu înscrisuri, interogatoriul intimatei și proba cu expertiza contabilă.

Intimata L. C. M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.

În cadrul judecării cauzei în apel, tribunalul a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică judiciară contabilă.

Prin decizia civilă nr.570 A/18.02.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că plata dobânzii legale va fi făcută cu începere de la data introducerii cererii, 31.10.2011, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat intimata la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Analizând apelul declarat în funcție de criticile invocate, tribunalul a constatat următoarele:

La data de 18.09.2008, Bancpost a acordat împrumutul pentru nevoi personale în cuantum de 159.800 CHF, reclamantei L. în calitate de debitor - garant ipotecar și pârâtului C. în calitate de codebitor, obligați în solidar la suportarea acestuia.

La data de 23.09.2008, reclamanta a transferat pârâtului suma de 80.000 Euro, pe care pârâtul C. a folosit-o la cumpărarea la data de 26.09.2008 a apartamentului situat în București, sector 3, . nr. 16, ., ., sector 3.

Părțile au divorțat prin acord, prin sentința civilă nr. 6974/29.09.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, luându-se act și de tranzacția încheiată între părți cu privire la partajul bunurilor comune.

Din sentința de partaj, tribunalul a constatat că cererea de divorț a fost introdusă pe rolul instanței de către cei doi soți la data de 24.06.2008.

Tribunalul a mai reținut că prin tranzacție, părțile au stabilit ca imobilul situat în București, . nr. 16, ., ., sector 3, să fie inclus în lotul II cuvenit pârâtului C.. La data de 29.09.2008 părțile deja contractaseră acel împrumut la bancă, însă nici una nu a declarat în înțelegere ceva legat de suportarea acestuia.

Tribunalul a constatat că excepția invocată la fondul cauzei în sensul că prezenta cerere ar fi inadmisibilă este neîntemeiată, astfel cum a reținut și instanța de fond câtă vreme această datorie nu a făcut obiectul partajului soților.

Tribunalul a apreciat că această datorie a fost făcută de soți în timpul căsătoriei, adică la data de 18.09.2008, în condițiile în care aceștia aveau pe rolul instanțelor, cererea de divorț înregistrată din data de 24.06.2008. În aceste condiții, este cert că soții nu mai formau o familie în sensul de a beneficia reciproc de sprijin moral și material, așa încât, se conturează concluzia că și acest credit a fost luat nu în scopul dobândirii bunurilor comune, ci în scopul achiziționării imobilului din București, . nr. 16, ., ., sector 3 pentru pârâtul C., câtă vreme acesta a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, pentru ca ulterior, în cadrul tranzacției prezentate, să îi fie atribuit acest imobil în lotul său.

Se desprinde cu ușurința concluzia că scopul contractării acestui credit și al cumpărării apartamentului a fost în sensul reglementarii situației părților după desfacerea căsatoriei.

În interogatoriul administrat pârâtului, acesta a recunoscut că, la momentul dobândirii creditului, avea venituri mai mici decât cele ale reclamantei, astfel încât se susține teza acesteia în sensul că avea calitatea de împrumutat, având venituri mai mari și a folosit drept garanție imobilul ce ulterior a fost atribuit în proprietatea sa.

Astfel cum a reținut și instanța de fond pentru argumentele expuse, tribunalul a considerat că, deși împrumutul a fost dobândit în timpul căsătoriei, acesta a fost folosit pentru a susține interesele pârâtului, fiind cert că suma de 80.000 euro a fost plătită pentru apartamentul aflat în proprietatea sa.

În ceea ce privește restul sumei rămase din creditul integral acordat de Bancpost, tribunalul a constatat că acel credit în CHF a fost convertit în euro, respectiv suma de 94.556,6 euro astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în apel de către expert A. I., fiind bine cunoscut că, procedând astfel, sunt diferențe de curs valutar pe care trebuie să le suporte beneficiarul împrumutului.

Tot din conținutul raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă efectuat în apel, tribunalul a reținut că, în contul de CHF, după achiziționarea apartamentului, a mai rămas suma de 2610 CHF, după reținerea de către bancă a comisionului de acordare credit de 3.196 CHF, iar în contul EUR suma de 14.296,06 EUR după reținerea de către Bancă a comisioanelor bancare de 260 euro pentru transferul sumei de 80.000 euro.

Tribunalul a constatat din raportul de expertiză coroborat cu interogatoriile, că reclamanta, având în vedere susținerea pârâtului în sensul că nu va achita ratele creditului și, față de aspectul ca acest împrumut a fost garantat cu imobilul aflat în proprietatea sa, a achitat ratele din banii ramași din creditul acordat de Bancpost, din suma ce a rămas după efectuarea plății de 80.000 euro, cât și din venituri personale.

Așadar, tribunalul a considerat că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul să îi plătească sumele respective.

În ceea ce privește data acordării dobânzii legale, tribunalul a constatat că reclamanta a solicitat acordarea dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum este corect, din momentul punerii în întârziere a acestuia, astfel încât, văzând și prevederile art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că plata dobânzii legale va fi făcută cu începere de la data introducerii cererii, 31.10.2011. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

În temeiul art. 274-276 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel reprezentând taxă timbru potrivit pretențiilor admise, onorariu expert, jumătate față de aspectul că expertiza profită ambelor părți și onorariu de avocat redus față de gradul de dificultate al speței și munca depusă de apărător.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul C. M., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive, solicitând:

I. În principal, admiterea recursului, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

II. În subsidiar, admiterea recursului, în temeiul art. 312 Cod Procedură civilă raportat la art.304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă, modificarea hotărârii recurate, urmând a admite apelul și a schimba

în tot sentința civilă, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii, astfel cum aceasta a fost precizată.

În fapt, a precizat că nepronunțarea instanței de apel asupra criticilor formulate de recurentul pârât, prin motivele de apel, echivalează cu o cercetare parțială a fondului cauzei, iar nemotivarea hotărârii recurate împiedică exercitarea controlului de legalitate, ceea ce atrage admiterea recursului, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea (se vedea și Decizia nr. 93/2014 a Secției Civilă a ÎCCJ).

În urma verificării deciziei recurate, recurentul – pârât solicită să se constate că prin motivele de apel formulate de recurent au fost aduse mai multe critici sentinței atacate.

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte apelul declarat de recurentul pârât C. M. și a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, doar în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, fără a se pronunța pe toate motivele de apel invocate prin cererea de apel.

Instanța de apel s-a limitat să analizeze situația de fapt și temeinicia sentinței numai prin raportare la natura juridică a împrumutului și interesului părții pentru care a fost contractat împrumutul și nu s-a pronunțat asupra celorlalte motive de apel, referitoare la netemeinicia și nelegalitatea sumelor pretinse prin acțiune (suma de 12.682 Euro nu este dovedită ca reprezentând contravaloarea sumelor restituite de intimata reclamantă în contul împrumutului luat de la Bancpost, în condițiile în care în expertiză nu se menționează nicăieri această sumă și nici din înscrisuri nu rezultă), cu privire la nelegalitatea și netemeinicia obligării recurentului de a depune într-un cont al intimatei suma de 14.225 Euro, reprezentând totalul retragerilor pentru restituirea împrumutului (pretenția reclamantei nu este motivată în drept, nu este probată cu privire la suma pretinsă și nu este argumentată natura juridică a acestei sume de 14.225 Euro), precum și criticile aduse cu privire la contradicția vădită creată prin admiterea capetelor 1 și 2 de cerere de către instanța de fond (pârâtul este obligat concomitent să plătească: 12.682 Euro (sumă restituită în contul împrumutului) și 14.225 Euro (sumă retrasă pentru restituirea împrumutului), pârâtul fiind obligat la plata ambelor sume, sume care nu coincid, sume care sunt solicitate pentru aceeași perioadă (23.09._11), cu același titlu (restituire împrumut)).

După ce a expus statuările judecătoriei, motivele sale de apel și statuările tribunalului, a arătat că tribunalul prin hotărârea recurată, nu a făcut nici o analiză a motivelor de apel prin care au fost criticate sumele pretinse și acordate de instanța de fond și menținute de instanța de apel (pârâtul a fost obligat să plătească suma de 12.682 Euro și să depună suma de 14.225 Euro), în condițiile în care aceste sume nu au nici un

suport probatoriu, nerezultând nici din înscrisuri și nici din cele două expertize contabile întocmite (fond și apel).

Nu a analizat deloc motivele de apel privind nelegalitatea admiterii celui de al doilea capăt de cerere, prin care recurentul pârât a fost obligat să depună într-un cont suma de 14.225 Euro.

D. s-a limitat a analiza motivele ce priveau doar situația de fapt și aceasta fiind redată trunchiat, fără nici o corespondență cu temeiul de drept, respectiv dispoziția legală aplicabilă în speța de față.

Motivarea data de Tribunal este un rezumat al situației de fapt, reluat trunchiat de la prima instanță, fără nici un temei legal invocat în ceea ce privește respingerea criticilor aduse de apelant hotărârii instanței de fond și fără a fi analizate toate motivele de apel - esențiale - pentru soluționarea legală și corectă a apelului.

Deși tribunalul era investit, prin motivele de apel, cu critici referitoare la netemeinicia și nelegalitatea sumelor pretinse prin acțiune și a încuviințat proba cu expertiza contabilă pentru susținerea acestor motive de apel, prin hotărârea dată, nu a răspuns deloc acestor critici.

Tribunalul menționează alte sume în motivare, respectiv "în contul de CHF, după achiziționarea apartamentului, a mai rămas suma de 2610 CHF, după reținerea de către bancă a comisionului de acordare credit de 3.196 CHF, iar în contul EUR suma de 14.296,06 EUR după reținerea de către Bancă a comisioanelor bancare de 260 euro pentru transferul sumei de 80.000 euro", nicidecum suma de 12.682 Eur (solicitată prin capătul 1 de cerere) și suma de 14.225 Eur (solicitată prin capătul 2 de cerere).

În finalul considerentelor, tribunalul a repetat că prima instanță "a obligat în mod corect pârâtul să plătească sumele respective", fără să menționeze în considerentele hotărârii de unde rezultă aceste sume, cum au fost calculate, cum au fost probate de către reclamantă, conform art. 1169 Cod Civil, în condițiile în care nu rezultă din nici unul din cele două rapoarte de expertiză sau din înscrisurile de la dosar.

O astfel de motivare a Tribunalului nu constituie un răspuns argumentat la criticile aduse pentru că nu are în vedere susținerile din apel, iar a constata că prima instanță "a obligat corect pârâtul să plătească sumele respective", nu înseamnă a face analiza acestei critici în calea de atac.

Totodată, Tribunalul nu a redat în motivarea hotărârii date nici un argument de fapt sau de drept cu privire la critica adusă hotărârii primei instanțe prin prisma obligării recurentului pârât să depună suma de 14.225 Eur într-un cont exclusiv pe numele intimatei L. C., în condițiile în care intimata reclamantă nu a menționat nici un temei legal al acestei pretenții, nu a justificat și nu a probat în nici un fel natura juridică a acestui cont, în condițiile în care suma retrasă nu coincide cu suma pretinsă a fi restituită.

Este adevărat că obligația de a-și motiva deciziile, pe care art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului o impune instanțelor de judecată, nu poate fi înțeleasă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument, însă trebuie să se constate, în speță, că motivele de apel referitoare la netemeinicia și nelegalitatea sumelor pretinse prin acțiune, cu privire la nelegalitatea și netemeinicia obligării recurentului de a depune într-un cont, o sumă de 14.225 Eur, precum și criticile aduse cu privire la contradicția vădită creată prin admiterea capetelor 1 și 2 de cerere de către instanța de fond, erau motive ce trebuiau supuse analizei instanței de apel și asupra cărora aceasta trebuia să se pronunțe prin prezentarea argumentelor care fundamentau soluția.

Art. 261 alin. 2 pct. 5 Cod procedură civilă obligă instanțele la motivarea hotărârilor, respectiv la arătarea tuturor argumentelor de fapt și de drept care le-au format convingerea și pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceasta presupune examinarea efectivă și în mod real a tuturor criticilor aduse de părți, argumentarea lor în fapt și indicarea temeiului de drept, în baza căruia sunt admise sau sunt înlăturate.

Potrivit art. 21 alin. 3 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, părțile au dreptul la un proces echitabil. Unul din aspectele derulării unui proces echitabil îl reprezintă soluționarea cauzei în ansamblul său, instanța având obligația de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept puse în discuție de părți, atât în primă instanță, cât și în căile de atac. Neanalizarea unei cereri la fond sau a unei critici din căile de atac presupune încălcarea dreptului părților la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție prevăzute de lege.

În Hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Albina împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr._/2005), instanța europeană a arătat, în paragraful 33, că art. 6 impune instanțelor naționale să își motiveze deciziile. În paragraful 34 al hotărârii se arată că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost aduse în discuție și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Față de aceste considerente, recurentul – pârât solicită să se constate că decizia Tribunalului nu este suficient motivată și că nu a fost judecată echitabil cauza prin care a fost admis în parte apelul declarat de recurentul pârât C. M. și a fost schimbată în parte hotărârea instanței de fond, doar în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, fără a se pronunța pe toate motivele de apel invocate prin cererea de apel.

Hotărârea pronunțată de Tribunal a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, fără a se arăta care sunt considerentele pentru care instanța a respins criticile părții și pentru care a apreciat că se impune menținerea în parte a sentinței apelate, în sensul celor mai sus-menționate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

Așa fiind, dând eficiență dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora neintrarea în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului (solicită a se vedea și Decizia nr. 3893 din 5 decembrie 2014 - Secția a Il-a Civilă ICCJ).

În subsidiar, daca se va trece peste criticile mai sus menționate, recurentul - pârât solicită admiterea recursului, în temeiul art. 312 alin.1 și 2 Cod de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă, modificarea hotărârii recurate, urmând a se admite apelul și a se schimba în tot sentința civilă în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii introductive de instanță, astfel cum aceasta a fost precizată.

1) Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedară civilă.

Analizând recursul din perspectiva criticilor întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, recurentul - pârât solicită să se constate că dispozițiile acestui caz de modificare a hotărârii trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă.

a) Din perspectiva art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă raportat la art. 295 Cod de procedură civilă, este nelegală nepronunțarea și nemotivarea instanței de apel asupra unora din criticile formulate prin motivele de apel.

Instanța de apel nu arătat toate argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea și pentru care s-au înlăturat criticile părților. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, apelul nefiind analizat în integralitate, Tribunalul nepronunțându-se asupra temeiurilor avute în vedere pentru respingerea tuturor motivelor de apel formulate. Fără a relua, solicită să se țină cont de toate argumentele, așa cum au fost detaliat la pct.l din prezentele motive de recurs.

b) Tribunalul nu a motivat în drept decizia recurată. Nu este indicat nici un text de lege și nici un temei legal pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin motivele de apel și pentru care a fost menținută în parte hotărârea instanței de fond.

Tribunalul doar s-a limitat a analiza doar situația de fapt, redând printr-o "poveste" modul în care s-au derulat faptele între cele două părți și indicând niște sume (în CHF și Eur) fără nicio relevanță, raportat la sumele pretinse prin capătul 1 și 2 din acțiunea intimatei reclamante, astfel cum a fost precizată.

Motivarea dată de Tribunal este un rezumat al situației de fapt, situație reluată trunchiat de la prima instanță, fără niciun temei legal invocat în ceea ce privește respingerea criticilor aduse de apelant hotărârii instanței de fond și fără a fi fundamentată în fapt și în drept convingerea instanței de apel în ceea ce privește menținerea în parte a sentinței apelate.

Recurentul – pârât solicită să se aibă în vedere, la momentul analizării acestui motiv de recurs, motivarea superficială a soluției pronunțate, aspect care vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel, întrucât nearătarea rațiunilor ce au stat la baza adoptării soluției, lipsește decizia de fundament legal.

Or, așa cum rezultă din actele dosarului și din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat și examinat hotărârea instanței de fond, argumentând că "tribunalul consideră că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul să îi plătească sumele respective" și în consecință nu a fost analizată temeinicia și legalitatea cererii de chemare în judecată.

Raportat la dispozițiile ce reglementează calea de atac a apelului, cu referire la art. 295 și urm. Cod procedură civilă, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, instanța de control judiciar avea obligația legală de a confirma sau infirma soluția fondului, motivând în acest sens, atât în fapt, cât și în drept, toate aspectele invocate prin cererea de apel.

În aceste condiții, critica privind nearătarea de către instanța de apel a motivelor pe care se sprijină hotărârea, respectiv motivarea sumară a acesteia, este fondată.

2) Hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Cu referire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin urmare, în raport de prevederile legale mai sus menționate, două sunt ipotezele în care decizia pronunțată în apel poate fi modificată, cum este cazul și în speța de față, și anume:

- atunci când considerentele acesteia nu permit identificarea normelor juridice, care susțin rezolvarea dată litigiului sau când aceasta nu este motivată în drept, precum și

- în cazul în care instanța de apel, evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, însă le încalcă sau le aplică greșit, ca o consecință a interpretării eronate a legii.

a) În ceea ce privește modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra naturii juridice a împrumutului contractat în timpul căsătoriei, considerând că "acest credit nu a fost luat cu scopul dobândirii bunurilor comune, ci în scopul achiziționării apartamentului pentru pârâtul C., câtă vreme acesta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, pentru ca ulterior, în cadrul tranzacției prezentate, să îi fie atribuit acest imobil în lotul său", recurentul – pârât solicită să se constate că au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 30, art.32, art.36 și art.39 Codul familiei.

Instanța de apel a interpretat nelegal prevederile art. 30 și art.32 Codul familiei, atunci când a stabilit că împrumutul nu reprezintă datorie comună a soților, nefiind luat cu scopul dobândirii de bunuri comune.

Conform art.30 Codul familiei: "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de Ia data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrara este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită."

Conform art. 32 Codul familiei, "soții răspund cu bunurile comune pentru: b) obligații ce au contractat împreună".

În momentul contractării creditului (18.09.2008), părțile erau căsătorite, datoria era comună, iar bunul imobil dobândit era comun, chiar dacă a fost semnat contractul doar de unul dintre soți, iar garantarea restituirii împrumutului a fost făcută - de către ambii soți - cu un imobil bun comun la acel moment.

Din raționamentul prezentat de instanța de apel în motivarea hotărârii, rezultă că "scopul împrumutului a fost cumpărarea unui imobil pentru pârâtul C.", instanța de apel considerând, prin interpretarea greșită a art.30-32 Cod Familiei, că un bun dobândit în timpul căsătoriei este dobândit ca un bun propriu al recurentului.

Tribunalul, deși susține că "creditul luat pentru achiziționarea apartamentului nu a fost în scopul dobândirii de bunuri comune", în considerentele hotărârii se contrazice, afirmând "se desprinde ușor concluzia că scopul contractării acestui credit și al cumpărării apartamentului a fost în sensul reglementarii situației părților după desfacerea căsătoriei".

Or, conform art. 36 Cod al Familiei, "La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora".

Instanța de apel a avut un raționament nelegal și nefundamentat în drept, atunci când a considerat că "scopul împrumutului nu a fost acela de a dobândi bunuri comune".

Scopul împrumutului a fost tocmai acela de a dobândi bunuri comune, pentru ca bunurile comune, inclusiv apartamentul contractat prin împrumutul din 18.09.2008 (în timpul căsătoriei), să fie inclus în masa bunurilor comune, supuse împărțelii, la desfacerea căsătoriei, conform art. 36 Cod al Familiei.

În mod nelegal a stabilit instanța de apel, prin interpretarea greșită a prevederilor legale mai sus menționate, că împrumutul a fost luat doar în interesul recurentului pârât, el fiind «beneficiarul» împrumutului, în condițiile în care părțile erau căsătorite și datoria era comună, iar imobilul cumpărat era bun comun.

Instanța de apel în mod nelegal a considerat că scopul împrumutului a fost unul exclusiv personal al recurentului, în condițiile în care acesta a primit apartamentul la momentul partajului (tranzacției).

Conform înscrisurilor de la dosar, din tranzacția semnată cu ocazia desfacerii căsătoriei (29.09.2008), rezultă că părțile au supus împărțelii 4 bunuri imobile comune.

Astfel, 3 bunuri imobile au revenit în lotul intimatei reclamante (lotul I), iar 1 bun imobil a revenit recurentului (lotul II).

Dacă nu există al patrulea bun imobil comun (apartamentul contractat prin împrumutul din 18.09.2008), intimata pârâtă avea două variante: fie să intre în lotul ei doar 2 imobile și cel de al treilea să intre în lotul pârâtului; fie să intre în lotul ei toate cele 3 imobile și să achite o sultă corespunzătoare recurentului.

Deci, scopul creditului a fost ca intimata împreună cu recurentul să obțină o sumă de bani, prin care să plătească un alt bun imobil (în locul sultei), bun imobil care la partaj să-i revină recurentului, în natură.

b) În ceea ce privește modalitatea în care instanța a dat dezlegare fondului raportului juridic și a apreciat asupra noțiunii de "interes", recurentul - pârât solicită să se constate că au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 1055 Cod Civil prin raportare la prevederile art.948 Cod Civil.

Astfel, în mod nelegal instanța reține că:

"Astfel cum a reținut și instanța de fond pentru argumentele expuse, tribunalul consideră că, deși împrumutul a fost dobândit în timpul căsătoriei, acesta a fost folosit pentru a susține interesele pârâtului, fiind cert că suma de 80.000 euro a fost plătită pentru apartamentul aflat în proprietatea sa".

Art. 1055 Cod Civil prevede:

"Dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în față cu ceilalți codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviți decât ca fidejusori".

Din punct de vedere juridic, conform art. 948 Cod Civil - interesul și cauza – se analizează la momentul încheierii actului juridic în discuție.

Or, în speța de față, verificarea "dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari" trebuie raportată la momentul încheierii contractului de credit de nevoi personale, când interesul era contractarea unui împrumut în timpul căsătoriei, pentru ca o parte din bani să-i aloce pentru achiziționarea unui imobil comun - în timpul căsătoriei, acest împrumut devenind o datorie comună, garantată cu un bun comun, în timpul căsătoriei.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit teza a Il-a a art. 1055 Cod Civil și dispozițiile art.1053 Cod Civil, stabilind că "pârâtul debitor răspunde pentru toată datoria".

Solidaritatea joacă rolul de garanție doar pentru partea de datorie pe care codebitorul solidar trebuie să o suporte peste partea sa proprie din datorie.

Efectul beneficiului solidarității este acela de a aduce mai multe persoane care răspund față de creditor pentru întreaga datorie.

Pentru partea care excede datoria sa, codebitorul este un adevărat garant personal.

Art. 1053 Cod Civil prevede: "Codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalți, decât numai de la fiecare partea sa”.

Or, datoria este comună a soților, fiind contractată în timpul căsătoriei, iar fiecare soț răspunde pentru partea sa de datorie și nu pentru toată datoria față de celalalt codebitor.

Tribunalul a reținut ca «doar 80.000 Eur au fost folosiți pentru achiziționarea apartamentului care a revenit pârâtului în urma partajului, iar în contul EUR a rămas suma de 14.296,06 EUR după reținerea de către Bancă a comisioanelor bancare de 260 euro pentru transferul sumei de 80.000 euro".

Astfel, suma de 14.296 Eur a fost retrasă personal de către intimata reclamanta L. C. (așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul de apel) și prin urmare cu atât mai puțin se poate susține că întreg creditul ar fi folosit exclusiv recurentului pârât pentru a fi obligat la restituirea întregului împrumut.

A-l obliga pe recurentul pârât la plata întregului credit în valoare totală de 159.800 CHF (care a fost convertit în euro, respectiv suma de 94.565,6 Eur, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în apel), reprezintă un abuz de drept, aspect care contravine legii și care trebuie cenzurat, în condițiile în care doar 80.000 Eur au fost plătiți pentru apartamentul care i-a revenit la partaj.

c) Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1709 și art.1711 Cod Civil, precum și art. 673¹ Cod Procedură Civilă, atunci când s-a pronunțat în sensul respingerii excepției inadmisibilității invocate de apelantul pârât.

Prin tranzacția încheiată între părți cu ocazia partajului, ce formează conținutul hotărârii de expedient reprezentate de sentința civilă nr. 6974/29.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, părțile au împărțit întreg patrimoniu (activ și pasiv) dobândit în timpul căsătoriei.

Prin raportare la prevederile art.1709 C. Civil, tranzacțiile mărginindu-se la obiectul lor și având putere între părțile semnatare cu privire la ceea ce cuprind întrânsele.

Având în vedere modul în care părțile au decis împărțirea bunurilor comune, mai precis recurentul a acceptat atribuirea acestor bunuri în totalitate către intimata reclamantă, împrumutul a folosit în mod exclusiv în realitate intimatei reclamante, care a putut în felul acesta să obțină toate bunurile imobile obținute în timpul căsătoriei (3 imobile) în contraprestație cu finanțarea unui singur bun imobil atribuit recurentului.

Nu ne aflam în situația în care recurentul a dobândit un imobil prin creditul făcut de intimata reclamantă L. C.-M., ci într-o situație similară cu plata unei sulte în valoare de 80.000 Eur, deoarece practic în felul acesta recurentul și intimata au reușit partajarea în natură a întregii mase partajabile.

În conformitate cu prevederile art. 673¹ și urm. Cod de procedură civilă, precum și cu practica și cu doctrina în materie, partajul are efect definitiv între părți cu privire la stabilirea și întinderea drepturilor ce au făcut obiectul cererii de partaj. Efectul definitiv al partajului se întinde asupra tuturor drepturilor și obligațiilor părților născute înainte de data partajului și care au urmat regimul bunurilor proprietate comună.

În cazul de față, printr-o hotărâre judecătorească s-au stabilit în mod definitiv și irevocabil, drepturile părților cu privire la masa partajabilă, fiind exclusă astfel orice intervenție ulterioară acestora. În virtutea efectului definitiv al partajului nu se mai poate reveni asupra obiectului acestuia, orice cerere ulterioară în acest sens fiind inadmisibilă.

Or, prezenta acțiune are ca obiect drepturi patrimoniale decurgând dintr-un contract de credit încheiat la data de 18.09.2008, anterior încheierii convenției de partaj, și care, având în vedere efectul definitiv al partajului, este inadmisibilă.

Chiar în finalul tranzacției încheiate între părți se menționează în mod expres: «nici una dintre părți nu mai are nici o pretenție prezentă și viitoare cu privire la bunurile ce fac obiectul tranzacției».

Intimata – reclamantă L. C. M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentului – pârât, ca netemeinic și menținerea deciziei recurate, ca temeinică, pentru următoarele motive:

Primul motiv de recurs "l" este o critică generală a recurentului, fără să facă nici măcar o trimitere la vreuna din ipotezele conținute în art.304 Cod Procedură Civilă.

În mod greșit recurentul invocă necesitatea aplicării prevederilor conținute în art.312 alin.(5) Cod Procedură Civilă, deși decizia recurată este practic completată și de toate încheierile interlocutorii din cadrul soluționării apelului.

Toate aceste încheieri conțin elementele substanțiale referitoare la probe și argumentele de susținere propuse de părți. Una dintre aceste încheieri este și cea din 04.02.2015 comunicată o dată cu decizia recurată. În respectiva încheiere sunt reținute atât dezbaterile în contradictoriu pe obiecțiunile formulate de intimata – reclamantă, dar și dezbaterile de asemenea în contradictoriu pe fondul cauzei.

Lipsa caracterului ultradescriptiv și cu trimiteri la texte europene a unei decizii de soluționare a unui apel, nu constituie prin ea însăși lipsa motivării sau nepronunțarea asupra criticilor exprimate în apel.

În fapt, decizia recurată reține în cuprinsul său, toate criticile recurentului, instanța de apel arătând că: "Analizând apelul declarat în funcție de criticile invocate, Tribunalul constată următoarele: "de unde rezultă că absolut tot ceea ce a motivat în cadrul Deciziei pronunțate a soluționat criticile” recurentului.

Nu este admisibilă perpetuarea motivării întregului apel în primele 5 pagini de recurs, doar pentru a expune o nemulțumire cu privire la modul cum a înțeles o instanță să exprime cantitativ o . argumente pentru care sunt înlăturate aprecierile recurentului.

Față de aceste argumente, intimata – reclamantă solicită instanței să ia act de excepția inadmisibilității motivului "I" de recurs și să îl respingă în principal ca inadmisibil și în subsidiar ca netemeinic.

Netemeinic este și motivul II cu 1) de recurs, pentru că:

Este o prezentare succintă a motivului l de recurs, însuși recurentul arătând că "Fără a relua, vă solicităm să țineți cont de toate argumentele, așa cum au fost detaliat(e) la pct.l din prezentele motive de recurs".

Astfel, instanța de recurs poate constata fără echivoc că motivul l de recurs nu este unul pretins de casare, ci unul – iată - pretins de modificare a deciziei recurate, ca efect al solicitării recurentului.

Intimata – reclamantă învederează instanței de recurs faptul că recurentul are o permanentă argumentare duplicitară cu privire la asocierea termenilor de "nemotivată" în contradicție cu "motivată superficial” sau „insuficient".

Fără să precizeze în ce fel este cu adevărat insuficientă sau superficială motivarea deciziei recurate, pe toată fila 6 a recursului formulat se regăsesc atât la litera a), cât și la litera b), sublinieri ale unor astfel de critici.

Mai mult, recurentul în insistența sa pe nemotivare, insuficiență, etc., face și excese printre care: "Instanța de apel nu a arătat toate argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea și pentru care s-au înlăturat criticile părților”. Deși intimata – reclamantă nu a formulat vreo cale de atac, recurentul se subrogă drepturilor sale și arată că ea însăși ar fi fost vătămată de decizia din apel.

De asemenea, netemeinic este și motivul II cu 2) și toate literele sale a), b) și c) de recurs, pentru că:

Nici în alegațiile care constituie motivarea aici în calea de atac, nu se demonstrează că împrumutul contractat de părți în format individual ar fi fost repartizat sub aspectul sarcinilor, în conformitate cu Tranzacția din cadrul divorțului celor două părți.

În fapt, în tranzacția invocată de recurent este inclus apartamentul și nicidecum suma obținută de părți ca și împrumut, așa cum nu este prevăzută vreo clauză de ineficacitate a calității părților în cadrul contractului de împrumut sau a efectelor acestui contract.

Tranzacția în sine nu a cuprins împrumutul pentru că părțile au încheiat un contract de împrumut ce a reglementat raporturile dintre părți, reclamanta punând la dispoziție activele imobiliare (direct prin ipotecă și indirect prin efectul caracterului executoriu al contractului de împrumut) aflate în patrimoniul său, pentru a se garanta obținerea sumelor pretinse.

Faptul ca (numai) aproape 85 % din suma obținută prin intermediul contractului de împrumut (94.556,06 EUR după extragerea comisionului de către bancă) a fost utilizată de recurent pentru a-și achiziționa un apartament, nu este decât o chestiune de alegere intimă a recurentului în exteriorul clauzelor convenite în contractul de împrumut, această achiziție nefăcând parte din obiectul mediat al contractului de împrumut, acest apartament nefiind adus ca și garanție reală pentru menținerea creditării.

Mai mult decât atât, suma utilizată efectiv de către recurent pentru plata locuinței alese, nu are relevanță în ceea ce privește valoarea primită de la bancă, pentru că la momentul obținerii împrumutului valorile imobiliare erau încă în detenta progresivă, părțile negociind atunci aceste aspecte.

Însuși recurentul a arătat în argumentarea apelului său, că:

- „prezenta acțiune are ca obiect drepturi patrimoniale decurgând dintr-un contract de creditare...., anterior încheierii convenției de partaj....", iar apoi citează finalul convenției de partaj, „nici una dintre părți nu mai are nici o pretenție prezentă și viitoare cu privire la bunurile ce fac obiectul tranzacției", încercând în această alegație să demonstreze în mod greșit, cu încălcarea regulilor privind identitatea obiectului logic, așa cum nu demonstrează aplicabilitatea temeiurilor legate invocate privind regulile partajului și ale tranzacției judiciare peste art.1055 Cod Civil, că bunurile expres enumerate în obiectului partajului, pot acoperi „drepturi patrimoniale" care nu sunt cuprinse în respectivul partaj.

Conform aplicării raționamentului „mutatis mutandis" cu dezvoltare, în tranzacția - partaj trebuiau prevăzute nu numai rămânerea în patrimoniul reclamantei a imobilelor arătate, ci și faptul că aceasta garantează direct ipotecar cu unul dintre acestea și cu restul „drepturilor sale patrimoniale", eventuala executare silită a contactului de împrumut și chiar plata exclusivă a ratelor, pentru că „drepturile patrimoniale decurgând dintr-un contract de creditare" (citează recurentul din motivarea apelului - n.n.) ar fi trebuit „tranzactate" de către părți. Părțile tranzacției au rămas „legate" și prin respectivul contract de împrumut, așa cum este susținut și de reglementările civile generale, adică în sensul legalității și temeiniciei cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă și admise de instanța de fond.

Așa cum intimata – reclamantă a arătat mai sus, precum și apărările sale anterioare însușite de instanțele fond și apel - prin cererea formulată și precizată a investit instanța cu o cerere întemeiată pe art.1055 Cod Civil (vechi) și nu cu o cerere în regularizarea obiectului partajului, care ar fi fost oricum greșit îndreptat, nefiind instanța care a dat hotărârea privitoare la partaj.

Adică reclamanta a investit instanța cu o cerere izvorâtă din executarea unui contract de împrumut în care părțile au calitatea de codebitori, chiar dacă unele din efectele respectivului contract au asigurat existența drepturilor unor părți anterioare partajului.

Prin neincluderea voită sau prin scăpare a efectelor acestui contract de credit în tranzacție de către părți, nu se exonerează de răspunderea pentru neexecutare a respectivului contract de împrumut încheiat de părți cu Bancpost.

În fapt și în drept, contractul există și părțile sunt ramase legate de el conform obligațiilor pe care și le-au asumat și pe care nu le-au tranzactat.

Totodată, sub aspect comparativ, instanța în analiza pe care o face textului tranzacției și a hotărârii aferente, va constata cu siguranță că intimata - reclamantă și-a asumat expres pentru viitor, plata ratelor numai pentru apartamentul situat în . are domiciliul și nicidecum pentru cel care a fost atribuit recurentului. Pe cale de consecință, părțile și-au asumat executarea contractului de credit așa cum l-au semnat și în conformitate cu prevederile legii civile valabile în acel moment - art.1039 și art.1055 Vechi Cod Civil.

Intimata - reclamantă nu a solicitat modificarea convenției de partaj și nici reîntregirea acesteia, ci a solicitat constatarea efectelor situației juridice create de contractul de împrumut prin intermediul art.1039 și 1055 Vechi Cod Civil raportate la situația finală juridică tranșată de convenția (tranzacția) de partaj.

Conform contractului de ipotecă autentificat sub nr. 3905/18.09.2008 (depus și de recurent la dosar), intimata - reclamantă are calitatea de garant ipotecar, unde nu apare ca și căsătorită cu recurentul, fiind titulara dreptului de proprietate al imobilului ipotecat - așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară ce a fost anexat de asemenea și de recurent la dosar, fiind vorba de un teren dobândit înainte de căsătorie (anul 2000).

Conform tranzacției de partaj, acest teren a fost inclus greșit în masa partajabilă, pentru că era în proprietatea intimatei – reclamante, fără să poată fi partajat, astfel că recurentul se agață de această eroare pentru a încerca să inducă în eroare instanțele prin evocarea ca și garanție comună a soților constituită în timpul căsătoriei pentru a demonstra absorbția contractului de credit în interiorul drepturilor partajate.

Observând aceste aspecte, și instanța de control judiciar va constata cu siguranță existența efortului exclusiv și complet al intimatei - reclamante de a obține împrumutul pentru ca recurentul să aibă o locuință pentru care nu a dovedit venituri de susținere în perioada mariajului și a căror absență este relevată de acesta în continuare, obligându-o astfel pe intimata – reclamantă prin prisma șantajului patrimonial (iminența executării silite a ipotecii), să plătească numai ea pentru un bun pe care acesta îl deține și îl folosește.

Prin modul în care este condusă argumentarea în cadrul pct. b), recurentul recurent își declara și își recunoaște calitatea de codebitor solidar, arătând că interpretarea greșită a unei părți a art.1055 Cod Civil motivată de instanța de judecată, constă că „pârâtul debitor răspunde pentru întreaga datorie".

În mod evident, apărările recurentului capătă o nouă dimensiune, motivul de apel criticat aici fiind expresia fermă a modificării poziției recurentului. Deși inițial recurentul a susținut că întregul împrumut este în sarcina intimatei - reclamante, acesta acum arată că ar datora numai suma de 80.000 de EUR de parcă restul nu i-ar fi imputat.

Nu poate fi primită nici susținerea conform căreia recurentul – pârât arată că „Or, datoria este comună a soților, fiind contractată în timpul căsătoriei, iar fiecare soț răspunde pentru partea sa de datorie și nu pentru toată datoria față de celalalt codebitor". Intimata – reclamantă arată că nu înțelege raționamentul recurentului - este o datorie comună și apoi fiecare datorează partea sa?! Care este datoria recurentului în cazul de față (?), atât timp cât recurentul - pârât nu a demonstrat că intimata și-ar fi însușit vreun ban din sumele retrase! Nu numai că intimata – reclamantă nu și-a însușit nici un ban, dar a manifestat vigilența în administrarea pasivului, depunând sumele retrase (14.225 EUR și nu 18.121,08 EUR, cât susține acum în apel recurentul, ignorând comisionul reținut de banca la acordare) în contul de restituire al împrumutului deschis la bancă, pentru că la început nu a crezut că recurentul va manifesta atâta lipsă de răspundere și nu a înțeles să aloce resurse personale.

Astfel, neexistând actul de însușire de către intimata – reclamantă, a sumelor de bani retrase inițial și depunerea acestora în contul băncii (situație însușită clar și de expertiza contabilă în analiza ciclicității operațiunilor bancare), este evidentă calitatea de beneficiar unic a recurentului, al împrumutului obținut cu garanția ipotecară exclusivă a intimatei - reclamante și cu analiza de venituri declarate în mod real ca obținute de către aceasta.

Față de argumentul de mai sus, dovedit cu acte, alegațiile și interpretările recurentului din cadrul motivului l) b) de apel, sunt vădit speculative și nesustenabile.

Simpla invocare a semnării de către părți a contractului de împrumut în timpul căsătoriei, nu conduce la prezumția irefragabilă a calității de soți în raport cu banca care a acordat împrumutul.

Față de argumentele prezentate mai sus, intimata – reclamantă arată că nici unul din motivele întemeiate fie pe art.304 sau art.312 Cod Procedură Civilă nu sunt identificate în cauză, astfel recursul trebuie respins ca netemeinic, cu acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu această procedură.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

I. În privința sintagmei „necercetarea fondului” în fața primei instanțe de fond, este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care instanța a soluționat cauza pe baza unei excepții peremptorii sau pe baza greșitei luări act de renunțarea la judecată sau la dreptul pretins sau atunci când instanța nu a soluționat toate capetele de cerere ale acțiunii sau pe acelea pe care ar fi trebuit să le examineze din oficiu.

În privința căilor de atac, însă, se constată în mod deosebit în ultima perioadă, ca urmare a influenței jurisprudenței contenciosului european, o anumită extindere a domeniului amintit, de aplicare, al sintagmei în discuție, extindere regăsită în mod frecvent și în practica judiciară națională (a se vedea în acest sens, deciziile nr. 752 din 6 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția comercială, nr. 7285 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală sau nr. 723/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de C. Administrativ).

Astfel, potrivit Curții de la Strasbourg, componenta dreptului de acces la justiție, a art. 6 paragraf 1 privitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu se limitează la dreptul de a angaja un proces civil, ci include dreptul de a obține „determinarea” unei contestații printr-o decizie a instanței sesizate. Altfel spus, în opinia Curții, acțiunea de a „judeca” constă în tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe (cauza Ponomarev c. Rusiei, 7672/03, 15.05.2008 sau N.T. Giannousis & Kliafas Brothers S.A. c. Greciei, 2898/03, 14 decembrie 2006). Nu contează teminologia folosită de instanță, ci faptul că se analizează fondul pretenției.

În privința căilor de atac, Curtea de la Strasbourg a statuat repetat, că art. 6 din Convenție nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație. „Totuși, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile instituite de acest text au a fi respectate” (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970). Așadar, un stat care se dotează cu instanțe de această natură, are obligația de a veghea ca justițiabilii să se bucure de garanțiile fundamentale ale art. 6, accesul la justiție privind nu doar accesul la prima instanță, ci accesul la toate etapele procesului civil, accesul la instanțele superioare fiind guvernat de aceleași reguli (a se vedea cauzele Blandeau v. Franța (1), 9090/06 hotărâre din 10.07.2008 și Efstahiou și alții v. Greciei nr._/02, hotărâre din 27.07.2006) .

În consecință, instanțele de control judiciar vor avea și ele obligația de a „determina pe fond”, bineînțeles în limitele controlului exercitat, litigiul dedus judecății lor. Ce înseamnă aceasta? Să răspundă motivelor invocate de apel sau de recurs, după caz. Teza este susținută și de doctrina modernă. Astfel, în cartea „Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO. Volumul I. Accesul la justiție”, autorul D. B. precizează că în lumina jurisprudenței evocate, a Curții de la Strasbourg, „desigur, determinarea «pe fond» poate avea semnificații diferite în ce privește căile de atac, în special recursul în casație: în această situație, examinarea «pe fond» a recursului, înseamnă analizarea motivelor de casație invocate de recurent și nu examinarea «fondului» litigiului ca atare, adică a situației de fapt și de drept invocate în cererea introductivă de instanță” (B., D. - „Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO. Volumul I. Accesul la justiție”, București, 2009, p. 10).

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…) Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)”.

II. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, speței prezente deduse judecății, Curtea observă că tribunalul nu a răspuns unor motive de apel esențiale, care vizau stabilirea a înseși situației de fapt a speței deduse judecății, premisă necesară a silogismului juridic al cauzei.

1. Astfel, prin motivele sale de apel, recurentul a solicitat tribunalului, să expliciteze și să adnoteze suma de 12.682 Euro, reprezentând contravaloarea sumelor restituite de intimată în contul împrumutului luat de la Bancpost, la a cărei plată a fost obligat pârâtul de către judecătorie, în contextul în care probele administrate, inclusiv expertiza judiciară contabilă efectuată la fond, care a avut un obiectiv distinct în acest sens, nu au ilustrat această sumă.

În privința acestui element important, parte componentă a obiectului cererii de chemare în judecată precizate, înțeles ca pretenție concretă a reclamantei, se observă că prima instanță de judecată a reținut în considerentele sale („Din concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă, instanța reține că la data de 23.09.2008, Bancpost alimentează cu suma de 159.800 CHF contul ce o are ca titular pe reclamantă, iar la aceeași dată suma de bani este transformată în 94.556,06 Euro, într-un alt cont având-o ca titulară tot pe reclamantă. Instanța reține că în intervalul 20.01._11, contul de CHF este alimentat prin depunere de numerar, fiind depusă suma de 22.259 CHF, respectiv 65.322,61 lei; din creditul acordat de Bancpost se fac retrageri în numerar în sumă de 14.225 Euro, respectiv 55.751,38 lei și din contul de Euro, în intervalul 24.09._09 se ridică în numerar suma de 14.225 Euro (55.751,38 lei), iar în contul de CHF, în intervalul 20.01._09 a fost depusă în numerar suma de 22.259 CHF(65.322,61 lei), diferența în lei dintre suma depusă și suma retrasă fiind de 9.571,23 lei” – fila 4 verso a sentinței), doar premisele unui algoritm de calcul matematic, fără însă a îl ilustra, pentru ca determinarea rezultatul său valoric (reținut exclusiv în cadrul dispozitivului) să poată fi măcar complinită, finalizată, în calea de atac devolutivă a apelului.

Instanța de apel a omis însă, să analizeze acest motiv de apel important invocat în mod expres, deși în calea de atac, s-au administrat probe sub acest aspect, inclusiv o nouă expertiză judiciară contabilă care ilustra alte sume decât cele reținute de către instanța de fond, tribunalul rezumându-se la a constata doar că: „Tot din conținutul raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă efectuat în apel, tribunalul reține că, în contul de CHF, după achiziționarea apartamentului, a mai rămas suma de 2610 CHF, după reținerea de către bancă a comisionului de acordare credit de 3.196 CHF, iar în contul EUR suma de 14.296,06 EUR după reținerea de către Bancă, a comisioanelor bancare de 260 euro pentru transferul sumei de 80.000 euro. Tribunalul constată din raportul de expertiză coroborat cu interogatoriile, că reclamanta, având în vedere susținerea pârâtului în sensul că nu va achita ratele creditului și, față de aspectul ca acest împrumut a fost garantat cu imobilul aflat în proprietatea sa, a achitat ratele din banii ramași din creditul acordat de Bancpost, din suma ce a rămas după efectuarea plății de 80.000 euro, cât și din venituri personale. Așadar, tribunalul consideră că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul să îi plătească sumele respective” (fila 110 verso dosar apel).

Se constată prin urmare, că, deși se grefează pe concluziile expertizei nou efectuate care stabilește alte sume, totuși tribunalul menține suma impusă de judecatorie, însă nici nu o explicitează, prin omisiunea de analiză a motivului de apel care contesta această sumă.

În temeiul acestor considerente, Curtea constată că prin omisiunea de analiză a acestui motiv de apel (omisiune contestată în mod expres, în cadrul recursului său, de către pârâtul C. M.), instanța de apel nu a procedat la cercetarea fondului cauzei, motivul fiind circumscris situației de fapt a litigiului care, în lipsa administrării unor probe noi în recurs, nu poate fi stabilită de către prezenta instanță de recurs al cărei control jurisdicțional este limitat la aspectele de nelegalitate, potrivit art. 304 al. 1 Cod Procedură Civilă.

Sub același aspect, Curtea mai observă că și critica din recurs, relativă omisiunii explicitării de către tribunal, a sumei de 14.225 Euro care de asemenea, i-a fost impusă de judecătorie, prin sentința apelată, pârâtului recurent, dispoziția fiind menținută de către instanța de apel, este fondată, în contextul în care totuși, tribunalul se raportează în cadrul considerentelor deciziei recurate, la suma de 14.296,06 Euro, rezultată din noua expertiză.

2. În cuprinsul motivelor sale de apel, recurentul a invocat și contradicția existentă între cele două dispoziții de obligare din cadrul sentinței civile, raportat la mecanismul de plată și destinația celor două sume evidențiate.

Astfel, recurentul a precizat în cadrul motivelor sale de apel, împrejurarea că instanța de fond a reținut că suma de 12.682 Euro reprezintă suma plătită de către intimată, către creditorul bancar. Pe de altă parte, judecătoria a reținut că suma de 14.225 Euro reprezintă suma retrasă de intimată din contul bancar, pentru restituirea ratelor lunare ale împrumutului. Recurentul a supus instanței de apel, contradicția rezultată între cele două dispoziții de plată menționate ale judecătoriei, raportat la împrejurarea (reținută de judecătorie) că sumele retrase au servit la plata creditului. În acest context reliefat, critica acestui motiv de apel, viza caracterul ilogic, nematematic și pe cale de consecință, nelegal, al obligării sale la plata ambelor sume (cea retrasă în vederea plății, respectiv cea plătită băncii), în condițiile în care – astfel cum statuase judecătoria prin chiar dispozitivul sentinței - suma retrasă ar fi și servit efectiv, plății, fiind vorba așadar, în realitate, despre o singură sumă de bani: cea retrasă, cu care s-a și plătit ratele.

Or, se observă că în cadrul deciziei recurate, tribunalul nu a afectat nici un considerent acestei contradicții invocate de apelant.

Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Prin prisma celor expuse, Curtea observă că în cadrul deciziei recurate, tribunalul s-a rezumat să arate doar că „Așadar, tribunalul consideră că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul să îi plătească sumele respective”.

Din perspectiva prezentei instanțe de apel, mențiunea citată, care constituie uniculconsiderent pentru care instanța de fond a respins acest motiv de apel, reprezintă din punct de vedere logic, doar o concluzie. În cuprinsul considerentelor, nu se regăsesc argumentele instanței de ordin juridic care să fundamenteze acest rezultat expus, privitor la înlăturarea, ulterior evaluării probelor administrate în cauză - măcar prin anumite considerente comune, a susținerilor formulate de această parte apelantă, vizând contrarietatea invocată între cele două dispoziții, relativ în esență, obligării sale de două ori, la plata aceleiași sume de bani.

Dimpotrivă, mențiunea evocată se constituie într-un simplu enunț: instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul să îi plătească sumele respective, fără a se arăta însă, de ce s-a ajuns la această concluzie. Or, acest motiv de apel important determina necesitatea unei dezbateri asupra sa. Instanța de apel avea obligația procesuală de a îl analiza, fie și sintetic, concis și de a îl înlătura dacă aprecia că este nefondat, în prealabil expunerii concluziei sale finale.

Totodată, se constată (potrivnic celor invocate de intimata reclamantă prin întâmpinarea din prezenta fază a judecății) că în nici un alt paragraf al deciziei, nu sunt ilustrate considerentele care au condus instanța de apel, către concluzia expusă, astfel încât nu se poate aprecia în sensul analizării în substanță, de către această instanță, a motivului de apel expus, important pentru dezlegarea cauzei.

Toate aceste aspecte ilustrate la punctele II.1 și II.2 vizau atât determinarea existenței înseși a obligațiilor de plată solicitate a fi impuse pârâtului recurent, cât și succesiv (în situația unui răspuns afirmativ la problema prim enunțată), cuantumul valoric al acestei/acestor obligații (inclusiv prin prisma aspectelor relative stabilirii sumelor efectiv plătite către bancă; proveniența concretă a tuturor acestor sume restituite; destinația eventualei diferențe între sumele retrase din conturi și sumele efectiv plătite către bancă), elemente esențiale ale situației de fapt a cauzei prezente, astfel încât nesoluționarea respectivelor motive de apel determină necercetarea fondului pricinii, potrivit inclusiv considerentelor expuse la punctul I.

III. Întrucât instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei, conform argumentelor evocate anterior, devin incidente dispozițiile art.312 al. 3 Cod Procedură Civilă conform cărora: „(3) Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”.

Astfel, Curtea constată că prevederile art.312 al.3 Cod Procedură Civilă (în partea referitoare la casarea în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului) reprezintă prevederi imperative (prin folosirea sintagmei „în toate cazurile” de nepronunțare asupra fondului), speciale și derogatorii astfel, de la regimul juridic al nulităților procesuale.

Soluția de casare obligatorie se întemeiază și pe considerentul că, în caz contrar, s-ar răpi părților, un grad de jurisdicție, contrar principiului fundamental al dreptului procesual intern, al dublului grad de jurisdicție.

Inclusiv pentru aceste considerente, Curtea apreciază că nu pot fi suplinite direct în faza procesuală prezentă, omisiunile învederate legate în esență, de stabilirea situației de fapt.

Concomitent, aceste argumente susțin incorectitudinea apărării intimatei relative caracterului inadmisibil al primului motiv de recurs formulat, întrucât această soluție de casare este reglementată cel puțin din punct de vedere formal, independent de existența vreunui alt motiv de recurs din cele prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă, iar recurentul în cadrul primului său motiv de recurs formulat, a invocat în mod expres, necercetarea fondului de către instanța de apel, dezvoltând prin argumente, aserțiunea sa în acest sens. De altfel, în paragrafele următoare din motivele de recurs, recurentul și-a grefat aceleași critici, și pe motivul șapte de recurs reglementat de art. 304 Cod Procedură Civilă, astfel încât mijlocul de apărare al intimatei este nefondat, și din acest secund plan.

Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 al. 3,5 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa integral decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de judecată. Având în vedere soluția legală (cu ansamblul considerentelor expuse vizând necercetarea fondului cauzei de către tribunal, din perspectiva situației de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior) care se impune în privința recursului declarat, în raport de motivul de recurs analizat ale recurentului, precum și necesitatea soluționării unitare și concomitente a cauzei sub aspectul situației de fapt și de drept, cu pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, Curtea constată inutilitatea analizei în continuare, a celorlalte motive de recurs ale recurentului, inter alia eronata calificare juridică a împrumutului contractat în timpul căsătoriei, prin prisma dispozițiilor art. 30, art.32, art. 36 și art. 39 Codul Familiei (în raport de elementele invocate de recurent: realizarea sa în timpul căsătoriei; de dobândirea prin intermediul său, a unui bun imobil comun al părților ce ulterior a și fost partajat între ele; de garantarea restituirii sale cu un alt bun imobil comun al părților supus ulterior și el partajului (deci nu asupra imobilului cumpărat cu creditul acordat), apărare evidențiată și de intimată în întâmpinarea realizată, aceasta contestând însă, caracterul de bun comun al imobilului constituit garanție; de raportarea elementului atribuirii prin tranzacție, a imobilului cumpărat, către recurent, la contextul atribuirii concomitent, către intimată, prin același act juridic, a celorlalte trei imobile ale părților foști soți, scopul invocat al acestui împrumut bancar, fiind afirmat a fi fost acela de a se plăti recurentului, în acest mod, de către intimată, sulta la care era îndreptățit în urma atribuirii către fosta soție, a celorlalte trei bunuri imobile ale foștilor soți), acestea urmând a fi analizate de instanța de trimitere, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul – pârât C. M., împotriva deciziei civile nr.570 A/18.02.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă L. C. M..

Casează în tot decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 06.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

N.-C. I.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./TB.-S.3 – D.A.D.; C.T.

Jud.S.3 – C.Ș.

← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1292/2015. Curtea...		Anulare act. Decizia nr. 1349/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj judiciar. Decizia nr. 822/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 826/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 929/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1292/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1349/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 25/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI