Pretenţii. Decizia nr. 14/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 14/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-01-2012 în dosarul nr. 14/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 14 A
Ședința publică de la 18.01.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. M. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă L. I. T. și apelanții-intervenienți S. D. V. și S. B. toți cu domiciliul ales în București, ., parter, sector 1, împotriva Sentinței civile nr. 1107/07.06.2011 pronunțată în dosar nr._/3/2007 de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. D. M. domiciliată în București, .. 18, sector 1 și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL G. cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și intimații – chemați în garanție P. M. BUCUREȘTI cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6, . cu sediul în București, ., sector 1, M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, C. G. AL M. BUCUREȘTI cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL G. cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6, având ca obiect, acțiune în constatare, pretenții și revendicare.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond, au avut loc în ședința publică din data de 11.01.2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 18.01.2012, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin acțiunea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 3 ianuarie 2007, reclamanta L. I. T. a chemat în judecată pe pârâții S. R. D. M. și M. București prin Primarul G. pentru constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în .. 18 sector 1 București, obligarea pârâtei S. R. D. M. să-i lase în deplină proprietate imobilul compus dintr-o cameră și dependințe și garaj în suprafață utilă de 193,76 mp precum și 56,40 mp teren situat sub construcții.
Judecătoria sector 1 București prin sentința civilă nr.8560/31 mai 2007 a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, care, investită cu această acțiune la 18 iunie 2007, prin sentința civilă nr. 127/22 ianuarie 2008 a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, s-a admis excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale formulată de pârâta S. R. D. M. și s-a respins cererea acesteia.
In motivarea sentinței Tribunalul a reținut că reclamanta și-a fondat acțiunea în revendicare în calitate de moștenitoare a autorului său, S. A., pe dispozițiile art.480 - 481 cod civil.
Pârâta S. R. D. M. care a cumpărat imobilul, naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, ca urmare a apariției Legii nr.112 /1995 a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și, respectiv, a inadmisibilității acțiunii.
Pârâta a mai formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, P. M. București și . care a solicitat obligarea celor chemați în garanție să-i restituie prețul achitat pentru dobândirea apartamentului precum și o cerere reconvențională prin care a solicitat, în cazul admiterii acțiunii, constatarea dreptului de proprietate asupra apartamentului dobândit prin uzucapiune scurtă.
În dosar a intervenit la 9 octombrie 2007 S. C. printr-o cerere de intervenție în interes propriu respinsă prin încheierea din 4 decembrie 2007.
Instanța a constatat că reclamanta nu a dovedit calitatea sa procesuală activă nedepunând la dosar titlul de proprietate al autorului său, cu actul de vânzare-cumpărare nr._/21 iunie 1993 și procesul verbal nr.5142/1940 dovedindu-se că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a aparținut E. E. S. născută F. și nu lui A. S..
Curtea de Apel București prin decizia nr.853A/24 noiembrie 2008 a respins excepția nulității apelului formulat de intervenient, a admis apelurile formulate de intervenienți și de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 127/2008 și a încheierii de ședință din 4 decembrie 2007. Au fost desființate încheierea din 4 decembrie 2007 și sentința nr. 127/22 ianuarie 2008 și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia nr. 6241/2 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a respins recursul ca nefondat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a V -a Civilă.
Prin sentința civilă nr. 1107/07.06.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București prin Primar G., pe capătul privind nevalabilitatea titlului statului, s-a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta L. I. T. și intevenientii Spandonine D. V. și Spandonine B., în contradictoriu cu pârâta S. R. D., ca neîntemeiată, s-a respins în fond cererea de intervenție în interes propriu formulată de Spandonine D. V. și Spandonine B. ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S. R. D. M. în contradictoriu cu P. M. București, M. București și C. G. al M. București, S.C. H. N. SA cu sediul în București, și Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S. R. D. M. ca lipsită de interes
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar G., pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, aceasta a fost admisă pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuala pasiva presupune o identitate intre persoana paratului si cel care este subiectul pasiv in raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuala pasiva aparține persoanei care este obligată in cadrul raportului juridic respectiv.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie sa justifice atât calitatea procesuala activa, cat si pe cea pasiva prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
In speța dedusa judecății, tribunalul a apreciat ca paratul M. București prin Primar G. nu are calitate procesuala pasivă întrucât intre reclamante si parat nu există nici un raport de drept material care sa poată fi transpus in plan procesual prin prezenta cerere, sub aspectul constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor aceasta a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor precum și în consecință calitatea procesuală activă în a iniția raportul juridic dedus judecății.
Astfel, imobilul din litigiu a aparținut autoarei E. F. căsătorită Stratilescu conform contractului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul I., Secția notariat la nr._/1933. A fost depus procesul verbal de Carze Funciară nr.5142/1940 emis la data de 03.05.1940 de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, în baza căruia imobilul din București, ..18, a fost înscris pe numele autoarei reclamanților.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, aceasta a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Tribunalul nu a putut subscrie argumentelor pârâtei privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat întrucât, pentru situația concretă în care se află reclamanta, al cărei bun nu se mai regăsește în patrimoniul unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, ca urmare a înstrăinării lui către chiriași, acest act normativ nu prevede nici o cale directă de a acționa în procedură administrativă de soluționare a notificărilor în vederea restituirii bunului în natură.
S-a avut în vedere, de asemenea, și faptul că, în jurisprudența instanțelor naționale, soluția de respingere, ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a fost adoptată în acele cazuri în care deși bunul se află în patrimoniul unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana interesată nu uza de căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea obținerii restituirii, deși avea deschisă calea acestora, ci uza de căile dreptului comun (respectiv, acțiunea în revendicare ).
De asemenea s-a impus a se avea în vedere Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun după . Legii nr.10/2001, poate fi admisibilă în situația în care se constată un conflict între legea specială și CEDO, dacă astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Astfel, tribunalul a opinat a aprecia că demersul judiciar al reclamantelor este admisibil sau nu, constituie o ingerință în dreptul său de a beneficia de un proces echitabil, drept recunoscut acestuia prin art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în considerarea căruia este necesar să i se asigure accesul deplin la justiție, în scopul de a avea exercițiul dreptului de proprietate în privința căruia pretinde că a fost deposedat în mod abuziv.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul, față de probele administrate în cauză, a respins acțiunea reclamantelor, respectiv cererea de intervenție ca neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Imobilul din litigiu situat în București, ..18, sector 1, a aparținut autorului reclamantelor S. A. iar potrivit Decretului nr. 92/1950 a fost naționalizat figurând la poziția nr.7452.
Potrivit Legii nr. 112/1995 imobilul a fost înstrăinat pârâtei S. R. D. M. în baza contractului de vânzare cumpărare nr.693/_/18.12.1996.
Procedând la analizarea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți, Tribunalul a reținut cu privire la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante că nu sunt stabilite expres nici de art. 480 C.civ., care constituie temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară și nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudența. Conform art. 1169 C.civ., reclamantului îi revine sarcina probei că autorul său avea un drept preferabil, iar dacă această probă nu este făcută și nu se poate stabili un motiv de preferință a titlului de proprietate invocat de reclamant în raport cu titlul invocat de pârât, acțiunea în revendicare va fi soluționată în favoarea pârâtului.
Cu privire la titlul de proprietate al reclamanților, instanța a reținut că este mai vechi decât cel al pârâtului și provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar. Titlul de proprietate al pârâtului provine de la un subiect de drept (municipiul București) în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat, fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950 de la chiar autorii reclamanților. Cu toate acestea, având în vedere situația juridică particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al reclamantelor nu este preferabil celui invocat de pârâtei.
Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, ..18, sector 1 cu titlu oneros iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 693/_/18.12.1996 a fost de bună-credință, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care constituie titlul de proprietate al pârâtei exista o eroare comună și invincibilă, cu privire la dreptul statului de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, la data la care pârâta a cumpărat locuința, reclamantele nu solicitaseră în justiție constatarea nevalabilității titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat valabil. În consecință, nu a existat nici o rațiune la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr._, pentru care apartamentul nr. 4 să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.
Mai mult, așa cum reclamantele personal au susținut, nu făcuseră notificare în baza Legii nr. 112/1995.
În aceste condiții, Tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantelor, întemeiată pe prevederile art. 480 Cod civil, nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere desigur și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, dar și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și alții împotriva României. Astfel, tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.
În privința pârâtei, tribunalul a constatat că aceasta deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 693/_/18.12.1996 pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ..18, sector 1.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantele nu sunt îndreptățite la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care, imobilul a fost preluat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restituire în natură care nici nu este posibilă, față de faptul că titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție la acest moment.
Faptul că reclamantele au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 iar aceasta a fost respinsă, fără ca acestea să atace dispoziția în instanță, nu a schimbat situația analizată anterior și considerentele avute în vedere de Tribunal.
În consecință, față de toate considerentele ce preced, tribunalul, a apreciat că acțiunea în revendicare nu mai poate fi primită, în condițiile în care reclamantul nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire în condițiile legii speciale.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamante și cererea de intervenție ca neîntemeiate.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, Tribunalul a constatat că pârâta nu mai justifică interes în soluționarea acestei cereri, față de faptul că a fost formulată numai pentru ipoteza admiterii cererii reclamantelor. Cum cererea principală a fost respinsă, Tribunalul a respins ca lipsită de interes cererea reconvențională.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă Tribunalul a reținut că aceasta a fost făcută în considerarea situației în care partea ar fi căzut în pretenții, ceea ce înseamnă că depinde de soluția dată cererii principale. Prin urmare, ca o consecință a respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamante a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta L. I. T. și intervenienții în interes propriu S. D. V. și S. B..
Apelul reclamantei nu a fost motivat, acesta urmând a fi analizat prin raportare la dispozițiile art. 292 alin. 2 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de apel formulate de intervenienții S. D. V. și S. B., se susține că în mod greșit instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a M. București prin Primarul G. în ceea ce privește primul capăt de cerere - constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu..
Judecătorul fondului nu a avut în vedere faptul că raportul juridic privind solicitarea constatării nevalabilității titlului statului, se stabilește între subiectul activ – reclamantul, moștenitor al persoanei care a fost supusă naționalizării și reprezentantul Statului Român, în cadrul procedurii de restituire a unui imobil naționalizat abuziv, așa cum acesta este stabilit prin dispozițiile Legii nr.10/2001, respectiv M. București prin Primarul G..
Pe fondul cauzei, susțin apelanții, în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, deoarece s-a făcut dovada calității de moștenitor a intervenienților de pe urma fostului proprietar al imobilului, numita E. F., căsătorită S., precum și a preluării abuzive de către stat a imobilului, în temeiul Decretului nr. 92/1950 .
Susțin apelanții că acțiunea în revendicare este reglementată de art. 480 și urm,. cod civil și este o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, care este o acțiune personală
Imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, natura juridică a acestor acțiuni fiind diferită, chiar dacă obiectul material este același,.
Faptul că actul de vânzare-cumpărare al pârâtei nu a fost desființat, nu semnifică împrejurarea că pârâta are vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun există doi adevărați proprietari, cu excepția proprietății comune pe cote părți, ci doar situația în care, asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Realizând distincția dintre titlu (act juridic) și dreptul propriu-zis, nu există nici o contradicție între situația menținerii titlului invocat de pârâtă și constatarea că aceasta nu are totuși nici un drept de proprietate asupra apartamentului, deși actul juridic nu a fost desființat.
Trebuie avut în vedere, faptul că un contract de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voință între două părți, prin care vânzătorul se obligă să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul. În cazul vânzării de către un neproprietar al bunului altuia, acest efect nu produce, pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului, și deci nu poate fi transmis de către acesta.
Buna credință nu duce prin ea însăși, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate.
Este de necontestat, că titlul apelantei reclamante și al apelanților intervenienți este mai puternic, întrucât aceștia au dobândit bunul, prin moștenire de la adevăratul proprietar - autor necontestat, în timp ce intimata-pârâtă a dobândit imobilul de la un non proprietar, care l-a preluat în mod abuziv și cu nerespectarea Constituției și a legilor în vigoare la acea dată.
În aplicarea principiului ubilex non distinguit nec nos distinguere debemus, nu se poate reține că buna credință se referă doar la subdobânditorul de bună credință, ci la părțile semnatare ale actului de înstrăinare.
Actul de înstrăinare este un act juridic bilateral, și pentru ca acesta să fie considerat încheiat cu bună credință, este necesar ca buna credință să caracterizeze atât atitudinea psihică a înstrăinătorului, cât și atitudinea psihică a dobânditorului.
Art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 consacră legislativ principiul error communis factius, dar acesta este aplicabil doar dacă ambele părți au credința că încheie un act valabil.
În decizia Curții constituționale nr. 191/2002 se arată că în baza art. 966 Cod civil și în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, actul de înstrăinare este nul absolut, dacă ambele părți au fost de rea credință. Buna credință a dobânditorului trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială, imputabilă acestuia.
Practica judiciară consideră că este de rea credință acel cumpărător, care a avut cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, iar îndoiala exclude buna credință.
Art. 1 alin. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Vânzarea realizată de stat către chiriaș făcută chiar anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al apelanților, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul lor de proprietate.
O privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege pentru cauzele de proprietate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
În speță, ingerința în dreptul de proprietate al apelanților, este lipsită de bază legală, fiind încălcat art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O
Examinând criticile formulate, Curtea constată că apelurile nu sunt fondate, și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica ce vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. București prin Primarul G., aceasta este nefondată, deoarece instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, raportul procesual legându-se între proprietarul neposesor și posesorul neproprietar.
În speță, M. București prin Primarul G. nu deține vreun drept asupra imobilului revendicat, acesta fiind înstrăinat intimatei pârâte anterior procesului de fond.
Chiar dacă constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului este formulată ca un petit separat, acesta este de fapt, doar argumentul pentru care apelanții reclamanți și intervenienți, solicită restituirea imobilului, astfel că, în mod firesc aceste argumente se analizează în contradictoriu cu proprietarul aparent de la data promovării acțiunii.
Pe fondul cauzei, așa cum tribunalul a reținut, imobilul situat în București, .. 18, Sector 1 a aparținut autorului reclamantelor S. A. și a fost preluat de stat, în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950.
În baza Legii nr. 112/1995, statul a înstrăinat imobilul intimatei-pârâte S. R. D. M., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 693/_/18.12.1996.
Din actele dosarului, rezultă că pentru imobilul în litigiu nu s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, dar s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 de către numitul S. C. soluționată printr-o decizie de respingere (fila 43 dosar fond Judecătoria sectorului 1 București nr._ încheierea din 25.01.2007).
În ceea ce privește susținerea recurenților, în sensul că în compararea de titluri, trebuie să fie preferat titlul celui care deține bunul de la adevăratul proprietar, Curtea reține următoarele:
Prin hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12.10.2010 în cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea a reținut că un reclamant nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale, în sensul acestei dispoziții.
Curtea a stabilit că noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât bunuri actuale, dar și valori patrimoniale, în baza cărora, un reclamant poate avea cel puțin „ o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a mai stabilit că noțiunea de „bun actual”, presupune existența unei hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut unei persoane calitatea de proprietar asupra unui bun și să fi dispus prin dispozitiv, în mod expres, restituirea acestuia.
De asemenea, a statuat că, constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului.
În speță însă, nu se poate vorbi de o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O, deoarece apelanții nu sunt în posesia unei hotărâri irevocabile, prin care existența dreptului pretins să fi fost constatată și să se fi dispus restituirea bunului.
Ca atare, în această situație, aceștia pot justifica un interes patrimonial care le-ar putea da dreptul la acordarea unor despăgubiri în condițiile legii speciale.
În ceea ce privește titlul prezentat de pârâtă, acesta este încheiat cu proprietarul aparent, în condițiile în care, dreptul de proprietate al vânzătorului nu fusese contestat până la momentul perfectării vânzării.
În aceste condiții, buna-credință a părților contractante este lipsită de orice dubiu, în sensul deciziei Curții Constituționale nr. 191/2002 invocată chiar de apelanții intervenienți în cuprinsul motivelor de apel, dreptul acestora fiind mai caracterizat decât cel invocat de reclamantă și intervenienți.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate apelurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de formulată de apelanta-reclamantă L. I. T. și apelanții-intervenienți S. D. V. și S. B. toți cu domiciliul ales în București, ., parter, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 1107/07.06.2011 pronunțată în dosar nr._/3/2007 de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. D. M. domiciliată în București, .. 18, sector 1 și M. București prin Primarul G. cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și intimații – chemați în garanție P. M. București cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6, . cu sediul în București, ., sector 1, Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5, C. G. al M. București cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și M. București prin Primarul G. cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D.-M. Y. P. F.
GREFIER
F. J.
Red. D.M.Y.
Tehnored. T.I/ GC - 12 ex.
23.02.2012
Jud. fond S. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1235/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 302/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
