Pretenţii. Decizia nr. 81/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 81/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-01-2012 în dosarul nr. 81/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.81
Ședința publică de la 19.01.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - D.-A. B.
JUDECĂTOR - Doinița M.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă V. R. O. M., de recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1002 din 23.05.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 17.11.2011 a unei întâmpinări formulate de către recurenta reclamantă la motivele de recurs formulate de celelalte părți, act procedural comunicat și celorlalte părți.
Reprezentantul Ministerului P. arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului P. solicită admiterea recursurilor declarate de P. și de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere faptul că instanța de fond nu a avut în vedere deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010, pronunțate de Curtea Constituțională, prin care art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat nec0onstituțional, temei de drept pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.
În ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamantei, apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre corectă.
Referitor la recursul declarat de recurenta reclamantă, pune concluzii de respingere ca nefundat.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanta V. R. O. a solicitat în contradictoriu cu paratul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice: constatarea caracterului politic al condamnării/măsurii administrative luate împotriva tatălui său V. R. G.; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de V. R. G. prin condamnare/ luarea măsurii administrative abuzive executate în regim de detenție în perioada 05.11._53.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 15.05.1948, tatăl său V. R. G. a fost reținut și arestat preventiv, fiind deținut în Penitenciarele Călărași și Aiud, iar ulterior începând cu 15.11.1950 a fost încadrat la muncă silnică pe o perioada de 24 de luni, pedeapsă pe care a executat-o la Colonia de muncă Midia, până la 30.05.1953.
Reclamanta a arătat că nu cunoaște temeiul în baza căruia tatăl său a fot condamnat/supus măsurilor administrative abuzive, acestea având caracter politic, conform art.1 alin. 1 și art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a arătat că V. R. G. a executat întreaga pedeapsă, astfel cum rezultă din nota din data de 08.09.1953, de fapt executând 6 luni peste pedeapsa de 24 luni de muncă silnică.
Reclamanta a solicitat ca la stabilirea despăgubirilor să fie avute în vedere durata privării de libertate, suferințele fizice și psihice suportate în timpul detenției și după eliberare, consecințele din plan personal și profesional.
În acest sens, reclamanta a arătat că este de notorietate tratamentul crud și inuman al deținuților politici in închisorile comuniste, tratament care a fost aplicat și autorului său, care nu a avut posibilitatea de a lua legătura cu familia,ști nemaiștiind nimic despre Ei. Reclamanta a arătat că autorului său i-au fost afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, întrucât înainte de arestare era medic chirurg, un om bine văzut în societate, iar ulterior a fost supus oprobriului public - precum si pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, rudele apropiații, care s-au deteriorat întrucât aceștia îl ocoleau, fiindu-le frică să păstreze relațiile cu reclamantul, care era considerat de organele de securitate un dușman al poporului.
A arătat că stabilirea despăgubirilor morale este o operațiune complexă și delicată de apreciere multilaterală a aspectelor în care vătămările și suferințele se exteriorizează, în raport de toate consecințele negative suferite, importanța valorilor lezate, intensitatea și întinderea consecințelor vătămării.
A invocat ca și criterii de reparație cele stabilite de Înalta Curte de Casație în decizia nr. 4286/08.06.2004, respectiv suferințele fizice și psihice, atingerile grave aduse onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional și a personalității morale.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a raportat la art. 1 alin. 2 lit. a și art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221/2009.
Au fost depuse la dosar, în copie, următoarele acte: act identitate privind-o pe reclamantă, certificat de naștere și deces privind pe V. R. G., declarație autentificată sub nr._/22.09.1983, dosarul special al MAI privind pe V. R. G. cuprinzând: fișa personală,fișe de încarcerare, diploma de doctor în medicină și farmacie, hotărâre din 24.08.1957 a MAI Secția Raională Urziceni, note din dosarul de anchetă, certificate medicale, note privind starea de sănătate a lui V. R. G. și dispoziții de internare, hotărâre de trecere în evidență, referate.
Prin sentința civilă nr.1002/23.05.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva lui V. R. G. în perioada 15.05._53 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 Euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut că autorul reclamantei, V. R. G. a fost reținut și arestat la data de 15.05.1948 în baza Ordinului 5/1948 la Securitatea Ialomița, încarcerat la 04.10.1948 la Penitenciarul Călărași și ulterior la 22.11.1948 la Penitenciarul Aiud, astfel cum rezultă din fișa personală întocmită de Securitatea Ialomița și fișele de încarcerare la cele doua penitenciare ( filele 16-20 și 50 dosar).
Ulterior, prin decizia MAI, MSS nr.172/15.11.1950 s-a dispus încarcerarea acestuia pe o perioadă de 24 de luni la Colonia de Muncă Midia, de unde a fost eliberat la 30.05.1953 ( fila 21 dosar).
Motivul arestării, astfel cum rezultă din înscrisurile menționate precum și din referatele întocmite de securitate, a fost acela că V. R. G. făcuse parte din mișcarea legionară, întreținuse relații cu membrii acesteia, inclusiv cu rude ale sale membre ale aceleiași mișcări, fiind un element recalcitrant ( filele 52-54 dosar).
Arestarea și încarcerarea lui V. R. G. s-au făcut în baza dispozițiilor organelor de securitate ale statului, neexistând în privința sa nici o hotărâre judecătorească.
V. R. G. a decedat la 05.06.1983, astfel încât nu a beneficiat de nici o formă de reparație, nici conform Decretului Lege nr. 118/1990, nici conform art. 504-506 Cod penal.
Prin prezenta cerere, reclamanta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării/măsurii administrative luate împotriva tatălui său V. R. G.; obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de V. R. G. prin condamnare/ luarea măsurii administrative abuzive.
Cu privire la primul capăt de cerere, Tribunalul constată că arestarea și încarcerarea lui V. R. G. în baza dispozițiilor organelor de securitate ale statului și în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare, constituie măsuri administrative abuzive cu caracter politic în sensul art. 5 alin. 3 teza ultimă din Legea nr.
221/2009 .
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, Tribunalul constată că potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a din același act normativ „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
În raport de situația de fapt expusă mai sus și de dispozițiile normative citate, Tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului politic al condamnării, în raport de temeiul de drept și de conținutul concret al faptelor săvârșite de reclamant .
În ceea ce privește legitimarea procesuală activă a reclamantei de a formula o cerere de daune morale, Tribunalul a constatat că aceasta și-a dovedit calitatea procesuală activă, în raport de dispozițiile art. 5 alin. 3 din lege, în calitate de fiică a defunctului, acceptantă a succesiunii acestuia, astfel cum rezultă din actul identitate al reclamantei, și declarația de acceptare a succesiunii autentificată sub nr._/22.09.1983 de notariatul de stat al sectorului 2 București.
În ceea ce privește îndreptățirea autorului reclamantei de a beneficia de daune morale, sub forma despăgubirilor bănești, Tribunalul a apreciat că se impune soluționarea a două probleme, una de natură normativă și alta de circumstanțiere în raport de situația particulară a reclamantului.
În ceea ce privește prima problemă, de natură normativă, în raport de temeiul acțiunii, se pune problema incidenței în cauză a deciziei nr.1358/2010 prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Tribunalul a apreciat că această decizie nu este incidentă în cauză.
Astfel, sub un prim aspect, al aplicarii legii civile în timp, Tribunalul a constatat că acțiunea fost formulată la data de 22.03.2010, iar decizia nr.1358/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 .
Conform art.147 alin. 4 din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
În consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr.1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces, se aplică legea în vigoare la momentul sesizării instanței, potrivit principiului tempus regit actum, întrucât raportul juridic de drept civil substanțial s-a născut ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, neputându-se reține că raporturile juridice nu erau pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, doar pentru faptul că a intervenit o abrogare sau o declarare de neconstituționalitate a legii.
În acest sens, Tribunalul a reținut că în însăși Curtea Constituțională a reținut, în Decizia nr.1354/2010, referitoare la același act normativ că “la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).”
Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere că examinarea consecințele deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 asupra drepturilor părților trebuie realizată din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1, al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, al art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Tribunalul a apreciat că aplicarea deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr.221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. Romaniei, hotărârea din 27 mai 2003).
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și altii c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces.
În ceea ce privește garanția egalității armelor jurisprudența instanței europene, a statuat în mod constant că aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" ( cauza Mfiarckx împotriva Belgiei).
Nu poate fi acceptat nici din această perspectiva un tratament juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Din perspectiva art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează în esență dreptul de proprietate, Tribunalul reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. În aceste condiții, chiar dacă se a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile se apreciază că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).
Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt de asemenea și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și D. contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).
În concluzie, Tribunalul a apreciat ca adoptarea deciziei mentionate nu lipsește de suport legal prezenta acțiune.
De asemenea, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 998-999 Cod civil, potrivit cărora se impune repararea oricărui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
În speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constând în arestarea și internarea autorului reclamantei într-o colonie de muncă în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare, iar condiția prejudiciului urmând a fi examinată în cele ce urmează; vinovăția fiind suficientă și sub forma culpei cu atât mai mult cu cât răspunderea se întemeiază în principial pe mecanismul juridic al garantării reparației prejudiciului cauzat chiar de către stat care ar trebui ca într-o societate democratică să fie garantul drepturilor și libertăților fundamentale; legătura de cauzalitate este intrinsecă în acest gen de încălcări.
În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu și a formei de reparare a acestuia prin acordarea de daune morale, Tribunalul a apreciat că este esențial a se stabili dacă prin măsurile dispuse împotriva lui V. R. G., acestuia i-au fost încălcate drepturi nepatrimoniale și dacă această încălcare a determinat un prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale.
Sub aspectul încălcării drepturilor nepatrimoniale, Tribunalul a avut în vedere că prin măsura arestării pentru faptul de fi făcut parte din mișcarea legionară, prin supunerea reclamantului la un regim de detenție degradant și inuman aplicat tuturor deținuților politici, prin menținerea unui stigmat de dușman al poporului aplicat acestora ulterior punerii în libertate cu consecințe directe în planul recunoașterii și aprecierii sociale, autorului reclamantei i-au fost afectate, în mod determinant, dreptul la liberă circulație, libertatea de conștiință, dreptul la o viață de familie, dreptul la onoare, demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la imagine, dreptul la recunoaștere și dezvoltare profesională.
Tribunalul a avut în vedere în acest sens, potrivit depoziției martorului Pandelica D. și aspectul că după arestarea lui V. R. G., soția și fiica acestuia au fost date afară din casă, ceea ce a cauzat și decesul soției lui, fiica sa rămânând în grija bunicilor; că după liberare acesta nu a avut unde locui, locuind în camera de gardă a spitalului din Slobozia.
De asemenea, din probatoriul administrat rezultă că la data arestării reclamantul era un medic reputat, calitate pe care nu a mai putut-o dobândi ulterior, ci dimpotrivă având de suportat toate consecințele luării sale în evidențele securității ca element dușmănos regimului comunist.
Sub aspectul existenței unui prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale, Tribunalul a avut în vedere faptul că încălcarea acestor drepturi nepatrimoniale are consecințe specifice în planul vieții psihice a individului, sub aspectul configurării imaginii de sine, încrederii sub toate formele, inclusiv sub aspectul încrederii în ceilalți, în sistemul social și rațiunea pentru care acesta există, de asemenea sub aspectul aptitudinilor de afirmare ca ființă umană și socială, recunoașterii din partea celorlalți.
Tribunalul a avut în vedere că solicitarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale are ca scop repararea suferințelor psihice produse elementelor mai sus menționate.
În ce privește cuantumul despăgubirilor morale, Tribunalul a avut în vedere sub un prim aspect, că suferințele morale nu pot fi cuantificate, iar modalitățile de reparație sunt de regulă tot nepatrimoniale.
În acest sens, Tribunalul a apreciat că recunoașterea caracterului politic al măsurilor arestării autoului reclamantei reprezintă prin ea însăși o formă de reparație nepatrimonială a dreptului la stimă și apreciere din partea celorlalți ca și componente esențiale ale dreptului la imagine.
În ceea ce privește modalitatea de reparație prin acordarea unor despăgubiri bănești, Tribunalul a avut în vedere sub un prim aspect faptul că nici autorului reclamantei și nici acesteia nu le-a fost acordată nici o formă de reparație patrimonială nici în baza Decretului Lege nr. 118/1990, nici în baza art. 504-506 cod penal.
Jurisprudența a statuat că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale are ca scop repararea suferințelor psihice produse elementelor mai sus menționate, într-un mod specific și anume, prin stabilirea unor despăgubiri care să permită la acest moment crearea unor condiții mai bune de viață, facilitarea accesului la instrumente mai perfecționate de tratament, de divertisment, toate cu scopul de a putea oferi o compensare la acest moment suferințelor psihice și fizice îndurate.
Prin raportare la această finalitate care nu mai poate fi atinsă în condițiile în care cel care a suferit încălcările drepturilor sale nepatrimoniale nu mai există, la faptul că această formă de reparație nu este ținută să respecte principiul reparării integrale a prejudiciului, întrucât nu există criterii obiective pentru estimația acestuia, ci se urmărește acordarea unei satisfacții echitabile, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale având ca scop repararea într-un mod specific a unor suferințe care de altfel nu pot fi șterse sau înlăturate, judecând în echitate și din perspectiva faptului că ar fi excesiv ca generațiile actuale să suporte consecințele grevării statului cu datorii care ar face iluzoriu orice sistem de garanție sau de protecție socială din partea acestuia, Tribunalul a apreciat că suma de 5.000 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezintă o despăgubire minimă dar care atinge scopul reparatoriu al dispoziției legale pe care se fundamentează.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reclamanta a criticat sentința sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale la care a fost obligat statul, apreciind că suma de 5000 euro este nesatisfăcătoare, față de suferințele morale pe care le-a îndurat autorul său, tratamentul crud și inuman la care aceasta a fost supusă din anul 1948 și până la 30.05.1953.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința atât sub aspectul constatării caracterului politic al măsurilor administrative, întrucât Ordinul 5/Cabinet/1948 se regăsește în dispozițiile art.3 lit.d din Legea nr.221/2009, fiind considerat de drept ca o măsură administrativă cu caracter politic.
De asemenea, hotărârea este criticată și în ceea ce privește acordarea daunelor morale, apreciind că temeiul de drept – art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 – a dispărut ca urmare a exercitării controlului constituțional, sens în care este citată decizia nr.1358/2010, definitivă și general obligatorie.
În același context, se apreciază că au fost greșit interpretate dispozițiile art.6 din CE.D.O. și jurisprudența în materie, precum și art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
M. P. a criticat hotărârea, având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, fiind invocată decizia nr.1358/2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate.
Analizând recursurile în raport cu actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul formulat de reclamantă este nefondat, iar recursurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:
Curtea constată că între criticile formulate atât de reclamantă, cât și de pârât, precum și de M. P. există o strânsă interdependență, motiv pentru care va da o dezlegare comună și unitară tuturor criticilor formulate de părțile în cauză.
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă". Este vorba așadar de un control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Aceleași prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr.221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Hotărârea pronunțată de instanța de fond este ulterioară celor două decizii anterior menționate, astfel încât îi sunt aplicabile atât deciziile Curții Constituționale, cât și decizia pronunțată în recurs în interul legii nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată și cererea prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării/măsurii administrative luată împotriva autorului reclamantei executată în perioada 15.05.1948 – 30.05.1953.
Din fișa personală a lui V. R. G., eliberată de C.N.S.A.S. rezultă că la 15.05.1948 a fost reținut în cadrul Ordinul nr.5/Cabinet și încadrat în categoria a II-a preventivi, fiind încarcerat la Penitenciarul Aiud, iar ulterior a fost supus la muncă silnică 24 de luni.
Potrivit art.3 din Legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: la lit.d al acestui articol este menționat în mod expres Ordinul nr.5/Cabinet/1948 al MAI, astfel încât constituie măsură administrativă cu caracter politic perioada de detenție în care s-a aflat autorul reclamantei în perioada 15.05.1948 – 30.05.1953.
În această împrejurare, nu mai este necesar a se solicita pe cale separată constatarea caracterului politic al măsurii administrative, dispozițiile art.4 alin.2 nefiind aplicabile în cauză, întrucât caracterul politic al măsurilor dispuse prin actele normative enumerate de art.3 este prevăzut de drept.
Astfel fiind, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă, va admite recursurile Ministerului P. și cel al Statului R. prin M. Finanțelor, va modifica sentința recurată, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta reclamantă V. R. O. M., împotriva sentinței civile nr.1002 din 23.05.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE .
Admite recursurile formulate de recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1002 din 23.05.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.
Modifică sentința recurată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. D. A. B. DOINIȚA M.
GREFIER
M. C.
Red.D.A.B..
Tehnored.B.I.
2 ex/01.02.2012
----------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – E.F.
| ← Evacuare. Decizia nr. 402/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1235/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
