Legea 10/2001. Decizia nr. 1235/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1235/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-06-2012 în dosarul nr. 1235/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1235
Ședința publică de la 27 iunie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 2208 din 20.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. M., S. I. și S. D..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 18 iunie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 25 iunie 2012 și apoi la 27 iunie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București –Secția a III-a Civilă sub nr._, din data de 21.02.2011, reclamanții S. M., S. I. și S. D., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL au solicitat ca în baza probelor ce se vor administra să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care:
- să se constate preluarea abuzivă și fără titlu de către Stat a imobilelor situate București, ., Sector 4 și . A, Sector 4;
- să se constate inexistența dreptului de proprietate al Statului Român asupra a două imobile;
- să se constate existența neîntreruptă a dreptului nostru de proprietate asupra imobilelor susmenționate;
- să fie obligat pârâtul să ne lase în deplină proprietate și exclusivă posesie și folosință imobilele situate în București, ., Sector 4 și București, . A, Sector 4;
- să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
În motivele cererii se arată în esență că, în fapt, cu actul autentic de vânzare cumpărare nr. 249 din 14 ianuarie 1891, autorii săi paterni I. G. și I. Leanța au cumpărat un teren în suprafață de 950 mp situat în București, . (devenit după 1920 . și dimensiunile laturilor arătate în actul de dobândire.
In perioada 1895-1930 autorii acestora și apoi unica fiică și moștenitoare a acestora E. M. (născută I.) au edificat construcțiile modeste existente și astăzi pe teren, în stare avansată de degradare și uzură.
Prin decizia nr. 831/1952 a Sfatului Popular al Raionului N. B., în temeiul decretului 224/1951, imobilele au trecut în proprietatea statului, fiind preluate de la autoarea acestora E. M., ai cărei moștenitori sunt, cu excepția cotei indivize de 52% din corpul de clădire B, rămas în proprietatea lor și a suprafeței de 67 mp, pentru care în baza certificatului nr. 166 C emis de Consiliul Local al Sectorului 4 București, în temeiul art. 35 alin. 3 din Legea 18/1991 li s-a stabilit dreptul de proprietate.
Prin notificarea nr. 1094 din 17 iulie 200l în baza art. 21 din Legea 10/2001 au solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură a celor două imobile preluate fără titlu, depunând toată documentația necesară dovedirii dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, după mai bine de 10 ani cererea acestora de restituire în natură a imobilelor nu a fost rezolvată nici până în prezent, astfel, consideră că se află în prezența refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa notificarea în sensul și accepțiunea deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii, în interpretarea art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001, în sensul că dacă unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori despăgubiri în termen de 60 de zile instanța de judecată este competentă să soluționeze cererea persoanei îndreptățite, aflându-ne în ipoteza refuzului nejustificat de soluționare potrivit procedurii administrative.
Întrucât imobilele sunt în continuare în proprietatea statului, nefiind înstrăinate, restituirea în natură este singura soluție legală și posibilă potrivit Legii 10/2001, Legii 247/2005 și Legii 1/2009 și a Normelor Metodologice de aplicare.
Pentru considerațiile expuse, în baza probelor ce se vor administra, solicită să se admită acțiunea în condițiile formulării ei.
Probe: înscrisuri, relații privind situația juridică și dosarul de Lege 10/2001 de la Comisie.
In drept: dispoz. Legii 10/2001,247/2005, 1/2009 și Normele Metodologice de aplicare în vigoare.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți, având în vedere următoarele:
1.In ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare in judecata intelege sa invocă excepția lipsei de interes pentru următoarele considerente:
Prin raportare la prevederile legale speciale actuale, a aprecia daca titlul statului constituie la acest moment un titlu valabil sau nu de preluare in proprietatea statului a unui imobil nu mai prezintă niciun interes.
Astfel, odată cu apariția Lg.10/2001 care reprezintă legea speciala, ce deroga de la legea generala (Lg.213/1998) au fost definite in mod concret atât imobile preluate in mod abuziv, cat si modalitățile de reparație (restituire in natura, in echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).
Art.2 din Legea. 10/2001 descrie si enumera ce se intelege prin imobile preluate in mod abuziv, iar la litera g din acest art. se refera chiar si la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art.6 (1) din lg.213/1998.
Or, atâta timp cat printr-o lege s-a statuat ca toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate in mod abuziv, instanța nu mai poate sa constate altceva decât cea ce prevede legea, ca atare intimata - reclamanta nu justifica interes in vederea promovării unei astfel de capăt de cerere.
2. In ceea ce privește capătul doi si trei al acțiunii înțelege sa invoce inadmisibilitatea cererii fata de dispozițiile art. 111 c.pr. civ. și fata de faptul ca dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate neconstitutionale:
Prin cererile in constatare, reglementate de art. 111 cod proc.civ., se poate solicita instanței sa se constate existenta unui drept sau inexistenta unui drept
O astfel de cerere devine insa inadmisibila in condițiile in care partea poate cerere insasi realizarea dreptului.
Or, reclamanții au posibilitatea realizării dreptului, motiv pentru care se si solicita prin ultimul capăt al cererii restituirea bunului.
In ceea ce privește constatarea existentei neintrerupta a dreptului reclamaților, apreciem ca acest aspect a fost deja tranșat prin declararea neconstitutionala a prevederilor legii nr. 10/2001 in acest sens prin decizia ICCJ .
3 Excepția de litispendenta
Litispendenta este destinată a evita soluționarea cauzei de către două sau mai multe instanțe (ubis de eadem re ne sit actio).
Litispendenta implică următoarele condiții, ce trebuiesc să fie întrunite în mod cumulativ: existența unei identități de părți, obiect și cauză.
Părțile, obiectul și cauza sunt elementele esențiale pentru identificarea oricărei acțiuni civile. Există litispendenta și în cazul în care obiectul unei acțiuni este subînțeles în cadrul altei acțiuni. In acest caz există doar o identitate parțială de obiect între cele două acțiuni. Situația este identică în ipoteza în care în cadrul unei acțiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acțiuni. Este așa numita litispendenta parțială, admisă atât de jurisprudența noastră mai veche cât și de doctrină.
Pentru a exista litispendenta, cele două acțiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanțe deopotrivă competente.
Din dispozițiile art. 163 din codul de procedură civilă rezultă în mod expres că cele două sau mai multe acțiuni să se afle pe rolul unor instanțe diferite. Litispendenta funcționează în ipoteza în care o cauză se află în faza judecații în fond, iar cealaltă în apel. Soluția este fireasca întrucât apelul este o cale de atac devolutivă. Litispendenta constituie o instituție procesuală care este destinată să contribuie la o mai buna administrare a justiției și prin urmare, normele care o reglementează trebuie considerate ca fiind imperative.
In speța, fata de dispozițiile art. 163 al.2 si având in vedere toate considerații menționate mai sus solicită să se admită excepția de litispendenta si sa se înainteze dosarul la Curtea de Apel București la dosarul nr._, cu termen la data de 13.12.2011.
Dosarul fata de către invocă excepția de litispendenta are ca obiect acțiunea revendicare pornita de aceeași reclamanți pentru același imobil si in contradictoriu inclusive cu parații persone fizice actuali proprietari ai bunului litigious.
Apreciază ca in vederea evitării pronunțării de soluții contrare cele doua cauze trebuiesc soluționate împreuna.
4.Exceptia lipsei calității procesuale pasive a municipalității
Acțiunea in revendicare este o acțiune reala, petitorie al cărui scop îl constituie redobândirea bunului de către adevăratul proprietar de la cel la care se afla.
Ca atare acțiunea in revendicarea poate fi formulata doar de proprietarul bunul revendicat si impotriva posesorului actual al bunului revendicat.
Or, acțiunea in revendicare este acțiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, iar reclamanții trebuie sa facă dovada calității procesuale pasive a celor chemați in judecata in calitate de parați.
La data de 19.04.2011, tribunalul prin Încheierea pronunțată la acea dată a respins excepțiile formulate ca fiind neîntemeiate.
Prin sentința civilă nr.2208/20.12.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanți; a constatat preluarea abuzivă și fără titlu a imobilelor situate în București, ., sector 4 și ., sector 4; a constatat că statul nu are drept de proprietate asupra imobilelor și constată existența neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestor imobile și a obligat pârâtul să emită dispoziție privind restituirea în natură către reclamantă a imobilelor situate în București, . și 10 A, sector 4 conform raportului de expertiză judiciară întocmită de expert Ș. Lolica G. și N. T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 1094 din 17 iulie 200l în baza art. 21 din Legea 10/2001 au solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură a imobilelor situate în București, . și 10 A, sector 4 .
Până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
In speță este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii), se regăsesc în copie la dosarul cauzei.
Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
Conform prevederilor art. 25 alin.1 din Legea nr.10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. De asemenea, conform art. 26 alin. 1 din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Instanța a reținut în cauză incidența Deciziei în interesul legii a ÎCCJ nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „ În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 329 din Codul de procedură civilă, se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se decide că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.”
Se impune sublinierea că decizia menționată a fost pronunțată după . Legii nr. 247/2005 (titlul VII, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), astfel încât susținerile din notele scrise ale pârâtei reclamante referitoare la acest act normativ nu pot fi avute în vedere, instanța judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea prevederilor art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituția României.
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
Prin decizia nr. 831/1952 a Sfatului Popular al Raionului N. B., în temeiul decretului 224/1951, imobilele au trecut în proprietatea statului, fiind preluate de la E. M., cu excepția cotei indivize de 52% din corpul de clădire B, rămas în proprietatea lor și a suprafeței de 67 mp.
Conform certificatului nr. 166 C emis de Consiliul Local al Sectorului 4 București, în temeiul art. 35 alin. 3 din Legea 18/1991 li s-a stabilit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 67 mp.
Conform certificatului de moștenitor nr. 128/1978 eliberat de notariatul de Stat Local al sectorului V de pe urma defunctei E. M., dec la data de 12.08.1978 au rămas ca moștenitori G. G. și G. M., iar de pe urma lui G. G., decedat la data de 01.04.1982 conform certificatului de moștenitor nr. 772/1982 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului IV au rămas ca moștenitori G. M., S. I. și S. D., iar de pe urma lui G. M., decedat la data de 30.08.1983 conform certificatului de moștenitor nr. 607/1984 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului IV au rămas ca moștenitori S. M. și E. G..
Prin sent. Civ. Nr._/1999 a Judecătoriei sector 4 s-a constat nulitatea absolută a testamentului lăsat de defuncta E. G., s-a dispus anularea certificatului de moștenitor nr. 58/1995 emis de Notariatul de Stat al sect. 4 și s-a constat că S. M. este unica moștenitoare a defunctei E. G..
Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, așadar față de aceste dispoziții legale pentru dovedirea calității de moștenitor, cei îndreptățiți își pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și, prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.
Având în vedere aceste aspecte nu se poate reține decât calitatea de persoană îndreptățite de a beneficia de prevederile Legii 10/2001 pentru imobilul preluat abuziv de la autorul lor de către stat.
Prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză că imobilul este liber și nefolosit de nimeni, iar terenurile nu sunt afectate de elemente de sistematizare sau utilitate publică.
Valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în vigoare la data preluării bunului, iar în lipsa unei dispoziții legale care să condiționeze restituirea în natură a bunurilor la care se referă art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 de desființarea hotărârilor judecătorești, instanța sesizată cu acțiunea prin care se atacă refuzul restituirii în natură, poate stabili dacă preluarea imobilului s-a făcut în respectul deplin al actului normativ atunci în vigoare.
În cauză, nevalabilitatea titlului rezultă din faptul că prin preluarea construcției, care avea regim de locuință și era folosită de proprietar, au fost încălcate chiar prevederile Decretului 224/1951, care excludeau de la aplicare asemenea imobile (art.4 din decret).
Imobilul trecut în proprietatea statului, a fost preluat în mod abuziv, în sensul prevăzut în art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, întrucât potrivit art. 4 din Decretul nr. 224/1951, era exceptată de la urmărire silită, pentru neplata impozitelor, casa de locuit, cu anexele sale, locuită efectiv de debitor cu familia sa. Faptul că pentru bunurile preluate în temeiul Decretului nr. 224/1951 scoaterea în vânzare era dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil.
Astfel, față de faptul că imobilul este liber, tribunalul a constatat că solicitarea reclamanților de se retroceda în natură este întemeiată.
Față de aceste considerente, tribunalul a constatat că cererea este întemeiată și a admis-o în consecință, a constatat preluarea abuzivă și fără titlu a imobilelor situate în București, ., sector 4 și ., sector 4., a constatat că statul nu are drept de proprietate asupra imobilelor și constată existența neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestor imobile și a obligat pârâtul să emită dispoziție privind restituirea în natură către reclamantă a imobilelor situate în București, . și 10 A, sector 4 conform raportului de expertiză judiciară întocmită de expert Ș. Lolica G. și N. T..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs M. București prin Primarul General, invocând netemeinicia și nelegalitatea hotărârii sub aspectul nelegalității încheierii de ședință din data de 25.11.2011, când instanța a respins cererea de suspendare a cauzei în temeiul art.244 pct.1 Cod de procedură civilă.
S-a motivat că pe rolul Tribunalului București se află în recurs dosarul nr._, împrejurare care ar conduce și la analizarea excepției litispendenței.
Însă, față de existența acelui dosar, a solicitat suspendarea prezentului dosar, apreciind că dezlegarea pricinii atârnă în tot ori în parte de existența sau inexistența acelui drept, întrucât vizează dreptul de proprietate al reclamanților cu privire la alt imobil.
În acest sens, au depus la dosar sentința civilă nr.7259/26.10.2010 prin care Judecătoria sectorului 4 București respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamanților prin care solicită să se constate inexistența dreptului de proprietate al statului.
Astfel, deși s-au reținut dispozițiile Legii nr.10/2001, au fost aplicate trunchiat deoarece legea specială interzice acțiunile pe căi paralele.
Prin respingerea cererii de suspendare, nu a fost luată în seamă puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea nr.7259/2010.
O altă critică vizează interpretarea și aplicarea art.25 din Legea nr.10/2001, instanța, deși a aplicat decizia RIL XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a verificat îndeplinirea condițiilor impuse de Legea nr.10/2001 sub toate aspectele, respectiv dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților, stabilirea calității de unitate deținătoare, arătând însă că această calitate revine incontestabil Primăriei Municipiului București, stabilirea caracterului abuziv și identificarea măsurii reparatorii.
Sub aspectul stabilirii calității de persoană îndreptățite, se susține, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada identității imobilului deținut de autoarea reclamanților cu cel solicitat în prezent, deoarece în actul de proprietate nr._/14.01.1891 I. G. și Leaca au achiziționat un imobil teren situat în ..
Din adresa emisă de Direcția Patrimoniu privind istoricul de adresă poștală, se specifică faptul că în urma verificărilor, imobilul din . a purtat nr.6 pe ., 10 și 10 A pe . că imobilul din actul de proprietate prezentat de reclamanți nu este unul și același cu cel solicitat de aceștia.
Prin autorizația de construire nr.162/M/2.11.1945, s-a permis autoarei reclamanților, E. M., să construiască un imobil retras în interiorul proprietății și pe partea dreaptă a proprietății compus din 5 camere cu parter și dependințe.
Este evident, că o construcție și 5 camere și dependințe nu are cum să se întindă pe o suprafață de 900 m.p.
Pe de altă parte, reclamanții nu au dreptul de a beneficia la întregul imobil, defuncta E. G. lăsând testament lui E. P., iar acesta decedând și, în calitate de fost soț al defunctei G., sora reclamantei S. M. nu are nici o legătură cu sânge cu reclamanții, aceștia nu pot solicita și cota sa de ½ din imobil, care ar fi trebuit să-i revină lui E. G. dacă s-ar fi făcut dovada existenței unui drept de proprietate.
Referitor la preluarea imobilului în proprietatea statului, în prezent Legea nr.247/2005 nu mai face o distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, toate imobilele din perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 fiind preluate în mod abuziv, instanța nemaiputând constata altceva decât prevede legea.
Susținerile reclamanților referitoare la adevăratul motiv al naționalizării sunt neîntemeiate, nefiind dovedit motivul arestărilor, pe de altă parte fiul lui E. M. fiind cel care a făcut o cerere la organele fiscale din acel moment, spre a-l scuti de plata datoriilor. În acest fel, se recunoaște faptul că mama sa nu și-a achitat impozitele.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Primul motiv de recurs nu este întemeiat.
Cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr._ aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 are ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român, constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantelor și obligarea pârâtelor C.G.M.B., S.C. AVL Berceni și M. București prin Primarul General să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, ., sector 4.
Prin sentința civilă nr.7259/26.10.2010, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, în considerentele acesteia reținându-se că reclamanții au posibilitatea de a se adresa direct tribunalului competent în temeiul Legii nr.10/2001 cu o solicitare directă vizând restituirea în temeiul acestei legi a imobilului, împotriva Municipiului București care exercită dreptul de proprietate al statului asupra terenului.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, iar potrivit încheierii din 14.02.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a suspendat judecata apelului în temeiul dispoz.art.242 pct.2 Cod de procedură civilă.
Cererea de suspendare întemeiată pe art.244 pct.1 Cod de procedură civilă nu este fondată, deoarece soluționarea dosarului nr._ nu are nici o înrâurire asupra soluției pronunțată în prezenta cauză.
Acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 are ca obiect acțiunea în revendicare de drept comun, respinsă pe considerentul că reclamantele au deschisă calea legii speciale, iar prezenta acțiune reprezintă o contestație întemeiată pe art.26 din legea nr.10/2001, modalitățile de soluționare ale celor două cereri fiind diferite.
Nici critica referitoare la ignorarea puterii de lucru judecat nu este fondată, deoarece sentința nr.7259/2010 nu este irevocabilă.
Neîntemeiate sunt și criticile vizând nedovedirea dreptului de proprietate sub aspectul identității imobilului.
Proprietatea asupra terenului a fost dobândită de autorii reclamanților în anul 1891, vreme la care acesta era situat la adresa poștală din București, .. Deși adresa emisă de Direcția Patrimoniu, Evidența proprietății și cadastru s-a referit în verificările efectuate la adresa poștală ., există identitate între cele două imobile, având în vedere autorizația de construire nr.162M/2.11.1945 emisă pe numele autoarei E. M. pentru edificarea construcției în litigiu.
Prin urmare, autorizația de construire este anterioară naționalizării imobilului, iar adresa poștală pentru imobilul ce a făcut obiectul ei a fost . (fila 11 dosar fond).
Neîntemeiată este critica referitoare la modalitatea preluării imobilului în proprietatea statului și la împrejurarea că acesta a trecut cu titlu în proprietatea statului.
Dezvoltarea acestui motiv de recurs nu are legătură cu cele reținute de instanța de fond, întrucât s-a reținut că nevalabilitatea titlului statului rezultă din faptul că preluarea construcției a fost făcută în temeiul Decretului nr.224/1951, avea caracter de locuință și era folosită de proprietar, fiind astfel exceptată de la urmărirea silită.
Faptul că fiul proprietarei E. M. a adresat o cerere organelor fiscale ale vremii, nu face decât să întărească ideea că familia sa s-a aflat într-o situație de excepție, astfel încât neplata impozitelor nu s-a datorat relei-credințe, ci a imposibilității fortuite de a achita aceste taxe.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active și întinderea dreptului de proprietate al reclamanților, recurenta ignoră actele depuse la dosar, respectiv sentința civilă nr._/1999 a Judecătoriei sectorului 4, prin care s-a constatat nulitatea absolută a testamentului lăsat de defunctul E. G., dispunându-se anularea certificatului de moștenitor nr.58/1995, iar, în consecință, s-a constatat că S. M. este unica moștenitoare a defunctei E. G..
În ceea ce privește interesul reclamanților de a solicita caracterul abuziv al preluării și împrejurarea faptului că acest caracter este prevăzut de lege în art.2, Curtea constată că în situația imobilelor prevăzute la art.2 alin.1 lit.d este necesară o astfel de constatare, deoarece legiuitorul constată caracterul abuziv al acestor preluări de existența unor măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 2208 din 20.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. M., S. I. și S. D..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/20.07.2012
------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 81/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 14/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
