Pretenţii. Decizia nr. 2085/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2085/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-11-2012 în dosarul nr. 2085/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.2085
Ședința publică de la 22.11.2012
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – reclamantă W. A., împotriva sentinței civile nr. 708 A din data de 18.04.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință se constată lipsa recurentei – reclamante W. A. și a reprezentantului intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerului Public învederează că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat și constatând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de recurenta – reclamantă prin cererea de repunere pe rol, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, considerând că măsura administrativă suferită de autorii reclamantei, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, sub nr._ , reclamanta W. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu și a locului de muncă în URSS în perioada ianuarie 1945 – septembrie 1949 față de autorii săi; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în echivalent lei cu titlu de despăgubiri morale aduse prin măsura administrativă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că autorii săi W. I. și M. au fost luați și deportați de la casa părintească în URSS într-un lagăr de muncă unde timp de patru ani și nouă luni au trăit în condițiile cele mai groaznice.
Reclamanta a invocat în esență faptul că autorii săi au trăit în condiții dificile, au lucrat 14 ore pe zi într-o mină de cărbune la 1.400 mp. adâncime, au avut un regim alimentar de exterminare.
Prin sentința civilă nr. 708 din 18 aprilie 2011, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta W. A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a analizat acțiunea formulată, apreciind că este neîntemeiată,întrucât potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr.490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
De asemenea, conform art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Reclamanta a invocat faptul că autorii săi au fost deportați și obligați să muncească în URSS în perioada ianuarie 1945 – noiembrie 1949.
Tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere este neîntemeiat întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Or, reclamanta a invocat faptul că autorii săi au fost deportați în ianuarie 1945, astfel încât măsura luată împotriva acestora nu poate avea un caracter politic întrucât deportarea nu s-a făcut pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945 (la data deportării regimul comunist nici nu era instalat).
Așadar, măsura prizonieratului nu s-a făcut ca urmare a împotrivirii față de regimul totalitar comunist, care nici măcar nu era instalat la data deportării, ci ca urmare a participării României în cel de-al doilea război mondial.
Tribunalul a apreciat că nu poate constata caracterul politic al măsurii de constituire în prizonier și a internării în lagărul de muncă, în baza art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 așa cum a solicitat reclamanta, atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru faptul că inclusiv Decretul-lege nr. 118/1990 nu califică măsura de constituire în prizonierat de către partea sovietică după data de 28 martie 1944 ca o măsură luată pe motive politice.
Măsurile caracterizate de legiuitor ca fiind cu caracter politic sunt prevăzute de art. 1 pct. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 pe câtă vreme la art. 1 pct. 2 se precizează doar persoanele care pot beneficia de aceleași drepturi, fără ca măsura luată să fie una cu caracter politic.
În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune morale, aceasta este neîntemeiată, având în vedere că prin decizia nr. 1358/2010 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 04 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege ale Legii 221/2009, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr. 221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La data de 14 iunie 2011 a declarat recurs W. A., împotriva sentinței civile nr. 708 din 18 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, solicitând admiterea acestuia și modificare în tot a hotărârii pronunțate în cauză, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea greșită a legii.
Recurenta aduce argumente cu privire la măsurile administrative stabilite anterior datei de 06 martie 1945.
În acțiunea introductivă, a indicat ca temei de drept și OUG nr. 214/1999, iar prin art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, se face trimitere directă la OUG nr. 214/1999, care la art. 3 alin. 1 lit. e descrie măsurile administrative abuzive, astfel: „Prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. 1, în baza cărora s-a dispus: e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice”.
Potrivit dispozițiilor OUG nr. 214/2009 „Deportarea în străinătate după 23 august 1944”, este neîndoielnic o măsură administrativă abuzivă. Este evidentă intenția legiuitorului de a include în prevederile legii etnicii germani deportați la muncă în fosta URSS, dar textul legal, din considerente diplomatice nu putea numi o țară anume.
Prin urmare, măsura administrativă descrisă la art. 3 alin. 1 lit. e, „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice”, constituie de drept, ex lege OUG nr. 214/1999, o măsură administrativă abuzivă, iar prin trimiterea directă la aceste texte de lege operată de Legea nr. 221/2009, această măsura administrativă abuzivă devine și măsura administrativă cu caracter politic, în înțelesul Legii nr. 221/2009, cu toate că a fost luată înainte de data de 06 martie 1945, dată pe care de fapt ambele acte normative o menționează în titlu ca început al perioadei de aplicare a acestora.
Legea nr. 221/2009 are prevederi diferite stabilite cu privire la aplicarea în timp a condamnărilor, respectiv a măsurilor administrative. Astfel, în ceea ce privește condamnările, atât la art. 1 alin. 1, unde sunt definite condamnările cu caracter politic, cât și la art. 4 alin. 1, unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, se menționează perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989; cu privire la măsuri administrative, nici la art. 3, unde sunt definite măsurile administrative cu caracter politic, nici la art. 4 alin. 2, unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, nu este menționată o anumită perioadă de timp.
Prin urmare atât Legea nr. 221/2009, cât și OUG nr. 214/1999 au ca aplicabilitate perioada începând cu 06 martie 1945, cu o singură excepție „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice”.
Este tocmai ceea ce a avut în intenție legiuitorul când a redactat textul legal, acesta dorind a fi aplicabil și deportărilor la muncă pentru reconstrucția URSS.
Caracterul abuziv al măsurii deportării la muncă forțată luată împotriva antecesorilor săi nu numai că a continuat și după data de 06 martie 1945, dar chiar și la luarea acestei măsuri S. R. a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați într-un stat aliat, pe teritoriul lui, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Culpa Statului R. rezultă și din împrejurarea că în speță, nu există nici o dovadă că după martie 1945 acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora (Decizia irevocabilă nr. 1998/R din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea).
Recurenta mai aduce argumente și cu privire la repararea prejudiciului moral după publicarea Decizia nr._ a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din data de 15 noiembrie 2011, considerând că acțiunea se impune a fi analizată sub aspectele, în principal, cu referire la:
Din prisma prevederilor dreptului intern, susțin că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2011 nu poate fi aplicată prezentei cauze, întrucât s-ar încălca următoarele principii constituționale: principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
De asemenea, Curtea Constituțională, în considerentele deciziei nr. 1354/2010 a mai făcut referire și la principiul neretroactivitătii legii, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 15 octombrie 1010, sub imperiul Legii nr. 11/_, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Mai mult, întrucât potrivit Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile conferite de acest act normativ nu sunt transmisibile descendenților, singura modalitate de a conferi eficiență principiului nediscriminării consacrat de art. 16 alin. 1 Constituție, ar consta în neaplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în prezenta speță și acordarea despăgubirilor cuvenite antecesorilor săi decedați, recurentei descendente, potrivit principiilor Legii nr. 221/2009.
Cu privire la dreptul european, în opinia recurentei vor trebui analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor noastre, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, pe care le-a detaliat în mod corespunzător.
Astfel, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul un proces echitabil cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu. Din această perspectivă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deciziile Curții Constituționale pot fi asimilate unor intervenții ale legislativului.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, potrivit art. 14 al Convenției care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”, impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Nu în ultimul rând, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației).
Astfel, într-o hotărâre de dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza K. și Louri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile in care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „Legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr. 1 (hotărârea din 06 decembrie 2007) și D. contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).
În virtutea considerațiilor expuse, recurenta opinează că, în speță, reclamanții se află în situația de a fi într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
Pe cale de consecință, recurenta apreciază că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale.
Nu în ultimul rând, recurenta arată că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea – indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități – este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).
În consecință, recurenta consideră că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fata Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 Cod de procedură civilă.
Intimatul nu a depus întâmpinare, deși avea această obligație.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 Cod de procedură civilă.
Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de recurs, conform prevederilor art. 316 Cod Procedură Civilă raportat la art. 295 Cod de procedură civilă, dar și raportat la dispozițiile art. 3041 Cod Procedură civilă, Curtea apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.
De asemenea, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.
Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamanții din procesul judiciar.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanta Linepitz A. a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin prisma acestui considerent, problema de drept cu care este sesizată prezenta instanță de recurs, va fi analizată în mod logic, prin raportare la temeiul juridic al Legii 221/2009.
2. Sub un al doilea aspect, Curtea observă că soluția primei instanțe de judecată, de respingere a acțiunii, este corectă, pentru următoarele considerente:
i.Raportat la aserțiunile recurentei privitoare la incidența legii în discuție – Legea 221/2009, asupra măsurii aplicate autorilor reclamantei, Curtea constată necesitatea configurării preliminare a domeniului de aplicare al acestui act normativ.
Chiar din titlul acestui act normativ, legiuitorul a delimitat cadrul măsurilor cărora li se aplică, inclusiv din perspectiva temporală a acestora. Astfel, legea este intitulată Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Rezultă explicit astfel, că sunt avute în vedere acele condamnări sau măsuri administrative pronunțate ulterior datei de 06.03.1945. Clar din punct de vedere lingvistic, atributul „pronunțate” este explicitat suplimentar în dispozițiile concrete ale legii: art. 1 - „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, art. 4 – „Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, art. 5 al.1 – „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.
Așadar, folosind metodele juridice de interpretare literală și sistematică, rezultatul nu poate fi decât cel enunțat în mod lipsit de echivoc în cadrul denumirii actului normativ în discuție: constituie domeniul de aplicare al Legii 221/2009, doar acele condamnări cu caracter politic sau măsurile administrative echivalente dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acesta fiind sensul termenului „pronunțate” utilizat de legiuitor.
În consecință, acele măsuri lato sensu (prohibiția temporală vizând atât categoria condamnărilor, dar și cea a măsurilor administrative cu efect echivalent condamnărilor) dispuse, luate anterior datei de 6 martie 1945, cum este și cazul dedus judecății –autorii recurentei fiind deportați în ianuarie 1945, nu se circumscriu domeniului actului normativ în discuție, chiar dacă ele au continuat a fi aplicate ulterior.
Chiar raportat și la metoda de interpretare logică a legii, Curtea observă că argumentul a pari nu este aplicabil cauzei, deoarece nu este îndeplinită condiția premisă a existenței a două situații asemănătoare în cele două acte normative menționate. Astfel, dacă în cadrul Decretului-lege nr. 118/1990, includerea măsurilor aplicate anterior datei de 6 martie 1945, s-a realizat în mod special, prin însuși titlul decretului-lege - „(…) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri” - și prin dispozițiile art. 1 al.2 lit.b din el, deci prin dispoziții speciale distincte de cele care configurează domeniul general de aplicare al acestor acte normative, cu toate acestea, în cadrul Legii 221/2009, nu s-a mai efectuat vreo astfel de derogare specială de la sfera generală de aplicare a noului act normativ. Acest fapt nu poate avea decât semnificația inexistenței unui domeniu comun de aplicare între cele două acte normative.
De altfel, inclusiv din perspectiva metodei de interpretare teleologică, Curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009. În acest sens, Curtea observă că întradevăr, la luarea măsurii analizate, nu s-a urmărit vreunul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, această măsură a fost luată înainte de data de 6 martie 1945 și nu a avut ca fundament împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, ci necesitatea reconstrucției în urma consecințelor celui de-al doilea Război Mondial, cum în mod just a constatat și prima instanță de judecată.
De altfel, aserțiunea recurentei în sensul că și-a întemeiat acțiunea și pe OUG nr. 214/1999, este lipsită de relevanță, atât timp cât pe de o parte, acest act normativ a fost invocat în subsidiar, ca și normă juridică de susținere a dispozițiilor Legii 221/2009, iar pe de altă parte, cererile întemeiate exclusiv pe prevederile ordonanței de urgență trebuiau depuse până la finele anului 2003, potrivit dispozițiilor art. 5 din actul normativ în discuție.
În ceea ce privește prima teză evocată, Curtea observă că în mod incorect recurenta invocă deportarea ca fiind unul din scopurile edictate de art. 2 al.1 din ordonanță, potrivit art.3 din Legea 221/2009. În realitate, acest mijloc – deportarea, este prevăzut de art.3 din Ordonanță la care legea, însă, nu face trimitere.
ii. Distincția amintită de reglementare, prin prisma scopului diferit urmărit, constituie și fundamentul pentru care nu se poate aprecia determinarea astfel, prin aplicarea prevederilor Legii 221/2009, a unei inegalități de tratament juridic, între persoanele ce au suferit de pe urma regimului comunist, cu încălcarea astfel, a principiului nediscriminării.
Astfel, determinarea domeniului de aplicare a unui act normativ, constituie o cerință obligatorie în procesul de aplicare al acestuia, obligație care incumbă inclusiv instanței de judecată la momentul soluționării unei cauze întemeiate pe un asemenea fundament juridic.
Or, atât timp cât excluderea amintită s-a realizat pe cale legislativă, excludere care până în prezent, nu a fost declarată neconstituțională, ci dimpotrivă, a fost reconfirmată prin Decizia nr. 839/2011 a Curții constituționale conform căreia „legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Așadar, Curtea consideră neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, creează o situație discriminatorie, întrucât exclude din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit”, atunci nu s-ar putea invoca întemeiat, ignorarea de către instanța de judecată, a principiului egalității în fața legii.
iii. Având în vedere concluzia evocată, a neincluderii situației autorilor recurentei în domeniul de aplicare al legii în discuție, Curtea apreciază că devin neîntemeiate și criticile relative neacordării în temeiul art. 5 lit.b din aceeași lege specială, Legea nr.221/2009, a contravalorii prejudiciului moral invocat a fi fost suferit.
În temeiul tuturor acestor argumente, Curtea apreciază că devine inutilă analiza cauzei prezente din perspectiva efectului deciziilor Curții Constituționale care au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 al.1 lit.a din Legea 221/2009, această cercetare impunându-se doar în referire la persoanele ce se încadrează în domeniul de aplicare al acestui act normativ, nefiind însă, cazul recurentei. Din această perspectivă, toate criticile sub acest aspect ale recurentei, expuse la punctul II din motivele de recurs, sunt apreciate ca nefiind întemeiate.
Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de reclamantă, reținând că hotărârea primei instanțe de judecată, de respingere a acțiunii, este legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – reclamantă W. A., împotriva sentinței civile nr. 708 din 18 aprilie 2011, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 noiembrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. G. M. H. I. S.
Grefier,
S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./19.01.2013
T.B.-S.4.-I.Țârțău
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 943/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 981/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
