Revendicare imobiliară. Hotărâre din 22-11-2012, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-11-2012 în dosarul nr. 425/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 15.11.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. N.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta - reclamantă BORDER A. - M. - F., împotriva sentinței civile nr. 612 din data de 23.03.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți V. A. - V., V. C. - A. - D., S. N., S. N., G. M. - C., G. C., R. E., cu intimata - pârâtă - chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI și cu intimatul - chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocații V. P. I., în calitate de reprezentant al recurentei - reclamante Border A. - M. - F. în baza împuterniciri avocațiale nr._/2012, emise de baroul București (fila 20) și avocat D. Ionascu care depune la dosar împuternicirea avocațială nr._/2012 eliberată de Baroul București (în copie xerox), avocat D. Debrezeni, care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2012 eliberată de Baroul București în calitate de reprezentant al intimaților - pârâți V. A. - V., V. C. - A. - D., S. N., S. N., G. M. - C., G. C., R. E.. lipsind intimata - pârâtă - chemată în garanție P. M. București, și intimatului - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea acordă părților prezente cuvântul asupra recalificării căii de atac,
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat V. I., solicită calificarea căii de atac ca fiind apelul, deoarece calea de atac derivă din dispozițiile art. 315 al. 1 și 3 c.pr.civ., fiindcă instanța de fond a încălcat dispozițiile cu caracter obligatoriu din decizia pronunțată la 30.10.2009 de ICCJ, care a statuat că, natura juridică a acestei cauze este acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun cu toate consecințele ce decurg din o astfel de acțiune. Arată că, în raport de valorile stabilite prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, competența de primă instanța a revenit tribunalului, iar natura căii de atac este apelul.
Intimații - pârâți, prin apărător, având cuvântul, precizează că, prezenta cale de atac este apelul, deoarece sumele stabilite ca valoare a imobilului în litigiu sunt de peste 100.000 lei.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat Ionascu D., arată că prezenta cale de atac este apelul.
Curtea, după deliberare asupra chestiunii calificării căii de atac, având în vedere valoarea imobilului ce formază obiectul revendicării întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în dosarul de fond, apreciază că depășește limita de 100.000 ron motiv pentru care prezenta cale de atac este apel și nu recurs.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
I. A. G.
Urmează ca instanța de judecată să reia dezbaterile în complet legal constituit pentru soluționarea apelului, prin excluderea unui judecător, completul de judecată fiind constituit din
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - I. A. G.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat Ionascu D., față de modificarea căii de atac, fiind primul termen, solicită acordarea unui termen de judecată în vederea pregătirii apărări și administrării probatoriului.
Intimații - pârâți, prin apărător, învederează că, se opune la cererea formulată, deoarece apelanta - reclamantă a fost reprezentată de avocat, fiind formulată totodată și cerere.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat V. I., învederează că este de acord cu cererea formulată de celălalt apărător al reclamantei.
Curtea, după deliberare, asupra cererii de amânare formulată de apărătorii apelantei - reclamante, o apreciază ca fiind nepertinentă, deoarece apelanta - reclamant a solicitat chiar prin motivele cererii de recurs, calificarea căii de atac.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat Ionascu D., solicită să se acorde un termen de judecată, pentru administrarea probatoriului, deoarece nu deține asupra sa, față de împrejurarea că a apreciat că dosarul prin schimbarea completului și va trece la repartizarea aleatorie. Solicită administrarea de probe, deoarece este necesar a efectua o apărare concludentă, precizând că nu are posibilitatea de a depune respectivele probe la acest termen.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat V. I., învederează că, nu a avut cunoștință de faptul că aceasta își va angaja încă un apărător, așa încât apreciază necesar a se acorda un termen de judecată pentru a cădea de acord asupra administrării probatoriului, deoarece nu are cunoștință de probele despre care a vorbit clienta sa cu celălalt apărător. Solicită administrarea probei cu înscrisuri,a interpelarea instanței.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat Ionascu D. solicită acordarea unui termen pentru a depune în 5 zile lista cu probatorii ce urmează a fi administrate.
Curtea având în vedere că s-a pronunțat asupra acestei cereri, și constatând că nu mai sunt alte probe sau cereri de formulat acordă cuvântul asupra motivelor de apel.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat V. I., solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii cât și a cererii de garanție formulată de pârâții persoane fizice. Solicită să se observe că, prin deciziile pronunțate în ciclurile anterioare de către instanțele superioare, s-a dispus a se verifica, dacă imobilul a fost preluat în mod abuziv și pe numele altei persoane decât proprietarul, dacă imobilul a fost deținut în scop de exploatare sau dacă autorii reclamantei erau mai industriași sau comercianți. Menționează că, tribunalul după casare, în loc să aibă în vedere dispozițiile cu caracter obligatoriu stabilite de instanțele superioare, a schimbat în tot natura juridică și obiectul cauzei, respectiv din acțiune în revendicare formulată în baza dispozițiilor art. 480 c.civ. în acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, deși din adresa emisă de primăria a rezultat că, procedura pe legea 10/2001 este suspendată.
Mai arată că deoarece instanța de fond nu a analizat dispozițiile cu caracter obligatoriu, respectiv dacă imobilul a fost preluat în mod abuziv pe numele altei persoane decât autorul reclamantei, nu sunt incidente disp. art. 1 din legea nr. 112/1995, statul nefiind niciodată proprietarul imobilului și neputându-se produce efecte translative de la stat către intimații persoane fizice. Menționează că, contractele de care se folosesc intimații persoane fizice, nu au efecte translative asupra dreptului de proprietate, deoarece reclamanta are un bun în sensul Convenției CEDO, aceasta pierzând doar posesia asupra imobilului, motiv pentru care acțiunea întemeiată pe dreptul comun este admisibilă.
Arată că, instanța nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere prin care se solicită a se constata că imobilul a fost naționalizat abuziv în art. 2 din Decretul 92/1950, așa îăncât nu a fost soluționat acest capăt de cerere.
În continuare arată că, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece a schimbat natura acțiunii în revendicare în acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, motiv pentru care motivarea sentinței nu s-a bazat de dispozițiile cu caracter obligatoriu date de instanțele superioare.
Față de cele de mai sus, solicită admiterea apelului. Cu privire la cheltuielile de judecată acestea vor fi solicitate pe cale separată.
Apărătorul recurentei - reclamante, avocat Ionascu D. solicită admiterea apelului. Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.
Apărătorul intimaților pârâți, solicită respingerea apelul, precizând că primul motiv, a fost soluționat prin calificarea căii de atac ca fiind apelul.
Cu privire la motivele 2 și 3 invocate de partea adversă, arată că instanța a soluționat cauza pe baza unei excepții, respectiv pe excepția inadmisibilității, motiv pentru care nu a analizat fondul și nu s-a pronunțat pe primul capăt de cerere. Menționează că, în motive se arată că, instanța era obligată să aibă în vedere toate dispozițiile instanțelor de casare, așa încât tribunalul a făcut vorbire de faptul că, instanța de casare a stabilit că, nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității, excepție care a fost invocată în ambele cicluri procedurale, motiv pentru care așa cum prevede art. 137 al. 1 c.pr.civ., a obligat instanța de fond să se pronunțe asupra excepției, urmând a se pronunțat și pe fond, în cazul respingerii excepțiilor invocate, aspecte care au fost soluționate corect.
Arată că, instanța de fond a analizat admisibilitatea acțiunii și din punct de vedere al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă aceasta are un bun actul, precizând că motivarea s-a făcut cu privire la excepție și s-a avut totodată în vedere și deciziile ICCJ și deciziile de îndrumare pronunțate de CEDO, așa încât apreciază că acest temei este legală.
Față de cele de mai sus apreciază că, instanța a soluționat în mod corect prezenta cauză, prin soluționarea mai întâi a excepției și fondul.
Cu privire la motivul 4 arată că, acest aspect nu este adevărat deoarece instanța a făcut vorbire de decizia 33/2008.
Cu privire la cheltuielile de judecată, acestea vor fi solicitate pe cale separată.
CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise
DISPUNE
Amână pronunțarea în cauză la data de 22.11.2012.
Pronunțată în ședința publică de la 15.11.2012.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR GREFIER,
I. S. C. G. I. A. G.
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 425 A
Ședința publică de la 22. 11.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta - reclamantă BORDER A. - M. - F., împotriva sentinței civile nr. 612 din data de 23.03.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți V. A. - V., V. C. - A. - D., S. N., S. N., G. M. - C., G. C., RĂSULESCU E., cu intimata - pârâtă - chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI și cu intimatul - chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 15.11.2012, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 22.11.2012, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.238/05.02.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2007, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat a primului capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B. A. M. (fostă Ș.) împotriva pârâților V. A.-V., V. C.-A.-D., SAULEANU N. și SAULEANU N., G. M.-C. și G. CONSTANTA, R. E. și MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, capăt de cerere privitor la constatarea naționalizării abuzive a imobilului din București, ..14, s-a constatat că primul capăt de cerere a intrat sub puterea lucrului judecat, a fost admisă excepția inadmisibilității restituirii terenului solicitat de reclamantă și s-a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare a terenului; totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea privind revendicarea construcției situată pe teren, a fost respinsă cererea în evacuare și au fost respinse ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție formulate de pârâții - persoane fizice împotriva pârâtului MUNICIPIUL BUCUREȘTI.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților - persoane fizice cheltuieli de judecată în sumă de 3.903,4 lei.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a constatat, prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 09.10.2007, că în privința celui dintâi capăt al cererii reclamantei, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, există autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr.5905/02.10.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia nr. 1341/2004 a Curții de Apel București - Secția a lll-a Civilă, reținându-se cu putere de lucru judecat că imobilul revendicat în prezenta procedură a fost preluat cu titlu valabil, astfel cum această noțiune a fost definită de art.1 alin.2 și 3 din HG nr.20/1996 republicată, titlul statului - Decretul nr.92/1950 - nefiind desființat prin nici o hotărâre judecătorească.
De asemenea, în analiza cererii în revendicarea imobilului din București, ..14, sector 1, prima instanță a făcut distincția între acțiunea vizând terenul și cea vizând construcția aflată asupra acestuia, apreciind că acțiunea în revendicarea terenului este inadmisibilă întrucât pentru întreg terenul aflat la această adresă, în suprafață de 322 mp ca și pentru suprafața construită de 74 mp (așadar pentru un total de 396 mp teren) defunctul Antonin Gaudeauxa obținut despăgubiri în baza Acordului Franco-Român din 09.02.1959 ratificat prin Decretul nr.1117/1959, conform Deciziei nr.697/1959.
Astfel, potrivit art.5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituirea în natură persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, astfel că s-a apreciat drept inadmisibilă revendicarea unui teren pentru care statul român a plătit despăgubiri deja.
În privința revendicării construcției s-a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată întrucât, procedând la compararea titlurilor de proprietate concurente și pornind de la premisa rezultând din sentința civilă nr.5905/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, anume că preluarea imobilului a fost una cu titlu, s-a stabilit că dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestuia a ieșit din patrimoniul său.
Astfel, s-a reținut că titlurile concurente sunt cel al reclamantei - reprezentat de actul de donație autentificat sub nr._/06.06.1945 transcris sub nr._/1945, prin care autoarea reclamantei, E. M. L., a dobândit imobilul de la față din ..14, sector 1 de la părinții săi Peloghia Gaudeux și Antonin Gaudeux și autorizația nr.13 F 11/1939 ce descrie corpul din față ca fiind compus din parter, etaj și mansardă - și cele ale pârâților, reprezentate de contractele de vânzare - cumpărare încheiate de pârâții - persoane fizice cu P. M. București, prin mandatar ., în temeiul Legii nr.112/1995.
Având în vedere că statul a preluat imobilul în litigiu cu titlu valabil și că ulterior acestei preluări el a înstrăinat tot valabil bunul către terții subdobânditori, prima instanță a dat preferință titlului și drepturilor deținute de aceștia din urmă, reținând ca argument suplimentar și necesitatea asigurării siguranței circuitului civil, apreciind că titlurile de proprietate ale părților s-au consolidat în urma respingerii acțiunii privind constatarea nulității absolute a acestora.
Pe cale de consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de evacuare, iar cererile de chemare în garanție au fost respinse ca rămase fără obiect.
Prin decizia civilă nr. 363A/15.05.2008 Curtea de Apel București – Secția a III-a a admis apelul formulat de reclamantă împotriva acestei sentințe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele:
Este întemeiată critica apelantei privind greșita soluționare a celui dintâi capăt de cerere al acțiunii sale, referitor la constatarea caracterului abuziv al preluării realizată de stat în privința imobilului din București, ..14, sector 1, corpul de clădire din față, pentru motivul reținerii existenței autorității de lucru judecat, dată de sentința civilă nr.5905/02.10.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 1622/2003, rămasă definitivă și irevocabilă.
Curtea observă că acest proces a avut ca obiect soluționarea acțiunii reclamantei îndreptată împotriva acelorași pârâți prin care se cerea să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între aceștia și P. M. București, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care lor li s-au vândut ca unități locative distincte părți din imobilul revendicat în procedura de față (respectiv, corpul din față al imobilului din București, ..14, sector 1).
În acel litigiu, reclamanta nu a învestit instanțele judecătorești ca, în mod prealabil cercetării legalității actelor juridice contestate, acestea să se pronunțe și asupra titlului cu care imobilul astfel înstrăinat a fost preluat de stat.
Totuși, chiar în lipsa unei solicitări exprese din parte titularilor unor astfel de acțiuni, instanțele au dreptul și chiar se impune să facă prealabile analize asupra titlului de preluare al statului, fără să li se poată reproșa critica de „plus petita", întrucât o astfel de analiză este impusă în mod necesar de modul de reglementare a art.45 din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabilește diferite criterii de exercitare a controlului de legalitate asupra actelor juridice contestate, în funcție de diferitele ipoteze în care acestea se încadrează, respectiv dacă e vorba de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu titlu valabil sau de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil.
Aceasta a fost și rațiunea pentru care instanțele care au judecat cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare deținute de pârâții - persoane fizice au simțit nevoia să facă anumite considerații în legătură cu titlul de preluare a imobilului de către stat.
Totuși, aceste considerații sunt departe de a reprezenta o analiză profundă și completă, în raport de toate normele legale incidente și de cadrul juridic existent la data soluționării cauzei, începând cu propriile dispoziții ale actului de preluare, Decretul nr.92/1950, art.6 alin. final din Legea nr.213/1998 și art.2 din Legea nr. 10/2001 în varianta sa inițială.
Dimpotrivă, modul în care instanțele respective au abordat subiectul legat de titlul de preluare al statului este unul simplist și el nu a constat decât într-o simplă trimitere pe care acestea au făcut-o, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantei de a cerceta acest element al cauzei sale, la declarații pe care legislația în vigoare la data încheierii contractelor contestate o făcea în legătură cu titlul de preluare al statului.
În alte cuvinte, așa după cum o spun chiar aceste instanțe, ele au pornit în soluționarea cazului lor de la declarația legii sub imperiul căreia s-au efectuat înstrăinările cu privire la titlul de preluare al statului și de la constatarea că, până la data acelei judecăți, titlul de proprietate al statului nu fusese desființat prin nici o hotărâre judecătorească, neconstatându-se nevalabilitatea acestuia. Așadar, raționamentul a fost în sensul că, în lipsă de contestare din partea reclamantei, prezumția nu poate fi decât în sensul că titlul statului este valabil.
Or, pe calea acțiunii de față, prin cel dintâi capăt al cererii sale, pentru prima oară până în prezent, reclamanta face instanțelor chiar o astfel de solicitare, de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat de ea întrucât acesta s-a aplicat cu încălcarea propriilor dispoziții ale actului normativ de preluare - Decretul nr. 92/1950 - autorii săi nefăcând parte din categoriile vizate de acestea, întrucât preluarea s-a făcut de la altcineva decât titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza unui act normativ ce contravenea Constituției acelei vremi. în argumentarea solicitării sale, reclamanta a invocat, de asemenea, și nomele art.6 din Legea nr.213/1998 și art.2 alin.1 lit.a din Legea nr. 10/2001, republicată.
Or, până în prezent, o astfel de analiză asupra titlului de preluare al statului, în legătură cu imobilul litigios, Curtea constată că nu a avut loc, astfel că nu poate fi în mod valabil și temeinic opusă acestei solicitări excepția autorității de lucru judecat izvorâtă din pronunțarea sentinței civile nr.5905/02.10.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.
Refuzând cercetarea pe fond a pretenției reclamantei sub acest motiv, prima instanță i-a încălcat acesteia dreptul de acces la instanță ca urmare a unei aplicări eronate și formaliste a prevederilor art.1201 cod civil și art.166 Cod procedură civilă.
Întrucât soluția dată de prima instanță celorlalte capete de cerere privitoare la revendicarea construcției situată în partea din față și a celei în evacuare este strâns legată și determinată de raționamentul acesteia dezvoltat cu ocazia soluționării celui dintâi capăt al acțiunii, al cărui punct central l-a reprezentat constatarea în sensul că prin hotărârile anterioare pronunțate între părți, instanțele au statuat în sensul că bunul revendicat a fost preluat cu titlu, și cum infirmarea acestui raționament poate influența, cel puțin teoretic, modul de rezolvare și a celorlalte pretenții ale reclamantei, dar, în egală măsură și a solicitărilor din cererea de chemare în garanție formulate de intimații - pârâți, Curtea va desființa în tot sentința apelată, pentru a asigura o judecată unitară pricinii.
Cât privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicarea terenului aferent corpului din față de construcție, de la adresa din .. 14, sector 1, astfel cum a fost el individualizat prin actul de donație autentificat sub nr._/05.05.1945, aceasta apare ca fiind greșită în sine întrucât eventualitatea primirii de despăgubiri pentru bunul astăzi revendicat nu exclude de plano judecarea pe fond a acestei solicitări și nu se constituie într-un fine de neprimire în justiție a cererii de revendicare a terenului în cauză.
Sub un alt aspect, soluția apare ca fiind greșită și întrucât instanța a admis excepția de inadmisibilitate decurgând din incidența prevederilor art.5 din Legea nr. 10/2001 republicată, fără să lămurească în concret dacă reclamanta a încasat sau nu despăgubirile acordate de Statul român în baza Acordului Franco-Român din 09.02.1959, ratificat prin Decretul nr.1117/1959, 7 pentru întregul teren în suprafață de 322 mp aflat la nr.14 pe . 1 sau, măcar, dacă reclamanta poate fi considerată dezdăunată pentru drepturile astăzi revendicate, în virtutea calității sale de succesoare în drepturi a bunicului Antonin Gaudeux, în beneficiul căruia s-a emis Decizia nr.697/04.12.1961.
O astfel de lămurire se impunea cu atât mai mult cu cât art.5 din Legea nr. 10/2001 republicată exclude ale la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Excluderea nu a fost însă stabilită prin raportare la imobilele pentru care Statul român a plătit despăgubiri în baza unor astfel de acorduri.
Prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță, reclamanta a negat atât faptul încasării despăgubirilor plătite de Statul român, cât și calitatea sa de succesoare în drepturi a bunicului Antonin Gaudeux, deși această poziție procesuală vine să contrazică poziția aceleiași părți manifestată față de aceeași situație juridică prin declarația înregistrată la P. M. București sub nr._/23.09.2003 cu titlu de precizare a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 de aceasta și prin care, recunoscându-l pe Antonin Gaudeux ca autor al său, renunță la a mai solicita restituirea terenului aferent corpului de casă deținut de mama sa, tocmai în considerarea despăgubirilor ce au fost plătite (fila 386 dosar fond și declarația autentificată sub nr.1615/23.09.2003 la BNP B. G., fila 415 dosar fond).
Cu ocazia cercetării pe fond și a acestui capăt de cerere, urmează ca prima instanță să lămurească toate aceste aspecte, pornind de la stabilirea calității de succesoare în drepturi a reclamantei față de numitul Antonin Gaudeux, față de care legea îi conferă totuși vocație succesorală generală, chiar în concurs cu soția supraviețuitoare a acestuia și până la determinarea măsurii în care raportul juridic născut între Statul român și Antonin Gaudeux, prin actul juridic al plății despăgubirilor în discuție, este în măsură să influențeze soluția pe fond a cererii în revendicare introdusă de reclamantă, cerere ce a vizat deopotrivă construcția din față și terenul aferent acesteia, situate la adresa din ..14, sector 1, astfel cum au fost ele identificate prin actul de donație autentificat sub nr._/30.05.1945. Vor fi avute în vedere deopotrivă, în soluționarea acestui capăt de cerere și celelalte critici susținute de apelantă și subsumate motivului trei de apel, din numerotarea dată de parte.
Prin decizia civilă nr. 8876/30.10.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefundat recursul declarat împotriva acestei decizii, reținând următoarele:
Tripla identitate prev. de art. 1201 C.civ. nu a fost cercetată de către prima instanță, care a analizat titlurile părților prin raportare doar la faptul că hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior este relevantă în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate privind situația particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul Legii nr.112/1995 .
În ceea ce privește natura juridică a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, aceasta nu a constituit obiect al cercetării judecătorești în litigiul anterior, nefiind analizat prin considerente și neexistând mențiune cu privire la acest aspect în dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul anterior.
În această situație, în mod corect instanța de apel a apreciat că ar fi incidență situația de excepție prevăzută de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii pricinii spre rejudecare.
În cazul naționalizării, valabilitatea titlului statului se analizează în îndeplinirea, la momentul naționalizării, a condițiilor impuse de actul de naționalizare, în concret. în raport de bunul a cărui retrocedare se cere, știut fiind că actul de naționalizare prevedea anumite condiții pentru preluarea bunurilor precum și plata de despăgubiri.
Astfel, instanțele aveau a analiza dacă preluarea imobilului a fost abuzivă, dacă imobilul a fost preluat pe numele altei persoane decât proprietarul, dacă se aplicau criteriile "in rem" ale actului de naționalizare, respectiv dacă imobilul era deținut în scop de exploatare sau dacă autorii reclamantei erau mari industriași sau mari comercianți.
O astfel de cercetare, care să stabilească în ce împrejurări a fost preluat imobilul de către stat, respectiv cu ce justificare, adică în baza cărui act normativ, dacă deposedarea a făcut obiectul unui singur act de naționalizare sau dacă au existat mai multe măsuri cu privire la imobilul teren și construcție, dacă au fost respectate condițiile impuse de acesta pentru deposedare, nu a fost realizată de instanță nici în litigiul având ca obiect constarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu pârâții în temeiul Legii nr.112/1995 și nici în cadrul prezentului litigiu.
Pe de altă parte, se reține că prima instanță nu s-a pronunțat nici pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, simplul fapt că a reținut în considerentele sentinței că revendicarea este inadmisibilă întrucât s-au primit despăgubiri nefiind o motivare în înțelesul normelor de procedură civilă.
În drept, instanțele au obligația de a se pronunța doar asupra cererii deduse judecății, respectând cadrul procesual creat de către reclamant, ca o garanție a aplicării principiului disponibilității prevăzut de art.129 alin.6 Cod procedură civilă.
Or, în speță obiectul și cauza cererii introductive formulată de către reclamantă se circumscrie fără echivoc acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, cu toate consecințele specifice unei astfel de calificări.
Așa fiind, judecata în fața instanțelor de fond avea a se desfășura în procedura dreptului comun, necesitatea verificărilor privind faptul că autorii reclamantei au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în condițiile art.5 din Legea nr. 10/2001 neputând fi primită întrucât acest text de lege nu este incident în cauză.
Or, chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil (care cade și sub incidența legilor speciale de reparație) se circumscrie apărărilor de fond, fiind o apărare prin care se verifică existența raportului de drept material specific acțiunii în revendicare și dacă titularul are un drept de proprietate actual asupra imobilului.
Așa fiind, cum prima instanță a ignorat petiții principali al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta determinat de către reclamantă și a dispus și motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin combinarea unor chestiuni de fapt și de drept specifice unor proceduri judiciare distincte, soluția instanței de apel, care a casat integral sentința apelată, este la adăpost de critică, cu mențiunea înlăturării dispozițiilor art.5 din Legea nr.10/2001,care nu se vor reține în considerente, nefiind incidente cauzei.
În vederea rejudecării dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._/3/2007*.
Prin sentința civilă nr 612/23 03 2012, Tribunalul arespins ca nefondată cererea principală și ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție.
În rejudecarea prezentei cauze, pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 8876/30.10.2009 prin care Înalta Curte de Casație de Justiție a stabilit că judecata în fața instanțelor de fond are a se desfășura în procedura dreptului comun, necesitatea verificărilor privind faptul că autorii reclamantei au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie în condițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 neputând fi primită întrucât acest text de lege nu este incident în cauză. De asemenea, prin aceeași decizie s-a mai reținut că prima instanță nu s-a pronunțat nici pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, simplul fapt că a reținut în considerentele sentinței că revendicarea este inadmisibilă întrucât s-au primit despăgubiri nefiind o motivare în înțelesul normelor de procedură civilă. În același timp, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil (care cade și sub incidența legilor speciale de reparație) se circumscrie apărărilor de fond, fiind o apărare prin care se verifică existența raporturilor de drept material specific acțiunii în revendicare și dacă titularul are un drept de proprietate actual asupra imobilului.
În raport de dispozițiile deciziei de casare, având în vedere că încă din primul ciclu procesual, prin întâmpinare pârâții au invocat excepția inadmisibilității în raport de prevederile speciale ale Legii 10/2001, completând, în rejudecare, motivarea acesteia cu cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată pe parcursul judecării cauzei, Tribunalul urmează să analizeze cu prioritate acest aspect, care, potrivit Înaltei Curți, se circumscrie apărărilor de fond.
În acest sens, potrivit înscrisului depus la fila 91 din prezentul dosar, la data de 01.10.2001 reclamanta a adresat Primăriei M. București notificarea nr._ prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în București, .. 14, preluat de la autorul său, L. P., în temeiul Decretului nr. 92/1950. Prin declarația autentificată, depusă la fila 105 din dosar, reclamanta a precizat că această notificare are ca obiect numai corpul de clădire de la stradă, format din parter și etaj, situat la adresa menționată.
Prin urmare, Tribunalul constată că prezenta acțiune în revendicare are ca obiect același imobil cu cel pentru care a fost formulată notificarea, potrivit adresei emisă de P. M. București, aflată la fila 87 din dosar, procedura administrativă fiind suspendată în temeiul art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Or, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008, „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)” (ultimele două paragrafe de la pct. I).
Cu toate acestea, Tribunalul urmează să analizeze în ce măsură respectarea de către reclamanți a acestui principiu al priorității legii speciale ar avea drept consecință încălcarea dreptului de acces la instanță sau privarea acestora de un „bun”, astfel cum este definit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, Tribunalul are în vedere că, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile în interesul legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru inexistența unui sistem coerent și clar de restituire (în natură sau în echivalent) a bunurilor preluate abuziv, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Tot în decizia nr. 27/2011, instanța supremă a mai reținut că parcurgerea procedurilor prealabile prevăzute de aceste legi este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.DO. ale dreptului de acces la instanță, aspect reamintit în hotărârea pilot pronunțată în recenta cauză M. A. și alții împotriva României. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.
Prin urmare, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează exclusiv dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcție de situația concretă.
În raport de cele expuse anterior, Tribunalul constatată că dreptul invocat de reclamante poate fi valorificat în procedura specială a Legii 10/2001 (deja inițiată) cu respectarea art. 1 din Protocolul 1 și fără a se aduce atingere dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană.
În subsidiar, tot în raport de dispozițiile instanței de casare, urmărind și raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008, Tribunalul urmează să analizeze și în ce măsură reclamanta dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința admisibilității acțiunii în revendicare.
În acest sens, în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei „P. v. România”, continuând cu cauzele „S.” și „P.”, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, arătând că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.
În cauză, Tribunalul constată că reclamanta, care a demarat procedura Legii nr. 10/2001, nu dispune de un „bun actual”, în definiția dată anterior, și nici măcar de un „interes patrimonial” (întrucât nu există o dispoziție prin care să se fi constatat că reclamanta îndeplinește condițiile pentru a benefica de dreptul consacrat în lege) sau de o „speranță legitimă” (întrucât creanța sa este sub condiție, nefiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 Protocolul 1), astfel cum acestea au fost analizate în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, cu referire la hotărârea CEDO A. c. României (partea finală a pct. I din decizie). În același timp, titlul pârâților a fost recunoscut irevocabil prin respingerea acțiunii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, așa încât, în raport de aceleași criterii menționate anterior, Tribunalul constată că aceștia dispun de un bun în sensul art. 1 Protocolul 1.
Raportat la situația concretă din prezenta cauză, Tribunalul mai are în vedere și cele reținute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 în sensul că „revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală”.
În ceea ce privește valabilitatea titlului statului, Tribunalul apreciază că, în cadrul acțiunii în revendicare, acesta nu poate reprezenta un capăt de cerere distinct, ci este o apărare pe fondul cererii. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au uzat de dispozițiile Legii nr.10/2001, de a obține, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor lor legate de imobile și situații ce cad sub incidența acestei legi, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.
În raport de considerentele reținute, apreciind că analiza titlurilor de proprietate ale părților excede cadrului excepției inadmisibilității, dreptul de proprietate fiind analizat pe fond, însă cu particularitățile impuse de regimul juridic special al bunului, Tribunalul urmează să respingă ca neîntemeiată cererea principală.
În raport de soluția dată cererii principale, cererea de chemare în garanție urmează să fie respinsă ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinței, la data de 18.05.2012, a formulat recurs reclamanta Border A. - M. - F., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 18.06.2012.
Prin motivele de recurs recurenta reclamantă solicită admiterea recursului impotriva sentintei mentionate pe temeiul prevederilor art. 299 alin. 1, art, 304 pct. 9, art, 3041 Cod procedura civila; stabilirea ca prezenta cale de atac a hotaririi mentionate este APEL, cu consecinta admiterii apelului, admiterea actiunii si a cererii de chemare in garantie; in subsidiar, solicită admiterea recursului, cu examinarea cauzei sub toate aspectele, in conditiile art. 3041 Cod procedura civila; modificarea, in totul a sentintei atacate cu recurs pe temeiul prevederilor art. 312 alin. 3 teza 1 Cod procedura civila; admiterea, in totul, a actiunii astfel cum aceasta a fost formulată; admiterea cererii de chemare in garantie formulate de intimatii-pârâți.
Recurenta reclamantă arată că a solicitat să se constate, prin hotărâre judecătorească, că imobilul situat in Bucuresti, .. 14, Sector 1, anume constructia de la ., etaj si mansarda, precum si terenul cu urmatoarele dimensiuni: la nord pe o latime de 12 m.l. se invecineaza cu . sud pe o distanta de 10,93 m.l, se invecineaza cu restul proprietatii; la est terenul are o adâncime de 15,15 m.l. ; la apus terenul are o adâncime de 15,15 m.I., a fost nationalizat abuziv in baza Decretului nr. 92/1950, pozitia nr. 4371, pagina 183 Anexa de Bucuresti, pe numele altei persoane, adică a unui neproprietar, respectiv L. P. si ca Statul Român nu a fost niciodata proprietarul acestui imobil; sa fie obligați pârâții sa lase reclamantei in deplina proprietate si linistita posesie intregul imobil situat in Bucuresti, . nr. 14, Sector 1, anume constructia de la ., etaj si mansarda, în starea în care se afla, precum si din teren cu urmatoarele dimensiuni: la nord pe o latime de 12 m.l. se invecineaza cu . sud pe o distanta de 10,93 m.1. se invecinează cu restul proprietatii; la est terenul are o adâncime de 15,15 m.l.; la apus terenul are o adâncime de 15,15 m.l., prin compararea titlurilor de proprietate eletinute de catre parti; să se dispună evacuarea paratilor din imobilul mentionat.
Cu privire la motivul de recurs nr. 1 - prevazut de art. 304 per. 9 cod procedura civila, recurenta reclamantă arată că: sentinta civila nr, 612 din 23.03.2012 pronuntata de catre Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila î dosarul nr._/3/2007*,, este lipsita de temei legal fiind data cu incalcarea dispozitiilor art. 299 alin. 1, art. 304 pct. 9, art. 304 ind.1 Cod procedura civila, art. 315 alin. 1 si 3 Cod procedura civila, cu referire la nerespectarea de catre instanta de fond a dispozitiilor cu caracter obligatoriu din decizia civila nr, 8876/30.10.2009 a Inaltei Curtii de Casatie. si Justitie - Sectia Civila privind natura juridica a cauzei "actiune in revendicare, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun art. 480 Cod civil, cu toate consecintele specifice unei astfel de calificari ".
Asadar natura juridica a caii de atac este "APELUL" si nu recursul, deoarece o "actiune in revendicare, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun art. 480 Cod civil, cu toate consecintele specifice unei astfel de calificari", in raport de valoarea obiectului actiunii deduse judecatii beneficiaza de calea de atac a apelului si recursului, fapt dovedit prin expertizele judiciare administrate in cauza.
Cu privire la motivul de recurs nr. 2 - prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, arată recurenta reclamantă că, sentinta civila nr, 612/23.03.2012 pronuntata de catre Tribunalul Bucuresti- Sectia a IV-a civila in dosarul nr._/3/2007* este lipsita de temei legal fiind data cu încălcarea dispozitiilor art. 315 alin. 1 si 3 Cod procedura civila, cu referire la nerespectarea de catre instanta de fond a dispozitiilor cu caracter obligatoriu din decizia civila nr. 8876/30.10.2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie -Sectia Civila, referitoare la verificarea incidentei art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 6 alin. alin. final din Legea nr. 213/1998 și dispozitiile cu caracter obligatoriu din decizia civila nr. 363 A din 15.05.2008 data de catre Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru cauze cu minori si de familie, intrate în puterea lucrului judecat, cu privire la solicitarea examinarii de catre instante a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat.
Astfel, prin decizia mentionata s-a retinut " ... instantele aveau o analiza daca preluarea imobilului a fost abuziva, duca imobilul a fost preluat pe numele altei persoane decat proprietarul, dacă se aplicau criteriile "in rem" ale actului de nationalizare, respectiv daca imobilul era detinut in scop de exploatare sau daca autorii reclamantei erau mari industriasi sau mari comercianti ".
Arată recurenta că, în mod corect, - Tribunalul Bucuresti- Secția a IV-a civila în sentinta civila nr. 612/23.03.2012 pronuntata in dosarul nr._/3/2007* - fila 7 alin. 4 - a retinut că ;"Prin urmare, Tribunalul constata ca prezenta actiune in revendicare are ca obiect acelasi imobil cu cel pentru care a fost formulate notificarea, potrivit adresei emisa de catre Primaria M. Bucuresti, aflata la fila 87 din dosar, procedura administrativa fiind suspendata in temeiul art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001".
F. de obiectul si natura juridica a cauzei - actiune in revendicare de drept comun -, calea de atac impotriva sentintei mentionate este apelul, si nu recursul, cale de atac ce ar fi fost incidenta daca cauza s-ar fi judecat sub imperiul Legii nr._, modificata, ori chiar prima instanta a retinut: "… potrivit adresei emisa de catre Primaria M. Bucuresti, aflata la fila 87 din dosar, procedura administrativa fiind suspendata in temeiul art. 46 alin. 2 din Legea nr._ ".
Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila in sentinta civila nr. 612 din 23.03.2012 pronuntata in dosarul nr._/3/2007* a ignorat dispozitiile cu caracter obligatoriu dispuse prin decizia civila nr. 8876/30.10.2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie -Sectia Civila, referitoare la verificarea incidentei art. Il din Decretul nr. 92/1950, art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 si dispozitiile cu caracter obligatoriu din decizia civila nr. 363A din 15.05.2008 data de catre Curtea de Apel Bucuresti -Sectia a III-a Civila si pentru cauze cu minori si ele familie, si trece laanaliza - fila 9 alin I din sentinta - "in ce masura reclamanta dispune de un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinta admisibilitatii actiunii in revendicare ".
În continuare recurenta reclamantă menționează că, daca s-ar fi procedat la examinarea, raportat la cauza dedusa judecatii, a verificarea incidentei art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 s-ar fi ajuns la concluzia ca Statul Român a naționalizat abuziv, cu încălcarea dispozițiilor art. Il din Decretul - Lege nr. 92/1950, imobilul revendicat, pe numele altei persoane (L. P.) decat proprietarul de drept L. E. care era mama recurentei, caz in care este in prezenta vanzarii de catre un neproprietar - Statul R., prin Primaria M. Bucuresti -, a bunului altuia, situație în care nu se produce efectul translativ al dreptului de proprietate deoarece acest drept nu apartine vanzatorului intrucat vanzatorul nu are in patrimoniul sau dreptul a carui transmitere s-a obligat sa o faca.
Rezulta ca aceste contracte de vanzare cumparare exhibate de catre intimatii-parati persoane fizice nu produc nici un efect in privinta transferului dreptului de proprietate, dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra imobilului in litigiu nu a fost pierdut niciodata si acesta priveste "un bun actual" asupra căruia reclamanta a pierdut doar "posesia" ca urmare a acțiunilor exercitate de catre uzurpatorul vânzător.
Rezulta că reclamanta-recurenta are "un interes patrimonial", acela de a readuce "bunul actual" de a cărei posesie a fost lipsită prin aplicarea abuziva a dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 in patrimoniul sau, in timp ce paratii exercita o posesie precară asupra bunului si exhiba titluri de proprietate dobândite de la lin uzurpator. Decizia in interesul legii nr. 33/2008 ar fi incidenta doar daca terțul ar fi dobandit "proprietatea asupra bunului", dar acest fapt juridic nu s-a produs niciodata deoarece: art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata prevede imperativ: "Persoanele ale căror imobile au (ost preluate fără titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, pe care o exercita dupa primirea deciziei sau hotaririi judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi";
Statul R. a adoptat dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum si art. 2 alin.(l) lit. a din Legea nr. 10/2001, republicata in Monitorul Oficial nr. 279 din 04.04.2005, text în care se dispune: "In sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se intelege: a) imobilele nationalizate prin Decretul nr. 92/1950. pentru nationalizarea unor imobile. cu modificarile si completarile ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea intreprinderilor industriale. bancare. de asigurari, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de nationalizare";
Statul Român a incalcat dispozitiile art. 480, art. 481 Cod Civil, dispozitiile Constitutiei Romaniei din anul 1938, dispozitiile art. II din Decretul 92/1950, dispozitiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, atunci cand a incheiat prin Primaria M. Bucuresti contractele de vanzare cumparare mentionate in actiune deoarece nu detinea "cu titlu" bunul imobil mentionat; Statul R. nu a avut niciodata o posesie utilă si neviciata asupra acestui imobil si, în consecință, nu a putut transmite cumparatorilor o posesie utila, ci o posesie precară, care a fost fondată pe faptul deposedării abuzive; în judecarea cauzei se aplica principiul de drept „nento plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet"; securitatea circuitului civil a fost grav afectata prin actiunea uzurpatorului si nicidecum printr-o actiune in revendicare care tinde la restabilirea ordinii de drept si a legalitatii.
Cu privire la motivul de recurs nr. 3 - prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, recurenta reclamantă arată că: sentinta civila nr. 612 din 23.03.2012 pronuntata de catre Tribunalul Bucuresti- Sectia a IV-a civila, este lipsita de temei legal fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. 1 si 3 Cod procedură civila, respectiv cu aplicarea greșita a legii - adică a dispozițiilor art. 480 Cod civil cu referire la art. 6 alin. 2 si 3 din Legea nr. 213/1998, deoarece instanta a lasat nesolutionat si nu s-au pronuntat asupra primului capat de actiune: „Sa se constate ca imobilul situat in Bucuresti, .. 14, sector 1, anume constructia de la ., etaj si mansarda, precum si terenul cu urmatoarele dimensiuni: la Nord pe o latime de 12 m.l. se invecineaza cu . Sud pe o distanta de 10,93 m.l. se invecineaza cu restul proprietatii; la Est terenul are o adincime de 15,15 m.l.; Ia Apus terenul are o adincime de 15,15 m.l., a fost naționalizal abuziv in baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4371, pag. 183 Anexa de București, pe numele altei persoane, adică a unui neproprietar, respectiv L. P. și că Statul român nu a fost niciodată proprietarul acestui imobil”.
Menționează recurenta reclamantă că, în jurisprudenta sa, C.E.D.O. considera imperativa constatarea judiciara a nationalizarii abuzive (punctul 145 din Hotararea din 12 octombrie 2010 in Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei - Hotararea Pilot).
In acelasi punct 145 din Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei - Hotararea Pilot a prevăzut ca pentru a beneficia de masuri de reparatie trebuie indeplinite doua conditii legale ce se cer a fi intrunite simultan "si anume nationalizarea ilegala a bunului si dovada calitatii de mostenitor a fostului proprietar".
Legea nr. 213/1998, actualizata, privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, prevede in art. 6:
"(2) Bunurile preluate de stat film un titlu valah il, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
(3) Instantele judecatoresti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului ..
Asadar, instanta era investita legal" sa stabileasca valabilitatea titlului statului" prin capatul de cerere nr. 1 prin care se urmarea constatarea judiciara a nationalizarii abuzive a unui bun al autorilor reclamantei si nu a unui fapt juridic. Necesitatea constatării judiciare a nationalizarii abuzive (punctul 145 din Hotararea din 12 octombrie 2010 in Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei - Hotararea Pilot - este admisibilă cât timp prin capetele de cerere se urmărește finalități diferite, și, doar prin admiterea capătului de cerere nr. 1 putea a fi sustinuta cererea în realizarea dreptului din capătul nr. 2 de cerere completat si precizat.
Mai arată recurenta – reclamantă că, așa cum in dreptul intern compensarea proprietarilor deposedati abuziv de imobilul lor este iluzorie, actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile art, 480 Cod civil, si pe dispozitiile din tratatele ori conventiile internationale ratificate de catre Statul R., indicate in acțiune, nu poate fi paralizata prin invocarea deciziilor in interesul legii nr. 33/2008, 27/2011, deoarece examinarea capătului 1 din cererea introductiva trebuia realizată in baza prevederile art. 6 alin. 2 și 3 din Legea nr. 213/1998.
Este de notorietate publica faptul ca Fondul Proprietatea nu mai poate acorda compensatii nici macar persoanelor ce au depus dosare, astfel ca se impunea singura forma de reparatie, restituirea in natura a imobilului si admiterea cererilor de chemare in garantie, Ministerul Finanțelor Publice urmand a indemniza pe imimatii-pârâți în conditiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la motivul de recurs nr. 4 - pevazut de art, 304 per. 8 Cod procedura civila, recurnta reclamantă arată că, instanta interpretand gresit actul juridic dedus judecatii a schimbat natura actiunii in revendicare . pe Legea nr, 10/2001, intreaga motivare a hotărârii raportându-se la această lege și Deciziile in interesul legii nr. 33/2008 și 27/2011.
Acest fapt rezultă din fila 9 alin. 5 din sentinta când instanta in loc sa examineze valabilitatea titlului statului in cadrul unei actiuni in revendicare a apreciat că "acesta nu poate reprezenta un capăt de cerere distinct, ci este o apărare pe fondul cererii", încălcând astfel dispozițiile art. 480 Cod civil si art. 315 Cod procedura civila.
Prezentul recurs (in fapt apel) este scutit de plata taxei de timbru si timbru judiciar in baza dispozitiilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, cauza având ca obiect restituirea unui imobil preluat în mod abuziv de catre Statul R., fără plata unei compensații sau despăgubiri.
Față de cele de mai sus, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat in conditiile art. 242 alin. 2 Cod procedura civila.
La termenul de judecată din data de 15 11 2012, Curtea a calificat calea de atac exercitată în prezenta cauză ca fiind apelul, potrivit considerentelor consemnate în încheierea de ședință de la termenul de judecată anterior menționat.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Examinând cererea de recurs, Curtea constată că s-au formulat patru motive de apel, primul, referindu-se la calificarea căii de atac și fiind deja soluționat, iar celelalte vizând în esență nerespectarea dispozițiilor art 315 cod procedură civilă de către prima instanță, în sensul că nu a analizat primul capăt de cerere referitor la constatarea nevalabilități titlului statului, cu observarea celor impuse de instanța de recurs. În susținerea acestui motiv, Curtea constată că apelanta a făcut și referire critice relative la modul de soluționare pe fond a acțiunii în revendicare formulate, invocând în esență, faptul că statul neproprietar a vândut imobilul către pârâți, situație în care nu se produce efectul translativ de proprietate, cu consecința, în opinia apelantei că aceasta se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, reclamanta pierzând doar posesia asupra imobiluli dar nu și dreptul de proprietate. De asemenea, în susținerea acestui punct de vedere, apelanta a invocat și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, dispozițiile art 6 din legea 213/1998, concluzionând în sensul că statul a încălcat dispozițiile art 480 cod civil, cele ale Constituției din 1938 și cele ale art II din decretul 92/1950, învederând totodată că trebuia să se facă aplicarea principiului juridic potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.
Aceste aspecte se coroborează și cu cele invocate prin ultimul motiv de critică prin care se invocă faptul că prima instanța a schimbat natura juridică a acțiunii dintr-o acțiune în revendicare într-una întemeiată pe prevederile legii 10/2001, din moment ce întreaga motivare a tribunalului se bazează pe dispozițiile legi speciale și ale deciziei civile nr 33/2008.
Sintetizând, Curtea constată că, de fapt, apelanta a înțeles să critice, pe de o parte nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare, precum și soluția de respingere ca nefondată a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește prima critică, relativă la nerespectarea prevederilor art 315 cod procedură civilă, Curtea, examinând considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, constată că tribunalul nu a procedat la analiza aspectelor reținute de instanța supremă, referitoare la persoana pe numele căreia a fost naționalizat imobilul, respectarea criteriilor in rem de naționalizare, relative la scopul pentru care era deținut imobilul, precum și la stabilirea împrejurărilor în care a fost preluat imobilul de către stat și cu ce justificare, adică în baza cărui act normativ s-a luat această măsură, dacă deposedarea a făcut obiectul unui singur act de naționalizare sau dacă au existat mai multe măsuri cu privire la imobilul în litigiu, dacă au fost respectat condițiile impuse da această deposedare.
Din analiza motivării hotărâri primei instanțe, Curtea constată că tribunalul a reținut doar că aspectul legat de nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci este o apărare pe fondul cererii de revendicare.
Față de această situație, Curtea constată că susținerile apelantei sunt corecte, în sensul că nu au fost respectate prevederile art 315 cod procedură civilă, reținerile din considerentele sentinței atacate echivalând de fapt cu o nepronunțare asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, de natură să atragă incidența dispozițiilor art 297 cod procedură civilă pe acest aspect.
În ceea ce privește aserțiunile apelantei relative la existența unui bun în patrimoniul său precum și la ineficacitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți, în temeiul legii 112/1995, sub aspectul transferului dreptului de proprietate, încălcarea prevederilor art 480 cod civil și a art 1 din legea 112/1995, Curtea constată că se pune în discuție de fapt problematica revendicării unui imobil preluat abuziv de către stat și înstrăinat foștilor chiriași, conform dispozițiilor legii 112/1995.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a legii 10/2001.
Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza A., de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a imobilului, în baza decretului 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO. Din această perspectivă, Curtea consideră necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislați reparatorii, care recunoaștere posibilitatea foștilor titulari de solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.
Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamanților de a revendica imobilul în litigiu, Curtea apreciază necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanții dețin sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții recurenți.
Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea apreciază că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de legea 10/2001,după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de reclamanți și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr 33/2008. Curtea apreciază că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte aspecte invocate de reclamanți, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile legii 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de legea 10/2001, Curtea are în vedere faptul că legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea constată că legea 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii legii 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că legea 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune( indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 02 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.
În concepția sistemului reparator al legii 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza legii 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/2001. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2și art 26 alin 1 din legea 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art 480 cod civil, a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr 33/2008.
Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile legii 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparație.
În același timp, instanța suprema a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale legi 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele legii 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției in cadrul unei acțiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum si a unei încălcări a dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.
Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A..
Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv pentru care instanța de apel consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată. Faptul că pârâții are un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natura să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii.
Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.
Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al legii 10/2001și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.
De asemenea, trebuia avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al legii 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de decizia civilă nr 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală. Toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilități legii 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008.
În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării prin legea 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea_. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza legii 112/1995 și sau a legii 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanta a urmat procedura legii speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor legii 10/2001, nesoluționată de unitatea deținătoare,dosarul fiind suspendat conform dispozițiilor art 46 alin 2 din legea 10/2001. Având în vedere și faptul că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării legii 10/2001 prin legea 1/2009, care a abrogat prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, Curtea reține că reclamanta se poate prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile legii 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimații pârâți sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedind această calitate prin contractele de vânzare cumpărare perfectat în temeiul dispozițiilor legii 112/1995, a căror valabilitate, a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, respinsă irevocabil prin decizia civilă nr 1975/2006 a Curții de Apel București. Pe cale de consecință, intimații pârâți se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Raportându-se la prevederile legii 10/2001, care se completează cu cele ale legii 247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, Curtea constă că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanta nu este îndreptățită la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza legii 112/1995, cu respectarea cerințelor acestui act normativ. Dând eficiență prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2 și art 26 alin 1 din legea 10/2001, Curtea constată că reclamanta ar putea fi îndreptățită( sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 3 și 4 din legea 10/2001, în condițiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza decretului 92/1950) să primească măsuri reparatorii prin echivalent, cel mai probabil sub forma despăgubirilor bănești, având în vedere că, așa cum rezultă din actele dosarului administrativ format în temeiul legii 10/2001, unitatea deținătoare este reprezentată de P. M. București .
În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamanților pentru apartamentul în litigiu, Curtea constată că acordarea acestora se realizează în condițiile legii 247/2005, titlul VII. Coroborând dispozițiile art.18 ali.1 lit. c cu art.20 al.2 și art.26 al.1 din Legea nr.10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995, entitatea competentă să soluționeze notificarea (în prezent P. M. București), acordă măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr.247/2005 titlul VII. Așa cum rezultă din dispozițiile anterior menționate, P. M. București a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a apartamentului. Pe lângă aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.
În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia instanța de recurs înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea legii 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.
De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanta, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții intimată nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției( sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.
Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanta are o notificare formulată în baza legii 10/2001, nesoluționată prin dispoziție de către unitatea deținătoare. Dând eficiență dispozițiilor legi speciale, așa cum s-a arătat în cele anterior expuse, se impune acordărea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a se stabili în condițiile titlului VII din legea 247/2005. Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanta are un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, sub forma unei speranțe de a obține măsuri reparatori prin echivalent, constând în despăgubiri la valoarea apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.
Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii.
Astfel se impune a fi analizate și următoarele aspecte: securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.
Primele două cerințe referitoare la caracterul convențional al legii 10/2001, precum și existența unui bun în sensul CEDO a fost deja examinată în privința ambelor părți, Curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte criterii.
De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza legii 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de legea 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor legii 112/1995, către fostul chiriaș.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO
Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al legii 10/2001.
Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea reține că reclamanta are o speranță legitimă( de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 247/2005), care intră sub incidență dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ceea ce înseamnă că reclamanta nu are un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâții sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate.
Pe cale de consecință, Curtea consideră că soluția dată de prima instanță cereri principale, și, implicit, cererii de chemare în garanție, este corectă și se impune a fi menținută.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 296 și art 297 cod procedură civilă, Curtea admite apelul reclamantei, va desființa în parte sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, menținând celelalte dispoziții referitoare la respingerea acțiunii principale ca nefondată și a cererii de chemare în garanție ca lipsită de obiect.
Se va lua act că apelanta reclamantă și intimații pârâți își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta - reclamantă BORDER A. - M. - F., cu domiciliul ales la mandatar C. I., în București, .. 12, . 21A, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 612 din data de 23.03.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți V. A. - V., V. C. - A. - D., S. N., S. N., G. M. - C., G. C., R. E., toți cu domiciliul ales la avocat Debrezeni D. R., în București, .. 4, ., ., sector 3, cu intimata - pârâtă - chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI cu sediul în București, SPLAIUL INDEPENDENȚEI, nr. 291 - 293, sector 6 și cu intimatul - chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Desființează în parte sentința atacată și trimite cauza spre rejudecarea procesului capăt de cerere referitoare la constatarea titlului statului.
Menține celelalte dispoziții referitoare la respingerea ca nefondate a cererii principale și la respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție.
Ia act că apelanta reclamantă și intimata pârâtă își rezervă dreptul de a cere cheltuielile de judecată pe cale separată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 22.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER,
I. S. C. G. I. A. G.
Red.SI
Tehnored SI/GIA
12 ex.
TB - S. a IV-a civ. - A. I. T.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 2084/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Hotărâre din 24-04-2012, Curtea de... → |
|---|
