Pretenţii. Decizia nr. 2286/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2286/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-12-2012 în dosarul nr. 2286/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2286
Ședința publică de la 17 decembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți M. M. și R. K., împotriva sentinței civile nr. 1339 din 21.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurenții-reclamanți M. M., R. K. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și faptul că s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
Consideră că instanța de apel în mod corect a apreciat că temeiul acordării daunelor morale în prezent nu mai există, iar în ceea ce privește temeiul de drept pe baza Codului civil acțiunea era prescrisă.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 25.11.2010 sub nr._, reclamanții M. M. și R. K., în contradictoriu cu S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței de judecată să constate caracterul politic al deportării mamei lor în U.R.S.S. pentru muncă de reconstrucție în perioada 14.01._49 și obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit de aceasta ca urmare a măsurii sus arătate.
În motivarea cererii, reclamanții au susținut că mama lor a fost strămutată în U.R.S.S pentru muncă de reconstrucție în perioada 14.01._49 în baza Convenției de armistițiu din 12.09.1944.
În continuare au descris condițiile precare în care aceasta a călătorit până în U.R.S.S și în care a trăit și muncit în perioada sus menționată: a locuit într-o cameră cu alte 20 de femei, a muncit cca. 10-12 ore/zi, cu o singură rație de mâncare de 0,8 kg de pâine neagră, fără plată sau cu o plată modică, fără asistență medicală.
Cererea a fost motivată în drept pe prevederile art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și jurisprudența C.E.D.O.
La data de 23.11.2011, reclamanții și-au precizat temeiul juridic al acțiunii, învederând că solicită judecarea cauzei și prin prisma prevederilor art. 998-999 C.civ, apreciind că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
În motivarea cererii modificatoare, reclamanți fac au făcut considerații teoretice cu privire la drepturile lor și ale mamei lor, încălcate prin măsura administrativă luată, dar și la obligația statului de a repara prejudiciul suferit prin această încălcare .
Ulterior, la data de 22.03.2012, reclamanții au depus o nouă precizare la acțiune, reiterând aceleași solicitări.
Deși legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare și nici acte în apărare.
La termenul din data de 14.06.2010, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la acțiune cu privire la daunele morale solicitate în baza prevederilor art. 998-999 C.civ.
Prin sentința civilă nr. 1339/21.06.2012 Tribunalul București - Secția a V a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților de acordare de despăgubiri morale, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererea de acordare de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 998-999 cod civil și, pe cale de consecință, a respins ca prescrisă cererea reclamantei de acordare de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civil.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanții sunt descendenții lui M. M. și E., iar din înscrisul depus la fila 10 din dosar – adeverința nr._/15.11.1991 emisă de Direcția Muncii și Protecției Sociale a Județului Sibiu - rezultă că M. E., decedată la data de 25.11.1966 a fost folosită la muncă în U.R.S.S în perioada 14.01._49.
Raportând situația de fapt de mai sus la prevederile legale în materie, tribunalul a reținut că, dislocarea numitei M. E. de la domiciliul său și trimiterea acesteia la muncă forțată nu este o măsură cu caracter politic prin prisma prevederilor Legii speciale nr. 221/2009. Aceasta deoarece situația acesteia nu se încadrează în ipoteza de aplicare a legii speciale nr. 221/2009, măsura nefiind luată în intervalul de timp prevăzut de lege, ci înainte.
S-a reținut, în plus și faptul că nu mai subzistă temeiul juridic în baza căruia a fost formulată cererea – art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, deoarecea fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în baza prevederilor art. 998-999 C.civ, invocată de pârât, tribunalul a reținut că este întemeiată, deoarece acțiunea a fost promovată mult peste termenul de 3 ani, calculat în cauză de la data încetării oricărei temeri a reclamanților de a solicita despăgubiri de la stat, respectiv din anul 1990, după căderea regimului totalitar comunist.
Apărarea reclamanților prin care au susținut că statul român, prin emiterea acestei legi speciale de reparație nr. 221/2009 a înțeles să renunțe la prescripția dreptului material la acțiune, a fost respinsă de tribunal, cu motivarea că legea specială invocată nu este aplicabilă situației în speță, astfel că orice raportare la aceasta este nerelevantă.
Mai mult decât atât, s-a constatat că, deși Decretul nr.167/1958 nu abrogă expres dispozițiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil care reglementează teza renunțării la prescripția extinctivă, acesta le abrogă implicit prin art.25 și art.26 din Decretul nr.167/1958.
Astfel, potrivit art.26, pe data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt.
Dispozițiile în discuție nu numai că nu stabilesc termene de prescripție mai scurte dar ele vin în contradicție flagrantă cu noua concepție introdusă de Decretul nr.167/1958 cu privire la scopul și rolul prescripției extinctive, și fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident, abrogate implicit, cel puțin în ceea ce privește renunțarea la prescripția extinctivă, care interesează în prezenta cauză. Astfel, în timp ce în sistemul Codului civil prescripția a fost reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunțarea la prescripție își găsea locul firesc, reglementarea cuprinsă în Decretul nr.167/1958 s-a îndepărtat radical de concepția Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, obștesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această concepție renunțarea la prescripție nu mai poate exista.
În acest sens există și dispoziții exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripției extinctive (art.1 alin.3) și aplicarea din oficiu a prescripției extinctive (art.18).
Cum prevederile Codului civil referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, susținerile reclamanților au fost apreciate de tribunal ca nefondate, cu atât mai mult cu cât, în cauză, pârâtul (S. R.) este cel care a invocat excepției prescripției .
În consecință, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei în ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 998-999 C.civ și a respins această cerere ca prescrisă.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie .
Prin motivele de recurs au susținut că dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 1358/21.10.2010 pronunțată de instanța constituțională nu erau incidente în cauză față de data formulării acțiunii. A considera altfel ar însemna, în opinia recurenților reclamanți, să se încalce principiul neretroactivității legii și dispozițiile constituționale în acest sens, pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului, la care România a aderat, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și 16 din aceiași Convenție .
În continuare au susținut că dreptul lor de a solicita obligarea Statului R. la repararea prejudiciului suferit prin deportarea mamei lor își are fundamentul în dispozițiile art. 998-999 c.civ., iar instanța trebuia să constate că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de criticile dezvoltate în scris de recurenți, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea adresată primei instanțe, recurenții reclamanți au solicitat ,în calitate de succesori ai mamei lor M. E., constatarea caracterului politic al măsurii cu caracter administrativ luată împotriva acesteia ,prin dislocarea de la domiciliu și internarea într-o colonie din URSS ,obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500 000 Euro,cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea lor ca urmare a deportării.
În drept au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 și art. 998-999 c.civ.
Conform dispozițiilor art. 5 alin.1 din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pînă la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, acordarea de despăgubiri reprezentînd echivalentul bunurilor confiscate prin hotărîre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative ,repunerea în drepturi ,dacă este cazul .
Legea nr. 221/02.06.2009 are în vedere ,astfel cum rezultă din textul normativ redat mai sus, dar și din denumirea sa – legea privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestor, ,pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 – condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora ,pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 ,măsura administrativă luată față de autoarea recurenților, în ianuarie 1945, excedînd acestei perioade ,cum în mod corect a reținut și instanța de fond .
Instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ,motivat de faptul că măsura administrativă aplicată autoarei recurenților reclamanți, a fost dispusă într-o perioadă ce excede sferei de reglementare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și nu pentru faptul că această măsură administrativă nu ar fi fost dovedită, astfel cum se sugerează de apelantă prin motivul 1și 2 de apel .
Faptul că în considerentele sentinței instanței de fond s-au reținut și dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 1358/21.10.2010 pronunțată de instanța constituțională, prin care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din lege au fost declarate neconstituționale, nu reprezintă motiv de casare sau modificare a sentinței instanței de fond, atâta timp cât dispozițiile speciale de reparație cuprinse în această lege nu erau, oricum, aplicabile în cauză, față de măsura administrativă invocată prin acțiune.
Instanța și-a argumentat soluția pronunțată, în special pe inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 la cazul dedus judecății, soluție ce se impune a fi menținută de instanța de recurs, atât pentru considrentele mai sus arătate, cât și față de dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 15/12.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.
Prin această decizie s-a reținut, cu putere obligatorie pentru celelate instanțe naționale, potrivit art. 3307 Cod Procedură Civilă, că ,,deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 06.03.1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2007,, .
În considerentele acestei decizii s-a reținut expres că o astfel de interpretare a legii speciale de reparație este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, . nr. 87, paragraful 40).
Cât privește cererea de despăgubiri întemeiată de recurenții reclamanți pe dispozițiile dreptului comun care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998-99 c.civ), Curtea constată că a fost soluționată de prima instanță prin primirea excepției prescripției dreptului material al acțiune invocată de pârât.
Dezlegarea dată de instanța de fond acestei cereri, amplu motivată în considerentele sentinței recurate nu a fost criticată de recurenți, criticile formulate de aceștia prin motivele de apel vizând fondul cererii de despăgubiri, care nu a fost analizat însă de instanța de fond.
Este adevărat că, potrivit art. 304 1 Cod Procedură Civilă, recursul declarat împotriva unei sentințe care nu se atacă cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 Cod Procedură Civilă, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, dar aceasta nu înseamnă că soluționarea recursului poate fi făcută cu nesocotirea și încălcarea principiului disponibilității care guvernează orice proces civil.
Examinarea cauzei sub toate aspectele poate fi făcută de instanța de recurs, în această situație, în limita criticilor formulate în scris de recurenți, critici care nu mai sunt însă limitate la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă .
În consecință, apreciind că recurenții puteau critica soluția instanței de fond, raportată la dispozițiile art. 998-999 Cod Civil, doar cu privire la excepția de prescripție reținută de această instanță, nu și cu privire la fondul cererii, care nu a fost analizat în primă instanță, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți cererea M. M. și R. K., împotriva deciziei civile nr. 1339/21.06.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă și de C. Administrativ, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă .
Pronunțată în ședință publică azi 17.12.2012.
Președinte Judecător Judecător
I. B. Doinița M. Bână D. A driana
Grefier
L. C.
Red. IB
Tehnored. IB
2 ex./ 18.12.2012
T.B Secț. a V a Civilă C. F. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2334/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 2338/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
