Pretenţii. Decizia nr. 2334/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2334/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-12-2012 în dosarul nr. 2334/2012

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2334R

Ședința publică de la data de 14.12.2012

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. S.

JUDECĂTOR - I. L.- M.

GREFIER - D. L.

Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul – reclamant G. M. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1376/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, cauza având ca obiect „ despăgubiri – Legea nr.221/2009”.

Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.

În cauză s-au efectuat două strigări.

La prima strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Curtea, constatând lipsa părților, dispune strigarea dosarului la sfârșitul listei de recursuri, având în vedere că prezenta cauză este cu participarea procurorului.

Dosarul a fost reluat la a doua strigare la sfârșitul listei de recursuri.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul – reclamant G. M. personal, lipsind recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..

Recurentul – reclamant și reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul pe rând, au învederat că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea ambelor ercursduri declarate în prezenta cauză.

Recurentul – reclamant G. M. solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, cu motivarea că este nemulțumit de hotărârea recurată, întrucât instanța de fond nu a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind obligarea sa la muncă forțată în cadrul detașamentului de muncă așa cum prevede Legea nr.339/1995 și OG nr.105/1999.

Cu privire la recursul declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, referitor la diminuarea valorii despăgubirilor solicită a fi respins.

Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, pune de concluzii de admitere în parte a recursului declarat de recurentul – reclamant, deoarece instanța de fond ar fi trebuit să constatate și caracterul politic al efectuării stagiului militar.

De asemenea, solicită respingerea recursului declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 14.09.2011 reclamantul G. M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al privării de libertate și internării în lagărul Capul Midia Năvodari, canalul D. - Marea N. în perioada 8.06._50, precum și cea de obligare la muncă forțată în perioada februarie 1952 – februarie 1955 în cadrul detașamentelor de muncă ale Direcției Generale a Serviciului Muncii și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 72.500 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral și material suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legii nr.221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1376/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul G. M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative a deținerii într-o colonie de muncă în perioada 8.06._50, luate asupra reclamantului, s-a respins cererea de constatare a caracterului politic al obligării la muncă forțată în perioada februarie 1952- februarie 1955, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este neîntemeiată.

În acest sens, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 1385/2010 Curtea Constituțională a României a stabilit cu putere obligatorie că sunt neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora potrivite cu care „ Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la:”

Prin urmare, din motive care nu țin nici de capetele de cerere din acțiune, nici de probatoriu și nici de interpretarea de către instanțe a probelor, legea nu mai permite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, indiferent dacă acestea sunt solicitate ca urmare a existenței unei măsuri administrative cu caracter politic sau ca urmare a existenței unei condamnări penale cu caracter politic.

Temeiul juridic al acordării de despăgubiri pentru daunele morale, indiferent de cauza acestora, era art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Acțiunea introductivă a fost înregistrată la instanță după . OUG nr. 62/2010. Ulterior această ordonanță a fost declarată neconstituțională, iar art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat, la rândul lui, neconstituțional.

Situația atipică descrisă mai sus face necesare mai multe precizări.

Art. 5 alin. 1 lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. 1 lit. a în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010.

Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.

Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea constată că art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și .) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus. Anterior admiterii excepției de neconstituționalitate, lit. a de la art. 5, raportată la situațiile premisă din preambulul aceluiași articol, dădea dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral.

La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment.

Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Reclamantul nu se află în situația în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a obținut o hotărâre irevocabilă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia.

Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. 1, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, tribunalul constată că cererea reclamantului nu poate fi admisă.

În acest sens este și decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării în Monitorul Oficial -7.11.2011, care stabilește că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Tribunalul a admis însă cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative a deținerii într-o colonie de muncă în perioada 8.06._50, luate asupra reclamantului.

Din adresa comunicată de Ministerul Justiției, depusă de reclamant la dosar, se reține că acesta a fost internat într-o colonie de muncă timp de 6 luni, începând cu 8.06.1950 până la 24.12.1950. Măsura administrativă a fost luată prin decizia nr.49 a MAI din 5.06.1950, motivul fiind înscrierea în organizația IMCA, frecventând Biblioteca americană, precum și lansarea și comentarea de știri alarmiste.

Totodată, s-a reținut că prin Hotărârea nr.339/30.01.1995 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Decretului - lege nr.118/1990, s-a reținut că situația reclamantului se încadrează în dispozițiile art.1 alin.1 lit.b din decretul lege menționat, fiind privat de libertate într-o colonie de muncă, pe baza unor măsuri administrative.

Măsura luată față de reclamant nu este prezumată de lege ca având caracter politic. Urmează a se analiza dacă acestea reprezintă măsuri administrative cu caracter politic.

Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art.1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al condamnării vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.

Față de situația de fapt expusă și având în vedere criteriile prevăzute de OUG nr.214/1999, tribunalul a reținut că măsura administrativă luată asupra reclamantului, anterior menționată, a avut caracter politic, urmând să o constate ca atare.

Din probele administrate nu a rezultat însă dacă reclamantul a fost supus unor măsuri administrative și în perioada februarie 1952 – februarie 1955. Hotărârea nr.127/144/13.11.2002 nu este lămuritoare în acest sens, din cuprinsul acesteia rezultând numai că, pentru această perioadă, reclamantului i se recunoaște faptul că perioada 15.02._55 se încadrează în prevederile art. 1 din legea nr.309/2002. Or, cum această lege privește numai recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, în lipsa altor probe, tribunalul nu a putut reține caracterul politic al efectuării stagiului militar, situația reclamantului neîncadrându-se în criteriile determinate de OUG nr.214/1999.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul G. M..

I.Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, ca fiind dată în parte cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.

În ceea ce privește constatarea faptului că măsura trimiterii reclamantului într-o colonie de muncă ar constitui o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 și art. 3 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, pârâtul solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală având în vedere următoarele considerente.

Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 se arata următoarele: "Art. 3. - Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;

d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.

De asemenea, conform art. 4 alin. 2 din aceeași lege:" Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”

Recurentul –pârât a solicitat să se constate că măsura administrativa la care a fost supus reclamantul nu se încadrează la masurile arătate explicit in art. 3 si. art. 4 din Legea nr. 221/2009.

In plus, instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care sa rezulte caracterul politic al măsurii abuzive la care a fost supus reclamantul G. M..

De asemenea, recurentul pârât a solicitat să se constate ca instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus reclamantul, in baza unor simple presupuneri, fără a fi administrate suficiente probe din care sa rezulte caracterul politic al acestei masuri.

Instanța de fond nu a administrat nici proba testimoniala, cu persoane care s-ar fi aflat in aceeași situație, din care ar fi putut eventual rezulta caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus reclamantul si prin urmare „Idem est non esse .>

În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulata de către reclamantul G. M. ca nelegală si netemeinică.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.

II.În motivare recursului formulat de recurentul reclamant G. M., se arată că la vârsta de 20 ani a fost arestat în mod abuziv într-o noapte, transportat cu o volgă, legat la ochi, a fost închis în beciurile securității din Calea Rahovei, după care a început calvarul muncilor forțate, fie ca arestat la Canalul Dunărea - Marea N., timp de 6 luni și 16 zile, fie ca „mână de lucru” în detașamentele de muncă forțată timp de 36 luni, toate acestea datorită faptului că a mers la o bibliotecă.

Se menționează că există și un prejudiciu material pe care l-a suferit în aceste 42 de luni și 16 zile și a arătat că atât la data de 08.06.1950, cât și în februarie 1952 era salariat, se întreținea singur și își ajuta și familia.

Recurentul-reclamant a susținut că atât Ministerul Afacerilor Interne, cât și Ministerul Forțelor Armate din perioada amintită încasau sume considerabile de pe urma muncii forțate obligatorii la care erau supuși în mod discriminator și abuziv unii din cetățenii statului anilor 1950 și nu puțini, printre care se afla și acesta.

În opinia recurentului reclamant, această perioadă de arestare a fost o formă clară de sclavie și pentru care a solicitat ca internarea în lagărul Capul Media - Năvodari, Canal Dunărea Marea N. în perioada 08.06.1950 - 24.12.1950 precum și cea de obligare la muncă forțată în perioada februarie 1952 - februarie 1955 în cadrul detașamentelor de muncă să fie considerate măsuri abuzive cu caracter politic ale statului anilor 1950 și să se dispună obligarea recurentului pârât la plata sumei de 72.500 euro.

În drept, nu a invocat nicio dispoziție legală.

Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Curtea constată că măsura internării într-o colonie de muncă a fost dispusă în temeiul deciziei MAI nr.49/1950. Această măsură nu este menționată în mod expres ca fiind o măsură cu caracter politic, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.221/2009.

Însă, potrivit art. 4 alin. 2 din aceeași lege:" Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”

În cauza de față se constată că internarea într-o colonie de muncă a fost dispusă, datorită faptului că acțiunile reclamantului constând în înscrierea în organizația IMCA, frecventarea Bibliotecii americane, precum și lansarea și comentarea de știri alarmiste au fost considerate ca fiind acțiuni împotriva regimului comunist, în conformitate cu dispozițiile art.1 și 3 din O.U.G. nr.214/1999.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs constată că, în mod corect, a analizat instanța de fond aplicabilitatea dispozițiilor art.4 din Legea nr.221/2009 în baza materialului probatoriu administrat în cauză.

În ceea ce privește necesitatea administrării unor mijloace de probă suplimentare, eventual proba testimonială, instanța de recurs constată că probele administrate în cauză au fost pertinente, concludente și utile cauzei, fiind suficiente pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat recursul declarat de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

II. În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul reclamant G. M., Curtea constată că nu este fondat, având în vedere următoarele:

La data de 7 noiembrie 2011, anterior soluționării pe fond a cauzei de către prima instanță, precum și anterior de soluționarea prezentului recurs, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 789 decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011.

Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

În conformitate cu dispozițiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în interesul legii nr. 12/2011 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe indiferent de faza procesuală în care se află litigiile.

Curtea constată că, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, instanța supremă a precizat faptul că toate considerentele expuse în motivarea deciziei sunt raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că efectele deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, instanța supremă a reținut că raportul juridic născut în temeiul Legii nr.221/2009 reprezintă o situația juridică legală, iar nu voluntară, astfel încât i se aplică legea nouă, și nu legea veche în temeiul căreia a fost promovată, pentru acest motiv instanța de recurs va reține inexistența temeiul juridic al acțiunii promovate, înlăturând criticile formulate de către recurentă.

În prezenta cauză, instanța de recurs învederează că sunt extrem de importante argumentele avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr.12/2011, deoarece o anumită interpretare nu ar trebui impusã judecãtorului printr-o dispoziție a legii, ci prin puterea de convingere rezultatã din acuratețea științificã și logica interpretãrii.

În completarea argumentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs menționează și cauza Slavov vs Bulgaria, prin care „reclamantul depusese cererea de acordare a compensației, după ce legea privind acordarea compensației fusese declarată neconstituțională”, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la compensație nu se naște din lege, ci este condiționat de depunerea cererii și de aprobarea sa de către autoritățile administrative competente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că o lege declarată neconstituțională nu ar reprezenta o bază suficientă în sensul jurisprudenței CEDO pentru a se aprecia că reclamanții au o speranță legitimă.

Pentru aceste motive, se constată că, în mod corect, a fost soluționată cererea de acordare a daunelor morale.

În ceea ce privește modul de soluționare al cererii având ca obiect constatarea caracterului politic al obligare la muncă forțată în perioada februarie 1952 – februarie 1955 în cadrul detașamentelor de muncă ale Direcției Generale a Serviciului Muncii, instanța de recurs va confirma susținerile primei instanțe cu privire la faptul că nu s-a făcut dovada că această măsură ar fi fost aplicată, ca o consecință a acțiunilor anticomuniste ale recurentului reclamant.

Astfel, în mod corect, a reținut prima instanță că, din probele administrate nu a rezultat însă dacă efectuarea stagiului militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 de către reclamant constituie o măsură administrativă cu caracter politic.

Curtea constată că hotărârea nr.127/144/13.11.2002 nu este lămuritoare în acest sens, din cuprinsul acesteia rezultând numai că, pentru această perioadă, recurentului-reclamantul i se recunoaște faptul că perioada 15.02._55 se încadrează în prevederile art. 1 din legea nr.309/2002. Or, cum această lege privește numai recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat un stagiu militar, în lipsa altor probe, nu s-a putut reține caracterul politic al efectuării stagiului militar, situația reclamantului neîncadrându-se în criteriile determinate de OUG nr.214/1999.

Având în vedere considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat recursul declarat de către recurentul reclamant G. M. și recursul declarat de către de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1376/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul – reclamant G. M. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1376/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 14.12.2012.

Președinte, Judecător, Judecător,

Z. D. C. M. S. I. L. M.

Grefier,

D. L.

Red. D.Z.

Tehnored. T.I./D.Z

2 ex./20.12.2012

Jud. fond.

A. P.

← Evacuare. Decizia nr. 2269/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 2286/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Pretenţii. Decizia nr. 2334/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 2334/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI