Legea 10/2001. Decizia nr. 456/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 456/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2013 în dosarul nr. 456/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.456
Ședința publică de la 13.03.2013
Curtea constituită din:
P. - A. D. T.
JUDECATOR - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - E. V.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.2154 din 04.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - reclamanți D. P. V. și D. P..
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocat S. A., în calitate de reprezentant al intimaților-reclamanți D. P. V. și D. P., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/01.03.2013, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea dispune rectificarea obiectului dosatului, întrucât conform deciziei de casare este Legea nr.10/2001 și nu revendicare cum din eroare s-a trecut.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii cererii privind obligarea instituției pe care o reprezintă la emiterea unei dispoziții de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul litigios.
În ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată solicită a fi cenzurată invocând dispozițiile art.274 al.3 din Codul de procedură civilă, întrucât suma nu este foarte mare.
Avocatul intimaților-reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, urmând a se avea în vedere faptul că în mod corect instanța de fond, după casare a constatat că intimații au calitatea de persoane îndreptățite de a primii măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 635 mp, situat în . nr.7, sector 3, în condițiile Legii nr.247/2005. Consideră că recurentul este cel îndreptățit să elibereze această dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Cu privire la cheltuielile de judecată, acestea reprezintă onorariu expert în sumă de 1100 lei și nu onorariu de avocat, nefiind o sumă foarte mare, așa cum a precizat și partea adversă, urmând a recupera cheltuielile de judecare pe calea unei acțiuni separate.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 iunie 2008, pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, disjunsă din dosarul nr._, reclamanții D. P. V. și D. P. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului teren situat în București, . nr. 7, sector 3, în suprafață de 635 mp.
Reclamanții au arătat în motivarea cererii formulate că au fost proprietarii imobilului compus din teren și construcție, imobil expropriat prin Decretul nr. 130/1989 și în urma exproprierii au fost despăgubiți cu suma 80.000 lei numai pentru construcție. Au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 care însă până în prezent nu a fost soluționată.
Prin sentința civilă nr. 7064 din 10 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București care a respins acțiunea ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1785 din 23 noiembrie 2010 pe motivul că nu fusese înregistrată vreo notificare în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, iar față de temeiul în drept expres indicat anume art. 480 cod civil nicio acțiune în revendicare nu poate fi admisă, sentință menținută prin decizia civilă nr. 517/A din 19 mai 2011 a instanței de apel, dar desființată în întregime ca urmare a admiterii recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 4047 din 01 iunie 2012 Înalta Curte a reținut că reclamanții au făcut dovada formulării notificării adresată Municipiului București prin intermediul executorului judecătoresc, notificare nr. 1249 din 08 august 2001. În răspunsul înaintat la dosarul tribunalului Primăria Municipiului București a comunicat că nu figurează cerere de restituire în natură pentru imobilul situat în București, .. 7, sector 3. Pe baza acestei adrese, instanța de fond a înlăturat notificarea însăși depusă de reclamanți și dovada comunicării ei către primărie, deși adresa menționată nu era de natură să infirme faptul că notificarea a fost formulată, ci doar confirma neînregistrarea ei de către pârât în evidențe. Deși intimatul nu a făcut o atare susținere, instanța a reținut că prin intermediul notificării de la fila 11 dosar fond nu se dovedește că a fost comunicată chiar notificarea, reclamanții putând să adreseze o altă cerere primăriei. Dar, chiar de ar fi așa s-a constatat că într-o astfel de situație susținerea reclamanților nu putea fi înlăturată în absența unei dovezi din partea primăriei că în cursul anului 2001 au înregistrat o altă notificare cu alt conținut. În temeiul art. 1203 Cod civil cel ce contestă trebuie să facă dovada faptului vecin și conex pe care se întemeiază susținerea care poate conduce la înlăturarea faptului afirmat. De vreme ce reclamanții au făcut dovada formulării unei notificări adresate primăriei, se poate prezuma că aceasta are conținutul înscrisului de la fila 12 dosar fond, dată fiind lipsa unei dovezi contrarii din partea pârâtului, dar și în aplicarea regulii in dubio pro reo. D. urmare, cererea reclamanților, calificată în baza Legii nr. 10/2001, are ca finalitate sancționarea pasivității culpabile a intimatului pârât nu numai de a le soluționa notificarea ci chiar de a o înregistra, astfel că cererea adresată instanței este nu numai admisibilă, date fiind cele reținute prin RIL XX/2007 ci, în aplicarea efectelor acestuia, se impune soluționarea pe fond a raportului juridic privind solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a depus întâmpinare în care a arătat, față de temeiul invocat de reclamanți, anume art. 480 Cod civil, că nu este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pârâtul nu a depus întâmpinare față de calificarea impusă de decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Tribunalul București – Secția a IV a Civilă prin sentința civilă nr. 2154 din 04 decembrie 2012, a admis în parte acțiunea și a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 635 mp. situat la fosta adresă din București . nr. 7, sector 3, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâtul la emiterea dispoziției în acest sens iar în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă a obligat pârâtul M. București la plata către reclamanți a sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că:
În fapt, prin cererea depusă la 08 august 2001 de către Biroul Executorului Judecătoresc „I. R.” la Primăria Municipiului București, D. P. V. și D. P. au solicitat Primăriei Municipiului București în conformitate cu Legea nr. 10/2001 măsuri reparatorii constând în: restituirea în natură a terenului și construcției din București, .. 7.
Conform adresei emise de Primăria Municipiului București la data de 16 februarie 1998 către reclamant, potrivit Decretului nr. 130 din 29 mai 1989, s-a expropriat și demolat imobilul din București .. 7, sector 3, fostă proprietatea lui D. P. V.. Conform adresei, imobilul s-a compus din teren în suprafață de 617 mp. și construcțiile aferente în suprafață construită desfășurată de 282,7 mp. din care 236,11 mp. suprafață utilă, precum și împrejmuire.
Reclamanții au depus la dosarul judecătoriei înscris intitulat act de vânzare-cumpărare nr._/1971 autentificat de notariatul de Stat Sector 4 București, prin care Cohn H. a vândut soților D. P. V. și D. P. imobilul compus din teren de 635 mp. și construcție aflat în București, .. 7, sector 3. La 14 iunie 1988 se încheie proces-verbal de predare primire a imobilului către delegatul ICRAL V., fostă proprietatea lui Dunmitrescu P. V. și D. P..
Situația juridică a imobilului comunicată de Primăria Municipiului București confirmă aspectul că imobilul a fost înregistrat în evidențele de la anul 1986 ca fiind în proprietatea lui D. P. V., imobilul figurând înscris cu teren de 667 mp. și construcție de 225 mp. Imobilul figurează totodată ca făcând obiectul Decretului nr. 130/1989 care a și fost depus la dosar, în anexa 1 a decretului fiind trecut D. P. V. cu teren expropriat de 617 mp. și construcții de 232,7 mp.
Pe terenul situat în . nr. 7, au fost eliberate titluri de proprietate pentru titulari ai apartamentelor din . datelor comunicate de Prefectul Municipiului București. Tribunalul a constatat că pe teren a fost edificat . expropriere și demolare a construcției, cu elementele de sistematizare aferente.
Deși reclamanții au formulat în anul 1998 și cererea nr. 1248 prin care au solicitat terenul în baza Legii nr. 18/1991, aceștia nu au completat dosarul cu actele solicitate, astfel că cerere formulată a rămas nesoluționată.
A rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv din planul de încadrare în zonă a terenului că acesta este ocupat în întregime de blocuri și elemente de sistematizare, având o suprafață de 635 mp.
În drept, conform art. 1 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
Potrivit art. 3 alin 1 Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Tribunalul a constatat că reclamanții au dovedit că erau proprietarii imobilului teren de 635 mp. din . nr. 7, sector 3, București, la momentul exproprierii prin Decretul nr. 130/1989, preluarea imobilului încadrându-se în una din modalitățile de preluare abuzive indicate de art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. de_/1971 de Notariatul de Stat Sector 4 București, Cohn H. a vândut soților D. P. V. și D. P. imobilul compus din teren de 635 mp. și construcție aflat în București, .. 7, sector 3. În Decretul de expropriere nr. 130/1989 care a și fost depus la dosar, în anexa 1 a decretului figurează D. P. V. cu teren expropriat de 617 mp. Actul de vânzare-cumpărare depus la dosar nu este însoțit de plan cadastral, însă în situația juridică a imobilului comunicată la dosar de Primăria Municipiului București s-a menționat că terenul figura înscris în 1940 în Cartea funciară, iar în evidențele cadastrale din 1986 figura cu suprafață de 667 mp. teren. Prin urmare, există probe contrarii privind întinderea dreptului de proprietate suprafeței înscrise în decretul de expropriere de 617 mp., respectiv evidențele cadastrale din 1986 și actul de vânzare-cumpărare din 1971. Tribunalul a luat în considerare suprafața din actul de vânzare-cumpărare, anume 635 mp., fiind și suprafața solicitată de reclamanți.
Constatând îndeplinită situația premiză prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut dreptul reclamanților la restituirea în natură sau prin echivalent a suprafeței de 635 mp. Potrivit art. 1 alin. 2 Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Reclamanții au pretins măsuri reparatorii solicitând în acțiune restituirea în natură a terenului. În notificare au indicat că solicită în caz de imposibilitate de restituire în natură, restituire a unui teren pe un alt amplasament ori despăgubiri constând în valoarea de circulație.
Deși în acțiune au indicat solicitarea constând doar în restituirea în natură, tribunalul a reținut obligația dispusă prin RIL XX din 19 martie 2007 cu privire la competența instanței de judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității destinatoare de a răspunde la notificarea părții interesate, a constatat că este competentă să se pronunțe cu privire la notificarea formulată și a calificat cererea formulată ca fiind o cerere de soluționare a notificării depuse și neînregistrate și nesoluționate de Primăria Municipiului București. Prin urmare tribunalul s-a pronunțat cu privire la posibilitatea de reparație de care beneficiază reclamanții, în modalitățile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Având în vedere dispozițiile legii speciale care acordă numai dreptul la despăgubiri persoanelor beneficiare ale măsurilor reparatorii pentru imobile identificate ca fiind imposibil de restituit în natură, iar în speță constatându-se că terenul este ocupat în întregime de elemente de sistematizare, tribunalul a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 635 mp. situat la fosta adresă din București, . nr. 7, sector 3, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Apreciind asupra cheltuielilor de judecată, a constatat prin chitanțele nr._/1 din 03 aprilie 2009 și nr._/1 din 03 aprilie 2009 reclamanții au achitat onorariul pentru expert. Fiind admis capătul de cerere referitor la soluționarea notificării și luând în considerare culpa pârâtului Municipiului București de a înregistra notificarea, astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a obligat pârâtul la plata în întregime a sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât:
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din legea nr. 10/2001 că unitatea destinatoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar În afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituită în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data de punerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003) Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
2. Prin ultimul motiv de recurs se susține că instanța a încălcat dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă potrivit cărora „Partea care cade în pretențiuni va fi obligata, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Recurentul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
În hotărârea din 21 iulie 2005 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. și alții vs. România, s-a pronunțat Curtea în ceea ce privește cheltuielile de judecată pentru cheltuielile pretinse în fața instanțelor naționale, repartizate pentru cheltuieli avocațiale achitate, diverse cheltuieli. Chiar cheltuielile de avocat achitate obținute prin rambursare au fost de 1.030 euro deși s-au solicitat 2.000 euro, iar în privința celorlalte nefiind prezentate decât parțial, Curtea a stabilit o sumă corespunzătoare.
Nici în cauza P. vs. România pronunțată la 27 iunie 2006 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-au acordat sumele de 70.000 USD cheltuieli medicale suportate în timpul arestării preventive, 40.000 USD solicitată de reclamanți și reprezentând onorarii pentru munca întreprinsă de către avocați în procedura internă, ci s-a considerat rezonabil să fie acordate fiecărui reclamant suma de 1.000 euro care include toate costurile. Ca atare analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se desprinde concluzia că se acordă numai cheltuieli de judecată în măsura în care s-a reținut necesitatea și caracterul rezonabil și au fost dovedite.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Susține recurentul că, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 23), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Obligația prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară, a entității notificate și, chiar dacă legea nu prevede o sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, refuzul unității deținătoare de soluționare a cererii nu constituie un impediment pentru titularul notificării, de a se adresa instanței de judecată, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație.
În speță, prima instanță, învestită cu o astfel de solicitare, s-a pronunțat asupra fondului notificării în limitele competenței prevăzute de lege, respectiv, a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantelor, împrejurarea că preluarea de către stat, a imobilului în litigiu, s-a făcut în mod abuziv și a dispus restituirea prin echivalent a imobilului.
Portivit deciziei nr. XX din 19 martie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În această situație, instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, are e însăși competența de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării în cazul constatării refuzului nejustificat.
Or, instanța de fond a procedat la judecare ca urmare a constatării faptului că, timp de opt ani, reclamanții nu au primit un răspuns din partea unității deținătoare, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare a notificării, ce nu poate rămâne necenzurat.
Mai mult, în speță Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 4047 din 01 iunie 2012 tocmai aceste probleme le-a dezlegat, ele fiind obligatorii pentru instanțele fondului, conform art. 315 Cod de procedură civilă.
Nici cel de al doilea motiv de recurs nu este întemeiat întrucât potrivit dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, recurentul – reclamant ca parte căzută în pretenții datorează cheltuieli de judecată.
Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă, deoarece acesta a fost obligat numai la plata onorariului de expert, iar suma de 1.100 lei nu este exagerat de mare.
Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 2154 din 04 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți D. P. V. și D. P., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. D. T. I. A. H. P. E. V.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./15.04.2013
T.B.-S.3.-R.M.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1362/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 514/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
