Pretenţii. Decizia nr. 248/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 248/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.248
Ședința publică de la 27.02.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul reclamant F. F., împotriva deciziei civile nr. 459 A din 18.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât E. R..
P. are ca obiect – pretenții.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 13.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 20.02.2015 și apoi la data de 27.02.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/11.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. F., în contradictoriu cu pârâtul E. R., ca neîntemeiată.
S-a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București în data de 26.10.2010 sub nr._, astfel cum a fost precizată la data de 10.10.2011, reclamantul F. F. a chemat în judecată pe pârâtul E. R., solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 52.500 EURO, echivalent în lei 181,727 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 23.11.2007 a împrumutat pârâtului suma de 50.000 EURO, urmând ca aceasta să fie restituită într-un termen rezonabil. Cu toate că s-a împlinit termenul menționat, pârâtul a refuzat să restituie suma împrumutată. S-a mai învederat că împrumutul a fost făcut în lei prin ordin de plată din contul său deschis la Alpha Bank în contul ., pentru ca pârâtul să cumpere părți sociale la această societate.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1576-1586 Cod civil.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului.
Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare însă s-a prezentat în fața instanței prin reprezentantul său solicitând inițial amânarea judecării cauzei în vederea soluționării amiabile, iar ulterior respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 16.01.2012, instanța a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul disp. art. 155 alin. 2 Cod pr. civ.
În dovedire, respectiv în apărare, părților le-a fost încuviințată proba cu înscrisuri prin încheierea din data de 03.09.2012.
La dosarul cauzei s-au depus în copie certificată conform cu originalul următoarele înscrisuri: ordin de plată nr. 1300/26.11.2007, contract de împrumut cu garanție reală mobiliară încheiat la data de 26.11.2007, contract de cesiune încheiat la data de 16.11.2007, proces-verbal nr. 1/03.04.2012, convocator din data de 03.08.2012, reconvocare din data de 31.08.2012.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sume de 52.500 Euro, invocând în susținerea cererii existența între părți a unui contract de împrumut.
La debutul demersului său, instanța va lămuri limitele învestirii sale raportat la elementele actului de sesizare a acestei instanțe și la principiul disponibilității ce guvernează procesul civil. În virtutea acestui principiu, părțile sunt cele care au rolul hotărâtor în determinarea existenței unui proces civil, atât în ceea ce privește declanșarea lui, cât și stingerea lui înainte de pronunțarea unei hotărâri pe fond, prin încheierea unor acte procesuale de dispoziție. Tot părțile fixează limitele în care va avea loc judecata, atât din punctul de vedere al obiectului, al persoanelor între care se stabilesc raporturile juridice procesuale, precum și a fundamentului pretenției ce este dedusă judecății, judecătorul fiind ținut să respecte cadrul procesual trasat de părți, astfel cum prevăd disp. art. 129 alin. 6 Cod pr. civ. Ca atare, cu prilejul analizei temeiniciei pretențiilor reclamantului, instanța se va raporta la cauza cererii de chemare în judecată astfel cum a fost ea determinată de însuși reclamantul, instanța neavând posibilitatea să modifice împrejurările de fapt și de drept pe care reclamantul își întemeiază pretențiile.
În cuprinsul contractului de împrumut cu garanție reală mobiliară din data de 26.11.2007, s-a menționat că reclamantul F. F. în calitate de împrumutător a dat cu titlu de împrumut pârâtului E. R. suma de 181.727 lei, respectiv 52.500 Euro la cursul de 3,4615 sumă pe care împrumutatul s-a obligat să o restituie la data de 01.01.2008. În cuprinsul actului s-a menționat că împrumutatul garantează împrumutul cu 50% din părțile sociale cesionate de . instituindu-se un gaj asupra acestor părți sociale fără deposedare, ca garanție mobiliară. Ordinul de plată nr. 1300/26.11.2007 atestă efectuarea de către reclamantul F. F. a plății sumei de 181.727 lei în favoarea beneficiarului . reprezentând „contravaloare părți sociale E. R.”.
În contractul de cesiune din data de 16.11.2007, s-a menționat că . în calitate de cedent a transmis în favoarea cesionarului E. R., un număr de 200 părți sociale, cu o valoare nominală de 100 lei fiecare, reprezentând participația . la capitalul social al . pentru un preț de 525 Euro pentru fiecare parte socială cesionată, în sumă netă totală de 105.000 Euro, respectiv 363.457 lei.
Din procesul-verbal nr. 1/03.04.2012 însușit de ambele părți prin semnătură, a rezultat că pârâtul E. R. a primit la data de 26.11.2007 de la reclamantul F. F., suma de 181.727 lei, echivalentul a 52.500 Euro, în vederea cumpărării pentru acesta din urmă a 100 de părți sociale la prețul de 525 Euro per parte socială de la . achiziționate conform contractului de cesiune nr. 889/16.11.2007, împreună cu 100 părți sociale în nume propriu, la societatea .. Prin înscrisul menționat, pârâtul își asuma obligația de a cesiona în favoarea reclamantului jumătate din 50% din părțile sociale deținute la ., urmând ca în final să revină fiecăreia dintre părți 25% din părțile sociale.
Or, instanța constată că înscrisul menționat însușit de ambele părți infirmă teza reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la încheierea în precedent și anume la data de 26.11.2007 a unei convenții de împrumut pentru suma de 181.727 lei, echivalent al sumei de 52.500 Euro, reclamantul recunoscând în mod expres existența între părți a unor raporturi specifice contractului de mandat, predarea sumei de bani realizându-se așadar cu alt titlu, respectiv în vederea achiziționării de către pârât în favoarea reclamantului a unor părți sociale la o societate comercială.
Or, deși disp. art. 129 alin. 4 Cod pr. civ. consacră rolul activ al judecătorului, recunoscând posibilitatea acestuia de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept al speței, nu există niciun text de lege care să îi permită să schimbe din oficiu fundamentul pretenției deduse judecății, cu atât mai mult cu cât aceasta s-ar realiza în detrimentul părții potrivnice care și-a construit întreaga apărare pe neconcordanța între situația de fapt calificată juridic afirmată de reclamant și cea care rezultă din probatoriul administrat în cauză.
Pentru cele arătate în precedent, instanța urmează a respinge cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.
Față de soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, în raport de disp. art. 274 alin. 1 Cod pr. civ., reținând culpa procesuală a reclamantului în derularea procedurii judiciare de față, instanța urmează a respinge cererea accesorie având ca obiect cheltuielile de judecată, ca fiind neîntemeiată”.
S-a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr._/11.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._, a formulat recurs reclamantul F. F., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., iar intimatul întâmpinare, astfel cum s-au reținut în decizia nr.2050/R/05.09.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă:
„În motivarea recursului întemeiat pe disp.art. 304 pct. 8 C.pr.civilă -„când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” - recurentul apreciază că instanța de fond a apreciat greșit cererea cu care a fost investita astfel, a solicitat obligarea pârâtului sa-i restituie împrumutul de 52.500 Euro.
Prin contractul de împrumut cu garanție reala mobiliara încheiat la data de 26.11.2007, i-a împrumutat intimatului-pârât E. R. suma de 52.500 Euro, suma pe care acesta se obliga, sa o restituie până la data de 01.01.2008.
Împrumutul a fost făcut în lei, prin OP cu nr. 130D din 23.11.2007 din contul reclamantului deschis la ALPHA BANK în contul ., cu sediul în București, Sector 4.
Suma luata cu împrumut a fost folosita de pârât conform Contractului de Cesiune de părți sociale nr. 889 din 16.11.2007 pentru achiziționarea de la asociatul OMNICO SRL., a unui număr de 200 părți sociale cu valoare nominala de 100 lei la ., persoana juridica romana înregistrata la O.R.C. de pe lângă Tribunalul București sub nr. J_, CUI ROI_, cu sediul în București .. 106, sector 4, la prețul de 525 Euro partea sociala.
In cazul în care împrumutul nu era restituit la data de 01.01,2008, recurentul susține că avea o garanție de 50 % (100 părți sociale) din cele 200 părți sociale dobândite de intimatul pârât prin contractul de cesiune susmenționat.
Cum termenul de restituire a împrumutului nu a fost respectat, l-a căutat de mai multe ori pe intimatul pârât și l-a rugat sa-i restituie împrumutul sau dacă nu atunci sa-i cesioneze 100 de părți sociale din cele doua sute deținute de el ia ., intimatul pârât l-a asigurat ca va face toate demersurile pentru a rezolva problema împrumutului insa nu a făcut practic nimic, de fiecare data făcea doar promisiuni și aștepta, sa treacă termenul de prescripție a împrumutului.
Așa a ajuns la data de 26.10.2010 când a introdus prezenta acțiune tocmai în scopul de a nu interveni prescripția, a continuat insa sa încerce o rezolvare a situației pe cale amiabila cu pârâtul, insa deși au trecut aproape doi ani tot la stadiul de promisiuni a rămas.
La termenul de judecata din data de 10.10.2011 a convenit din nou, cu apărătorul intimatului pârât sa stingă litigiul pe cale amiabila, instanța a dispus amânarea cauzei pentru data de 16.01.2012, când instanța a dispus suspendarea cauzei în baza art. 155 alin. 2 C.pr.civilă
A continuat, încercând sa rezolve cauza pe cale amiabila însă deși a convenit o . pași ce trebuiau urmați prin Procesul verbal nr. 1 din 03.04.2012 pârâtul a refuzat sa acționeze în acest sens.
A solicitat reluarea judecații prin cererea depusa la data de 15.05.2012 ta Judecătoria Sectorului 2 București, l-a informat pe intimatul pârât de acest lucru și a crezut ca acest lucru îl va face sa acționeze, acest lucru insa nu s-a întâmplat.
Prin Notificarea trimisa de avocatul pârâtului îl invita la data de 31.08.2012 orele 12 (in ziua de Vineri) pentru a caută o soluție de rezolvare a contractului de împrumut, aceasta în condițiile în care luni, pe data de 03.09.2012 era data judecării procesului.
Au discutat și a văzut ca lucrurile erau ca la început.
Solicită a se observa ca intimatul pârât nu a dorit niciodată cu adevărat sa restituie împrumutul, deși după ce a achiziționat cele doua sute de părți sociale ta ., a devenit și administratorul acestei societății si, era în puterea lui sa facă toate demersurile legale necesare, dar nu le-a făcut.
In motivarea hotărârii instanța retine ca ar fi vorba de un contract de mandat și nu unul de împrumut, dar așa cum rezulta din contractul de împrumut cu garanție reala mobiliara încheiat la data de 26.11.2007 a fost vorba de împrumut.
Instanța de fond nu a reținut nimic din modul în care s-au desfășurat lucrurile și atitudinea nesincera si, de tergiversare a efectuării obligațiilor la care s-a obligat.
Intimatul a formulat la data de 05.09,2013 întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență ca instanța de fond in mod corect a reținut ca in caza este vorba de un contract de mandat si nu unul de împrumut, reclamantul recunoscând faptul a dat suma de bani pentru ca pârâtul să achiziționeze o parte din acțiunile sociale ale ., în numele și pentru reclamant, că intre pani a intervenit o novație consemnată în procesul verbal din data de 03.04.2012 prin care pârâtul s-a obligat ca in schimbul sumei de 181.727 lei, contravaloarea a 52.500 euro, sa cesioneze în favoarea reclamantului a 100 părți sociale de la ., in valoare de 525 euro/parte socială”.
Prin decizia civilă nr.2050 R/05.09.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ 012, s-a admis recursul reclamantului, a fost modificată sentința recurată, în sensul că a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 181.727 lei, indexată și cheltuieli de judecată, recurentul fiind obligat și la plata diferenței de taxă de timbru de 2.628,77 lei, pentru următoarele considerente:
„Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, Tribunalul a apreciat recursul ca fondat, pentru următoarele considerente:
Contractul de împrumut încheiat între părți la data de 26.11.2007, este recunoscut de pârât, atât prin semnarea acestui contract cât și prin semnarea procesului verbal din data de 03.04.2012.
Este adevărat că prin acest proces verbal pârâtul s-a obligat la cesionarea către reclamant a 50% din părțile sociale deținute la ., insă din contractul de împrumut rezultă că restituirea sumei de 52.500 euro trebuia să se facă până la data de 01.01.2008, cauza acestei convenții fiind un împrumut de consumație, ori noua convenție a părților a fost încheiată după acest moment din conținutul său rezultând o altă cauză, respectiv cumpărarea in numele reclamantului a unui număr de 4) părți sociale de la ., deci această nouă convenție se circumscrie regulilor contractului de mandat.
Novația este un mod de stingere a obligației, însă în speță nu se regăsește întrucât noua convenție a părților nu stabilește o modalitate de stingere a obligației asumată în prima convenție.
Cum această obligație de restituire a împrumutului nu a fost executată conform contractului de împrumut iar modalitatea de stingere a acestei obligații nu a fost schimbată, executată și însutită de părți, tribunalul a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art.1584 C.civ., potrivit cu care împrumutatul este obligat ca la scadență să restituie împrumutătorului suma primită, instanța de fond apreciind în mod greșit că părțile au convenit încheierea unui contract de mandat, în baza art.312 Cod de procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot sentința recurată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 181.727 lei, indexată cu indicele de inflație Ia cursul B.N.R. din ziua plății.
Cum pârâtului îi aparține culpa procesuală, acesta căzând în pretenții față de cererea reclamantului, va fi obligat în baza art.274 C.proc.civ., la plata către reclamant a sumei de 8.368,31 lei cheltuieli de judecată.
Văzând dispoz.art.1 și 2 din legea taxelor judiciare de timbru potrivit cu care cererile evaluabile în bani se timbrează funcție de valoarea obiectului pricinii, iar recurentul a achitat pentru judecata recursului doar suma de 4 lei, va fi obligat acesta la plata diferenței de taxă judiciară de timbru în sumă de 2.628,77 lei”.
Recursul formulat de pârâtul E. R. împotriva deciziei civile nr.2050/R/05.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a fost admis prin decizia civilă nr.29/14.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, după respingerea prealabilă a excepțiilor inadmisibilității și tardivității recursului invocate de către intimatul reclamant, a fost casată decizia Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, cauza fiind trimisă în rejudecarea apelului la același tribunal, în esență, pentru considerentele următoarele:
„Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că primele două motive de critică, întemeiate pe prevederile art 304 pct 1 și 3 cod procedură civilă vizează competența și compunerea tribunalului, care a judecat litigiul în recurs, recurentul susținând în esență faptul că, în speță, calea de atac cu care a fost investit tribunalul era de fapt apelul, această instanță procedând în mod eronat prin faptul că nu a calificat recursul declarat de părți în apel, aceasta fiind în opinia recurentului calea de atac potrivit dispozițiilor legale. Celelalte motive de recurs de modificare formulate prin cererea de recurs vizează fondul litigiului și au a fi soluționate după clarificarea prealabilă a acestei chestiuni. În directă conexiune cu problema corectei calificări a căii de atac soluționate de tribunal se află excepțiile invocate de partea adversă prin întâmpinare relative la admisibilitatea recursului promovat, precum și la introducerea în termenul legal acestei căi de atac. Având în vedere că soluționarea acestor excepții depinde de calificarea corectă a căii de atac pe care tribunalul a judecat-o, Curtea a unit aceste excepții cu fondul, urmând a primi o rezolvare după elucidarea chestiunii în discuție.
Curtea va porni în analiza de la dispozițiile art 282 indice 1 cod procedură civilă, care statuează în sensul că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute de lege.
Făcând aplicarea acestor dispoziții procedurale în cauză de față, Curtea constată că, față de obiectul prezentei cauze, constând în restituirea sumei împrumutate în cuantum de_ lei( reprezentând echivalentul a_ euro la cursul de 3,4615 lei valabil la 26 11 2007, data încheierii contractului de împrumut), este vorba de un litigiu patrimonial, al cărui obiect depășește suma de_ lei, astfel că sentința pronunțată în primă instanță este susceptibilă de apel. Chiar și în ipoteza în care ne-am raporta la valoarea litigiului la data introducerii cererii de chemare în judecată: 26 10 2010, Curtea constată că valoarea pretențiilor( ce totalizează_ lei) depășește suma de_ lei, în condițiile în care cursul valutar indică o valoare de 4,2744 lei pentru un euro. Din această perspectivă, Curtea apreciază că este apelul calea de atac promovată în fața tribunalului, care a procedat cu neobservarea acestor dispoziții procedurale judecând cauza în complet de recurs, format din trei judecători și pronunțând o decizie irevocabilă, care nu a fost comunicată părților litigante. Faptul că recurentul nu a invocat această chestiune în fața instanței tribunalului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care instanța de control judiciar este obligată să verifice aceste aspecte relative la competența de soluționare a litigiului și la natura căii de atac cu judecarea căreia a fost investită.
Pe cale de consecință, Curtea dând eficiență dispozițiilor art 299 alin 1 cod procedură civilă, reține că recursul de față nu poate fi considerat inadmisibil, în condițiile în care tribunalul trebuia să soluționeze cauza, în mod corect, în apel, astfel încât decizia tribunalului este susceptibilă de recurs, în concordanță cu principiul dublului grad de jurisdicție promovat de codul de procedură în materia căilor de atac. Având în vedere că decizia atacată a fost pronunțată de tribunal în mod greșit în recurs, nu a fost comunicată părților, în vederea exercitării căilor de atac( din moment ce deciziile date de instanțele de recurs sunt irevocabile și pot fi atacate doar prin intermediul căilor extraordinare de atac de retractare), astfel că recursul de față nu poate fi apreciat ca tardiv din perspectiva dispozițiilor art 301 alin 1 cod procedură civilă, care statuează, aplicând regula generală în materia exercitării căilor de atac civile, că termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii atacate. Din moment ce decizia tribunalului nu a fost comunicată, nu se poate considera că a început să curgă termenul legal de exercitare al recursului, astfel că nu poate fi incidentă sancțiunea decăderii, care intervine în cazul în care termenul imperativ în interiorul căruia trebuia efectuat un act procedural, s-a împlinit fără ca actul respectiv să fi fost realizat.
Pe cale de consecință, Curtea va respinge ca nefondate excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului invocate de intimat prin întâmpinare.
Apreciind întemeiate primele două motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art 304 pct 1 și 3 cod procedură civilă, în sensul că tribunalul a judecat o cale de atac pentru care nu era competent material și nu a procedat la calificarea legală corectă a căii de atac introduse, încălcând astfel normele legale ce reglementează compunerea completului de judecat în apel și respectiv recurs, Curtea reține că decizia recurată este afectată de viciul nulității, care nu se poate remedia altfel decât prin casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în complet legal constituit de apel. Față de această soluție, care urmează a se pronunța în cauză, Curtea reține că nu se mai impune examinarea celorlalte motive de recurs formulate de pârât și care vizează fondul pretențiilor deduse judecății.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate excepțiile anterior menționate și va admite recursul declarat de pârât și va casa decizia recurate, trimițând cauza la aceeași instanță spre rejudecare în complet de apel”.
În rejudecare, s-a înregistrat cauza în apel la Tribunalul București - Secția a V-a Civilă la 04.03.2014, sub numărul de dosar_, în care s-a depus de către intimat un înscris – contract de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 22.06.2007 între vânzătoarea I. F. și intimatul E. R. și ordinul de plată B.C.R. nr._, în sprijinul moștenitorilor că între părți au existat relații contractuale similare celor din cauza pendinte.
Prin decizia civilă nr.459/A/18.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins apelul formulat de apelantul reclamant F. F. împotriva sentinței civile nr._/11.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu intimatul pârât E. R..
În considerentele deciziei din apel, susmenționate, s-au reținut următoarele:
„Examinând calea de atac, din perspectiva motivelor invocate, și examinând, în limitele învestirii sale, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, tribunalul constată că apelul este nefondat.
In speță, este necontestat faptul remiterii sumei de_ euro (în echivalent, suma de 181.727 lei) de către apelant, intimatului, însă, așa cum corect s-a reținut de către prima instanță, suma a fost acordată intimatului cu alt titlu decât o convenție de împrumut, astfel încât prestația cerută de reclamantul apelant nu poate fi obținută în temeiul unei obligații de restituire a împrumutului ce n-a existat niciodată între părți.
Este, de asemenea, cert că, în legătură cu primirea acestei sume de bani, pârâtul intimat urma să-și execute o anumită obligație, nefiind vorba despre o gratificare primită de acesta.
Litigiul s-a ivit în legătură cu interpretarea convenției din 26.11.2007, în contextul în care una dintre părți pretinde existența unei convenții de împrumut și a obligației de restituire a sumei împrumutate, potrivit celor menționate expres în înscrisul constatator, în timp ce cealaltă parte pretinde că altul a fost, în realitate, obiectul convenției, respectiv achiziționarea, de către pârâtul intimat, în folosul reclamantului apelant, în limita sumei primite, a 100 de părți sociale de la .. și, deci, inexistența obligației de restituire a unui împrumut.
Problema nu este lipsită de utilitate ori de interes, întrucât, în pofida prezentării unui înscris ce consacră, literal, o convenție de împrumut, există indicii care converg către o altă concluzie, aceea a unei alte voințe interne, reale, a părților la momentul întocmirii acelui înscris, care a luat numai forma unui act scris de împrumut, părțile considerând suficient că au stipulat o garanție reală mobiliară, care, la scadența îndeplinirii obligației, va fi valorificată și va avea, până la urmă, aceeași finalitate - aceea a dobândirii de părți sociale de către persoana care a plătit celeilalte părți contractante prețul lor.
Această interpretare se impune în condițiile în care, după introducerea și, apoi, precizarea acțiunii în restituirea sumei pretins împrumutate, judecata s-a suspendat la cererea părților, la primul termen, pentru o posibilă stingere a litigiului pe cale de tranzacție, înainte ca pârâtul să-și formuleze orice apărare în proces și înainte de a se fi discutat orice probatoriu; după aceea, cauza a fost repusă pe rol pentru continuarea judecății și s-au prezentat, de către chiar apărătorul reclamantului, noile înscrisuri (Notificarea de convocare la conciliere și Procesul verbal din 3.04.2012 - filele 26-32 fond), care pun problema interpretării primei convenții, până atunci considerată clară și neechivocă, după termenii săi literali.
Or, aceste înscrisuri (ce au fost întocmite de către avocații părților) confirmă ipoteza apărării formulate de pârât în dezbaterile pe fond, în fața primei instanțe, în sensul înainte precizat.
Faptul că, analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor strict cerute de lege, cea de-a doua convenție nu poate fi calificată drept o novație cu schimbare de obiect, și nici drept o tranzacție judiciară, nu poate conduce la concluzia lipsei oricăror efecte juridice între părți, în condițiile în care ea nu a fost contestată, sub aspectul existenței și valabilității sale, de către partea căreia i se opune; este relevant că ea a intervenit în afara cadrului procesului și înaintea oricăror discuții în fața instanței, chiar la momentul încercării părților de a tranșa litigiul, adică înainte de a se recurge la prezentarea argumentelor și a „armelor" în fața instanței. Cu acea ocazie, s-a dezvăluit adevăratul conținut al obligației pârâtului, asumată prin acordul real de voințe, aceea de a procura părțile sociale a căror contravaloare o primise încă de la început și pe care nu o onorase, până la momentul deschiderii procesului. Mai departe, s-au și prefigurat acțiunile pe care pârâtul ar fi urmat să le îndeplinească pentru aducerea la îndeplinire a acestei obligații, acum făcută publică; asupra acestor aspecte, care erau în măsură să determine rezultatul procesului, reclamantul nu a putut prezenta o concluzie pertinentă în legătură cu natura și calificarea primei convenții, cu conținutul concret al obligației asumate prin aceasta, susținând numai faptul că înscrisurile nou prezentate nu relevă altceva decât eșuarea negocierilor și neîndeplinirea, și de această dată, a obligațiilor asumate de pârât prin procesul verbal, ceea ce-1 determină să susțină în continuare acțiunea inițială, așa cum a fost formulată, fără însă a atribui o valoare sau alta manifestării de voință exprimate prin noile înscrisuri.
Analizând aceste înscrisuri, tribunalul nu va reține ca ele constată și exprimă o nouă convenție, ci faptul că ele reprezintă o recunoaștere, neprovocată, a adevăratelor raporturi juridice inițiale dintre părți, care au generat litigiul de față. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre o novație, neexistând intenția de a nova, ci aceea de a clarifica și a obține rezultatul avut în vedere la înțelegerea inițială; nici nu mai prezintă relevanță de ce părțile au recurs la modalitatea „mascată" a convenției pe care abia acum o relevă (posibil având reprezentarea că ar fi ușurată sarcina probei în cazul unui contract de împrumut cu o scadență și o garanție bine fixate, ori pentru a eluda alte inconveniente), cert fiind că altele au fost aspectele asupra cărora s-a convenit, în executarea obligațiilor real stabilite.
Sigur că, pentru a da eficiență efectelor sale juridice între părți, acest înscris constatator și convenția pe care o recunoaște trebuie calificat într-un mod care să permită analiza asupra caracterului acestuia; aceasta nu înseamnă, cum deja s-a anticipat, că înscrisul trebuie înlăturat ca probă, ab initio, pentru motivul că el nu poate constata nici un fel de operațiune juridică dintre cele cunoscute.
În realitate, discuția se deplasează către forța probantă a înscrisurilor prezentate, iar nu către valoarea lor de a exprima o convenție, spre a fi necesară analiza condițiilor de valabilitate a acesteia; așa cum au fost întocmite și semnate de părți, și nefiind contestate, ele reprezintă o mărturisire extrajudiciară simplă și completă în folosul pârâtului intimat, care pretinde existența unui act simulat; printr-o asemenea modalitate, partea care are interesul dovedirii unei mărturisiri poate să o invoce și fără chemarea părții potrivnice la interogatoriu, în condițiile art. 218 C.pr.civ., fiind suficient să prezinte înscrisul ce o cuprinde, însușit, prin semnătură, de partea adversă.
Simulația prin deghizarea actului juridic încheiat presupune existența a două acte juridice, unul aparent și nereal, iar altul ascuns și real, încheiate concomitent, sau actul secret precede actului aparent. Trebuie precizat că actul juridic cu care operează noțiunea de simulație nu se referă la actul - documentul, ori înscrisul probator (instrumentum probationis), ci Ia operațiunea juridică în sine pe care un asemenea înscris ar constata-o (negotium juris); chestiunea existenței unei simulații nu se confundă cu chestiunea dovedirii ei, așa cum se face foarte bine distincția prin dispozițiile art. 1 175 C.civ., așezat în cuprinsul Secțiunii I a Capitolului IX referitor la probe (despre actul autentic); or, în speță, actul simulat a fost pe deplin recunoscut, prin înscrisul prezentat după redeschiderea judecății, de către partea căreia i se opune, așa cum s-a arătat, astfel că proba simulației este realizată fără a ridica problemele generate de art. 1 191 C.civ., dat fiind că mijlocul material de probă a fost un alt înscris cu putere între părțile contractante, în înțelesul art. 1 176 C.civ. De altfel, în sprijinul existenței unui contract simulat pârâtul invocase și un început de dovadă scrisă, în înțelesul art. 1 174 alin. 2 Cod civ., constând în ordinul de plată care menționa un alt temei al plății, de către reclamant, a sumei de bani pretinse (contravaloare părți sociale).
Împrejurarea că, prin procesul verbal încheiat, pârâtul și-a asumat și obligația de a îndeplini unele acte sau fapte având finalitatea executării obligației primare, nu echivalează cu o nouă obligație, căci ele vizează îndeplinirea celei inițiale, dezvăluite prin acest înscris, iar neîndeplinirea lor ulterioară nu mai are legătură cu obiectul procesului, care rămâne cel precizat de către reclamant, înainte de deschiderea dezbaterilor asupra fondului, adică restituirea unui împrumut ce s-a probat că nu a existat ca atare; pentru neîndeplinirea „noilor" obligații, reclamantul are la îndemână o acțiune separată, neputând obține, în cadrul procesual fixat de el, o obligație fără legătură cu raportul juridic real.
În contextul celor expuse, sunt, așadar, vădit nefondate criticile apelantului, în legătură cu greșita interpretare a actului dedus judecății, ori cu greșita interpretare a probelor și stabilirea unei situații de fapt eronate, ori privind depășirea cadrului procesual, de către prima instanță; dimpotrivă, judecătorul fondului a dat o corectă interpretare a probelor, pe care le-a coroborat în mod judicios, pronunțându-se asupra cererii cu care a fost învestit, în limitele determinate de reclamant, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. ultim C.pr.civ.; prin punerea în discuție a aspectelor de interes, asupra cărora părțile au putut pune concluziile pe care le-au găsit necesare și oportune, acestora li s~au asigurat garanțiile respectării dreptului lor la un proces echitabil, nicio vătămare nefiindu-le pricinuită prin conduita instanței și prin modalitatea de abordare a chestiunilor de drept incidente în cauză”.
Împotriva deciziei civile nr.459/A/18.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, a formulat recurs reclamantul F. F., criticând-o pentru nelegalitate în baza art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr._/11.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și rejudecând cauza, instanța de recurs să admită acțiunea recurentului, astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că, potrivit motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ. – când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cele două instanțe – de fond și de apel - au interpretat greșit cererea cu care au fost învestite, prin care reclamantul a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i restituie împrumutul de 52.500 euro, din contractul de împrumut cu garanție reală mobiliară, încheiat la data de 26.11.2007.
Instanța de apel a apreciat greșit faptul că suma de 52.200 euro a fost dată cu alt titlu decât împrumut, care contravine deciziei civile nr.2050/R/05.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin care s-a admis recursul reclamantului formulat împotriva aceleiași sentințe civile nr._/11.09.2012 și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 181.727,31 lei și cheltuieli de judecată – contractul de împrumut fiind recunoscut de pârât, reținându-se incidența dispozițiilor art.1584 C.civ.
Principiul securității raporturilor juridice și a hotărârilor judecătorești devenite res judicata trebuie respectat, iar desființarea unei hotărâri irevocabile creează un climat de insecuritate juridică.
Recurentul astfel, în loc să-și primească banii înapoi, a fost nevoit să apeleze la ajutorul instanței, a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care a fost executată, apoi a fost desființată și, în rejudecarea apelului, să fie opusă celei irevocabile.
Potrivit motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. – când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea.
Astfel, deși prin contractul de împrumut recunoscut de pârâtul E. R., prin semnarea lui și prin semnarea procesului-verbal din data de 03.04.2012, rezultă că restituirea sumei de 52.500 euro trebuia să se facă până la data de 01.01.2008, cauza acestei convenții fiind un împrumut de consumație, instanța de apel i-a dat o altă interpretare, în sensul că de fapt voința părților, a reclamantului, a fost de a obține părți sociale contra împrumutului acordat – contrară probelor administrate în cauză.
Împrumutul s-a făcut în lei, prin O.P. nr.130D din 23.11.2007 din contul recurentului reclamant deschis la Alpha Bank, în contul .., iar suma a fost folosită de pârât conform contractului de cesiune de părți sociale nr.889/16.11.2007 pentru achiziționarea de la asociatul OMNICO S.R.L., a unui număr de 200 părți sociale cu valoare nominală de 100 lei la .. – la prețul de 525 euro partea socială.
În cazul în care împrumutul nu se restituia la data de 01.01.2008, reclamantul avea o garanție de 50% (100 părți sociale) din cele 200 părți sociale dobândite de pârât prin contractul de cesiune.
Întrucât pârâtul nu a respectat termenul de restituire a împrumutului, reclamantul l-a căutat pe pârât, care l-a asigurat că va face tot posibilul pentru a-i restitui împrumutul reclamantului, dar nu a făcut nimic în sensul acesta, astfel că reclamantul a fost nevoit să promoveze la data de 26.10.2010 prezenta cerere de chemare în judecată, spre a nu interveni prescripția.
Instanța de apel nu a observat reaua-credință a pârâtului, care rezultă din actele de la dosar, în sensul neonorării obligației contractuale de către pârât, promisiunilor neonorate vizând restituirea sumelor datorate cu titlu de împrumut reclamantului, astfel încât să intervină prescripția dreptului de a putea fi executat silit.
La rugămintea expresă a intimatului pârât, care s-a folosit de banii împrumutați timp de 7 ani, reclamantul a încheiat procesul-verbal nr.1/03.04.2012, spre a-i da șansa de a face rost de bani pentru restituire.
Dacă ar fi fost vorba de contravaloarea de părți sociale la o societate, din 26.11.2007 (data încheierii contractului) și până la data introducerii acțiunii (26.10.2010) ori până în prezent, pârâtul ar fi făcut acest lucru.
Nu poate fi vorba de un contract de mandat, astfel cum greșit au reținut instanța de apel, ca și instanța de fond, pentru că atunci contractul încheiat ar fi fost chiar astfel denumit de înseși părțile, cu clauze și termene specifice acestui tip de contract.
Voința părților însă a fost alta, respectiv de încheiere a unui contract de împrumut.
Nu poate fi vorba de o novație, astfel cum în mod legal a decis anterior Tribunalul București prin decizia civilă nr.2050/R/05.09.2013, care constituie un mod de stingere a obligației și care în speță, nu se regăsește, ca mod de stingere a unei obligații dintr-o primă convenție – și nici nu a intervenit între părți nicio tranzacție asupra obiectului litigios, pentru motivele deja expuse.
La data de 5.02.2015, intimatul E. R. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând că s-a făcut o analiză judicioasă a probelor privind voința părților de a achiziționa 100 părți sociale și pentru reclamant, ce urmau a-i fi cesionate ulterior, nefiind stabilită în sarcina pârâtului, în realitate, vreo obligație de restituire a unui împrumut.
S-a arătat că intimatul a fost de bună-credință, a convocat Adunarea Generală a ARCOM S.A., care însă nu a fost de acord cu cesionarea celor 100 părți sociale achiziționate cu suma virată de reclamant în acest scop, de către pârât, conform contractului, către reclamant.
Întrucât demersurile sale la ARCOM S.A. (Antrepriza Română de Construcții – Montaj) nu au primit răspunsul favorabil, intimatul a acționat această societate în judecată, pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de acord de cesiune, solicitându-i și reclamantului să formuleze în acel proces o cerere de intervenție în nume propriu, dar acesta a refuzat.
Însuși intimatul l-a notificat pe recurent pentru a soluționa amiabil chestiunea litigioasă, fără a se ajunge la un acord, dimpotrivă, recurentul a pus în executare în prag de sărbători prima decizie din apel (ulterior casată), executând hotărârea desființată, prin poprirea conturilor pârâtului, în realitate, recurentul fiind de rea-credință, ignorând că a semnat actul prin care recunoaște că a înaintat suma („împrumutată” – nota red.) în scopul de a achiziționa prin intimat, părți sociale la ARCOM S.A. (unde a fost în consiliul de administrație), spre a nu se expune el însuși, intimatul nefiind însă sprijinit în demersurile sale pentru perfectarea cesiunii de părți sociale.
Iar procesul-verbal din 2012 a fost încheiat și semnat de părți, la inițiativa recurentului.
S-a solicitat proba cu înscrisuri, administrate: extras de la Oficiul Național al Registrului Comerțului – București obținute de intimat privind situația juridică a ARCOM S.A., unde recurentul este menționat administrator (vicepreședinte) potrivit modificărilor din 16.10.2007 (dar și în 2006) (filele 17-25 dosar recurs).
Recurentul reclamant, spre a-și dovedi, la rândul său, buna-credință susținută, respectiv recursul, a administrat înscrisuri încuviințate de instanță: notificare – somație prin care se solicita indicarea de către intimat a contului privind reîntoarcerea executării silite în baza deciziei casate, ordinul de plată nr.1/4.02.2015 de returnare a sumei în beneficiul intimatului de 208.828,20 lei, procesul verbal din 3.02.2015 încheiat de B.E.J. A. M. și notificarea somației pentru suma susmenționată către recurent.
S-au mai depus la dosar contractul de asistență juridică, factură și chitanțe onorarii avocat.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel – în rejudecare – au analizat, dimpotrivă – cu acuratețe, voința internă reală a părților contractante cu privire la contractul încheiat la data de 26.11.2007 intitulat formal – de împrumut a sumei de 52.500 euro, cu garanție mobiliară, constând în gajul fără deposedare asupra a 50% din părțile sociale, ce urmau a fi cesionate pârâtului de către .. – cu obligația restituirii sumei împrumutate la data de 01.01.2008, coroborând cuprinsul acestui contract cu mențiunea de pe Ordinul de plată nr.1300/26.11.2007 care atestă efectuarea de către reclamantul F. F. a plății sumei de 181.727 lei în favoarea beneficiarului .. reprezentând „contravaloare părți sociale E. R.” – mențiune apreciată ca un început de dovadă scrisă, completată cu celelalte probatorii – apreciindu-se astfel că între părți s-a încheiat în realitate un contract de mandat cu drepturi și obligații de executat, care s-au și derulat potrivit actului juridic astfel calificat.
Cu suma „împrumutată” de 181.727 lei virată de reclamant în beneficiul .. (echivalentul a 52.500 Euro), pârâtul E. R. a achiziționat în plus încă 100 părți sociale din cele 200 părți sociale de la .., cu 525 Euro pentru fiecare parte socială (suma totală achitată de pârât fiind de 105.000 Euro, respectiv 363.457 lei, conform contractului de cesiune încheiat între pârât și .. la data de 16.11.2007).
Voința reală a contractului în discuție ca fiind corespunzătoare raporturilor de mandat a fost clarificat de înseși părțile, prin procesul-verbal nr.1/03.04.2012 însușit de ambele părți prin semnătură, în sensul că pârâtul E. R. a primit de la reclamantul F. F. suma de 181.727 lei, echivalentul a 52.500 Euro, în vederea cumpărării pentru reclamant a 100 de părți sociale la prețul de 525 Euro/parte socială de la .. achiziționate conform contractului de cesiune nr.889/16.11.2007, împreună cu 100 părți sociale, părți sociale în nume propriu, la .. (în total 200 părți sociale), iar pârâtul își asuma obligația de a cesiona în favoarea reclamantului jumătate din 50% din părțile sociale deținute la .. (ARCOM), astfel ca în final să revină fiecăreia dintre părți – 25% din părțile sociale achiziționate.
Recurentul-reclamant ignoră în criticile formulate mențiunea necontestată de pe ordinul de plată a sumei „împrumutate” de 181.727 lei (echivalent a 52.500 Euro) reprezentând „contravaloare părți sociale E. R.”, care corespunde gajului mobiliar fără deposedare din actul juridic supus interpretării în litigiul pendinte, contractul de cesiune părți sociale și respectiv procesul-verbal nr.1/03.04.2012 semnat de către părți și necontestat de către reclamant care clarifică în mod liber și neviciat, fără constrângeri și extrajudiciar, raporturile de mandat dintre cele două părți, drepturile și obligațiile confirmate de analiza voinței reale a părților contractante în același sens, de către instanțele de fond și de apel.
Susținerea din recurs de a se reține de către instanțele de control judiciar, că actul juridic ce face obiectul acțiunii, constituie, astfel cum l-au intitulat formal părțile, un contract de împrumut, prin apelarea la decizia anterioară pronunțată în cauză de către instanța de apel, dar casată, respectiv la considerentele acesteia, nu este un argument solid care să justifice interpretarea inițială a actului juridic printr-o decizie casată (nulă) și care nu a putut fi însușită în rejudecare de către instanța de apel, având în vedere coroborarea tuturor probelor administrate și stabilirea voinței libere reale a părților contractante în raporturile contractuale stabilite și derulate potrivit acestei voințe, iar nu potrivit denumirii formale a actului.
Iar faptul executării deja a deciziei din apel pronunțate anterior în cauză, dar ulterior casată, nu constituie un criteriu legal vizând interpretarea contractelor, în sensul interpretării actului juridic, după cum partea care a avut interes, deja a executat o soluție favorabilă, dar care era discutabilă într-o cale de atac (recursul) la instanța de control judiciar.
Invocarea principiului stabilității raporturilor juridice, în sensul de a se menține în rejudecare soluția casată, dar executată deja de către reclamant, nu poate fi primită, principiul susmenționat neavând aplicabilitate în speță, în plus, rejudecarea presupune o judecată nouă, imparțială, potrivit legii și probelor administrate de părțile în cauză, iar nu o transcriere a soluției nule anterior pronunțate, care nu are nicio eficiență juridică după casare, contrar susținerilor recurentului-reclamant, care ignoră nulitatea deciziei din apel pronunțată anterior, aducând critici dimpotrivă, instanței de recurs – care printr-o hotărâre irevocabilă a casat prima decizie din apel și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță – ceea ce este inadmisibil.
Curtea mai face observația că în speță nu este vorba de simulație, astfel cum a reținut instanța de apel, care presupune încheierea concomitentă a două acte juridice distincte și valabil încheiate, unul aparent, iar cel de-al doilea ascuns terților, dar care ar reprezenta voința reală a părților, dar care ar reprezenta voința reală a părților, ci despre interpretarea actului juridic ce face obiectul litigiului încheiat între părți, nu după sensul literal, formal al termenilor utilizați, ci după voința internă, reală a contractului și care s-a analizat în raport de clauzele din acest contract, dar și din elemente extrinseci acestuia, privind atitudinea contractantă reală a părților – ulterior explicitată, recunoscută de înseși părțile în procesul-verbal încheiat de către acestea ulterior, la data de 03.04.2012, care constituie neîndoielnic interpretarea potrivit voinței lor reale a contractului intitulat de „împrumut” cu garanție mobiliară asupra a 50% din părțile sociale pe care pârâtul urma să le achiziționeze cu suma „împrumutată”, și respectiv modalitatea privind executarea contractului, în sensul cesionării cotei de 50% din părțile sociale achiziționate de pârât de la .. (200 părți sociale, pârâtul devenind și administratorul acestei societăți) – reclamantului, obligație pe care pârâtul refuză a o îndeplini potrivit înțelegerii semnate și necontestate (de către ambele părți).
Fără îndoială că nu este vorba nici de o novație, pentru argumentele pe care le reținuse inițial instanța de apel, dar nici de simulație în sensul art.1175 și urm. C.civ., ci despre interpretarea contractelor potrivit art.977 – 985 din Codul civil, potrivit intenției reale a cocontractanților.
Articolul 977 C.civ. statuează: „Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”, iar în doctrină și practica judiciară s-au conturat criteriile în raport de prevederile art.977 – 985 C.civ. privind interpretarea contractului potrivit clauzelor sale, dar și elementelor exterioare acestuia care sunt în măsură să contureze voința reală a părților de a încheia contractul.
În literatura de specialitate (Teoria generală a obligațiilor – C.S. – C.B., 1981) s-a subliniat a nu se confunda interpretarea contractelor cu simulația, care sunt instituții distincte de drept civil.
Prezentele considerente sunt menite să complinească/înlocuiască motivarea din considerentele deciziei din apel recurate, fără a fi necesară reformarea ei.
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art.312 C.proc.civ., va fi respins recursul ca nefondat.
Va obliga pe recurent la plata către intimat a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, prin reducerea aplicată asupra onorariului de avocat în cuantum de 3.000 lei (chitanța – fila 35 dosar), potrivit criteriilor prevăzute de art.274 alin.3 C.proc.civ. și art.6 (1) C.E.D.O. privind accesul liber la justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant F. F., împotriva deciziei civile nr.459 A din 18.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât E. R..
Obligă recurentul la plata către intimat a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată – onorariu avocat redus conform art.274 alin.3 C.proc.civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
M. C.
Red. F.P.
Tehnored.B.I
2 ex./6.03.2015
--------------------------------------------
T.B – Secția a V-a – D.M.P.
- E.D.
Jud.Sector 2 – C.M.I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 118/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 251/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
