Anulare act. Decizia nr. 181/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 181/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2012 în dosarul nr. 181/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 181 R
Ședința publică de la 31.01.2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – D. M.
JUDECĂTOR – D. G.
JUDECĂTOR – S. M. C.
GREFIER – S. V.
…………………..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții pârâți V. E. și M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 691A/07.09.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. A. P., G. R. B., M. V. și M. M. T. și intimatul pârât ., având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă V. E. reprezentată de avocat A. G., cu delegație la dosar și intimații reclamanți G. A. P., G. R. B., M. V. și M. M. T. reprezentați de avocat M. B. A., cu delegație de substituire din partea avocatului R. S. F., lipsind recurentul pârât M. București prin Primarul General și intimatul pârât ..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorii părților consideră că este viciu de procedură cu intimatul pârât ., având în vedere că pe dovada de citare cu acesta nu a fost aplicată ștampila unității.
Curtea constată că procedura la acest termen este legal îndeplinită, conform dispozițiilor art. 92 Cod procedură civilă.
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei pârâte V. E. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei atacate cu consecința admiterii apelului său, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Să se constate că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat de clienta sa împreună cu tatăl său la data de 10.12.1996. Arată că instanța de fond a constatat cu putere de lucru că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil. Să se constate că instanța în mod greșit a reținut în cauză cumpărătorii aveau obligația de a face verificări înainte de cumpărarea imobilului, însă aceasta contravine dispozițiilor deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale. Consideră, având în vedere situația apartamentului că o restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, nu era posibilă. Cu privire la recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General solicită admiterea acestuia așa cum a fost formulat. Cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților reclamanți G. A. P., G. R. B., M. V. și M. M. T. solicită respingerea recursurilor ca neîntemeiate și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică. În mod corect instanțele au constatat că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 9 din legea nr. 112/1995. Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în anul 1996, iar recurenții nu se pot prevala de o hotărâre care a apărut în anul 1998. Arată că buna credință la încheierea unui act juridic trebuie să aparțină atât cumpărătorului, cât și vânzătorului. Nu se solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
Apărătorul recurentei pârâte V. E. în replică, arată că actul de vânzare cumpărare nu poate fi anulat decât cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii. Instanța de apel a indicat formal încălcarea dispozițiilor art. 9 și 14, dar nu a indicat exact ceea ce s-a încălcat. Să se constate că la data de 10.12.1996 nu a fost încălcată vreo dispoziție legală care interzicea vânzarea imobilului către chiriași.
CURTEA
Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București sub nr._, reclamanții G. A. P., G. R. B., Motoiu V. și Motoiu M. au chemat în judecată pe pârâții S.C. C. I. SA, M. București, Soleanicov V. și V. E. și au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr.6 situat în București, ..5, ..
Pârâții Soleanicov V. și V. E. au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, totodată solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.5920/22.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, totodată instanța a admis acțiunea introdusă de reclamanți și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.214/10.12.1996 încheiat între . și Soleanicov V. și V. E..
Referitor la excepția lipsei de calitate procesuală invocată de pârâți, instanța de fond a avut în vedere că prin decizia civilă nr.37/1999 pronunțată de Curtea de apel București s-a reținut cu autoritate de lucru judecat faptul că reclamanții sunt moștenitorii defunctului P. G. cel de la care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza decret.nr.92/50.
Pe fondul cauzei, prima instanță a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum și dispoz. art.45 din legea nr.10/2001, reținându-se în considerente că imobilul din . 3 a fost preluat cu titlu după cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărâre judecătorească devenită irevocabilă.
Că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată prin acțiunea de față nu au fost respectate prevederile legii nr.112/1995 în condițiile în care Soleanicov V., tatăl pârâtei V. cunoștea despre demararea procedurilor de retrocedare a imobilului către reclamanți, fiind notificat în acest sens.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții V. E. și M. București.
Prin decizia civilă nr. 691 A din 07.09.2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins apelurile, apreciind că prima instanță a examinat atent materialul probator al cauzei în raport de care a reținut în mod just că respectivul contract de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, perfectat la data de 10.12.1996 între Soleanicov V., în prezent decedat și V. E., în calitate de cumpărători și . ca reprezentant al PMB în calitate de vânzător a fost încheiat cu încalcarea prevederilor art.9 și 14 din lg.112/1995, în condițiile în care intimații-reclamanți formulaseră deja cerere de restituire în natură a acestui imobil, înregistrată la PMB la data de 17.07.1996, deci anterior momentului la care s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare referitor la imobil.
Totodată înscrisurile depuse la dosar atestă împrejurarea că numitul Soleanicov V. cunoștea despre cererea de retrocedare depusă de intimați la Comisia de aplicare a legii nr.112/1995 din cadrul PMB întrucât fusese notificat la datele de 26.07.1996 și respectiv 16.08.1998, însă nu a luat în considerare această atenționare făcută de foștii proprietari, astfel că împreună cu fiica sa, pârâta V. cu care locuia în același imobil a procedat la cumpărarea pe riscul său a apartamentului cu privire la care poartă litigiul de față.
În aceste circumstanțe nu puteau fi reținute de către prima instanță apărările formulate de intimata –pârâtă V. E. în sensul constatării bunei-credințe a cumpărătorilor la perfectarea convenției de vânzare-cumpărare referitor la acest imobil, conform art.45 din Lg.nr.10/2001, câtă vreme cumpărătorii aveau obligația de a întreprinde demersurile necesare la organele abilitate de lege pentru a afla situația juridică a imobilului pe care intenționau sa-l cumpere, cu atât mai mult cu cât fuseseră notificați să nu facă acest lucru dată fiind existența cererii de restituire depusă anterior la PMB de către intimații-reclamanți.
Prima instanță a apreciat corect, în sensul că prin perfectarea actului de vânzare-cumpărare nr.214/10.12.1996 înainte de a se soluționa definitiv notificarea depusă de reclamanți și având ca obiect retrocedarea în natură a bunului imobil s-a ajuns la încălcarea dispoz. legii nr.112/1995, astfel că soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este legală și temeinică.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții V. E. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă V. E. a arătat că a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 și Normele de aplicare a acestei legi adoptate prin HG nr. 20/1996 și decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale.
În acest sens, recurenta a arătat că apartamentul era deținut de către stat cu titlu, deci intra în obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995. De asemenea, apartamentul nu putea fi restituit fostului proprietar sau moștenitorilor lui întrucât nu locuia/locuiau și nu era liber. Recurenta a mai arătat că din anul 1959 a locuit în mod neîntrerupt și netulburat în apartament, în calitate de chiriaș al statului, contractul de închiriere fiind valabil încheiat. Totodată, după data de 01.01.1990 nu a dobândit și nu a înstrăinat vreo locuință proprietate personală, iar apartamentul nu făcea parte din cele exceptate de la vânzare, astfel că a formulat cerere de cumpărare după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995. Recurenta apreciază că exercita un drept conferit de lege în condițiile statuate de aceasta, nefiind obligată să facă „cercetări” în legătură cu valabilitatea titlului de proprietate al statului și nu exista nicio piedică legală la vânzarea apartamentului către chiriași.
Instanța de apel, respingând ca nefondat apelul declarat de către pârâtă, nu indică dispoziția/dispozițiile prevăzute de legea aplicabilă care au fost nesocotite în momentul încheierii contractului (10.12.1996), deși avea această obligație potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
În ceea ce privește reținerea nerespectării dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, recurenta pârâtă a arătat că aprecierea eventualei nevalabilități a titlului de preluare a imobilului nu cădea nici în puterea chiriașilor și nici în puterea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, ci era apanajul exclusiv al instanței de judecată.
Pe de altă parte, acțiunea formulată de moștenitorii fostului proprietar de constatare a nulității absolute a actului de preluare, formulată ulterior înstrăinării imobilului către recurenta pârâtă, a fost respinsă în mod irevocabil, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat cu titlu legal.
Reținerea instanței de apel în sensul că apărările exprimate cu privire la buna credință nu pot fi reținute, întrucât sunt în contradicție cu cele statuate prin Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale.
Recurenta pârâtă a mai arătat că trebuie reținut și faptul că reclamanții au declanșat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, prin dispoziție emisă de Primarul General al Municipiului București au obținut restituirea în natură a apartamentelor care nu au fost înstrăinate către chiriași în condițiile Legii nr.112/1995, iar pentru apartamentele vândute în baza acestei legi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurentul M. București prin Primarul General a criticat decizia tribunalului arătând că înstrăinarea realizată în temeiul Legii nr. 112/1995 a respectat condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C.civ.
Pe de altă parte, nici o dispoziție din Lg.112/1995 nu impune ca, chiriașii care își manifesta intenția de a cumpăra imobilul în care locuiesc, sa verifice situația imobilului. În ceea ce privește Legea nr.112/1995, chiriașul cumpărător (pârâții din prezenta cauza) la momentul intrării în vigoare a legii dețineau cu contract de închiriere valabil, apartamentul în care locuiau și pe cale de consecința, nu au făcut decât să-și exprime opțiunea de cumpărare a acestui apartament in temeiul Legii nr.112/1995.
Or, în lumina dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a art. 2 alin 2 s-a avizat favorabil cererea pârâților de către oficiul juridic al societății vânzătoare prestatoarea lor de servicii, reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul nu era liber.
Potrivit art. 9 din legea 112/1995 atât proprietarii cât și moștenitorii acestora ca și chiriașii pot formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționată de cealaltă, singura condiție pentru chiriași fiind să aibă contract de închiriere legal încheiat iar actul sa fie încheiat cu bună credință.
Reținând astfel buna credință a pârâților subdobânditori, recurentua consideră, în raport de dispozițiile art.46 al.2 din Lg.10/2001, ca actul atacat nu este lovit de nulitate absoluta, reclamanta nefăcând dovada notificării acestuia în sensul de a nu purcede la încheierea contractului de vânzare -cumpărare.
Potrivit acestui text legal, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privaizare, având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absoluta, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credință.
Astfel, legiuitorul a înțeles să dea valabilitate actului de vânzare –cumpărare dacă la încheierea actului a fost încheiat cu buna credință.
Pe de altă parte locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (cazul imobilului obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele membre semnatare ale Convenției, în egala măsura ca și normele acesteia) pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un "bun actual" al acesteia aflat în patrimonial sau, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscuta printr-o hotărâre judecătoreasca sau pe calea unor măsuri legislative de restituire concretizând în patrimoniul părții existenta unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Cum la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare în baza Legii speciale nr.112/1995, imobilul se afla in proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță, trebuia să se aprecieze ca prezumția de bună - credință operează în favoarea cumpărătorilor de buna - credință (subdobanditorului), actualilor proprietari.
Prevederile Articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO, de asemenea, operează în favoarea foștilor chiriași, în prezent proprietari de bună -credință.
Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1987 data la care Statul R. nu era semnatar al Convenției), nu intra sub protecția Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. In acest spirit a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr._ (M.Of. nr. 63 din_ ).
In cauza de fata, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranța. De altfel, in jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitima (Cauza C. împotriva României Cererea nr._/99 din 11.06.2002, Cauza P. împotriva României cererea nr._/99 din 13.11.2001).
Reclamanții nu mai pot pretinde existenta unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concreta.
Contractul de vânzare - cumpărare nr.214/10.12.1996 conferă statutul de proprietari de drept, fiind ocrotiți de Constituția României, dar mai ales de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994,3 (trei) ani mai înaintea încheierii acestuia.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să admită recursurile pentru următoarele considerente:
Legea nr. 112/1995, așa cum rezultă din art. 1, se aplică imobilelor cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945, cu titlu și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, în noțiunea de titlu fiind inclus, prin textul art. 1 alin. 2 din HG nr. 20/1996, modificată prin HG nr. 11/1997, și Decretul nr. 92/1950, în baza căruia Statul Român a preluat imobilul în litigiu.
Potrivit art. 9 alin. 1 din același act normativ „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14” ( termenul legal era de 6 luni de la . legii și s-a împlinit la data de 29 iulie 1996).
În speță, apartamentul nr. 6 situat la etajul 1 al imobilului din București, .. 5 a fost cumpărat de către recurentă și de tatăl său Soleanicov V. în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 214 din 10.12.1996.
Astfel cum am arătat anterior, o primă condiție pentru ca un contractul de vânzare-cumpărare să poată fi considerat încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 este ca imobilul să fi făcut obiectul acestei legi, respectiv să fi fost preluat de stat cu titlu
Pentru explicarea noțiunii de preluare cu titlu, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 5 din HG nr. 20/1997 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, care prevede că imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există un titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun. În consens cu jurisprudența constantă, Curtea reține că prin imobil preluat fără titlu se înțelege imobil preluat în fapt, adică fără existența unui act de preluare, iar situația în care imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a legilor de preluare în proprietatea statului, va fi considerat fără titlu valabil, care va avea același efect juridic ca și preluarea fără titlu. Așa fiind, preluarea unui imobil în condițiile existenței materiale a unui titlu și cu respectarea condițiilor de preluare stipulate de actul normativ de preluare, este considerat ca fiind preluat cu titlu.
În ceea ce privește imobilul în litigiu, acesta a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, care, potrivit art. 1 alin. 2 din HG nr. 20/1996 constituia titlul statului.
Intimații reclamanți au sesizat instanțele de judecată la data de 13.01.1997, ulterior încheierii de către recurentă și tatăl său a contractului de vânzare cumpărare nr. 214 din 10.12.1996 în temeiul Legii nr. 112/1995, cu o acțiune în constatarea nulității absolute a actului de preluare, iar prin decizia civilă nr. 1897 A din 25.06.1998, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 1106/1998, irevocabilă prin decizia civilă nr. 37 din 12.01.1999 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 4197/1998, prin care a fost respins recursul, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul Român a preluat imobilul cu titlu legal.
Această judecată a confirmat valabilitatea titlului statului asupra bunului în mod irevocabil, motiv pentru care Curtea apreciază că apartamentul putea face obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, familia recurentei pârâte locuia în imobil încă din anul 1959, în baza unui contract de închiriere ce a fost reînnoit succesiv, astfel încât, îndeplinind cerința legală de a fi chiriaș titular de contract la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, a formulat cerere pentru cumpărarea apartamentului la data de 03.10.1996, după împlinirea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, imobilul nefiind exceptat de la vânzare nici în temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995, nici pentru vreun alt considerent.
Apoi, recurentei pârâte nu i se aplicau dispozițiile art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995, respectiv aceasta nu avea interdicție de a cumpăra în baza acestei legi apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriaș, dat fiind că nu dobândise și nu înstrăinase, nici ea, nici familia sa, după data de 1 ianuarie 1990, o locuință proprietate personală, în localitatea de domiciliu.
Se poate așadar aprecia în sensul că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 214 din 10.12.1996 au fost respectate dispozițiile legale ale Legii nr. 112/1995, atunci în vigoare.
Împrejurarea că intimații reclamanți au formulat la data de 17.07.1996 cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, nu putea constitui un impediment la vânzarea apartamentului, dat fiind că în temeiul acestei legi ei puteau beneficia doar de despăgubiri, iar nu și de restituirea în natură, întrucât imobilul nu era liber, ci ocupat de chiriași, iar intimații reclamanți nu locuiau în acest imobil în calitate de chiriași.
Pe de altă parte, existența notificării formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 și notificarea chiriașului de a nu cumpăra imobilul sunt elemente relevante sub aspectul bunei credințe.
Însă, analizarea bunei credințe, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în redactarea inițială, devenit art. 45 alin. 2 după republicarea legii, presupunea ca imobilul respectiv să fi fost preluat fără titlu valabil.
În speță, însă, astfel cum s-a arătat deja, prin decizia civilă nr. 1897 A din 25.06.1998, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 1106/1998, irevocabilă prin decizia civilă nr. 37 din 12.01.1999 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 4197/1998, prin care a fost respins recursul, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul Român a preluat imobilul cu titlu legal.
În această situație, nu sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință”, ci dispozițiile art. 45 alin.(1) și (4) din Legea nr. 10/2001 care au în vedere actele juridice de instrainare a imobilelor preluate cu titlu valabil, asupra carora statul a devenit proprietar. În cazul acestor imobile, actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută numai în situația în care au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, iar buna credință a cumpărătorului nu prezintă relevanță.
În speță, astfel cum deja s-a arătat, la momentul înstrăinării apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 valabilitatea titlului statului asupra apartamentului fusese confirmată în justiție, iar intimații reclamanți nu erau titularii unui bun actual ori a unui drept de creanță, ocrotite de art. 1 din Protocolul 1 Adițional al Convenției pentru Apărarea drepturilor Omului, motiv pentru care Curtea apreciază că prin vânzarea bunului către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 nu s-a produs nici o atingere dreptului de proprietate al intimaților reclamanți, acesta fiind infirmat prin hotărârile indicate anterior.
În același sens sunt și reținerile Curții Constituționale care, prin decizia nr. 69/2003, cu prilejul analizării constituționalității dispozițiilor art. 46 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (1) în actuala formă a legii), a reținut că „titularul initial al dreptului de proprietate, nemaiavand calitatea de proprietar la data instrainarii bunului de catre stat, nu poate sa invoce incalcarea unui drept inexistent, astfel incat prevederea legala criticata nu contravine principiului constitutional al garantarii dreptului de proprietate consacrat de art. 44 din Legea fundamentala”.
În ceea ce privește suspendarea de drept a procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de vânzare către chiriași, aceasta fost reglementată doar prin art. 3 din H.G. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii 112/1995, art. 1 din H.G. nr. 20/1996 fiind completat prin introducerea alin. (4), (5) si (6), acesta din urmă vizând situația în care pe rolul instanțelor judecătorești de află cereri referitoare la imobilele care nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995 si pentru care nu exista titlu valabil constituit in favoarea statului.
Însă, cauza de nulitate a actului juridic este supusă regulii „tempus regit actum", adică valabilitatea actului juridic trebuie analizată în raport de dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea inițială a încheierii acestuia
Or, în speță, la momentul când au intrat în vigoare modificările și completările aduse Normelor metodologice privind aplicarea Legii 112/1995, prin H.G. nr. 11/1997, apartamentul în litigiu fusese deja înstrăinat, astfel încât aplicarea în speță a acestor dispoziții intervenite ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 214 din 10.12.1996 ar duce la încălcarea principiul neretroactivității legii civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei, nu situațiilor anterioare trecute. Cu alte cuvinte, trecutul scapă legii civile noi.
Acest principiu se regăsește în art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”, precum și în art. 1 alin. 1 Cod civil, în care se arată că „legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă."
Pe de altă parte, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului a fost promovată de către intimații reclamanți la data de 13.01.1997, ulterior încheierii de către recurentă și tatăl său a contractului de vânzare cumpărare nr. 214 din 10.12.1996 în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât, în lipsa existenței la momentul înstrăinării a unei acțiuni pe rolul instanțelor judecătorești, prin care să se conteste modul de preluare a imobilului de către stat, suspendarea de drept prevăzută de art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, introdus prin HG nr. 11/1997 nu putea opera și, în consecință, nu poate afecta valabilitatea actului juridic.
În concluzie, Curtea apreciază că în speță este vorba despre un contract de vânzare cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, chiar dacă recurenta pârâtă nu ar fi fost de bună credință la încheierea acestuia.
Față de cele reținute, Curtea constată că sunt incidente dispozițiile art.304 pct. (9) Cod procedură civilă, motiv pentru care va admite recursurile, va modifica decizia recurată, va admite apelurile formulate de pârâții V. E. și M. București prin Primarul General, va schimba în parte sentința apelată și va respinge ca neîntemeiată acțiunea.
Vor fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților.
În baza art.274 Cod procedură civilă, vor fi obligați reclamanții, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 11.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta V. E., aferente fond, apel și recurs, reprezentând onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții pârâți V. E. și M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 691A/07.09.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. A. P., G. R. B., M. V. și M. M. T. și intimatul pârât ..
Modifică în tot decizia civilă recurată.
Admite apelurile declarate de pârâții V. E. și M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr.5920 din 22.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București .
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată acțiunea.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pe reclamanți să plătească recurentei V. E. suma de 11.000 lei, cheltuieli de judecată aferente fond, apel și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. D. G. S. M. C.
GREFIER
S. V.
RED.DM
Tehnored.DM/MȘ/ 2 ex.
23.02.2012
| ← Anulare act. Decizia nr. 417/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 182/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
