Pretenţii. Decizia nr. 488/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 488/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-03-2014 în dosarul nr. 488/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.488
Ședința publică de la 24 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă R. K., împotriva sentinței civile nr. 835 din 10.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurenta-reclamantă R. K. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței lipsa părților și faptul că pricina a fost suspendată la data de 10.12.2012, în baza dispozițiilor art.242 pct.2 din codul de procedură civilă și că la data de 05.02.2014, din oficiu, s-a repus pe rol în conformitate cu dispozițiile art.252 din Codul de procedură civilă în vederea discutării excepției perimării, acordându-se termen în acest sens la data de 24.03.2014.
Se mai învederează împrejurarea că recurenta-reclamantă R. K., a depus la dosar, prin serviciul registratură, o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra excepției perimării.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției și a se constata perimat recursul.
Curtea reține dosarul spre soluționare față de incidentul procedural al perimării, în raport de dispozițiile art.248 din Codul de procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2011, pe rolul acestui Tribunal sub nr._, reclamanta R. K., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare în URSS, la muncă forțată, a tatălui său – R. Ș. (născut la data de 21.09.1905 și decedat la 12.08.1956), deportare ce a avut loc în perioada 15.01._50; să se dispună obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea unei despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit ca urmare a măsurii deportării și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este fiica persoanei urmărite, menționate în capătul nr. 1 de cerere din acțiune și în această calitate este îndreptățită la acordarea de despăgubiri în baza dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.
A arătat că autorul său nu a primit nici o despăgubire pentru aceste măsuri, legislația precedentă Legii nr. 221/2009 excluzând pe urmărit de la orice măsură reparatorie pe baza lipsei cetățeniei române, pierdută prin plecarea din România înainte de revoluția din anul 1989 și a precizat că solicită suma de 10.000 € ca despăgubire justă pentru urmărirea suferită și daunele produse prin aceasta.
În drept, a invocat dispozițiile art. 3-6 din Legea nr. 221/ 2009, art. 242 alin. 2 și 274 alin. l din Codul de procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.835/10.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea introductivă de instanță reclamanta R. K. a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii cu caracter administrativ luate împotriva sa, prin dislocarea de la domiciliu și internarea într-o colonie de muncă a URSS, a solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000 euro către reclamantă cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a deportării în perioada ianuarie 1945 – ianuarie 1950.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Art.3 alin.1 definește măsura administrativă cu caracter politic ca orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute în mod expres în norma menționată.
Perioada de referință a legii este stabilită expres, vizează condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Din modul de reglementare al legii rezultă că o măsură administrativă dispusă la 14.01.1945, așa cum este cea din prezenta cauză, chiar dacă efectele ei s-au situat și în intervalul Legii nr.221/2009, nu intră în sfera de reglementare a acestei legi speciale.
Chiar enumerarea actelor normative în art.3 din lege vizează decrete, hotărâri, ordine și decizii emise după data de 06.03.1945 și nu anterior acestei date.
Pe de altă parte, Legea nr.221/2009 are un obiect strict delimitat și privește măsurile administrative sau condamnările dispuse pe teritoriul României de către autoritățile regimului comunist în perioada de referință a legii, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
Față de reglementarea expresă a noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic care intră în sfera de reglementare a Legii nr.221/2009, măsura dislocării în URSS dispusă față de reclamanăt începând cu ianuarie 1945 nu se subordonează acestei noțiuni, astfel că acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta R. K., criticând-o pe motive de nelegalitate.
În motivele de recurs a arătat că, persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor MAI al României. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr.1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, sau în Hotărârea civila nr.992/2011 din 26 mai 2011 în dosarul_/3/2011, în care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii 221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii 221/2009, cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist.
Statull comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire, evident politică, îndreptată pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr._ din 3.01.1945, și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular "Nr._ al Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligate să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căilor ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere" (a se vedea în mod exemplar raportul inspectoratului regional de siguranță Timișoara nr._ S din data de 16.3.1948). Condițiile de urmărire sunt reflectate până în această perioadă în toate județele țării, a se vedea de exemplu rapoartele inspectoratului de siguranță Sibiu nr. 8539 S din 19.10.1946 și nr._ S din 21,7.1948. Este deci evident că urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ (a se vedea ordinul din data de 29.3.1945 etc). și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fără interpretarea ei teleologică, care se impune (a se vedea motivarea celor două hotărâri citate), ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege.
Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23. August 1944. Modul de abordare a temei și de a trata pe acest grup de cetățeni urmăriți în procedurile actuale este de-a dreptul insultător pentru victimele supraviețuitoare ale acestei măsuri administrative colective îndreptate de statul român împotriva propriilor cetățeni din motive legate strict de apartenență etnică și continuată activ până la sfârșitul anilor 1950.
Recurenta menționează că plata despăgubirilor solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin.1 lit.b a Legii 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a pe baza deciziei Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut recurentul a avut o pierdere in avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbția forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. In această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa că scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit.a, ci litera b.
Recurenta până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea statului român comunist, deoarece art.12 din Decretul Lege nr.118/1990 exclude pe recurentul din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul - lege 118/1990 și art. 5 din Legea 221/2009.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 10.12.2012, Curtea a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispoz.art.242 pct.2 C.proc.civ., având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 05.02.2014, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 24.03.2014, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare arecursului, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care niciuna din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a cauzei și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata perimarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurenta-reclamantă R. K., împotriva sentinței civile nr. 835 din 10.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 24.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./8.04.2014
-------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 492/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 134/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
