Pretenţii. Decizia nr. 8/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2014 în dosarul nr. 8/2014
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR. 8
Ședința publică de la 09.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
MINISTERUL PUBLIC - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant M. F., împotriva sentinței civile nr. .825 din 23.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect - pretenții - despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic A. C. în calitate de reprezentant al intimatului - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul - reclamant M. F..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că se solicită judecarea cauzei în lipsă de către recurentul - reclamant.
Reprezentantul intimatului - pârât arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat.
Curtea, ca și chestiune prealabilă, constată că prin motivele de recurs formulate de recurent, prin apărător, se face trimitere și la Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene și la obligația de sesizare a Curții de Justiție a Comunității Europene de către instanță pentru formularea de întrebări preliminare, conform acestui tratat. În raport de obiectul cauzei și criticile concrete deduse judecății, Curtea apreciază că o asemenea sesizare nu este pertinentă și obligatorie, motiv pentru care, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul intimatului - pârât solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere decizia nr. 15 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere că este vorba de o măsură administrativă luată anterior datei de 06.03.1945, așa încât nu se aplică dispozițiile Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul București secția a V a Civilă, la data de 28.06.2012, sub nr._, reclamantul F. M., a solicitat ca, în contradictoriu cu paratul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, sa se constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării la munca forțata în URSS din 14.01._48 și sa se dispună obligarea paratului la acordarea unei despăgubiri în cuantum de cel puțin_ euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit ca urmare a măsurii suferite, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii reclamantul a arătat ca este persoana urmărită în sensul Legii nr. 221/2009. El a fost deportat la munca forțata în perioada menționata în capătul de cerere nr. 1 în URSS. De aceasta măsura abuziva, îndreptata de administrația de interne a României pe motive etnice contra minorității germane au suferit aproape_ mii de persoane, în exclusivitate din minoritatea etnica germana, toți fiind în aceea perioada cetățeni romani cu domiciliul în România.
În perioada de urmărire a fost obligat la munca forțată, a fost separat de restul familiei și a avut de suferit psihic și fizic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului puternic specific zonei geografice fără îmbrăcăminte adecvata. În urma lipsei de îngrijire medicala sănătatea și viata i-au fost puse în pericol. Persoana urmărita a trebuit sa execute în mod forțat munci deosebit de grele, în lagărul de deportare în condiții deosebit de nesănătoase, iar în urma subnutriției și a condițiilor vitrege s-a îmbolnăvit. Măsura suferita cade sub incidenta legii nr. 221/2009. Aceasta măsură este asimilata unei condamnări cu caracter politic, care cade sub incidenta legii nr. 221/2009, chiar daca a început cu doua luni înaintea cadrului menționat de aceasta lege, având în vedere ca măsura a persistat ani de zile după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în martie 1945. Masurile cu caracter represiv nu au început exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., masurile represive au început imediat după 23 august 1944, inclusiv măsura a cărei victima este și reclamantul. S. comunist a continuat în mod activ aceasta măsura de urmărire evident politica, îndreptată în baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr._/03.01.1945 și a emis la data de 29.03.1945 Ordinul Circular nr._ al Ministerul Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Politie, în care organele din subordine erau obligate sa întocmească tabele nominale de urmărire, iar acele victime care pana la acea data nu erau în lagărele de munca forțata trebuiau internate. Aceasta urmărire a fost continuata de statul comunist pana spre anii 1949-1950, data pana la care victimelor deportate în lagărele de munca forțata în URSS li se interzicea reîntorcea în tara.
Plata despăgubirii solicitate trebuie acordata conform art. 5 alin.1 lit. b al Legii nr. 221/2009, chiar daca nu se aplica art. 5 alin.1 lit.a pe baza deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut reclamantul și familia lui au avut o pierdere în avere, și nu numai morala, prin deportarea la munca pentru o perioada de mai mulți ani.
În drept au fost invocate disp. art. 3-6 din Legea nr. 221/2009.
Instanța a administrat, la solicitarea reclamantului, proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.825/23.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul F. M..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit adeverinței nr._/03.11.1965, eliberata de Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale, în perioada 14.01._48, reclamantul a fost deportat pentru a participa la munca de reconstrucție în URSS.
Întrucât măsura administrativă dispusa împotriva reclamantului nu se încadrează în rândul celor calificate de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind masuri administrative cu caracter politic, trebuie analizat daca acest caracter poate fi stabilit prin prisma art. 4 alin.2 din același act normativ, care prevede ca “persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata să constate caracterul politic al acestora”.
Cu privire la măsura deportării și prizonieratul în fosta U.R.S.S, anterioare datei de 6 martie 1945, prin decizia nr. 15/12.11.2012, pronunțată în urma soluționării unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit ca nu constituie măsura administrativa cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009. Având în vedere și caracterul obligatoriu pentru instanțe al deciziilor date în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea data problemelor de drept judecate, reglementat de art. 329 alin.3 C.pr. civ., instanța este ținuta sa constate ca măsura administrativa a deportării pentru a participa la munca de reconstrucție în URSS, la care a fost supusa reclamanta, nu constituie măsura administrativa cu caracter politic potrivit Legii nr. 221/2009.
În raport de soluția ce urmează a se da cererii privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative, conform principiului accesorium sequitur principale, a fost respins și capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtului S. R. la plata sumei de_ euro, reprezentând prejudiciul material suferit de reclamant ca urmare a măsurii suferite, precum și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul M. F., criticând-o pe motive de nelegalitate.
În motivare, recurentul reclamant susține că instanța de fond, din motive de neînțeles, a motivat soluția adoptată pe împrejurarea că petentul ar fi suferit o măsură fără caracter politic, aceasta datorându-se – cum a constatat Î.C.C.J. în decizia nr.12 pronunțată în dosarul nr.14/2011 – numai apartenenței victimei la minoritatea germană sau constituirii ca prizonier de către armata sovietică. Locul de deportare nu a fost pe teritoriul sovietic, ci pe teritoriul României ca stat suveran în acea vreme, deportarea s-a făcut la ordinul M.A.I. al României.
Nu este de conceput ca un organ de jurisdicție al României din anul 2012 să justifice o măsură cruntă de urmărire, de deportare la muncă forțată pe baza apartenenței la o minoritate etnică, efectuată în mod evident cu concursul organelor M.A.I. și locale ale propriului stat, ca măsură fără motive politice, invocând în rezultat o vină colectivă a unei minorități etnice la un război, la care a participat România.
Deportarea la această măsură colectivă a fost executată de organele de interne ale României, de la domiciliul petentului, localitate care se află pe teritoriul României și nicidecum în U.R.S.S. În ianuarie 1945 România nu s-a aflat nicidecum în război cu U.R.S.S., iar localitatea de unde a fost deportat petentul de organele propriului stat nu a fost sub nici o ocupare care ar fi putut duce la un fel de prizonierat cauzat de război, a unei persoane civile de cetățenie română, care nu a participat la nici un război.
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu in sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/2010, sau in Hotărârea civila 992/2011 din 26. mai 2011 in dosarul_/2011, în care in cazuri exact similare a fost recunoscuta ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului roman comunist conform Legii nr.221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii nr._ cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat și a fost continuată încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fară interpretarea ei teleologică, ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege. Decretul nr.118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea si pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944-martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr.221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23 August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurenta, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS.
Recurentul – reclamant menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin 1 lit b a Legii nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin 1 lit. a pe baza deciziei Curții Constituționale 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut recurentul a avut o pierdere în avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungata. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit a. ci litera b.
Recurentul până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare măsurii abuzive suferite din partea statului roman comunist, deoarece art.12 din Decretul lege nr.118/1990 exclude pe recurent din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul - lege nr.118/1990 și art. 5 din Legea nr.221/2009.
Curtea, analizând cererea de recurs, constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de reclamant constă în faptul că întrucât a fost deportat în fosta URSS, în perioada ianuarie 1945- ianuarie 1950, în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata că această măsură a avut caracter politic, în temeiul acestui act normativ, reclamantul apreciind totodată că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării sale în fosta URSS.
Astfel, așa cum rezultă din adeverința nr._/03.11.1965, emisă de Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale, reclamantul a fost deportat la munca de reconstrucție în URSS, începând cu data de 14.01.1945 și până la 11.10.1948
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii, Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantului în raport de prevederile Legii nr.221/2009.
Or, măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Așa fiind, aceasta nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, în această lege fiind delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de reclamant nu se încadrează, atâta timp cât acesta a fost deportat în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea retine că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități. Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță reclamantul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supus.
Împrejurarea că reclamantul a fost deportat în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același act normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art.1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare".
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de recurent, trebuie avut în vedere și faptul Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora - fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea constituțională a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea constituțională a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Curtea are în vedere, totodată, soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este, de altfel, și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Curtea are în vedere, totodată, că rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
În ceea ce privește momentul de la care o asemenea decizie devine opozabilă instanțelor de judecată, Curtea constată că potrivit art. 3307alin. final din Codul de procedură civilă, acesta este reprezentată de data publicării deciziei în Monitorul Oficial, moment când legea întrunește calitatea de a fi accesibilă, în sensul autonom convențional.Or, la momentul pronunțării sentinței civile recurate de către prima instanță, decizia nr. 15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fusese publicată în Monitorul Oficial.
Așa fiind, Curtea urmează a constata caracterul nefondat al susținerilor recurentului vizând practica contrară din anul 2010 a Tribunalului București, chestiunea litigioasă invocată fiind deja analizată de Înalta Curte de Casație si Justiție și soluționată cu caracter obligatoriu de către instanța supremă.
În ceea ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, din analiza conținutului acestor documente internaționale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre. În plus, numai tratatele iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt vizate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia nr. 358 din 21 octombrie 2010, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Pe de altă parte, Curtea nu poate primi susținerile recurentului în sensul că se impunea ca instanța de fond să procedeze la analiza pretențiilor reclamantului din perspectiva art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, câtă vreme în cauză nu este îndeplinită situația premisă impusa de art. 5 alin. 1 teza 1, reclamantul nefăcând dovada că are calitatea de subiect de drept îndreptățit potrivit Legii nr. 221/2009 la măsurile reparatorii stabilite prin acest act normativ cu caracter special.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, reclamantul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru a avea posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supus și obligarea statului român la plata de despăgubiri materiale, în temeiul acestui act normativ.
Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii. Ea reprezintă așadar, fundamentul raportului juridic dedus judecății și se materializează practic, în situația de fapt calificată juridic. În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acțiunii.
Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 132 Cod Procedură Civilă, cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.
Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar cu respectarea principiului disponibilității prevăzut de art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dovada acestei calificări este configurată de chiar criticile din recursul declarat.
Având în vedere că instanța de fond a reținut că reclamantul nu este îndreptățit la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, neîndeplinind cerințele impuse de acest act normativ, Curtea nu poate primi nici susținerile din recurs în sensul că pentru ipoteza abrogării acestui act normativ se impunea ca instanța de fond să procedeze la aplicarea altor norme legale.
Mai mult, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant M. F. împotriva sentinței civile nr.825/23.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 09.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
I. A. G.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/ 28.01.2014
--------------------------------------------
T.B-Secția a V-a Civilă – S.V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 5/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 492/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
