Legea 10/2001. Decizia nr. 522/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 522/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 522/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.522

Ședința publică din 26.03.2014

Curtea constituită din:

Președinte - M. G. R.

Judecător - A. DorisTomescu

Judecător - I. A. H. P.

Grefier - E. C.

- XX -

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți P. F. și P. Ș., împotriva sentinței civile nr.1688 din 02.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București, prin Primarul General și cu intimata reclamantă S.C. R. G. Invest S.A.

Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocatul Toia P. în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți P. F. și P. Ș., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic I. M. în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar; lipsește intimata reclamantă S.C. R. G. Invest S.A.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:

Părțile prezente, prin reprezentanți, arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocatul recurenților reclamanți P. F. și P. Ș. solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru judecare pe fond.

Susține că în mod formal nu a fost invocată excepția prematurității, dar soluția primei instanțe este întemeiată pe acest aspect. Solicită, așadar, respingerea excepției prematurității invocate implicit prin considerentele sentinței recurate, având în vedere că s-a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr.165/2013.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rol înainte de . noii legi, fiind întemeiată pe prevederile Legii nr.10/2001, în vigoare la acel moment și motivată de refuzul entității notificate de a soluționa cererea reclamanților. În acest sens, invocă decizia nr.20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Art.4 din Legea nr.165/2013 stabilește că acest act normativ se aplică inclusiv proceselor aflate pe rolul instanțelor, dar interpretarea corectă a acestei norme este în sensul că noua lege se aplică numai în ceea ce privește procedura de stabilire a măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor îndreptățite care au formulat notificare în termen legal.

Solicită, în concluzie, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul General solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

Dacă, totuși, se va aprecia că instanța de fond a constatat prematuritatea acțiunii, solicită a se reține pricina pentru evocarea fondului, având în vedere că la tribunal au fost deja administrate probe.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2012, pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._ , reclamanții P. F., P. Ș. și S.C. R. G. INVEST S.A., au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și S. R. prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD), pentru ca în contradictoriu cu aceasta și pe baza probelor administrate la dosar, să fie pronunțată o hotărâre, prin care:

- să se soluționeze pe fond notificările nr. 120/29.01.2002, nr. 146/31.01.2002 și nr. 424/11.02.2002 privind imobilul situat în București. ., sector 3, format din format din teren în suprafață de 1100 mp și construcție în suprafață construită desfășurată de 125,42mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau in echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiza, pe baza standardelor internaționale de evaluare;

- să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarele nr._, nr._ și nr._ aferent notificărilor nr. 120/29.01.2002, nr. 146/31.01.2002 și nr. 424/11.02.2002 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;

În subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. art. 16 alin 2 din Legea 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, solicită să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.

În situația admiterii petitului principal din cerere, să fie obligat S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București

- Obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea cererii formulate reclamanții au arătat că prin notificările transmise prin executor judecătoresc sub nr. 120/29.01.2002, nr. 146/31.01.2002 și către Primăria M. București București, notificări ce fac obiectul dosarului nr._ (conexat cu dosar nr._ și nr._), au solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 3, preluat în mod abuziv și compus din teren în suprafață de 1100 mp și construcție.

Întrucât cele 3 notificări privesc același imobil, documentele transmise urmând a fi analizate împreună, au solicitat Primăriei Municipiului București conexarea celor două dosare (nr._, nr._ și nr._), la numărul_.

Imobilul, compus din teren în suprafață de 1100 mp și construcție, a fost dobândit de autorul reclamanților B. G. prin moștenire de la părinții săi și stăpânit de acesta fără acte de proprietate, în baza posesiunii de fapt. În anul 1948 autorul B. G. zis C. a decedat, fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 238/30.05.1958 în baza căruia au rămas moștenitoare legale C. R., în calitate de soție supraviețuitoare pentru cota de 1/4 și P. I., în calitate de fiică, pentru cota de 3/4 din întreaga masă succesorală.

În anul 1977 a decedat autoarea acestora C. R., dar nu a fost întocmit certificat de moștenitor după aceasta, așa cum reiese din adresa nr. C978/06.02.2009 a Camerei Notarilor Publici București, dovada calității de moștenitor făcându-se cu actele de stare civilă.

În anul 1999 a decedat și mama reclamanților și a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 68/14.07.2003 în baza căruia au rămas moștenitori P. F., P. Ș., dar și P. V. - C. în calitate de nepot de fiu predecedat și E. A. în calitate de fiu (decedat la data întocmirii certificatului de moștenitor), fiecare pentru câte o cotă de 1/4 din întreaga masă succesorală.

Prin urmare, având în vedere faptul că P. F. și P. Ș. sunt singurii care au depus notificare în baza legii nr. 10/2001, sunt singurele persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, situat în București, ., sector 3, în baza art. 4, pct. 4, din Legea nr. 10/2001 care prevede: "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire".

Autorii reclamanților P. I., C. R. și P. V. au stăpânit acest imobil până în anul 1973, când, prin nr. 304/19.05.1973 a fost expropriat și trecut în mod abuziv în proprietatea statului.

Așa cum reiese din rolul agricol anexat la dosar, pe anii 1951-1963 emis de Sfatul Popular al Raionului T. V., autoarea acestora C. R. a avut în proprietate teren intravilan în suprafață de 1500 și construcție din București, ., ulterior devenită ., Sector 3 (așa cum reiese din adresa_/6571/17.06.2010 a Primăriei Municipiului Serviciul Nomenclatură Urbană).

În urma exproprierii s-au acordat despăgubiri, așa cum reiese din adresa nr. 5438/13.03.2007 a Administrației Fondului Imobiliar în valoare de 20.653 lei din care pentru construcția în suprafață de 125,42 mp a fost încasată suma de 18.653 lei, iar pentru terenul în suprafață de 800 mp, suma de 2000 lei.

În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 03.02.2012 au depus la dosar toate documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care au făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai are alte acte de depus, respectiv până la data de 04.04.2012. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să îi fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2002 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 03.02.2012 nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă)1. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

M. București le încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. In acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.

Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Referitor la capătul 2 de cerere, arată că, din formularea dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005 rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. In absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Instanța civilă este competentă conform art. 17 din C. proc. civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul acesta instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C. proc. civ.)

Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

Art. 16, alin 21 din cap.V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul CCSD, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, ori speța de față, "~ notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către CCSD ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului său, întârziere care m-a determinat să mă adresez instanțelor de judecată și în prezent, și m-ar lipsi de o protecție efectivă a dreptului.

Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. l din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care solicită să fie găsite soluții pentru o rezolvare rapidă

Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

Reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.

Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, a apreciat asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.

In ceea ce privește calitatea procesuală a S.C. R. G. INVEST S.A., solicită să se constate că aceasta este dovedită prin Contractul de cesiune nr. 430/28.03.2012, prin care P. F. și P. Ș. au cesionat cotă-parte din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent ce li se vor acorda pentru imobilul din București, ., sectorul 3, obiect al Notificărilor nr. 120/29.01.2002, nr. 146/31.01.2002 și nr. 424/11.02.2002. În calitate de cesionar, are interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu societatea.

In drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap.V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

La termenul din 12.09.2012 reclamanții au precizat că renunță la capătul 3 al cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu CCSD.

Față de această precizare, tribunalul nu s-a mai pronunțat asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare de CCSD.

Prin sentința civilă nr.1688/02.10.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea.

A reținut instanța că prin notificările transmise prin executor judecătoresc sub nr. 120/29.01.2002, nr. 146/31.01.2002 și către Primăria M. București București, notificări ce fac obiectul dosarului nr._ (conexat cu dosar nr._ și nr._), au solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 3, preluat în mod abuziv și compus din teren în suprafață de 1100 mp și construcție.

Având în vedere că cele 3 notificări privesc același imobil, documentele transmise urmând a fi analizate împreună, au solicitat Primăriei Municipiului București conexarea celor două dosare (nr._, nr._ și nr._), la numărul_.

În anul 1948 autorul B. G. zis C. a decedat, potrivit certificatului de moștenitor nr. 238/30.05.1958 în baza căruia au rămas moștenitoare legale C. R., în calitate de soție supraviețuitoare pentru cota de 1/4 și P. I., în calitate de fiică, pentru cota de 3/4 din întreaga masă succesorală.

Conform certificatului de moștenitor în anul 1977 a decedat autoarea acestora C. R. așa cum reiese din adresa nr. C978/06.02.2009 a Camerei Notarilor Publici București, dovada calității de moștenitor făcându-se cu actele de stare civilă.

Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 430/28.03.2012, P. Ș. și P. F. transmit către S.C. R. G. Invest S.A. 20% din drepturile la măsuri reparatorii sau după caz, dreptul la restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 3.

Prin adresa 5438/07.03.2007, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar a arătat că imobilul din București, ., sector 3, a fost expropriat și a trecut în proprietatea Statului, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 304/1973 si este înscris în anexa nr. 1 poziția nr. 91 cu următoarele caracteristici: suprafața teren - 800,00 mp; suprafața construită - 125,42mp, iar ca proprietari: C. R., P. I. și P. V..

Referitor la situația despăgubirilor bănești, rezultă din registrul Serviciului financiar ( ce reprezintă o evidență de ordine interioară a fostului DGDAL), rezultă că suma evaluată a fost de 20.653 lei (nu se specifica pentru teren sau construcție) si încasata in baza borderoului nr. 2/09.01.1973.

În concluziile la raportul de expertiza întocmit în cauză se arată că suprafața terenului ce face obiectul notificării situat în .. 19 Sector 3 este de 1100mp.Vecinătățile terenului în cauză reconstituit sunt următoarele: la nord cu parcarea pe 6,88m; la est cu parcare intern pe 9,89; apoi cu spațiu verde pe 8,20m; apoi cu construcția/ blocul PM4 pe 43,27m; urmat de spațiu verde pe 4,37m; apoi cu teren de joaca pentru copii pe 13,76m; apoi cu trotuarul străzii Prevederii pe 1,74m; apoi cu spațiu verde cu pomi si stâlpi electrici pe l,44m si cu parcajul stradal pe 2,38m; la sud cu .,31 m; la sud-vest cu terenul de joaca pentru copii, parcare, spațiu cu pomi si trotuar pe 21,08m; la nord-vest cu parcare din blocurile PM4 si PM3 pe 60,75m.

S-a apreciat că terenul nu este liber. Terenul este ocupat parțial de construcția permanenta a blocului PM4 cu S+8Etaje înconjurat de trotuarul de protecție de 0,8m lățime. De asemenea, terenul este afectat parțial de lucrări de utilitate publică, rețele subterane / supraterane, servituți de trecere (alee si trotuare) mai nou terenul de joacă pentru copii amenajat pe spațiul verde situat de la blocurile PM3, PM4 până la .> Până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către intimată, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.

S-a mai reținut că, în cauză, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă, au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, precum și a preluării imobilului de către stat, dar raportat la dispozițiile art. 4 și 33 din Legea 165/2013, tribunalul nu poate obliga pârâtul la emiterea unei dispoziții, astfel că, pe cale de consecință, cererea este neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs reclamanții P. F. și P. Ș., criticând-o ca fiind nelegală, încălcând principii fundamentale de drept (neretroactivitatea legii) prin aplicarea greșită a dispozițiilor Legii 10/2001, și a Legii 165/2013.

Astfel, în ceea ce privește incidența în cauza dedusă judecății, a dispozițiilor art. 4. art. 33, 34 și 35, art. 1 alin (3) din Legea 165/2001, cu referire la termenele instituite prin aceste prevederi, precum si prevederile art. 4 care prevăd că dispozițiile Legii nr. 165/2013 se aplică și proceselor aflate pe rolul instanțelor, recurenții arătă că prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul tribunalului, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, fiind introdusă sub imperiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 și nu în ultimul rând a Deciziei nr.XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenții – reclamanți susțin că au procedat la învestirea instanței, raportat la dispozițiile legale în vigoare Ia acel moment (12.11.2012) având în vedere nepăsarea autorităților care au depășit termenele legale care condiționau soluționarea notificării la data introducerii cererii, autorități care, învestite fiind cu soluționarea notificării în anul 2001, a refuzat să soluționeze notificarea până în prezent.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. XX/2007 că instanțele de judecată pot proceda la soluționarea pe fond a notificărilor și a statuat că . sunt aplicabile disp. art. 25 din Legea 10/2001, raportat la obligația pe care o au entitățile învestite cu soluționarea notificării în conformitate cu disp. art. 26 din aceeași lege specială de reparație.

Din această perspectivă, la momentul introducerii acțiunii prin care solicitam instanței soluționarea notificării, termenul de 60 de zile fusese depășit-de altfel nici în perioada următoare pârâtul nu a emis Dispoziția-, astfel încât interesul reclamanților era născut, actual și legitim. De asemenea, soluționarea notificării pe cale judiciară nu era condiționată de alte termene sau proceduri prealabile, astfel încât nu se putea invoca o prematuritate a cererii.

Totodată, este evident că, prin introducerea cererii de chemare în judecată reclamanții au ales modalitatea permisă de lege (Decizia XX/2007 a ÎCCJ) pentru soluționarea notificării, înțelegând să nu mai insiste în procedura administrativă.

Legea nr. 165/2013 stabilește prin art. 33-34, termene în interiorul cărora se pot soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, dar nu abrogă disp. art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, singurul element de schimbare fiind modificarea art. 31 referitor la recalcularea valorii acțiunilor în raport de măsurile instituite de Legea nr. 165/2013. Ca lege specială, reglementează „măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist", altfel spus stabilește modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii ce se vor acorda persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu disp. Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată-trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege atunci când se stabilește modalitatea de despăgubire, fiind singurul mecanism posibil de despăgubire.

Astfel, în raport de obiectul principal al cererii reclamanților - soluționarea notificării prin recunoașterea calității lor de persoane îndreptățite și a posibilităților de restituire -, Legea nr. 165/2013 poate avea incidență doar pe aspectul stabilirii modalității efective de despăgubire, chestiune care ține de dreptul substanțial, nefiind astfel o lege de procedură judiciară. De altfel, termenele stabilite prin această lege sunt aplicabile în procedura administrativă.

Interpretarea separată a art. 4 din Legea 165/2013, raportat la însăși domeniul de aplicare a legii, astfel cum este definit în titlu („măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in România"), impune aplicabilitatea acestor dispoziții legale doar în procesul de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, respectiv procedurilor de stabilire a măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor ale căror cereri au fost formulate și depuse în termenul legal.

Această interpretare este indusă și de faptul că nici una din dispozițiile Legii 10/2010 nu a fost abrogată sau modificată, înțelegând prin aceasta că dispozițiile art. 25 din această lege rămân în continuare aplicabile, astfel că în procedura administrativă, obligativitatea unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din Legea 10/2001, subzistă în continuare.

Cererea de chemare în judecată, aflată pe rolul tribunalului din anul 2012, a avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării originare, iar faptul că în curs de judecată a fost adoptată Legea 165/2013, care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condițiile art. 4 din această nouă lege, răstoarnă principiul fundamental al nerectroactivității legii.

Doctrina prezintă neretroactivitatea legii ca fiind una din principalele exigențe ale principiului securității juridice în statul de drept. Astfel, s-a reținut că, prin consacrarea sa constituțională, principiul neretroactivității legii a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare. Neretroactivitatea legii constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și siguranței persoanei.

Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Acest principiu de drept, consacrat în alin 2 al art. 15 din Constituție, este legat de o incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, aplicarea sa împiedicând și sancționând în același timp acțiuni deviante, contrare ordinii de drept, care ar permite unei legi să producă efecte retroactiv, pentru fapte si situații care fac obiectul unor judecăți promovate în temeiul unei legi vechi.

În aceste condiții, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o în cadrul ordinii de drept în vigoare, anterioară intrării în vigoare a unei legi care reglementează o altă conduită, în condițiile în care nu putea să prevadă o reglementare viitoare de către legiuitor.

Faptul că, în luna mai 2013 a intrat în vigoare Legea 165/2013 care stabilește la art.33 noi termene pentru entitățile învestite de lege cu obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2001, nu este de natură a „bloca" judecarea cererii de chemare în judecată promovată sub imperiul vechii legi - în vigoare și în prezent, ci doar de a stabili noi coordonate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii, prin raportare la modalitățile prevăzute de noua lege.

Preocuparea Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultată din Cauza A. și alții, este aceea a adoptării de urgență a unor „masuri cu caracter general care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză". Curtea nu recomandă măsuri care să încalce principii fundamentale de drept sau drepturi constituționale ci doar apreciază că este imperativ ca S. să ia măsuri eficiente care să deblocheze procedurile de restituire și de acordare efectivă a măsurilor reparatorii.

In aceste condiții, tribunalul nu expune argumentele juridice care să motiveze respingerea unei acțiuni înregistrată pe rolul instanței sub incidența unei legi în vigoare, ca „devenită prematură" urmare apariției unei legi care nu prevede modificări procedurale pentru judecarea cererilor de chemare în judecată.

Soluționarea notificării pe cale judecătorească, astfel cum au solicitat reclamanții prin cererea lor, se poate face în temeiul Legii 10/2001 sub aspectul recunoașterii dreptului, urmând ca acordarea efectivă a despăgubirilor pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură să se dispună în raport de Legea 165/2013

Prin urmare, o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii reclamanților de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de legislația în vigoare la momentul introducerii cererii - respectiv Legea nr. 10/2001, neabrogată, și Decizia XX/2007 a ICCJ. Cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile legale care nu fac obiectul modificării sau abrogării prin Legea nr. 165/2013, motiv pentru care, în opinia recurenților – reclamanți, excepția prematurității este neîntemeiată.

Având în vedere motivele expuse, recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei la instanța de fond pentru continuarea judecății.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

Cu titlu preliminar, trebuie observat că, deși prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, arătând în cuprinsul considerentelor că o apreciază neîntemeiată, aspect pe care l-a omis însă în dispozitiv, nu se poate reține că s-a realizat o analiză efectivă a cererii și care s-a finalizat cu o soluționare pe fond a pretențiilor reclamanților.

O astfel de rezolvarea a acestor pretenții ar fi presupus o soluție prin care notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 să fie considerată ori întemeiată și stabilit dreptul notificatorilor la măsuri reparatorii (prin echivalent ori în natură) în condițiile prevăzute de lege, ori neîntemeiată prin raportare la dispozițiile aceluiași act normativ, în situația în care reclamanții nu ar fi dovedit că sunt persoane îndreptățite la astfel de măsuri, că imobilul nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 ori în alte situații în care prevederile aceleiași legi ar fi oprit acordarea de măsuri reparatorii.

Or, o soluție de respingere a cererii de chemare în judecată pentru considerentul că, deși reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, precum și faptul că imobilul a fost preluat de stat de la autorii acestora, totuși notificarea nu poate fi soluționată în sensul obligării autorității administrative la emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, deoarece se opun dispozițiile art. 4 și 33 din Legea nr. 165/2013, nu se încadrează în niciuna din variantele arătate. Referirea pe care instanța a făcut-o la prevederile art. 33, ce instituie noi termene de soluționare în procedura administrativă a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit cu care actul normativ nou se aplică cererilor de restituire nesoluționate până la . legii, nu poate să fundamenteze decât concluzia potrivit cu care solicitarea cu care reclamanții au învestit instanța, de soluționare a notificării, a fost considerată prematură și respinsă pentru acest motiv.

Față de cele arătate până la acest punct, Curtea constată că se impune a analiza criticile aduse de recurenți hotărârii primei instanțe prin raportare la soluția de prematuritate adoptată de aceasta, susținerile recurenților privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 fiind fondate.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată de la data de 06.04.2012, reclamanții au solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și analiza în fond a cererii de restituire formulate de aceștia conform Legii nr. 10/2001. Trebuie observat că acest din urmă act normativ era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că Legea nr. 165/2013 a întrat în vigoare la data de 20.05.2013.

Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamanților de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificările adresate pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.

S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.

Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.

Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificările formulate de reclamanți nu au fost soluționate de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa unsprezece ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.

În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 02.10.2013.

În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul Cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”

Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.

Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.

Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.

Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune, în contextul celor anterior reliefate - nu a fost înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.

În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.

În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.

Tocmai de aceea, textul de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.

Așa fiind, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că în mod greșit s-a apreciat de către prima instanță că nu poate proceda la soluționarea notificărilor ca urmare a instituirii termenelor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013, dimpotrivă, cererea reclamanților sub acest aspect fiind justificată, așa cum s-a arătat, de omisiunea autorității administrative de a da o soluție notificărilor formulate.

Ca atare, constatând că, în raport de cele arătate, recursul este fondat, Curtea îl va admite și, în temeiul art. 312 alin. 2 C.pr.civ., va casa sentința recurată, urmând ca, față de împrejurarea că prin hotărârea pronunțată prima instanță a lăsat nesoluționat fondul cauzei, să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți P. F. și P. Ș. împotriva sentinței civile nr.1688/02.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și cu intimata – reclamantă . SA.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 26.03.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.

GREFIER

E. C.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

2 ex./05.04.2014

TB-S.3 – I.N.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 561/2014. Curtea de Apel...		Grăniţuire. Decizia nr. 567/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 522/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 522/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI