Pretenţii. Decizia nr. 5/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 5/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2014 în dosarul nr. 5/2014

Dosar nr._ (_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILA NR. 5

Ședința publică de la 9.01.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - I. A. G.

M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul D. B..

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul - pârât S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE, și de recurentul M. P. - P. DE PE L. TRIBUNALUL BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1619 din 23.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. I. A. și cu intimații-intervenienți S. M. I. și S. A. T. (ca moștenitori ai defunctei D. A. M.).

P. are ca obiect: pretenții - despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Manzini C. în calitate de reprezentant al intimatului - reclamant M. I. A. și intimaților intervenienți S. M. I. (prezentă personal) și S. A. T., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emisă de Baroul București, lipsind recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosarul cauzei prin serviciul registratură, la data de 17.12.2013, intimatul - reclamant a depus întâmpinări la recursul formulate de recurenți, la care sunt anexate o . acte și împuternicirea avocațiale nr._/2013 emisă de Baroul București, care au fost comunicate și la data de 07.01.2014, a depus declarații notariale.

Curtea procedează la legitimarea intimatei - interveniente S. M. I. cu pașaport nr._, după care acordă cuvântul în dezbaterea probatoriului.

Reprezentantul intimaților solicită administrarea probei cu înscrisuri, respectiv actele atașare respectiv declarațiile date din care rezultă că nu s-au primit niciun fel de despăgubiri nici în baza 10/2001 și nici a Legi nr. 247/2005.

Reprezentantul Ministerului P. având cuvântul arată că nu se opune la administrarea probei cu înscrisuri solicitată de intimații.

Curtea, în baza art. 305 c.pr.civ., încuviințează proba cu înscrisuri, respectiv actele depuse de părți, după care având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Reprezentantul Ministerului P. arată că sentința Tribunalului București a fost criticată pentru următoarele aspecte:

Arată că la momentul condamnării în baza sentinței penale nr. 1067/1950, imobilul pentru care se solicită a fi acordate despăgubiri, nu se mai afla în posesia efectivă a autorului reclamantului, ca urmare a rechiziționării. Menționează că la dosar trebuia să se găsească procesul verbal de punere sub sechestru a bunului sau procesul verbal de confiscare a acestuia, acte care nu sunt depuse, motiv pentru care nu a fost făcută dovada certă a faptului că bunul a fost confiscat ca urmare a sentinței de condamnare.

De asemenea în cauză nu a fost efectuat un raport de expertiză, fiind depusă la dosar doar o expertiză extrajudiciară, iar instanța a stabilit despăgubirile pe baza obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice, printr-o adresă, rezultând suma de 2.253.414 lei. Arată că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că prin sentința civilă nr. 497/2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a anulat ordinul Ministerului Finanțelor Publice și a fost obligat acesta la emiterea unui nou ordin prin care să fie acorde reclamanților despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 6.650 mp. situat în Snagov.

Față de cele de mai sus solicită admiterea recursului formulat de instituția pe care o reprezintă, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru lămurirea tuturor aspectelor arătate.

Cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât solicită admiterea acestuia, având în vedere că motivele de recurs formulate vizează aceleași aspecte.

Apărătorul intimatului - reclamant și al intimaților - intervenienți cu privire la recursul formulat de recurentul M. P. solicită respingerea acestuia ca inadmisibil. Arată că în opinia sa cele două motive așa cum au fost formulate, sunt motive de netemeinicie și nu de nelegalitate, deoarece la dosarul cauzei trebuia să fie depus procesul verbal de punere sub sechestru pe bunurile proprietatea autorului părților pe care le reprezintă sau procesul verbal de confiscare. Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, respectiv faptul că în cauză nu s-a procedat la efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească valoarea despăgubirilor, arată că în opinia sa, și acesta este un motiv de netemeinicie, care nu poate fi primit în condițiile codului de procedură civilă, incident și aplicabil în cauză.

Menționează că în cazul în care instanța va trece peste această cerere și va considera că motivele invocate sunt motive de netemeinicie, solicită a se constata că, ce s-a încercat prin invocarea primului motiv, a fost faptul că nu s-a făcut dovada confiscării speciale. Consideră că în cauză a fost făcută această dovadă, respectiv dovada confiscării speciale, deoarece a fost invocată sentința penală de condamnare din 25.07.1950, care în partea finală dispune în mod expres, confiscarea totală a averii condamnatului, respectiv a autorului intimatului - reclamant și al intimaților - intervenienți. Arată că hotărârea judecătorească este un act autentic, iar potrivit art. 1173 c.civ. din 1864, în vigoare la data introduceri acțiunii, actele autentice fac dovada deplină împotriva oricui despre cele constatate în acest act autentic, deci în primul rând, hotărârea este un act autentic. În al doilea rând, hotărârea despre care a făcut vorbire, a rămas definitivă prin respingerea recursului, iar înlăturarea unei hotărâri nu se poate face decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege potrivit principiului legalității și nu se poate înlătura hotărârea judecătorească rămasă definitivă prin argumente colaterale, de genul că ar fi fost necesară depunerea la dosar a procesului verbal de sechestru.

Solicita ca pe acest aspect să se constate că, condamnarea de 20 de ani muncă silnică la care a fost supus autorul intimaților, a fost o condamnare politică, nu una economică care să impună, teoretic vorbind, instituirea unei măsuri asiguratorii printr-un sechestru asiguratoriu.

Cu privire la existența procesului verbal de confiscare, arată că la finele hotărârii de condamnare există o formulă executorie, iar hotărârea care a fost pronunțată la 25.07.1950, în condițiile de la acea vreme, este greu de presupus că nu ar fi fost pusă în executare. Precizează că respectivul proces verbal de confiscare s-ar afla în dosarul penal de condamnare, fiind în imposibilitate de a produce proba, făcând această dovadă.

Menționează că în cadrul probatoriului a solicitat și CNSAS-ul a produs toate documentele.

În cazul, în care s-ar presupune, ipotetic, că procesul verbal de confiscare nu ar fi existat în ciuda formulei executorii existente, fiind evident punerea în executare a hotărârii, iar împotriva unei hotărâri definitive, act autentic, să se poată spune că respectiva hotărâre să fie înlăturată, deși a fost pronunțată dar și confirmată prin respingerea recursului cât și prin decizia pronunțată în 1995 de Curtea Supremă de Justiție, prin care a fost admis recursul în anulare al Procurorului General al României, a casat hotărârea, a dispus achitarea post mortem a autorului intimaților și a înlăturat de asemenea măsura confiscării totale.

Arată că prin hotărâre de condamnare s-a dispus confiscarea totală a averii, fiind adevărat că anterior acesteia, imobilul a fost rechiziționat și fost predat ca și cadou, autorității ocupante de la acea vreme, cu tot ce se afla în acesta.

Menționează că dacă s-ar acredita ideea că respectivul imobil ar fi fost naționalizat, se pune întrebarea ce s-a întâmplat și cu celelalte bunuri, dincolo de argumentele de act autentic a hotărârii judecătorești. Arată că printr-un act de naționalizare practic se pot prelua și trece în patrimoniul statului numai bunurile imobile iar Decretul nr. 92/1950 prevedea posibilitatea preluării și treceri în patrimoniul statului numai și exclusiv a bunurilor imobile.

Arată că cele menționate mai sus este încă un argument de respingere a recursului.

În continuare arată că autorul intimaților, a fost un intelectual, un profesionist și a fost mâna dreaptă a lui I. M., era medic chirurg eminent în România, cu studii la Viena și la Budapesta, în afara activității politice avute, căruia la moarte i s-au tăiat picioarele și este înmormântat într-o ladă de aprozar, așa cum rezultă din probele de la dosar. Arată că nu numai că era un intelectual, exceptat de la rigorile Decretului nr. 92/1950, dar era și pensionat la data preluării imobilului cât și la data intrării în vigoare a decretului mai sus menționat, fiind emis la data de 19.04.1950, iar la data de 20.04.1950 a fost publicat. Menționează că dacă la 20.04.1950 decretul a intrat în vigoare, iar hotărârea de condamnare a fost dată la 25.07.1950, nu poate să creadă că instanța militară de la acea vreme, să nu fi făcut a verificări în acest sens.

Cu privire la al doilea argument, deoarece s-a făcut vorbire de faptul că în cauză nu s-a procedat la efectuarea unui expertiză care să stabilească valoarea despăgubirilor ce ar trebui acordate, arată că la dosarul cauzei se află un raport de expertiză, care în opinia sa, raportat la Ordonanța nr. 2/2000 care reglementează activitatea experților judiciari autorizați de către M. Justiției, o expertiză judiciară este cea care nu are nicio legătură cu orice cauza se află pe rolul instanței. Arată că în această situație această expertiza a fost făcută tocmai pentru a fi produsă și în a fost produsă în dosar, iar în opinia sa această expertiză este categoric o expertiză judiciară.

Mai arată că împotriva expertizei de la dosar nu a fost făcută nicio cerere de efectuat înlăturare a acesteia, de efectuare a unei alteia, fiind formulate în cauză doar niște obiecțiuni, care reprezintă o achiesare la respectivul raport, căruia i s-a recunoscut valoarea legală, dar nu este de acord cu unele aspecte, respectiv la câtimea despăgubirilor stabilite prin respectiva expertiză.

Arată că atâta timp cât nu a fost formulată o cerere expresă și explicită de înlăturare a expertizei, pe baze pertinente și atâta timp cât s-a acceptat fără echivoc expertiza de la dosar, adresa emisă și aflată la dosar reprezintă o analiză atentă a conținutului expertizei.

Menționează că în acest moment, în al doilea ciclu procesual nu se poate invoca pentru prima dată, aspectul privitor la expertiză, având dispozițiile legale - art. 316, 294 al. 1 și 108 al. 4 c.pr.civ.

Față de aspectele arătate solicită respingerea recursului formulat de P., ca nefondat.

Cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât arată că se invocă art. 304 pct. 7 și pct. 9 c.pr.civ.

Arată că potrivit recursului formulat art. 304 pct. 7 c.pr.civ., are două argumente, respectiv faptul că se spune că hotărârea recurată, nu este motivată. Față de acest aspect arată că o simplă examinare indică faptul că hotărârea este motivată, corect, legal și temeinic, prin raportare la condițiile de admisibilitate a unei acțiunii în baza Legii nr. 221/2009 cât și pe baza probatoriului efectiv administrat în cauză.

Al doilea aspect pe care îl susține privește faptul că recurentul - pârât nu face vorbire de motivele contradictorii sau străine de natura cauzei.

Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 c.pr.civ, se invocă că instanța de fond nu s-a preocupat să stabilească dacă imobilul proprietatea autorului intimaților a fost restituit sau dacă în cauză s-au acordate despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. Arată că a depus la dosar declarațiile date de părți, pe proprie răspundere, din care rezultă că până în prezent, nu s-au acordat și nu s-au primit nici un fel de despăgubiri.

Un alt argument în acest motiv, este cel privind faptul că intimații au făcut demersuri în baza Legii nr. 10/2001 care au fost finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin care a fost obligat M. Finanțelor la emiterea unui nou ordin. Arată că acest aspect care nu a fost contestat de intimați și nu au fost de rea credință.

Față de cele arătate solicită respingerea recursului formulat de recurentul - pârât.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03.09.2010 la Tribunalul București reclamantul M. I. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat să fie obligat la plata sumei de 950.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilul confiscat în baza sentinței penale nr.1067/25.07.1950 pronunțată de Tribunalul M. București hotărâre prin care bunicul reclamantului D. A. a fost condamnat la 20 de ani de detenție, 10 ani interzicerea unor drepturi și confiscarea totală a averii.

Reclamantul a arătat în motivarea acțiunii că este nepotul doctorului D. A., decedat în anul 1963 în Închisoarea Spital Văcărești, fost membru al P.N.Ț, membru al guvernului I. M., și că bunicul său a fost arestat pentru constituirea unui grup numit „Comitetul interimar”, care ar fi dorit răsturnarea guvernului comunist și a decedat în închisoare după 14 ani de temniță grea.

S-a mai arătat că la momentul arestării sale, acesta deținea în proprietate o casă cu 5 camere și un teren în suprafață de 6.650 mp. situate în județul I., . legătură cu care reclamantul a formulat cereri de restituire în baza Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, una dintre aceste cereri fiind respinsă pe motivul că imobilul se află în proprietatea statului, cealaltă nefiind soluționată până în prezent.

Au fost invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În cauză a fost formulată la data de 06.07.2010 o cerere de intervenție în interes propriu de către numita D. A. M. – fiica defunctului D. A., aceasta solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de autorul său prin sentința penală nr. 1067/25.07.1950 pronunțată de Tribunalul M. București, totodată să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri materiale în sumă de 950.000 euro, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea menționată.

Prin sentința civilă nr. 1974/18.11.2011 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ au fost respinse acțiunea introdusă de reclamant și cererea de intervenție în interes propriu depusă de intervenientă, ca fiind neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1598/04.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost admise recursurile declarate de recurentul reclamant și recurenta intervenientă care a decedat pe parcursul procesului și continuat de moștenitorii săi, astfel că sentința civilă nr. 1974/18.11.2011 pronunțată de Tribunalul București a fost casată în tot, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a reținut, în esență, că Legea nr. 211/2009 nu condiționează expres posibilitatea de obținere a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate fostului condamnat politic sau descendenților acestuia decât de împrejurarea constatării că o asemenea reparație s-a realizat deja prin aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a procedurilor speciale ulterioare prevăzute de Legea nr. 247/2005, avându-se în vedere, evident, împrejurarea că în domeniul legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv intră și „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist” (art. 2 lit.b din Legea nr. 10/2001).

Curtea a reținut totodată, prin raportare și la temeiul juridic al acțiunii în pretenții invocat de recurente, neconcordanța dintre dispozitivul sentinței recurate referitor la netemeinicia acțiunii și considerentele avute în vedere de instanță la adoptarea respectivei soluții, considerente din rezultă că tribunalul a reținut inadmisibilitatea demersului judiciar fundamentat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prin sentința recurată arătându-se expres că „acțiunile îndreptate împotriva Statului, prin M. de Finanțe prin care se urmărește obținerea de despăgubiri și care au ca temei de drept altele decât cele prevăzute de Legea 10/2001, sunt inadmisibile”.

S-au apreciat așadar fondate și criticile de recurs referitoare la incidența în speță a motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct.7 C.proc.civ., în condițiile în care prima instanță, respingând acțiunea ca neîntemeiată, nu a făcut nicio analiză a fondului în cererea de despăgubiri dedusă judecății – situația arătată mai sus echivalând cu nejudecarea în fond a pricinii.

S-a dispus astfel ca tribunalul să analizeze pe fond pretențiile recurenților, urmând a analiza în prealabil obiectul confiscării averii dispuse față de autorul acestora, și prin raportare la împrejurarea învederată prin acțiune că, anterior pronunțării hotărârii de condamnare ce poate atrage incidența Legii nr. 221/2009, prin Ordinul nr. 4913/1945 imobilul din Snagov a fost rechiziționat de Prefectura Poliției Capitalei, Comisariatul pentru Misiunile Aliate.

Ca urmare, cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._ .

Prin sentința civilă nr. 1619/23.09.2013 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă s-au admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. I. A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții S. M. I. (moștenitor al defunctei D. A. M.) si S. A. T. Ș. (moștenitor al defunctei D. A. M.), în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 2.253.414 lei cu titlu de despăgubiri materiale către reclamant și intervenienți.

Tribunalul a reținut că reclamantul M. I. A. este nepot de fiu al defunctului D. A., în timp ce intervenienta D. A. M. a fost fiica defunctului D. A..

S-a reținut că D. A. a dobândit în proprietate conform actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1929 de Tribunalul I. un teren în suprafață de 6.650 mp., situat în . Dobroiești, jud. I., pe acest teren fiind ulterior edificată o construcție având 5 camere, însă prin Ordinul nr. 4913/1945 imobilul din Snagov aparținând lui D. A. a fost rechiziționat cu începere de la data de 09.04.1945 de Prefectura Capitalei, Comisariatul pentru Misiunile Aliate.

Prin sentința penală nr. 1067/1950 pronunțată de Tribunalul M. București, autorul reclamantului și intervenienților a fost condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale, faptă incriminată de art. 209 partea a III-a Cod penal la 20 de ani de detenție, 10 ani interzicerea unor drepturi și confiscarea totală a averii, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 2846/03.08.1946 pronunțată de Curtea Militară de Casație și Justiție prin respingerea recursurilor ca nefondate.

Imobilul din Snagov, fostă proprietate a condamnatului D. A. a trecut în proprietatea U.R.S.S. în temeiul decretului emis la data de 12.03.1962 de Consiliul de Stat al R.P.R., prin autorizarea unui schimb de imobile.

A mai rezultat din înscrisurile aflate la dosar că numitul D. A. a decedat în anul 1963 în Închisoarea Spital Văcărești la data de 19 iunie.

Curtea Supremă de Justiție a pronunțat Decizia penală nr. 2821/17.11.1995 prin care a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al României împotriva sentinței penale nr. 1067/1950 pronunțată de Tribunalul M. București și deciziei penale nr. 2846/03.08.1946 pronunțată de Curtea Militară de Casație și Justiție, astfel că au fost casate aceste hotărâri, dispunându-se achitarea inculpaților printre care a figurat defunctul D. A., totodată fiind înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89 prevede la art. 1 alin. 1 că reprezintă condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945. Totodată la alin. 2 al art. 1 din Lege se arată că pentru anumite fapte expres nominalizate, condamnările pronunțate constituie de drept condamnări cu caracter politic, printre acestea figurând și fapta în legătura cu care s-a dispus condamnarea autorului reclamantei și intervenienților D. A. respectiv uneltire contra ordinii sociale, incriminată de art. 209 Cod penal, prin sentința penală nr. 1067/1950 pronunțată de Tribunalul M. București.

Or, în aceste circumstanțe, de vreme ce se prevede în mod expres în lege că fapta incriminată de art. 209 Cod penal reprezintă o condamnare cu caracter politic, instanța consideră că nu poate fi primit capătul de cerere prin care se solicită a se constata caracterul politic al condamnării aplicate defunctului D. A., cu atât mai mult cu cât prin Decizia penală nr. 2821/1995 pronunțată de Curtea Supremă a României au fost casate atât sentința penală nr. 1067/1950 pronunțată de Tribunalul M. București cât și decizia penală nr.2846/1946 dată de Curtea Militară de Casație și Justiție, dispunându-se achitarea inculpaților și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii.

Prin cererea de chemare în judecată și respectiv prin cererea de intervenție în interes propriu s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 950.000 euro pentru imobilul confiscat în timpul regimului comunist, prin sentința penală nr. 1067/1950 pronunțată de Tribunalul M. București.

Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 stabilesc că orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 06.03._89, precum și după decesul său, soțul sau descendenții până la gradul 2 inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legilor nr. 10/2001 sau 247/2005.

Așa după cum a rezultat din înscrisurile existente la dosarul cauzei, numitul D. A., la data arestării sale deținea în proprietate o casă cu 5 camere și un teren în suprafață de 6.650 mp., situate în ., cunoscută sub denumirea de „Vila Dr. A. D.”, terenul menționat fiind achiziționat de defunct potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1929 de Tribunalul I..

Conform Ordinului nr. 4913/1945, acest imobil a fost rechiziționat de către Prefectura Poliției Capitalei, Comisariatul pentru Misiunile Aliate, iar ulterior prin Decretul Consiliului de Stat al R.P.R. din data de 12.03.1962 imobilul a trecut în proprietatea U.R.S.S.

Instanța a considerat că sunt întemeiate solicitările reclamantului și intervenienților privind acordarea de despăgubiri referitor la acest imobil care a constituit proprietatea autorului lor - D. A., în cauză fiind îndeplinite cerințele prev.de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, întrucât măsura de confiscare a imobilului mai sus menționat a fost consacrată și finalizată în baza hotârării penale de condamnare nr. 1067/1950 pronunțată de Tribunalul M. București, sentință prin care s-a aplicat nu doar pedeapsa privativă de libertate de 20 de ani, ci și pedeapsa complementară a confiscării totale a averii condamnatului D. A., așa încât în raport de situația expusă nu poate fi primită susținerea conform căreia confiscarea bunului imobil s-ar fi realizat anterior potrivit Ordinului de rechiziție nr. 4913/1945, act care în realitate a reprezentat un prim pas în ceea ce privește deposedarea autorului reclamantului și intervenienților de averea sa, tocmai datorită convingerilor sale politice ce nu puteau fi acceptate în cadrul regimului comunist.

De altfel, după cum s-a decis de către Curtea Supremă de Justiție care a pronunțat Decizia penală nr. 2821/1995, în urma admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, cele două hotărâri penale de condamnare a numitului D. A. au fost casate dispunându-se achitarea inculpaților, totodată fiind înlăturată și pedeapsa complementară a confiscării averii, or, în aceste circumstanțe, apare evident faptul că măsura de confiscare a imobilului din . realizat în temeiul sentinței penale nr. 1067/1950 dată de Tribunalul M. București, rămasă definitivă.

Cu privire la valoarea imobilului supus măsurii de confiscare în regimul anterior instanța a apreciat că se impune a fi luată în considerare evaluarea expusă și acceptată de către pârât în cadrul obiecțiunilor făcute la raportul de expertiză tehnică existent la dosar (filele 226 - 227).

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București, recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 11.11.2013.

Prin recursul formulat de recurentul - pârât se solicită, in principal, casarea hotărârii atacate si sa trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, in subsidiar, modificarea in tot a hotărârii si respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

Invocându-se motivul de recurs prev. de art. 304 pct.7 Cod procedura civilă, se arată că, deși aparent considerentele ar indica o motivare amplă, argumentată, in ceea ce privește soluția de admitere in parte a acțiunii, in realitate, hotărârea conține referiri generice cu privire la caracterul politic al condamnării si la normele de drept care dau posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru prejudiciul material fără insa a se analiza in ce măsura cerințele legii se regăsesc întrunite in speță.

Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului ceea ce, în opinia recurentului, determină casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, "justiția a fost servită". Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Recurentul apreciază că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât nu a indicat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și care constituie temeiul soluției pronunțate.

Recurentul invocă, totodată, motivul prev. de art. 304 pct.9 Cod procedura civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, și dispozițiile art.3041 Cod procedura civilă, conform cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

In acest sens, recurentul susține că, fără a face nici un fel de referire la îndrumările date prin decizia de casare, respectiv decizia civila nr.1598/04.10.2012 pronunțata de Curtea de Apel București, instanța de fond retine ca in urma analizării materialului probator administrat in cauza, rezultă că autorul reclamantului si intervenienților a dobândit in proprietate un imobil situat in Lipia Bojdani, satul Dobroiesti, județul I. pe care a edificat o construcție, insa acestea au fost rechiziționate prin Ordinul nr.4913/1945, fiind confiscate ulterior prin sentința penala nr. 1067/1950 pronunțata de Tribunalul M. București. Opinează instanța ca nu poate fi primita susținerea conform căreia confiscarea bunului imobil s-ar fi realizat anterior, potrivit Ordinului de rechizitie nr.4913/1945, întrucât acest act, in realitate a reprezentat un prim pas in ceea ce privește deposedarea autorului reclamantului si intervenientilor de averea sa, tocmai datorita convingerilor sale politice ce nu puteau fi acceptate in cadrul regimului comunist.

Prin decizia de casare nr.1598/04.10.2012 pronunțata de Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a III a Civila si pentru cauze cu minori si familie s-a statuat ca in rejudecare se vor analiza pe fond pretențiile recurenților, analizând insa in prelabil obiectul confiscării averii dispuse fata de autorul acestora si prin raportare la împrejurarea învederată prin acțiune ca, anterior pronunțării hotărârii de condamnare, ce poate atrage incidența Legii nr.221/2009, prin Ordinul nr.4913/1945 imobilul din Snagov a fost rechiziționat de Prefectura Politiei Capitalei, Comisariatul pentru Misiunile Aliate.

Așadar, instanța de casare, după cum rezulta din cele expuse mai sus, nu a stabilit ca in speța sunt incidente dispozițiile Legii nr.221/2009 si ca se impune acordarea de despăgubiri ci a dat doar îndrumări care sa ajute la stabilirea situației de fapt, îndrumări care in opinia recurentului au fost interpretate greșit de instanța de fond, aceasta înțelegând nu să pună in discuție suplimentarea probatoriului administrat ci să soluționeze cauza in baza unor prezumții si ipoteze care sunt eronate, ceea ce face ca hotărârea pronunțata sa fie nelegala.

Raportat la decizia de casare apreciază ca instanța de fond nu a dat eficienta dispozițiilor art.129 alin.5 din Codul de procedura civila care statuează că „judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Întrucât norma reglementata in art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 apreciază că instanța de fond trebuia sa lămurească, după ce in prealabil analiza in ce măsura este incident acest text de lege in speța, daca in cauza nu s-au acordat masuri reparatorii in condițiile normelor legale mai sus invocate.

Așa cum rezulta din dosar, singurul demers in acest sens a fost făcut in primul ciclu procesual, Primăria Snagov fiind sesizată cu o adresa prin care i se solicita să comunice dacă s-a formulat notificare in temeiul Legii nr.10/2001 pentru imobilul in litigiu, in contextul in care prin acțiune s-a menționat că nu a fost adresata o notificare Primăriei Snagov ci Ministerului Finanțelor Publice, iar din actele dosarului rezulta că, inițial, notificarea a fost transmisă Prefecturii Județului I..

De asemenea, i se poate opune recurentului ca la rândul său nu a avut rol activ si ca nu a înțeles să producă acele probe care ar fi dovedit contrariul celor reținute de instanță, dar acest fapt nu se poate constitui . pârâtului, pentru ca

in opinia acestuia este maiimportantă aflarea adevărului si pronunțarea unei soluții juste. Mai mult, reclamantul este cel care trebuie sa producă probe care sa dovedească

pretențiile sale, insa atât reclamantul cat si intervenientii din cauza au

inteles sa omită, cu buna știința, ca imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu a fost notificat in temeiul Legii nr.10/2001, ca M. Finanțelor

Publice a soluționat notificarea si ca in urma contestației exercitate s-a

dispus emiterea unui nou ordin prin care sa se acorde masuri reparatorii in

condițiile legii speciale. Aceasta situație nu a fost cunoscuta nici de instanța

de fond si nici de cea de casare, ceea ce a condus la denaturarea situației

de fapt.

Consideră că aspectele puse in discuție de instanța de casare au fost lămurite anterior inițierii acestui litigiu printr-o hotărâre irevocabila, intrată in puterea lucrului judecat si care se prezumă a reflecta adevărul, hotărâre pe care, in temeiul art.305 Cod procedura civila înțelege să o depună in cadrul probatoriului cu înscrisuri.

Recurentul prezintă situația de fapt care, în opinia sa, trebuia reținută de instanță pe baza actelor din dosar, arătând că imobilul a intrat in proprietatea statului in baza Decretului nr.92/1950 fapt atestat de anexa la acest act normativ (poziția 41), aspect copnfirmat și de notificarea formulata de M. I. A. si D. A. M. in care se menționează in mod clar ca imobilul a fost preluat pe trei cai, respectiv a fost rechiziționat in 1945-1947, a fost naționalizat pe listele județului I. si a fost schimbat cu URSS in anul 1962.

Se arată că un proces verbal de confiscare putea dovedi care au fost bunurile ce au constituit averea condamnatului si care au făcut obiectul acestei masuri.ln lipsa acestuia sau a altei dovezi contrarii nu se poate susține ipoteza ca imobilul a fost preluat ca urmare a unei condamnări politice deoarece un act normativ, respectiv Decretul nr.92/1950 atesta preluarea imobilului ce a aparținut autorului reclamantului si intervenientilor, iar aceasta proba nu poate fi răsturnata de o prezumție.

Notificarea nr.829/2001 a fost soluționata in sensul respingerii motivat de faptul ca nu s-a făcut dovada calității de persoane îndreptățite in sensul legii speciale de reparatie.Astfel Ordinul nr,104/14.07.2010 emis de Ministerul Finanțelor Publice in soluționarea acestei notificări a fost supus cenzurii instanței de judecata, pe rolul Tribunalului Bucuresti-Sectia a IV a Civila fiind înregistrat dosarul nr._/3/2010 având ca obiect contestație Legea nr.10/2001.

In urma administrării probatoriului in cauza Tribunalul Bucuresti-Sectia a IV a Civila, a pronunțat sentința civila nr.497/17,03.2011 prin care a admis in parte contestația formulata de M. I. A. si D. A. M., a anulat ordinul atacat si a obligat Ministerul Finanțelor Publice sa emită un nou ordin prin care sa acorde reclamanților masuri reparatorii in condițiile legii speciale pentru imobilul teren in suprafața de 6650 mp situat in Snagov, in prezent proprietate a Federației R..lnstanta a respins pretențiile in ceea ce privește construcția edificata pe acest teren motivat de faptul ca nu s-au depus acte din care sa rezulte ca autorii lor au edificat pe teren construcții iar contestatorii au refuzat efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea imobilului.

Sentința civila nr.497/17.03.2011 pronunțata de Tribunalul Bucuresti-Sectia a IV a Civila, in dosarul nr._/3/2010 a rămas irevocabila prin respingerea recursului declarat de paratul Ministerul Finanțelor Publice.

Așadar suntem în prezenta unei hotărâri prin care se stabilește cu putere de lucru judecat faptul ca imobilul a fost mai întâi rechiziționat, iar ulterior naționalizat, titlul statului fiind Decretul nr.92/1950, că M. I. A. si D. A. M. au calitate de persoana îndreptățită și că beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de lege.

Faptul ca imobilul nu a făcut obiectul confiscării rezulta nu numai din notificarea formulata dar si din întâmpinarea depusa de reclamanții din cauza de mai sus in faza procesuala a recursului.

In opinia recurentului este evidentă reaua credință a reclamantului si intervenienților care încearcă să acrediteze ideea unei preluări a imobilului ca urmare a hotărârii de condamnare, deși existau hotărâri judecătorești care constatua preluarea imobilului ca urmare a naționalizării si mai mult, chiar argumentele lor au fost pana acum in același sens, susținând preluarea ca urmare a naționalizării si nu a condamnării politice a autorului lor.

Chiar daca ne-am afla in ipoteza unei preluări a imobilului ca urmare a unei hotărâri de condamnare tot nu s-ar putea acorda despăgubiri pentru prejudiciul material in condițiile stipulate de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.22V2009 ținând cont ca exista o alta hotărâre judecătoreasca ce consfințește dreptul reclamantului si intervenientilor la masuri reparatorii.Faptul ca pana acum aceștia nu au înțeles sa-si exercite drepturile in sensul de a solicita punerea in executare a acesteia pana la acest moment nu înseamnă ca au înțeles sa renunțe la beneficiul astfel obținut putând oricând sa se adreseze cu astfel de cerere, situație ce ar insemna o dubla reparație, in temeiul Legii nr.221/2009 si in temeiul Legii nr.10/2001.

Faptul ca reclamantul si intervenientii nu acționează cu buna credința rezulta si din faptul ca au inteles sa deruleze cele doua proceduri in paralel, situație ce rezulta atât din prezentul dosar cat si din dosarul nr._/3/2010 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civila, ceea ce denota încercarea acestora de a obține o dubla reparație pentru imobilul in litigiu.

Prin motivele de recurs formulate de recurentul M. P. se arată că hotărârea este nelegala si netemeinică sub aspectul greșitei acordări a despăgubirilor materiale solicitate prin acțiune.

Se susține astfel că, având in vedere că la momentul condamnării prin sentința penala nr. 1067/25.07.1950, imobilul ce face obiectul prezentei cereri de despăgubiri nu se mai afla in posesia efectiva a numitului D. A. ca urmare a rechiziționării, insa era obiect al proprietății acestuia, la dosarul prezentei cauze trebuia să se afle fie procesul verbal de punere de sechestru pe bunurile propietatea autorului reclamantului si intervenientilor, in vederea executării măsurii confiscării, fie chiar procesul verbal de confiscare in baza sentinței penale mai sus mentionate .Nici unul dintre aceste acte nu a fost depus, astfel ca nu se face dovada certa ca bunul a fost confiscat ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penala nr. 1067/1950.

De asemenea, in cauza nu s-a procedat la efecuarea unei expertize care sa stabilească valoarea despăgubirilor ce ar trebui acordate in temeiul disp. art 5 alin. l lit. b din Legea nr. 221/2009 . Tribunalul obligând la despăgubiri conform celor inserate de Ministerul Finanțelor Publice . care formula obiectiuni la un raport de expertiza tehnica extrajudiciara depus de părți in dosarul nr._ si in care preciza că, in urma concilierii celor doua metode de evaluare folosite de expert, ar rezulta valoarea de piața a terenului reținută de tribunal.

Din verificările intreprinse ca urmare a precizării făcute de parti in acțiune ca una din cererile formulate in baza Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, au rezultat următoarele: prin sentința civila nr. 497/17.11.2011 pronunțata in dosarul nr._/3/2010 . Tribunalul București, Secția a IV-a Civila a admis in parte contestația formulata de M. I. A. si D. A. M., a anulat Ordinul nr. 1041/14.07.2010 emis de Ministerul Finanțelor Publice si a obligat acest Minister sa acorde reclamanților masuri reparatorii in condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul teren in suprafața de 6650 m.p. situat in Snagov, in prezent proprietatea Federației R.. In rest, contestația a fost respinsa ca neîntemeiată. Această sentința a rămas definitivă si irevocabilă prin decizia civila nr. 1588/29.11.2011 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civila care a respins, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru acest motive, în baza disp. art.299, art. 304 pct.9 și art 312 C.pr.civ., solicită instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea hotărârii și, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru lămurirea tuturor aspectelor de fapt si de drept referitoare !a capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul pretins a fi fost confiscat prin hotărârea de condamnare a autorului reclamanților.

La data de 17.12.2013, intimatul-reclamant M. I. A. a depus întâmpinări formulate la recursurile formulate de recurentul-pârât, precum și de recurentul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București

La aceeași dată, intimații-intervenienți S. M. I. și S. A. T. au depus întâmpinări formulate la recursurile formulate de recurentul-pârât, precum și de recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București.

Prin întâmpinările formulate de toți intimații la recursul formulat de recurentul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, aceștia solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Se arată, în esență, că, în ce privește primul motiv de recurs fondat pe disp. art. 304 pct. 7 C.pr.civ., contrar celor susținute de recurent, hotărârea este motivata. Instanța de fond a indicat motivele de fapt si de drept care i-au format convingerea si care constituie temeiul soluției pronunțate. Mai mult decât atât, instanța de fond a motivat hotărârea recurata cu referire atât la condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni întemeiate pe disp. legii nr. 221/2009, cat si la probele administrate in cauza.

Astfel, instanța de fond pornește in motivarea sentinței recurate, chiar de la cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 5 alin.l lit.b din legea nr. 221/2009. Instanța a constatat că reclamantul și intervenienții au făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor cerute, in acest sens, de Legea nr. 221/2009.

Referitor la următorul motiv de recurs se susține că faptul confiscării imobilului in cauza prin sentința penala de condamnare rezultă din cuprinsul sentinței penale in cauza, nr. 1067 din 25 iulie 1950 dosar nr. 1120/1050 al Tribunalului M. București, Secția I-a, hotărâre definitive, din decizia de respingere a recursului împotriva acelei hotărâri de condamnare, care a confirmat intrutotul cele dispuse prin acea sentința, inclusiv cu privire la confiscarea totala a averii., precum și din dispozitivul deciziei penale nr. nr. 2821 din 17 noiembrie 1995, dosar nr. 1812/1995, al Curții Supreme de Justiție a României, care a admis recursul in anulare promovat de Procurorul General al României si a înlăturat, in mod expres si explicit, pedeapsa complimentară a confiscării averii.

Faptul confiscării rezulta si din încheierea de învestire cu formulă executorie a sentinței penale de condamnare, cunoscând ca o asemenea investire era necesara numai si exclusiv pentru executarea dispozițiilor referitoare la confiscarea averii.

In plus, bunicul intimaților era de profesie doctor in medicina, iar in sensul Decretului 92/1950 un intelectual profesionist. Art. 2 din Decretul nr. 92/1950, excepta, in mod expres si explicit, de la rigorile acestui act, intelectualii profesioniști și pensionarii, iar acesta vea vârsta de 65 de ani.

Se mai arată că, potrivit art. 11 din acest Decret nr. 92/1950, de aplicarea acestuia urma a se ocupa Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare, care, in fapt, trebuia a intocmi procese verbal individuale de preluare a fiecărui imobil in cauza. Pentru imobilul in cauza nu s-a întocmit, nu a existat si nu exista absolut nici un asemenea proces verbal de preluare.

Intimații susțin totodată că hotărârea invocată de recurent nu este o hotărâre de acordare directa de despăgubiri, ci o hotărâre prin care M. Finanțelor este obligat sa emită un ordin in acest sens, iar până în prezent. Ministerul Finanțelor Publice Publice nu a emis si cu atât mai puțin stabilit acele despăgubiri.

Cum acordarea despăgubirilor in baza legii nr. 221/2009 atrage de drept încetarea procedurilor de soluționare a notificărilor, si cum pana in prezent nu s-au acordat si cu atât mai puțin, primit despăgubiri, nu se poate susține si mai ales retine ca intervenientii, prin formularea acestei cereri in temeiul legii nr. 221/2009, urmăresc o dubla reparație.

Mai mult decât atât, urmare a acordării de despăgubiri in cauza, in temeiul legii nr. 221/2009, prin sentința recurata, a incetat de drept atât procedura notificării, cat si obligația Ministerului Finanțelor Publice de a mai emite acel ordin, care, oricum, nu avea de gând niciodată sa-l emită.

Se mai arată că nu au ascuns existența demersurilor făcute in baza Legii nr. 10/2001, in sensul lor existând acte la dosarul cauzei de care au făcut vorbire pe tot parcursul procesului, inclusiv in motivele de recurs, formulate in primul recurs, admis de Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civila, prin decizia nr. 1598 din 04.10.2012.

Prin întâmpinările formulate de intimații la recursul formulat de recurentul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, aceștia solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs, prin ambele întâmpinări se arată că toate actele legate de condamnare au fost obținute prin intermediul CNSAS, urmare a demersurilor făcute pe lângă aceasta instituție.

Sentința penala nr.1067 din. 25.07.1950 de condamnare a bunicului intimaților, din care rezulta condamnarea acestuia la pedeapsa confiscării intregii sale averi, a fost pronunțata la data de 25 iulie 1950, după adoptarea si . Decretului de naționalizare nr. 92/1950, care a fost adoptat si intrat in vigoare la data de 19.04.1950. Acest fapt probează dincolo de orice dubiu că, dacă imobilul in cauza ar fi fost naționalizat, nu s-ar mai fi dispus prin sentința de condamnare, confiscarea totala a averii.

Distinct de data pronunțării hotărârii de condamnare si de dispozitivul acesteia, sentința in cauza apare investita cu formula executorie si constituie titlu executoriu.

Este greu, daca nu imposibil de presupus, si mai ales de acceptat ca, după investirea sentinței de condamnare cu formula executorie, nu s-ar mai fi procedat la, sau ca s-a renunțat la, executarea silita a măsurii confiscării averii bunicului intervenienților, in condițiile de la acea vreme.

Se mai arată că decizia penala nr.2846 din 03.08.1951 a Curții Militare de Casație si Justiție, prin care s-a respins recursul autorului acestora, a păstrat absolut toate dispozițiile sentinței penale recurate, inclusiv cele referitoare la confiscarea totala a averii acestuia.

In al treilea rând, exista la dosarul cauzei decizia nr. 2821 din 17 noiembrie 1995, dosar nr. 1812/1995, a Curții Supreme de Justiție a României, prin care s-a admis recursul in anulare declarat de Procurorul General al României, si pe fond, s-a dispus achitarea .Prin aceeași hotărâre, s-a înlăturat, in mod expres si explicit, pedeapsa complimentară a confiscării averii. Daca pedeapsa complimentară a confiscării averii nu ar fi fost pusa in executare, nici Procurorul General si nici Curtea Suprema de Justiție, prin decizia mai sus menționata, nu s-ar fi pronunțat in sensul înlăturării acesteia.

Niciodată de la pronunțarea deciziei in cauza din 1995, nimeni, dar absolut nimeni, in afara procurorului de ședința care a formulat recursul in cauza, nu a susținut vreodată, timp de 18 ani, ca acea pedeapsa a confiscării totale a averii nu a fost pusa in executare. Pe de altă parte, daca imobilul in cauza ar fi fost naționalizat in baza Decretului nr. 92/1950, prin decizia penala mai sus menționata, ar fi trebuit sa se fi admis recursul pe acest aspect, si înlăturată măsura confiscării averii, constatandu-se ca aceasta a rămas fără obiect, urmare a actului de naționalizare.

In legătura cu lipsa procesului verbal de sechestru, este important a retine faptul ca nu întotdeauna măsura sechestrului asiguratoriu se instituie in faza de urmărire penala. In plus, absolut nici una din infracțiunile pentru care autorul meu a fost condamnat nu a fost o infracțiune economica prin care sa se fi adus vreun prejudiciu material statului roman, caz in care, teoretic, s-ar fi impus sau s-ar fi putut lua o asemenea măsura.

De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea si faptul ca, atât la data decretului de naționalizare cat si la data sentinței de condamnare, imobilul in cauza se afla in detenția si posesia unei instituții a unei autorități străine, putere ocupanta. In asemenea condiții, instituirea unui sechestru asiguratoriu pe acel imobil era si fără sens, intrucat acesta era ocupat si este ocupat si astăzi de o agentura a aceleași foste puteri străine de ocupație la acea vreme, URSS, astăzi Federația R..

Se mai arată că la dosarul cauzei există un proces verbal prin care intreg imobilul, cu absolut tot ce se afla in el, este preluat si predat acelei autorități. Deși acest proces verbal este din data de 27.05.1947, data anterioara hotărârii de condamnare a bunicului nostru, acele bunuri mobile nu au fost niciodată restituite acestuia, pentru ca in 1950 a intervenit hotărârea de condamnare la pedeapsa confiscării totale a averii acestuia.

Cum confiscarea dispusa prin sentința de condamnare in cauza a fost o confiscare a intregii sale averi, si cum nici unul din bunurile mobile luate nu i-a fost restituit, este aparent ca toate au fost reținute urmare a măsurii confiscării, iar nu ca urmare a naționalizării, care in toate cazurile a avut ca obiect numai bunurile imobile, iar nu si bunurile mobile.

Faptul ca imobilul in cauza a fost trecut in patrimoniul statului in baza sentinței de condamnare, iar nu in baza Decretului nr.92/1950 de naționalizare, rezulta si din excepțiile menționate in art. II la acest decret, care exceptau de la rigorile acestui act intelectualii profesioniști si pensionarii, iar la dosarul cauzei s-au depus si exista acte din care rezulta ca, la data adoptării Decretului nr. 92/1950, bunicul nostru era intelectual profesionist, medic, si in același timp pensionar.

Cu privire la motivul nr. 2 de recurs, se arată că, contrar celor susținute prin recursul declarat, o expertiza s-a efectuat de un expert tehnic autorizat de M. de Justiție, abilitat a efectua expertize judiciare imobiliare.

Faptul ca acea expertiza a fost o expertiza extrajudiciara, nu diminuează, cu absolut nimic, valoarea ei, in condițiile in care nici P. si nici Ministerul Finanțelor Publice nu a cerut înlăturarea ei, si efectuarea unei noi expertize judiciare.

Potrivit disp. art. 108 alin.4 C.pr.civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt.

Această cerere apare ca o cerere nouă, a cărei admisibilitate urmează a fi cenzurată prin raportare la disp. art. 316 si 294 alin.1 C.pr.civ.

Obiectiunile formulate de M. Finanțelor printr-un expert tehnic judiciar s-au limitat numai la cuantumul sau câtimea despăgubirilor ce trebuiesc acordate, cerând reducerea lor la jumătate din valoarea stabilita prin expertiza.

Curtea, în baza art. 305 C.pr.civ., a încuviințat proba cu înscrisuri noi în recurs pentru toate părțile, fiind depuse la dosar în copii certificate, sentința civilă nr. 497/17.03.2011 a Tribunalului București Secția a IV-a civilă decizia civilă nr. 1588R/29.11.2011 a Curții de Apel București Secția IV-a Civilă pronunțată în dos._/3/2010, încheierea din 26.01.2012 pronunțată în același dosar conform art. 281 C.proc.civ., contestația ce a format obiectul dos. nr._/3/2010 a Tribunalului București, ordinul nr. 104/14.07.2010 al M.F.P., respectiv, declarații autentificate ale intimaților că nu au primit despăgubiri pentru imobilul în speță.

Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:

Critica formulată de recurentul-pârât din perspectiva incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ. este nefondată.

Susținerea privitoare la nemotivarea hotărârii și neluarea în discuție a tuturor împrejurărilor de fapt și de drept invocate în cauză este contrazisă de conținutul hotărârii atacate, în care se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței și din care rezultă fără echivoc raționamentul instanței care poate fi examinat cu ușurință de către instanța de control judiciar.

Contrar celor afirmate de recurent, instanța a analizat probele administrate în cauză, iar împrejurarea că a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte poate fi cenzurată eventual prin prisma celorlalte critici formulate în cauză.

Analizând în continuare criticile aduse sentinței de același recurent prin raportare la prevederile art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

De asemenea, potrivit art. 5 alin.5 din aceeași lege, „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.

Prin urmare, textele legale prezentate condiționează expres posibilitatea de obținere a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate fostului condamnat politic sau descendenților acestuia de împrejurarea constatării că o asemenea reparație nu s-a realizat deja prin aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a procedurilor speciale ulterioare prevăzute de Legea nr. 247/2005, avându-se în vedere, evident, împrejurarea că în domeniul legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv intră și „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist” (art. 2 lit.b din Legea nr. 10/2001).

Se evită în acest mod o dublă reparație în ipoteza analizată, situație avută in vedere și de Decizia privind judecarea recursului în interesul legii nr. 6/2013 (publicată în Monitorul Oficial la 29.04.2013) – decizie obligatorie conform art. 3307 alin.4 C.proc.civ., prin care s-a statuat că ,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.

In raport de toate aceste prevederi legale incidente în prezenta cauză și de interpretările obligatorii date acestora prin decizia mai sus-menționată, Curtea constată că soluția dată cererii privind despăgubirile cuvenite pentru daunele materiale reclamate de intimații în speță este nelegală.

Astfel, Curtea constată că, în mod eronat, s-a reținut că autorului intimaților, D. A., i s-ar confiscat imobilul ca efect al hotărârii de condamnare invocate – sentința penală nr. 1067/26.07.1950 pronunțată de Tribunalul M. București Secția I, definitivă, prin respingerea recursurilor, prin decizia penală nr. 2846/7.08.1951 a Curții Militare de Casație și Justiție – în condițiile în care prin această hotărâre, deși i s-a aplicat pedeapsa complimentară a confiscării averii, nu s-a făcut nicio mențiune expresă privitoare la imobilul din ., și, ceea ce este mai important, anterior pronunțării respectivei hotărâri, același imobil fusese rechiziționat de către Prefectura Poliției Capitalei, Comisariatul pentru Misiunile Aliate, prin Ordinul nr. 4913/1945.

Conform adeverinței eliberate la 13.09.1947 de Serviciul de Central de rechiziții din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (fila 177 dosar fond) vila a fost rechiziționată pentru Comisia Aliată de Control, fiind la dispoziția acesteia de la 9.04.1945 până la 27.05.1947, dată la care vila a fost predată Direcției Comerțului Exterior Sovietic, existând în acest sens la dosar și procesul-verbal de predare (fila 175). Această adeverință a fost eliberată pentru a servi la „revendicarea drepturilor de chirie celui în drept”, împrejurare în raport de care s-ar putea reține că rechiziția ar fi trebuit să fie una temporară, preluare care, potrivit art. 8 alin.2 din Legea asupra rechizițiilor nr. 139/1940, conferea proprietarului dreptul la „plata unei chirii” și la „despăgubiri pentru stricăciunile ocazionate”.

Conform procesului-verbal de predare-primire din data de 27.05.1947 (fila 175 dosar fond), vila ar fi fost predată în baza unui nou ordin de rechiziție cu nr._/26.05.1947 (nedepus la dosarul cauzei), rechiziția fiind de această dată una definitivă, explicându-se în acest mod de ce dreptul la plata chiriei a fost limitat în timp la perioada mai sus-menționată.

Cu toate acestea, la data de 20.04.1950 a intrat în vigoare și Decretul nr. 92/1950, imobilul în litigiu fiind menționat ca făcând obiectul actului normativ de naționalizare – aspect recunoscut chiar prin notificarea formulată de M. I. A. și D. A. M., autoare a reclamanților, pe baza Legii nr. 10/2001, la data de 28.08.2001, notificare prin care au invocat rechiziția și naționalizarea ca temei al pretențiilor lor de recunoaștere și valorificare conform acestei legi speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv a calității de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren din ..

In același sens a fost emisă și Hotărârea nr. 7/18.06.1997de către Comisia județului I. pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (fila 111 dosar fond), hotărâre care ar fi fost validată, conform susținerilor notificatorilor, prin sentința civilă nr. 114/12.01.1998 a Judecătoriei B., rămasă definitivă și irevocabilă – aspect relatat și prin cererea de chemare în judecată din cauza de față.

In anul 1962 același imobil a intrat în proprietatea U.R.S.S., printr-un schimb de imobile cu S. R. autorizat prin Decretul Consiliului de Stat al R.P.R. nr. 163/12.03.1962.

Această succesiune a actelor de preluare a imobilului a fost avută în vedere prin sentința civilă nr. 497/17.03.2011 a Tribunalului București Secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1588R/29.11.2011 a Curții de Apel București Secția IV-a Civilă, în considerentele acestora reținându-se ca modalitate de preluare abuzivă a imobilului în perioada regimului politic comunist rechiziția urmată de naționalizare, prin Decretul nr. 92/1950.

Curtea constată însă că, contrar celor reținute anterior, inclusiv în ceea ce privește poziția reclamanților/intervenienților și, respectiv, a autorilor acestora exprimată anterior fată de modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, aceleași părți, intimații în cauză, înțeleg să combată criticile de recurs formulate de recurentul-pârât prin apărări care contrazic chiar împrejurările reținute prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile mai sus menționate, susținând în justificare pretențiilor lor întemeiate pe această nouă lege specială reparatorie că imobilul ar fi făcut obiectul preluării de către stat prin aplicarea pedepsei confiscării averii aplicată prin sentința penală nr. 1067/26.07.1950 pronunțată de Tribunalul M. București Secția I, afirmând chiar că bunicul lor, fiind un intelectual profesionist și pensionar la momentul naționalizării, era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 și nu se mai afla în posesia imobilului care ar fi fost predat de facto statului străin ocupant de la 27.05.1947. Se afirmă, totodată, că în acest mod s-ar explica de ce nu s-a mai întocmit un proces-verbal de preluare a imobilului în anul 1950, dar se susține, totuși, că nu s-ar putea pune la îndoială că imobilul a fost confiscat ulterior prin hotărârea penală de condamnare, întrucât aceasta a fost și învestită cu formulă executorie pentru se putea pune în executare dispoziția de confiscare a averii, inclusiv cu privire la imobilul respectiv, deși, instanța trebuie să remarce, că o atare aserțiune se împotrivește celuilalt argument al părților invocat împotriva tezei naționalizării, acela că imobilul nu se mai afla oricum în posesia celui condamnat și astfel nu se mai puteau efectua formalități de preluare efectivă de la acesta din urmă.

In raport de toate aceste împrejurări de fapt și de drept prezentate, Curtea constată că este corectă susținerea recurentului-pârât în sensul că cele statuate anterior de instanțe prin sentința civilă nr. 497/17.03.2011 a Tribunalului București Secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1588R/29.11.2011 a Curții de Apel București Secția IV-a Civilă, nu mai putea fi repuse în discuție în prezentul litigiu, având în vedere puterea de lucru judecat existentă în legătură cu chestiunile deja dezlegate în respectivele procese.

Curtea va reține astfel că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară, care poate fi considerată ca fiind chiar determinantă în soluționarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.

Prin urmare, câtă vreme în litigiul anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, opozabilă deopotrivă ambelor părți, și în raport de care nu s-a probat că ar fi fost desființată prin exercitarea unor căi de atac extraordinare, chestiunea prejudicială vizând stabilirea împrejurării modului de preluare de către stat a imobilul în speță pentru care se solicită despăgubiri a făcut deja obiect al analizei, intrată fiind în puterea lucrului judecat, această împrejurare nu mai poate fi repusă în discuție.

Curtea are în vedere în acest sens și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie. Astfel, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului”. De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice.

În consecință, statuarea anterior menționată referitoare la faptul că imobilul a fost rechiziționat și, apoi, naționalizat, fiind intrată în puterea lucrului judecat, se impune a fi valorificată din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia, apărările intimaților sub acest aspect fiind fondate.

Curtea face astfel și aplicarea prevederilor art. 1202 alin. 2 cod civil care stabilesc expres că: „nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.

Or, pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, reținând că intimații nu sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii imobilului în temeiul Legii nr. 221/2009, nefiind întrunită cerința prev. de art. 5 alin.1 lit.b, aceea ca bunul să fi fost confiscat printr-o hotărâre de condamnare politică, constată că sunt fondate atât criticile formulate de recurentul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și criticile de recurs aduse de M. P. vizând nelegalitatea sentinței pronunțate de prima instanță de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri în condițiile nedovedirii certe a confiscării imobilului.

Curtea nu va mai cerceta celelalte aspecte invocate de recurenți referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, ținând seama de cele reținute cu privire chiar la lipsa unui drept al intimaților la acordarea de dezdăunări potrivit actului normativ special invocat.

In această situație, Curtea apreciază că se impune admiterea ambelor recursuri formulate în cauză și, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ. în ref. la art. 304 pct.9 și art. 3041 C.proc.civ., modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii introductive și a cererii de intervenție, ca fiind neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul-pârât S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE, precum și de recurentul M. P. - P. DE PE L. TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1619 din 23.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. I. A. și intimații-intervenienți S. M. I. și S. A. T. (ca moștenitori ai defunctei D. A. M.).

Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea și cererea de intervenție, ca neîntemeiate.

Irevocabilă

Pronunțată în ședința publică de la 9.01.2014.

P., JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M.-A. I. D. M. I.

N.-G.

GREFIER,

I. A. G.

Red.M.

Tehnored. M./GIA

2 ex./10.06.2014

TB - S. a III-a civ. - C. T.

← Anulare act. Decizia nr. 6/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Pretenţii. Decizia nr. 8/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 5/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI