Legea 10/2001. Decizia nr. 33/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 33/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 33/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.33

Ședința publică de la 20.01.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - N. C. I.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.343 din data de 20.03.2014, pronunțate de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante N. I. și B. E..

P. are ca obiect: acțiune civilă în temeiul Legii nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocat I. M., în calitate de reprezentant al intimatelor-reclamante N. I. și B. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 19.01.2014 emise de Baroul bucurești pe care o depune la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează obiectul și stadiul dosarului, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Reprezentantul recurentului-pârât M. București prin Primarul General solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a înlătura din dispozitivul hotărârii pronunțate cuantumul despăgubirilor, dar și obligația instituției de a transmite dosarul administrativ către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. În susținere, arată că au fost încălcate dispozițiile art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 și ignorate dispozițiile OUG nr.81/2007.

În privința criticii referitoare la cheltuielile de judecată, solicită cenzurarea acestora, urmând a fi avut în vedere că instituția a fost obligată la plata unor onorarii de experți.

Susține de asemenea, că nu insistă asupra criticii invocate în cuprinsul motivelor de recurs referitoare la calitatea de persoane îndreptățite, a intimatelor-reclamante.

Reprezentantul intimatelor-pârâte N. I. și B. E. solicită respingerea recursului, arătând că dovada calității de moștenitor se află inclusiv în dosarul administrativ, acest certificat de moștenitor fiind depus chiar de către instituția primăriei, în dosarul de fond, la fila 37, o dată cu dosarul administrativ.

În privința criticilor privind evaluarea imobilului, arată că părților le-a fost comunicat raportul de expertiză și s-a acordat un termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestuia, iar recurentul nu a înțeles să formuleze vreo critică cu privire la metoda de evaluare aleasă de către expert. În plus, la data numirii expertului era în vigoare legea veche, astfel că metoda nouă de evaluare, pe baza grilei notariale nu poate retroactiva în cadrul acestui proces.

Potrivit art.11 alin.2 din Legea nr.10/2001 poate opera compensarea. Astfel, din valoarea despăgubirilor acordate potrivit Legii nr.10/2001, trebuie să se scadă valoarea reactualizată a despăgubirilor primite la momentul exproprierii.

În privința criticii referitoare la înlăturarea obligației pârâtului M. București prin Primarul General de a înainta dosarul către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, arată că dosarul administrativ trebuie înaintat Prefecturii Municipiului București pentru emiterea avizului de legalitate, rămânând însă în sarcina pârâtului, obligația de a trimite dosarul administrativ spre soluționare către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor după obținerea acestuia.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2012, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._ , reclamantele N. I. și B. E. l-au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar General, în cadrul contestației formulate în temeiul Legii nr.10/2001, prin care au solicitat: să se constate dreptul lor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din București, ., sector 1, preluat abuziv și imposibil de restituit în natură, iar pe cale de consecință, să fie obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare a unor măsuri reparatorii pentru acest imobil.

În fapt, au arătat că prin notificarea nr. 185/2002, autorul reclamantelor N. A. a solicitat conform Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului din ., sectorul 1, București.

Au completat dosarele cu toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate și de moștenire, însă pârâtul a refuzat să soluționeze cererea și să emită Dispoziția, cu toate că, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, aceasta trebuia emisă în termen de 60 de zile.

Ulterior, au solicitat din nou pârâtului să soluționeze notificarea și să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Mai mult, au solicitat să li se comunice în timp util dacă se consideră că dosarul ar mai trebui completat și cu alte acte, însă fără nici un rezultat.

Cererea a fost trimisă prin poștă cu confirmare de primire, însă nu au primit nici un răspuns din partea pârâtului.

Au invocat refuzul nejustificat de soluționare a notificării într-un termen rezonabil, considerând că primăria soluționează doar notificările la care a fost obligată prin hotărâre judecătorească.

Pentru aceste motive, au fost nevoite să formuleze prezenta cerere de chemare în judecată prin care solicită analizarea notificării și să se constate că au dreptul la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, reprezentând diferența dintre contravaloarea imobilului preluat abuziv și despăgubirile reactualizate care au fost primite cu ocazia exproprierii, iar pe cale de consecință, să fie obligat pârâtul să emită dispoziția în acest sens.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Pentru dovedirea cererii, a fost administrată proba cu înscrisuri, inclusiv cu înscrisurile din dosarul administrativ nr._/2002 întocmit în baza Notificării nr.185/2002. Astfel, s-au depus la dosar: Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 280/03.11.1966 prin care autorii N. S. și N. A. au dobândit în indiviziune, în părți egale, imobilul situat în București, ., sectorul 1, compus din: terenul de 365 mp și construcția situată pe el, compusă din S+P+E, însumând 6 camere, dependință și cameră de serviciu; certificatul de moștenitor nr. 362/23.03.1982, potrivit căruia moștenirea autoarei N. S., decedate la 9 februarie 1982, a fost culeasă de către fiul său N. A.; certificatul de moștenitor nr. 121/22.08.2007, potrivit căruia moștenirea autorului N. A., decedat la 27 decembrie 2002, a fost culeasă de către reclamantele N. I. și B. E.; Planul de amplasament și delimitare a imobilului întocmit de către expertul ing. C. Ț.; adresele nr. SE/3449/25.02.2007 emisă de A.F.I. și nr._/04.10.2004 emisă de Direcția Taxe și Impozite Locale din cadrul Primăriei Sectorului 1 București, privind situația imobilului, rezultând că imobilul a fost preluat de la cei doi autori N. S. și N. A., conform Decretului Consiliului de Stat nr. 535/1970, prin expropriere, la 1 februarie 1971, imobilul fiind trecut în administrarea I.A.L; Adresa către Primăria Municipiului București, formulată de N. I. și B. E., însoțită de confirmarea de primire a acesteia din 28 februarie 2012, prin care solicitau soluționarea notificării nr. 218/2002 adresate de către autorul lor N. A. privind restituirea imobilului; tabelă de restituire privind dosar nr._/08.02.2002 referitor la imobilul din ., din care se reține că dosarul administrativ nu a primit nici o rezolvare.

La data de 07.01.2013, Primăria Municipiului București – Direcția Juridic a depus la dosar copia înscrisurilor care formează dosarul administrativ nr._ (filele 20 – 70), constituit în temeiul notificării nr. 218/7 februarie 2002 adresate de către autorul N. A., privind imobilul din București, ., sectorul 1, prin care solicita restituirea imobilului în natură, urmând ca dumnealui să achite contravaloarea apartamentului care i s-a dat în schimb la expropriere, situat în .. 61, Sectorul 1 București.

Din dosarul administrativ nr._ (filele 20 – 70), constituit în temeiul notificării nr. 218/7 februarie 2002 adresate de către autorul N. A., privind imobilul din București, ., sectorul 1, tribunalul a reținut că autorul a solicitat în termenul legal, restituirea imobilului în natură, că imobilul a fost preluat prin expropriere conform Decretului Consiliului de Stat nr. 535/1970, la 1 februarie 1971, imobilul preluat de la autorii reclamantelor a fost trecut în administrarea I.A.L., iar prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. București nr. 1440 din 6 septembrie 1971, celor doi coproprietari expropriați, N. S. și N. A., li s-a dat în proprietate personală, în schimbul despăgubirii de 198.759 lei, apartamentul cu 5 camere și dependințe situat la parterul imobilului din .. 61, Sectorul 1 București, evaluat la suma de 95.392 lei (fila nr. 35 din dosar).

Tribunalul a mai reținut că notificarea adresată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost însoțită de actul anterior de proprietate, de documentația privind modul de preluare din 1970 de către autoritățile Statului comunist și de acte de moștenire, respectiv de acte de stare civilă, astfel că era posibilă rezolvarea notificării nr. 218/7 februarie 2002 adresate de către autorul N. A., privind restituirea în natură a imobilului din București, ., sectorul 1, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare de către cele două moștenitoare, conform art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, din adresa înaintată către Primăria Municipiului București, formulată de reclamantele N. I. și B. E., însoțită de confirmarea de primire a acesteia din 28 februarie 2012, prin care solicitau soluționarea notificării nr. 218/2002 adresate de către autorul lor N. A. privind restituirea imobilului și din dosarul administrativ analizat mai sus, s-a reținut că, deși au trecut peste 10 ani de la formularea notificării, cererea nu a fost rezolvată nici în termenul legal și nici într-un alt termen rezonabil, fiind în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii.

Prin cererea modificatoare din 8 ianuarie 2013 (fila 73 din dosar), reclamantele N. I. și B. E. au solicitat:

- să se constate dreptul acestora la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/200 1 pentru imobilul din București . sector 1, preluat abuziv de stat;

- să se dispună restituirea în natură a întregului imobil, mai puțin partea vândută conform Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2349/_/18.12.1996 și nr. 4809/_/17.10.1997, partea liberă nevândută fiind compusă din teren (32,27 m.p. sub construcție și 353,37 m.p. teren curte) și un garaj;

- să se dispună compensarea contravalorii apartamentului primit în urma exproprierii, situat în București, . nr. 61, parter, sector 1, cu contravaloarea celor 2 apartamente și garajul vândute în baza Legii nr. 112/1995 din . și să fie obligat pârâtul să le propună pentru măsuri reparatorii privind diferența rezultată;

- să fie obligat pârâtul să comunice Prefecturii București, întregul dosar constituit în baza notificării nr. 185/2002 în vederea emiterii avizului de legalitate în privința măsurilor reparatorii pentru partea imposibil de restituit în natură.

În fapt, în motivarea acestei cereri modificatoare, reclamantele-moștenitoare au arătat că întregul imobil din Bvd. Primăverii nr. 3 a fost proprietatea autorilor N. A. și N. S., iar prin Decretul nr. 535/1970, anexa l, poz. 37, acesta a fost expropriat în mod abuziv, fiind necesar pentru Securitate în vederea asigurării pazei lui N. C..

Nu a existat nici o cauză de utilitate publică la momentul exproprierii, autorii lor fiind forțați să accepte această expropriere, în care li s-a oferit cu titlu de despăgubire apartamentul din . nr. 61, parter, sector 1, în caz de refuz urmând să rămână fără nici o locuință.

S-a considerat că despăgubirea nu a fost justă, deoarece apartamentul primit avea o valoare mult mai mică decât proprietatea expropriată, care este o vilă cu teren, curte, 2 garaje, cu arhitectură deosebită și cu o poziționare excelentă, la începutul Bulevardului Primăverii, cu vedere spre Piața Charles de Gaulle și Parcul Herăstrău.

Chiar și după criteriile subiective ale autorităților comuniste, valoarea apartamentului primit ca despăgubire era sub jumătate din valoarea vilei expropriate (95.592 lei față de 198.759 lei), astfel cum reiese și din Decizia nr.1440/06.09.1971 - CPMB prin care se atribuia apartamentul din . nr. 61.

Totodată, s-a considerat că faptul că exproprierea nu a fost de utilitate publică, reiese și din faptul că vila lor a fost închiriată unor persoane care ulterior au cumpărat 2 apartamente și unul dintre garaje în temeiul Legii nr. 112/1995.

În prezent, în deținerea pârâtei se mai află doar un garaj, precum și curtea imobilului și 32,27 mp teren sub construcție indiviz, astfel cum reiese din situația juridică și contractele de vânzare-cumpărare.

Astfel, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 art. 1, s-a considerat că partea de imobil deținută încă de către stat, trebuie să le fie restituită în natură, iar pentru restul trebuie acordate măsuri reparatorii.

Reclamantele au solicitat totodată, acordarea de măsuri reparatorii doar pentru diferența dintre partea de imobil imposibil de restituit în natură și valoarea apartamentului primit ca despăgubire, în temeiul dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, urmând ca instanța să dispună compensarea.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. l, art. 11, art.25 din Legea 10/2001 și pct. 11.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.

Atașat cererii modificatoare, au fost depuse la dosar, actele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 cu foștii chiriași, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare nr. 2349/_/18.12.1996 prin care a fost vândut apartamentul nr. 2 de la . compus din 2 camere, mai multe dependințe și o boxă, către cumpărătorii Iani V. și Iani R. M., în suprafață utilă de 131,42 mp, reprezentând o cotă de 32,61% din imobil, împreună cu suprafața de 44,35 mp teren situat sub construcție, conform HG nr. 20/1996; Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, prin care a fost vândut apartamentul nr. 1 al imobilului compus din 2 camere, mai multe dependințe, terasă, 2 camere de serviciu și 2 boxe, către cumpărătorii D. P. și D. G., în suprafață utilă de 154,34 mp, reprezentând o cotă de 38,30% din imobil, împreună cu suprafața de 52,09 mp teren situat sub construcție, conform HG nr. 20/1996; Anexa nr. 3 la Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, din 25 noiembrie 1999 prin care a fost vândut un garaj către cumpărătorul D. P., în suprafață utilă de 17,91 mp, reprezentând o cotă de 4,44% din imobil, împreună cu suprafața de 6,04 mp teren situat sub construcție, conform HG nr. 20/1996 și Planul de situație al imobilului din ., preluat de la autorii reclamantelor, constând în terenul de 492,50 mp și construcția principală compusă din: subsol, parter, etaj și mansardă (filele 93-96 din dosar).

La dosar a fost depusă expertiza tehnică extrajudiciară de specialitate în topografie și cadastru, întocmită de către expertul ing. Ț. C. în dosarul nr._/3/2008, prin care a fost identificat imobilul din Bulevardul Primăverii nr. 3, preluat de la autorii reclamantelor, constând în terenul de 488,12 mp și construcția principală cu o suprafață construită de 134,75 mp, expertul evaluând terenul la suma de 1.642.500 Euro (filele 98 – 101 din dosar).

Totodată, a fost administrată nemijlocit, expertiza tehnică de specialitate în evaluarea proprietății imobiliare prin expertul D. M. (filele 137 – 188 din dosar), prin care a fost identificat și evaluat imobilul din Bulevardul Primăverii nr. 3, preluat de la autorii reclamantelor, constând în: terenul de 492,50 mp stabilindu-se o valoare de piață la 27 septembrie 2013 de 1.472.600 Euro (echivalent 6.568.200 lei); construcția S+P+E+M, cu o suprafață construită de 136,02 mp evaluată la suma de 190.900 Euro (echivalent 851.460 lei) și cele două garaje, evaluate la 3660 Euro (echivalent 16.320 lei), expertul evaluând întregul imobil, la suma totală de 1.667.160 Euro (echivalent 7.435.980 lei).

Același expert, a evaluat: apartamentul nr. 2 de la . compus din 2 camere, mai multe dependințe și o boxă, al cumpărătorilor Iani V. și Iani R. M., în suprafață utilă de 131,42 mp, reprezentând o cotă de 32,61% din imobil, împreună cu suprafața de 44,35 mp teren situat sub construcție, vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2349/_/18.12.1996, la suma de 225.910 Euro (echivalent 1.007.630 lei; apartamentul nr. 1 al imobilului compus din 2 camere, mai multe dependințe, terasă, 2 camere de serviciu și 2 boxe, vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, al cumpărătorilor D. P. și D. G., în suprafață utilă de 154,34 mp, reprezentând o cotă de 38,30% din imobil, împreună cu suprafața de 52,09 mp teren, precum și garajul, vândut către cumpărătorul D. P., în suprafață utilă de 17,91 mp, reprezentând o cotă de 4,44% din imobil, împreună cu suprafața de 6,04 mp teren situat sub construcție, conform anexei nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, din 25 noiembrie 1999, la suma de 284.910 Euro (echivalent 1.270.780 lei); apartamentul cu 5 camere situat în imobilul din București, ., nr. 61, Sectorul 1, primit de către autorii N. S. și N. A. în 1971, la suma de 74.590 Euro (echivalent 332.703 lei).

Prin sentința civilă nr.343/20.03.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată, conform precizării de la fila nr. 73 din dosar, a dispus restituirea în natură, către reclamantele N. I. și B. E., a imobilului situat în București, ., Sectorul 1, compus din: terenul de 390,02 mp, construcția principală compusă din S+P+E+M, cu o suprafață construită la sol de 136,02 mp și garajul nr. II, identificate de către expertul topometrist, ing. Ț. C. și de către expertul tehnic D. M. prin Raportul de expertiză întocmit de către expertul tehnic D. M., precum și prin Planul de amplasament și delimitare anexă la acest raport de expertiză de la fila nr. 181 din dosar, cu excepția imobilelor vândute conform Legii nr. 112/1995 (prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, . de sub construcție de 52,09 mp; prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997 din 25 noiembrie 1999, garajul nr. I și terenul de sub construcție de 6,04 mp; și prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2349/_/18.12.1996, . de sub construcție de 44,35 mp).

A constatat că valoarea imobilelor vândute prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, . de sub construcție de 52,09 mp și prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997 din 25 noiembrie 1999, garajul nr. I și terenul de sub construcție de 6,04 mp, imposibil de restituit în natură, este de 1.270.780 lei, echivalent 284.910 Euro.

A constatat că valoarea imobilelor vândute prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2349/_/18.12.1996, . de sub construcție de 44,35 mp, imposibil de restituit în natură, este de 1.007.630 lei, echivalent 225.910 Euro.

A constatat că valoarea totală a imobilelor vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură, este de 2.278.410 lei, echivalent 510.820 Euro.

A constatat că valoarea imobilului apartament cu 5 camere, situat în București, ., nr. 61, parter, sectorul 1, predat autorilor N. A. și N. S., prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, nr. 1440 din 6 septembrie 1971, are o valoare de 332.703 lei, echivalent 74.590 Euro.

A dedus din valoarea despăgubirilor de 2.278.410 lei, echivalent 510.820 Euro, prevăzute pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură, valoarea imobilului apartament cu 5 camere, situat în București, ., nr. 61, parter, sectorul 1, predat autorilor N. A. și N. S., prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, nr. 1440 din 6 septembrie 1971, de 332.703 lei, echivalent 74.590 Euro.

A constatat că reclamantele N. I. și B. E., sunt persoane îndreptățite să primească despăgubiri echivalente prin compensare prin puncte, reprezentând diferența de valoare de 1.945.797 lei, echivalent 436.230 Euro, pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură și care nu au fost compensate.

A obligat Primarul General al Municipiului București, să emită o dispoziție prin care să le propună pe reclamantele N. I. și B. E., pentru acordarea despăgubirilor echivalente prin compensare prin puncte, privind diferența de valoare de 1.945.797 lei, echivalent 436.230 Euro, pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură și care nu au fost compensate și să înainteze dispoziția, prezenta sentință, notificarea, precum și întreaga documentație aferentă, către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

A obligat Primarul General al Municipiului București, la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reclamante.

Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 280/03.11.1966 autorii N. S. și N. A. (mamă și fiu), au dobândit în indiviziune, în părți egale, imobilul situat în București, ., Sectorul 1, compus din: terenul de 365 mp și construcția situată pe el, compusă din S+P+E, însumând 6 camere, dependință și cameră de serviciu.

Întregul imobil a fost preluat de la cei doi autori N. S. și N. A., conform Decretului Consiliului de Stat nr. 535/1970, prin expropriere, la 1 februarie 1971, imobilul fiind trecut în proprietatea statului și în administrarea I.A.L., fiind apoi supus închirierii cu destinația de locuințe.

Exproprierea nu s-a făcut cu acordarea unor despăgubiri juste și prealabile, însă prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. București nr. 1440 din 6 septembrie 1971, celor doi coproprietari expropriați, N. S. și N. A., li s-a dat în proprietate personală, în schimbul despăgubirii de 198.759 lei, apartamentul cu 5 camere și dependințe situat la parterul imobilului din ., nr. 61, Sectorul 1 București, evaluat la suma de 95.392 lei (fila nr. 35 din dosar).

Conform art. 481 Codul civil de la 1864, în vigoare la data preluării din 1970, nimeni nu putea fi silit să cedeze proprietatea sa, „afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

În același sens, ocrotea dreptul de proprietate privată și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O. în 1952, opozabilă și Statului Român semnatar al Declarației, potrivit căruia statele membre se obligau să ia toate măsurile pentru ocrotirea dreptului de proprietate privată.

În cazul în speță, s-au încălcat la preluare, atât normele dreptului intern, cât și normele dreptului internațional, întrucât nu a fost vorba despre o expropriere pentru cauză de utilitate publică și nu s-a acordat „o dreaptă și prealabilă despăgubire”, așa cum cerea expres norma internă.

Astfel, conform art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor preluate abuziv, printre altele, imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

În consecință, în cazul în speță, este vorba despre o preluare abuzivă care face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin notificarea nr. 218/7 februarie 2002, autorul N. A. a solicitat restituirea în natură a imobilului din București, ., sectorul 1 în temeiul Legii nr. 10/2001, urmând ca el să achite contravaloarea apartamentului care i s-a dat în schimb la expropriere, situat în .. 61, Sectorul 1 București.

Din dosarul administrativ nr._ (filele 20 – 70), constituit în temeiul notificării nr. 218/7 februarie 2002 adresate de către autorul N. A., privind imobilul din București, ., sectorul 1, tribunalul a reținut că autorul a solicitat în termenul legal, restituirea imobilului în natură, că imobilul a fost preluat abuziv prin expropriere conform Decretului Consiliului de Stat nr. 535/1970, la 1 februarie 1971, fără acordarea unor despăgubiri juste și prealabile, în condițiile în care pentru teren nu s-a acordat nici un fel de despăgubire, construcția a fost evaluată la suma de 198.759 lei, iar autorilor N. A. și N. S. le-a fost acordat apartamentul situat în .. 61, Sectorul 1 București, în valoare de 95.392 lei, evaluat de către aceleași autorități și după aceleași criterii.

Tribunalul a mai reținut că notificarea adresată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost însoțită de actul anterior de proprietate, de documentația privind modul de preluare din 1970 de către autoritățile Statului comunist și de acte de moștenire, respectiv de acte de stare civilă, astfel că era posibilă rezolvarea notificării nr. 218/7 februarie 2002 adresate de către autorul N. A., privind restituirea în natură a imobilului din București, Bulevardul Primăverii nr. 3, sectorul 1, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare de către cele două moștenitoare, conform art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Deși au trecut peste 10 ani de la formularea notificării nr. 218/2002 adresate de către autorul lor N. A. privind restituirea imobilului, se constată că cererea nu a fost rezolvată nici în termenul legal și nici într-un alt termen rezonabil, fiind în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum a fost calificat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 de ÎCCJ în cadrul recursului în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel că instanța este abilitată să cerceteze și să se pronunțe asupra însuși dreptului pretins de către reclamantele N. I. și B. E..

Tribunalul a constatat că autorul N. A., conform art. 3 lit. a rap. la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al autoarei sale N. S., la data adoptării legii reparatorii, era persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii privind imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Cele două reclamante au moștenit dreptul autorului lor, solicitant în baza Legii nr. 10/2001, fiind în prezent persoanele îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii privind întregul imobil, teren și construcții.

Referitor la situația imobilului preluat de la autorii N. S. și N. A., tribunalul a reținut că în 1971 a fost inclus în fondul locativ de stat și apoi închiriat cu destinația de locuințe.

Conform Legii nr. 112/1995, au fost vândute două dintre unitățile locative constituite în construcția cu S+P+E+M, către foștii chiriași.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2349/_/18.12.1996, a fost vândut apartamentul nr. 2 de la . compus din 2 camere, mai multe dependințe și o boxă, către chiriașii-cumpărători Iani V. și Iani R. M., în suprafață utilă de 131,42 mp, reprezentând o cotă de 32,61% din imobil, împreună cu suprafața de 44,35 mp teren situat sub construcție, conform HG nr. 20/1996.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997 a fost vândut apartamentul nr. 1 al imobilului compus din 2 camere, mai multe dependințe, terasă, 2 camere de serviciu și 2 boxe, către cumpărătorii D. P. și D. G., în suprafață utilă de 154,34 mp, reprezentând o cotă de 38,30% din imobil, împreună cu suprafața de 52,09 mp teren situat sub construcție, conform HG nr. 20/1996.

Prin Anexa nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 4809/_/17.10.1997, din 25 noiembrie 1999, a fost vândut un garaj către cumpărătorul D. P., în suprafață utilă de 17,91 mp, reprezentând o cotă de 4,44% din imobil, împreună cu suprafața de 6,04 mp teren situat sub construcție, conform HG nr. 20/1996.

Prin expertiza tehnică întocmită de către expertul D. M., în urma măsurătorilor concrete, ținând cont și de expertiza de specialitate în topografie și cadastru întocmită de către expertul Ț. C. s-a constatat că terenul din Bulevardul Primăverii nr. 3, preluat de la autorii reclamantelor, are o suprafață reală de 492,50 mp, construcția principală fiind compusă din: subsol, parter, etaj și mansardă, în curtea imobilului existând două garaje, atât terenul, cât și construcțiile, aflându-se în aceeași stare ca și aceea de la data preluării în proprietatea statului, în anul 1970-1971.

Ținând cont de suprafețele vândute prin cele două contracte de vânzare, conform celor două expertize, se constată că s-a vândut suprafața de 102,48 mp aferentă celor două apartamente vândute conform Legii nr. 112/1995, existând o diferență de 390,02 mp care ar putea fi restituită în natură către cele două moștenitoare ale foștilor proprietari.

Totodată, tribunalul a constatat că este posibil să fie restituite în natură, construcțiile care nu au fost vândute conform Legii nr. 112/1995.

Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată, regula este că „imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură” și numai prin excepție se recurge la măsurile reparatorii echivalente prevăzute de lege.

Art. 7 alin.2 din Legea nr. 10/2001, prevede că “dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege”, astfel că reclamantele trebuie să primească, în primul rând, suprafața de teren și construcțiile “libere din punct de vedere juridic” și numai pentru diferența nerestituită în natură, pot opta pentru alte măsuri reparatorii (compensare sau despăgubiri bănești).

Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare”, dispoziția legală fiind aplicabilă și în speța de față.

A.. (6) din același articol prevede că „valoarea construcțiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură și a terenurilor aferente acestora se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare”, dispoziție legală aplicabilă la data introducerii acțiunii la instanță.

A.. (7) prevede că „în situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4) valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) și (6)”.

„În situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

În cauza de față, nu s-au oferit și nici nu s-au identificat posibilități de acordare a unor măsuri reparatorii prin compensare privind imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995.

Având în vedere dispozițiile legale citate, tribunalul a admis cererea în sensul menționat, iar în baza art. 11 alin. 2 teza finală din Legea nr. 10/2001, s-a dedus din valoarea despăgubirilor de 2.278.410 lei, echivalent 510.820 Euro, prevăzute pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură, valoarea imobilului apartament cu 5 camere, predat autorilor N. A. și N. S., prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, nr. 1440 din 6 septembrie 1971, de 332.703 lei, echivalent 74.590 Euro.

S-a constatat astfel, că reclamantele N. I. și B. E., sunt persoane îndreptățite să primească despăgubiri echivalente prin compensare prin puncte, reprezentând diferența de valoare de 1.945.797 lei, echivalent 436.230 Euro, pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură și care nu au fost compensate.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Este de remarcat că potrivit art. 4 din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, dispozițiile acestei legi se aplică și litigiilor în curs, aflate pe rolul instanțelor de judecată, astfel că drepturile reclamantelor trebuie să fie stabilite în concordanță și cu dispozițiile acestei legi adoptate în timpul procesului, în condițiile în care nu sunt vătămate drepturile reclamantelor.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, în situația în care este imposibilă restituirea în natură a imobilelor, sau a unor părți din acestea, măsurile reparatorii echivalente care se pot acorda, sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea notificării, precum și compensarea prin puncte conform cap. III din această lege.

Din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că nu s-au identificat posibilități de compensare cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea notificării, M. București, astfel că în cazul de față, referitor la terenul și construcțiile vândute, din valoarea cărora se va scădea valoarea apartamentului primit de către autori în anul 1971, se va constata că reclamantele sunt îndreptățite la acordarea despăgubirilor echivalente, prin compensare prin puncte.

În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, a fost obligat Primarul General al Municipiului București, să emită o dispoziție prin care să le propună pe reclamantele N. I. și B. E., pentru acordarea despăgubirilor echivalente prin compensare prin puncte, privind diferența de valoare de 1.945.797 lei, echivalent 436.230 Euro, pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură și care nu au fost compensate și să înainteze: dispoziția, prezenta sentință, notificarea, precum și întreaga documentație aferentă, către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Conform art. 274 Cod Procedură civilă, Primarul General al Municipiului București a fost obligat la 1.700 lei cheltuieli de judecată către reclamante, reprezentând onorarii pentru expert.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod Procedură civilă: hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

După ce a expus istoricul cauzei, a arătat că atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.

Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr.10/2001, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Aceasta, deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Conform art. 3alin. 1 lit. a din Legea nr.10/2001, atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară, petentul trebuie să facă dovada calității de persoană îndreptățită, respectiv dovada că la data preluării abuzive era proprietar sau moștenitor al proprietarului imobilului preluat abuziv.

Din înscrisurile administrate în dosar, rezultă că reclamantele nu a făcut dovada calității de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001, respectiv dovada că sunt moștenitoarele ambilor proprietari ai imobilului preluat abuziv. Astfel, bunul a aparținut în indiviziune în cote egale, lui N. S. și N. A. (mamă și fiu), iar reclamantele au dovedit că sunt moștenitoarele lui N. A., la dosar neexistând nici o dovadă în ceea ce privește succesiunea lui N. S..

În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii, recurentul – pârât solicită să se observe că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr.10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii.

Se observă, de asemenea, că legiuitorul nu aobligat în nici un fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată nici măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul său astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii care ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natură nu poate fi asigurată, după cum nu a fost obligat nici notificatorul să accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.

Potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, în ceea ce privește stabilirea în concret a acestor măsuri compensatorii, ea este în competența unui organ administrativ (Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21), cel care procedează la evaluare potrivit unei grile notariale, convertind valoarea astfel stabilită în puncte.

Rezultă că la fel ca și în ipoteza Legii nr. 247/2005 - care scindase în două, procedura restituirii: una judiciară, în cadrul căreia se stabileau calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea restituirii, în natură sau prin echivalent și una administrativă, în fața Comisiei Centrale, vizând stabilirea în concret a despăgubirilor, noua reglementare păstrează această distincție, în condițiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor se desfășoară în fața Secretariatului Comisiei Naționale.

Cu privire la evaluarea imobilului, obiect al notificării, recurentul - pârât consideră că au fost încălcate prevederile Legii nr. 165/2013, art. 50 lit.b conform cărora: „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent prevăzute în Legea nr. 10/2001, se abrogă".

În cauză s-a procedat la o evaluare a bunului imposibil de restituit în natură, evaluare la care au fost folosite alte criterii de evaluare decât cele conținute de legea nouă, art. 21 alin. 6.

În ceea ce privește obligarea instituției recurente la transmiterea dosarului direct către Secretariatul Comisiei Naționale, se menționează că M. București prin Primar nu poate înainta el dosarul administrativ, ci trebuie să înainteze dispoziția către Instituția Prefectului, prefectul fiind abilitat să înainteze respectiva dispoziție către Comisie, după exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, dacă este cazul, și avizul de legalitate

De altfel, în lipsa unei decizii sau dispoziții prin care să se fi stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, sub formă de despăgubiri, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este străină de raportul juridic litigios.

Art.16 din titlul VII prevedea în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Națională, iar potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 ind.1 din OUG nr.81/2007 instituția recurentă înainta întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii ordinului de legalitate.

În ceea ce privește obligația instituției recurente de a suporta cheltuielile de judecată în cuantum de 1.700 lei, recurentul – pârât consideră că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de procedură civilă și în opinia sa, această instituție nu datorează aceste cheltuieli.

Astfel potrivit art.274 alin.1 Cod de procedură civilă "partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Având în vedere cele arătate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimatele reclamante au formulat întâmpinare, potrivit art. 308 Cod Procedură Civilă, solicitând a se constata că au făcut dovada calității de moștenitor și după autoarea N. S., că sunt tardive criticile legate de evaluarea imobilelor, întrucât recurentul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, cu privire la metoda de evaluare, astfel încât nu mai poate face astfel de aprecieri în această fază procesuală.

Evaluarea s-a realizat corect în raport de legislația existentă la acea dată. La data numirii expertului și stabilirii obiectivelor, Legea nr. 165/2013 nu intrase în vigoare, astfel încât ea nu ar putea retroactiva. Oricum, evaluarea este orientativă și era necesară pentru stabilirea compensării, în raport de prevederile art. 11 al. 2 din Legea nr. 10/2001.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

I.1. În legătură cu primul motiv de recurs al pârâtului M. București, circumstanțiat de ansamblul criticilor referitoare la abilitarea de către legiuitor, a unității notificate, cu atributul soluționării notificării formulate în temeiul Legii 10/2001,Curtea constată caracterul neîntemeiat al acestuia.

i. Astfel, la dosar, există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, de către autorul intimatelor reclamante, la data de 07.02.2001., a notificării însoțite de copii ale actelor doveditoare (filele 26 și urm. dosar fond).

ii. Curtea observă faptul că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.

Sub un al doilea aspect, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării (termen epuizat la momentul intrării în vigoare a noii Legi 165/2013, aplicabil cauzei prezente, date fiind dispozițiile exprimate în mod expres de Curtea Constituțională prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014: „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”), rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.

Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 13 ani de la data când recurentul trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare.

În consecință, deoarece art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, în speță în aprilie 2002, Curtea observă că din acel moment, creditorul putea cere instanței, îndeplinirea ei, această posibilitate procedurală fiind recunoscută de altfel, în mod expres și obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme ce acordă atributul soluționării în astfel de cazuri, și instanței de judecată, contrar deci, criticii recurentului.

iii. Remediul procesual recunoscut în contrapunere față de pasivitatea autorităților administrative, este configurat de accesul conferit persoanelor notificatoare, la instanța de judecată, pentru soluționarea pe fond, a cererii lăsate în nesoluționare.

Această posibilitate eficace recunoscută, reprezintă o formă juridică de aplicare concretă a dreptului fundamental consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, el garantând oricărei persoane, dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel "dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.

În cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,Curtea E.D.O. a reamintit că „115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. (...)Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. (...) 119. Or, din practica națională reiese că, la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat obligația ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicțional prevăzut de lege. (...)120. În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menționată mai sus, § 42). (...)121. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să devină efectiv, doamnele A. și P. s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne restituirea apartamentului în litigiu”.

Așadar, calea judiciară consacrată de Decizia în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este un remediu procesual recunoscut pe deplin, persoanelor ale căror notificări nu au fost soluționate în termenul legal evocat anterior.

Întrucât prezenta acțiune este întemeiată și pe decizia în interesul legii evocată, fapt care rezultă implicit din cadrul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că criticile recurentului referitoare la atributul singular al unității notificate, în privința soluționării plenare a cererii adresate, întemeiate pe Legea nr. 10/2001, sunt nefondate, instanța putând statua asupra fondului cererii în contradictoriu cu pârâtul evocat, astfel cum în cauză, s-a și procedat.

2. Sub aspectul motivului de recurs aferent nedovedirii calității de moștenitor și după coproprietara N. S., Curtea îl apreciază ca nefondat, în dosarul de primă instanță fiind depus certificatul de moștenitor nr. 362/1982 după această autoare (fila 5 dosar fond).

Conform acestui înscris, numitul N. A. a fost succesorul acesteia, mama sa. Or, notificantul N. A. este autorul reclamantelor, conform certificatului de moștenitor nr. 121/2007 (fila 6 dosar fond).

3. Sub aspectul motivului de recurs aferent măsurii reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite prin echivalent de recurentul pârât, Curtea observă că prin sentința recurată, s-a constatat doar calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor la măsuri compensatorii prin echivalent, nedispunându-se însă, în concret, compensarea cu alte bunuri oferite în echivalent de către recurent, pentru ca acesta să critice punctual, la acest moment, o atare operațiune juridică.

4. În legătură cu motivul de recurs circumstanțiat de ansamblul criticilor formulate în privința greșitei obligări la înaintarea întregii documentații direct către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, Curtea constată că potrivit art. 16 alin. 2¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.

În urma intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, regula legislativă evocată este reluată în dispozițiile art. 21 alin. 1 aplicabile și cauzelor aflate pe rolul instanțelor în temeiul art. 4 din același act normativ: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”.

Conform art. 21 alin. 3: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”. Prin urmare, acest din urmă text de lege instituie o excepție de la regula înaintării dosarului administrativ format în urma notificării direct către Secretariatul Comisiei Naționale, excepție aplicabilă în ipoteza în care entitatea notificată este o autoritate a administrației publice locale.

i. Folosind metoda de interpretare literală a textului de lege enunțat, rezultă așadar, că doar dispozițiile autorităților publice locale vor fi înaintate cu întreaga documentație către prefect și apoi, de acesta către Comisia recurentă. Or, în cauză, nu a fost emis nici un astfel de act juridic, statuarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent fiind realizată prin hotărâre judecătorească.

Așadar, în situația pronunțării pe fond a instanței de judecată, este permisă trecerea peste această etapă a procedurii, întrucât înaintarea dosarului către prefect are drept scop, verificarea legalității dispoziției din perspectiva îndeplinirii condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Or, odată stabilite aceste aspecte de către o instanță, cu putere de lucru judecat, un asemenea demers ar deveni inutil.

ii. Rezultatul va fi același și prin raportare la metoda de interpretare rațională a acestei dispoziții legale, intenția evidentă a legiuitorului fiind aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.

În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.

Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.

În prezenta cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Nu în ultimul rând, rezultatul interpretării evocat corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, Curtea apreciind așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.

Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că textul de lege al art. 21 al.3, similar de altfel, celui introdus prin articolul unic al Ordonanței de Urgență nr. 81 din 28 iunie 2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu poate fi interpretat extensiv, prin analogie, și în privința hotărârilor judecătorești pronunțate sub acest aspect, soluția la care a ajuns prima instanță de judecată nefiind de natură a contraveni dispozițiilor înscrise în Legea nr. 165/2013.

5. În privința motivului de recurs referitor la evaluarea imobilelor, în contextul aplicabilității Legii nr. 165/2013, Curtea îl apreciază ca fiind întemeiat pentru următoarele considerente:

i. În partea introductivă a Deciziei sale nr. 88 din 27 februarie 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 281 din 16 aprilie 2014, Curtea Constituțională a statuat că „principalele acte normative adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist sunt reprezentate de:

- Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998), cu modificările și completările ulterioare;

- Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare;

- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 10 iunie 1999 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005);

- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 4 iulie 2000 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005), cu modificările și completările ulterioare;

- Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 4 aprilie 2005 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005), cu modificările și completările ulterioare;

- Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare. (…)

32. Potrivit Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită avea posibilitatea notificării persoanei juridice deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Nedepunerea notificării în termenul cuprins între 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002 determina pierderea dreptului de a mai depune notificarea sau de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, entitatea învestită/unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie/dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. La secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării putea fi atacată: decizia/dispoziția motivată de respingere a notificării; decizia/dispoziția motivată de respingere a cererii de restituire în natură; refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

33. În situația în care imobilele nu pot fi restituite în natură, după apariția Legii nr. 247/2005, sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente acestor imobile, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, erau reglementate exclusiv prin dispozițiile titlului VII al acestui act normativ”.

În cadrul aceleiași decizii constituționale, s-a statuat: „48. Curtea reține că procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România comportă două etape și anume: depunerea notificării prin care se solicită restituirea în natură a bunului, pe de-o parte, și emiterea titlului de despăgubire urmată, după caz, de emiterea unui titlu de plată sau a unuia de conversie, pe de altă parte. Curtea observă, în ceea ce privește cauza dedusă controlului de constituționalitate, că aceasta se circumscrie primei etape a procesului de restituire, fiind guvernată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (…)”.

Aceeași apreciere a existenței a două faze ale procesului de restituire, este reluată de instanța de contencios constituțional în cadrul Deciziei sale nr.269 din 7 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 513 din 9 iulie 2014: „există o diferență de situație juridică reglementată de cele două articole, respectiv art. 33 alin. (1) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În primul caz este vorba despre o procedură epuizată, încheiată, pentru care exista un termen de soluționare în sarcina entității învestite [60 de zile de la înregistrarea notificării, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001]. În cazul art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se are însă, în vedere o procedură în curs de desfășurare, care se referă la dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care se află, încă, în lucru, (…)”.

Așadar, convergent interpretării realizate de către Curtea Constituțională, prezenta instanță de recurs constată că procesul de despăgubire a persoanelor expoliate de bunurile lor, de statul comunist, este reglementat normativ în două mari etape: etapa depunerii și soluționării notificării de către entitatea învestită (sau după caz, de către instanța de judecată, în temeiul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007) și etapa despăgubirii efective. Din perspectiva cauzei pendinte, această din urmă etapă a fost configurată inițial prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar ulterior prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege care a intrat în vigoare la 20.05.2013 și care a abrogat dispozițiile relevante din titlul menționat. De altfel, însăși denumirea acestei legi („pentru finalizarea procesului de restituire”) evocă domeniul său de aplicare ca fiind predominant cel al etapei secunde expuse.

ii. În legătură cu motivele adoptării Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Curtea constituțională a arătat în cadrul deciziei sale menționate nr.88/2013, că „30. În contextul legislativ enunțat anterior, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României (Hotărârea a rămas definitivă la data de 12 ianuarie 2011 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România și a decis să inițieze procedura-pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său. Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statului român i s-a acordat un termen de 18 luni, ulterior prelungit, în care să adopte măsuri "capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație" (paragraful 241 al hotărârii-pilot). Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri, prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituție, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România”.

În decizia sa anterior ilustrată nr. 269/2014, instanța de contencios constituțional a observat de asemenea, în cadrul paragrafului 42, faptul că „Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită. Prin aceeași hotărâre, în cadrul măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvernul român în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, arătând că o astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire. Curtea reține, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menționată a fost lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere în privința mijloacelor prin care să îndeplinească obligațiile juridice impuse și să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere”.

În paragraful 34, s-a arătat că „în plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). În aceeași cauză, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat (paragraful 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia”.

Așadar, inclusiv din perspectiva actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, mecanismul de restituire prin echivalent operat de noua lege internă este apreciat ca fiind unul potențial eficace, spre deosebire de cel implementat de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constatat în mod sistematic, de către instanța de contencios european, ca fiind ineficient.

iii. Problema care se ridică în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită prin adoptarea Legii nr. 165/2013, este aceea a aplicării legii în timp.

Or, cu privire la acțiunea în timp a legii civile, prezenta instanță de recurs remarcă existența a două posibilități: aplicarea imediată a legii noi și ultraactivitatea legii vechi.

Aplicarea imediată a legii civile noi, în privința unor efecte juridice consumate, poate da naștere unei încălcări a dispozițiilor constituționale referitoare la principiul neretroactivității legii, principiu reglementat în cuprinsul art. 15 al. 2 din Constituția României: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Principiul neretroactivității legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia. Singura excepție pe care o îngăduie norma constituțională privește legea penală sau contravențională mai favorabilă. De la aceste reguli imperative nu se poate deroga în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Consecințele consacrării principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe și probabil, tocmai de aceea soluția aceasta nu se întâlnește în foarte multe state, însă ridicarea la rang de principiu constituțional garantează securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, constituind o expresie a principiului separației puterilor în stat, respectiv separația dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte.

Principiul neretroactivității este formulat și în cadrul art. 6 alin. 2 din noul cod civil (art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiul aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

Așadar, potrivit noii reglementări, principiul neretroactivității legii civile semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după . (facta futura), neputându-se aplica nici faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita), dar nici efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute (facta pendentia), Codul civil din 2009 preferând ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.

Așadar, rezolvarea conflictului în timp a dispozițiilor normative, care din punct de vedere constituțional are ca scop respectarea principiului neretroactivității legii evocat, necesită o analiză exegetică a respectivelor norme juridice concrete.

iv. Or, realizând această analiză, raportat la considerentele evocate la punctele i și ii anterioare, Curtea prezentă constată că această hotărâre judecătorească recurată este pronunțată în cadrul primei etape menționate a procedurii de restituire, respectiv cea reglementate de Legea 10/2001, hotărârea judecătorească fiind emisă ca urmare a refuzului pârâtului recurent de rezolvare a notificării în cadrul termenului legal. Cu alte cuvinte, sentința civilă înlocuiește din această perspectivă, dispoziția administrativă neemisă de soluționare a notificării.

În temeiul și subsecvent acestei hotărâri judecătorești, urmează însă, în mod firesc, procedura obținerii efective a măsurilor reparatorii prin echivalent. Această fază următoare (cea secundă din procesul de ansamblu al restituirii) reprezintă din punctul de vedere al regulilor aplicării legii în timp analizate la punctul 3, o situație juridică nouă, viitoare care va fi subordonată așadar, legii noi.

Reclamantele intimate se vor afla așadar, în cadrul acestei faze subsecvente neepuizate a procedurii, după obținerea sentinței civile irevocabile care le confirmă dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Acest fapt echivalează cu aplicarea pe deplin, în privința dumnealor, a dispozițiilor cu caracter substanțial, referitoare la modalitatea de acordare de măsuri compensatorii, din cadrul Legii nr. 165/2013.

Situația reclamantelor intimate, conturată inclusiv prin prezenta decizie, este similară, din această perspectivă, situației miilor de persoane care beneficiază fie de dispoziții administrative definitive (necontestate judiciar sau contestate și verificate irevocabil de instanțe), fie de hotărâri judecătorești emise în temeiul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 însoțite sau nu de dispoziții administrative emise în executarea lor, toate însă, nevalorificate, aspectele comune ale celor două elemente de comparație fiind reprezentate de existența unui titlu care recunoaște dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent și de lipsa restituirii prin echivalent efective.

Or, în privința acestei situații de comparație indicate, reglementate de noua lege în cadrul art. 34, Curtea Constituțională a arătat în mod tranșant, în cadrul deciziei sale nr. 269/2014, e drept, sub aspectul termenelor stabilite de noul act normativ, raționamentul juridic expus fiind însă aplicabil, mutatis mutandis, și în privința prevederilor din lege cu caracter substanțial, referitoare la modalitatea de acordare de măsuri compensatorii, că „39. În schimb, art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are în vedere situația dosarelor înregistrate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instituție pentru care legea nu stabilise nici un termen pentru soluționarea dosarelor primite de la entitățile învestite de lege. Termenele prevăzute de art. 34 alin. (1) se aplică de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fără să influențeze situațiile născute sub imperiul vechii reglementări. Aceasta, deoarece Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor nu i se oferă un nou termen pentru soluționare, așa cum se întâmplă în cazul entităților, ci se stabilește pentru prima dată un termen în care aceasta este obligată să soluționeze dosarele.

40. Altfel spus, există o diferență de situație juridică reglementată de cele două articole, respectiv art. 33 alin. (1) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În primul caz este vorba despre o procedură epuizată, încheiată, pentru care exista un termen de soluționare în sarcina entității învestite [60 de zile de la înregistrarea notificării, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001]. În cazul art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se are, însă, în vedere o procedură în curs de desfășurare, care se referă la dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care se află, încă, în lucru, chiar dacă, în lipsa unor termene legale de soluționare, s-au introdus acțiuni în instanță ca urmare a trecerii unui interval de timp apreciat ca nerezonabil de către persoanele îndreptățite.

Așadar, nu poate fi reținută critica referitoare la pretinsa retroactivitate a textului menționat, întrucât legea nouă este, de principiu, aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Prin urmare, sub rezerva interpretării date de Curtea Constituțională prin prezenta decizie, dispozițiile de lege criticate nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare (…)

44. Mai mult, Curtea constată că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorității abilitate. Sub acest aspect, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective”.

Așadar, din perspectiva tuturor acestor argumente, nu se poate invoca în mod întemeiat, afectarea prin aplicarea Legii nr. 165/2013, la momentul soluționării cauzei, a principiului constituțional al neretroactivității legii din perspectiva formei măsurilor prin echivalent stabilite în favoarea intimatelor reclamante, față de prevederile înlăturate ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005 care de asemenea, nu permitea evaluarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în prima etapă a procesului de restituire.

v. Pentru aceleași argumente expuse, nu se poate nici aprecia că drepturile constituționale sau convenționale ale reclamantelor intimate ar fi ignorate prin dispozițiile substanțiale ale noii legi referitoare la modalitatea de acordare de măsuri compensatorii.

Sub acest aspect supus analizei, Curtea Constituțională prin decizia sa nr. 269/2014 evocată, a respins ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, apreciind că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate, statuând în următorul sens: „42. Curtea reține că, în cauza de față, au mai fost criticate și prevederile Legii nr. 165/2013 cuprinse la art. 16 - referitor la acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte (…). Curtea observă că acestea constituie modalitatea prin care legiuitorul a înțeles să transpună în legislația națională exigențele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013. (…)

45. În legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a observat că modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din data de 19 iunie 2013). (…)

48. Curtea observă, de altfel, că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte”.

Reiterând totodată, sub același aspect, și paragraful 34 al deciziei constituționale evocate: „în plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). În aceeași cauză, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat (paragraful 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia”, prezenta instanță de recurs apreciază că nici unul dintre drepturile constituționale sau convenționale evocate nu au fost încălcate în privința intimatelor reclamante, prin stabilirea dreptului la măsuri reparatorii prin compensare prin puncte.

vi. Având în vedere, potrivit considerentelor evocate, faptul că modul efectiv de calcul al valorii imobilelor și cuantumul final al măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea prin puncte, sunt elemente subsumate celei de-a doua etape menționate, respectiv procedurii obținerii efective a măsurilor reparatorii prin echivalent, guvernate, astfel cum s-a ilustrat anterior, de dispozițiile Legii nr. 165/2013 care permite contestarea distinctă în instanță, a dispozițiilor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor emise în privința acestor aspecte (a se vedea art. 35 din noua lege), procedură care excede însă, competenței prezentei instanței de judecată sesizate în cadrul primei faze a procesului global de restituire, respectiv cea a soluționării notificării, Curtea apreciază că în mod eronat tribunalul a statuat în cadrul sentinței recurate, sumele efective ale imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, întrucât art. 11 din Legea nr. 10/2001 condiționează atât restituirea în natură, fie și parțială, a imobilului, cât și valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent, de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite (căreia i se subordonează ca specie, și valoarea imobilului atribuit în schimb, cum este cazul de față) și valoarea părții de imobil care nu se poate restitui în natură (în cauză fiind vorba despre imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995), Curtea apreciază că și acest element reprezentat de valoarea imobilului primit prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nr.1440/06.09.1971, urmează a fi stabilit în cadrul secundei proceduri evocate.

Sub același aspect, Curtea mai constată că nu este întemeiată nici apărarea intimatelor în sensul că aceste critici relative modalității de evaluare, nu mai pot fi formulate în această fază procesuală, ca urmare a lipsei de obiecțiuni față de raportul de expertiză, întrucât ce s-a criticat în mod principal, este neacordarea de către legiuitor, în această fază a procedurii de restituire, a însuși atributului evaluării cuantumului concret al măsurilor prin echivalent cuvenite.

Așadar, se impune reformarea sentinței în sensul înlăturării tuturor acestor valori concrete menționate, evident și a rezultatelor operațiunilor matematice de adunare și scădere realizate în temeiul lor, precum ar fi suma reprezentând valoarea totală a imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 sau cea a despăgubirilor echivalente prin compensare prin puncte, la care intimatele sunt îndreptățite, algoritmul juridic presupus de art. 11 din lege menționat, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, prin deducerea valorii apartamentului atribuit, valori care urmează a fi calculate efectiv în procedura Legii nr. 165/2013, menținându-se (chiar dacă formulat în mod general și nu concret, valoric, cum consideră în mod eronat intimatele reclamante că ar fi obligatoriu).

Așadar, dispoziția de constatare a dreptului reclamantelor intimate de a primi despăgubiri echivalente prin compensare prin puncte, va viza în urma reformării sentinței recurate, diferența de valoare pentru imobilele vândute conform Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură și care nu au fost compensate, fără indicarea concretă a valorii, aceeași eliminare urmând a fi operată și în privința paragrafului ulterior al sentinței.

6. În fine, sub aspectul motivului de recurs referitor la cheltuielile de judecată, Curtea îl va respinge, pentru următoarele argumente:

În virtutea prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă: „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea lor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.

Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.

În speța dedusă judecății, contrar susținerii sale, recurentul pârât M. București se află în culpă procesuală, deoarece a pierdut procesul, acțiunea contestatoarelor fiind determinată totodată, de pasivitatea acestui pârât în soluționarea în termenul legal al notificării. Așadar, în aplicarea prevederilor legale enunțate, în mod corect a fost obligat acest pârât la plata de cheltuieli de judecată, către intimatele reclamante moștenitoare.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentul-pârât, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va înlătura dispozițiile instanței privind constatările valorilor imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995 și a imobilului predat prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nr.1440/06.09.1971 și toate referirile la valorile stabilite ale acestor imobile, din restul dispozițiilor.

Potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că intimatele – reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.343 din data de 20.03.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante N. I. și B. E..

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:

Înlătură dispozițiile instanței privind constatările valorilor imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995 și a imobilului predat prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nr.1440/06.09.1971 și toate referirile la valorile stabilite ale acestor imobile, din restul dispozițiilor.

Ia act că intimații – reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 20.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

N.-C. I.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./TB-S.5 - V. S.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 82/2015. Curtea de Apel...		Acţiune în constatare. Decizia nr. 81/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 963/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 5/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 73/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Decizia nr. 82/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 81/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 76/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 92/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 70/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI