Pretenţii. Decizia nr. 971/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 971/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2013 în dosarul nr. 971/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTI A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.971
Ședința publică de la 29.05.2013
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă H. H., împotriva sentinței civile nr.314 din 11.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect - pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă recurenta-reclamantă H. H. și intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurenta-reclamantă a solicitat prin motivele de recurs aflate la dosar aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din codul de procedură civilă privind judecata în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, întrucât măsura luată față de tatăl reclamantei nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009.
Curtea reține pricina în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 iunie 2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub numărul_, reclamanta H. H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată în URSS în perioada 14.01._47 a tatălui său și să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, pentru prejudiciul moral și material suferit.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că tatăl său a fost obligat la muncă forțată, a fost separat de restul familiei și a avut de suferit psihic și fizic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului puternic specific zonei geografice fără îmbrăcăminte adecvată.
Subliniază reclamanta că pentru măsurile dispuse față de tatăl său nu a beneficiat de nicio despăgubire până la apariția legii nr.221/2009.
De asemenea, apreciază că măsura la care a fost supus tatăl său intră sub incidența legii nr.221/2009 fiind asimilată unei condamnări cu caracter politic.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr.221/2009; OUG nr.62/2010 și C.pr.civ.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art.4 alin.4 din legea nr.221/2009, cu modificările ulterioare.
În susținerea cererii, s-au depus la dosar înscrisuri.
Pârâtul nu formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței deși a fost legal citat în acest sens.
Prin sentința civilă nr.314/11.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit susținerilor reclamantei, tatăl său, numitul Grommes M. a fost deportat la muncă forțată în URSS. În sensul afirmaților sale reclamanta nu a prezentat decât o . înscrisuri cu caracter general din care rezultă că etnicii germani au fost internați în lagărul de muncă pentru reconstrucția URSS în anul 1945, acte ce nu dovedesc, însă faptul că și tatăl reclamantei a fost deportat.
Mai mult, examinând în drept temeinicia cererii, prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamantă, tribunalul a reținut că domeniul de aplicare al legii nr.221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 06.03._89. Așadar, prin Legea nr.221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06.03._89, adică în perioada regimului comunist.
Delimitarea domeniului de aplicare a legii este făcută chiar din titlu, care vizează limitativ doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, însă și art.1 alin. 1 și alin.3, art.4 alin.1, art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 conțin aceeași formulare privind domeniul de aplicare a legii. Prin urmare, numai în situația în care se constată că măsura administrativă la care a fost supusă sau condamnarea pe care a suferit-o persoana care reclamă (sau în numele căreia se reclamă) caracterul politic al acesteia a fost aplicată în perioada ulterioară datei de 06 martie 1945 și anterioară datei de 22 decembrie 1989, se poate analiza caracterul politic al condamnării sau măsurii administrative. D. sancțiunile (penale sau administrative) aplicate după instaurarea regimului comunist pot face obiect de analiză în baza Legii nr.221/2009.
În cauza de față, măsura invocată drept cauză a prejudiciului nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009, deoarece se afirmă că a fost luată în ianuarie 1945 când în România nu se instaurase încă regimul comunist.
D. urmare, aplicarea unei măsuri administrative sau condamnarea penală pronunțată anterior datei de referință (06 martie 1945) împiedică analizarea caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative aplicate în baza Legii nr.221/2009, deoarece situația de fapt conturată din probatoriu nu intră în sfera de reglementare a legii menționate.
Considerentele anterior expuse privind neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 situației de fapt reținute în speță împiedică acordarea de despăgubiri în baza acestei legi, făcându-se abstracție de orice considerente privind efectele deciziilor Curții Constituționale.
Totodată, trebuie amintită și Decizia nr.15 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 noiembrie 2012 potrivit căreia „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009”.
Pe cale de consecință, având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta H. H., criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive:
- instanța, din motive de neînțeles, a motivat respingerea cu motivul că petenta ar fi suferit o măsură fără caracter politic, aceasta datorându-se – cum a constatat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.12 pronunțată în dosarul nr.14/2011, la care instanța de fond a făcut referire – numai apartenenței victimei la minoritatea germană. Invocă excepția de neconstituționalitate. Constituie discriminare interzisă prin Constituție, din două puncte de vedere:
1) Este discriminare nejustificată, dacă cei deportați în ianuarie sau februarie 1945 sunt excluși din aplicarea Legii nr.221/2009, iar cei deportați - pe baza aceleași decizii ale autorităților Statului R. de abia după data - cu totul întâmplătoare și aleatorie în acest context și pentru această măsură de urmărire - de 06.03.1945 sunt vizați de legea respectivă. Există persoane din aceeași localitate, chiar din aceleași familii de germani
din România, care unele au fost luate în februarie 1945, iar ceilalți de aceiași agenți ale jandarmeriei Române, dar prin simplă întâmplare cu câteva zile mai târziu, deci după data de 06.03.1945. Stabilirea unei diferențe în aceste categorii de victime este cu totul arbitrară, aleatorie și constituie prin aceasta o încălcare ale Constituției României;
2) Este discriminare nejustificată față de cei deportați, care au reușit să păstreze cetățenia româna și prin consecință sunt incluși în sistemul de reabilitare prin Decretul – Lege nr.118/1990, iar victimele aceleași măsuri care au pierdut cetățenia între timp-de exemplu prin renunțarea forțată în timpul Ceaușist - sunt privați de aceste drepturi în totalitate,
excluzându-le și din aplicarea Legii nr.221/2009.
Petenta speră, că România va respecta obligațiile unui stat de drept și va înlătura această discriminare față de celelalte grupuri de persoane urmărite politic prin statul de nedreptate, comunist, la putere până în anul 1989.
Recurenta – reclamantă, în completare, specifică că pe lângă art.5 al Legii nr.221/2009 invocă de drept și toate celelalte norme, care depășesc norma evocată și care prin Deciziile Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360 din 21.10.2010 a pierdut efectul juridic conform art. 147 al Constituției, prin simpla inactivitate a legiuitorului român în perioada de 45 zile, prevăzută de Constituție. Această inactivitate legislativă nu poate fi reproșată părții.
- deportarea la această măsură colectivă a fost executată de organele de interne ale României, de la domiciliul petentei, localitate care se află până în ziua actuală pe teritoriul României și nicidecum în URSS. În ianuarie 1945 România nu s-a aflat nicidecum în război cu URSS, iar localitatea, de unde a fost deportată petenta de organele propriului stat nu a fost sub nicio ocupare care ar fi putut duce la un fel de prizonierat cauzat de război, a unei persoane civile de cetățenie română, care nu a participat la nici un război.
Potrivit dispozițiilor art.137 Cod de procedură civilă, Curtea se va pronunța prioritar pe excepția de neconstituționalitate pe care o va respinge ca inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Recurenta nu a respectat condițiile imperative ale art.29 din Legea nr.47/1992, în sensul că, deși a invocat excepția de neconstituționalitate, nu a indicat textul de lege considerat neconstituțional și nici textele din Constituție încălcate.
În esență, recurenta invocă prin excepția ridicată discriminarea la care ar fi supusă dacă instanța de recurs nu ar admite recursul și nu ar modifica sentința recurată în situația în care altor persoane aflate în situația ei li s-au admis acțiuni similare prin care solicitau constatarea caracterului politic al deportării în URSS și daune materiale.
Având în vedere nerespectarea dispozițiilor art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, Curtea făcând aplicabilitatea alin.5 din același text de lege, va respinge excepția invocată ca inadmisibilă.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele motive:
Teza juridică susținută de reclamantă constă în faptul că, întrucât autorul său a fost deportată în fosta URSS, în perioada 14 ianuarie 1945 – 27 decembrie 1947, în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata că această măsură a avut caracter politic, în temeiul acestui act normativ, reclamanta apreciind totodată că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării autorului reclamantei în fosta URSS.
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii, Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei în raport de prevederile Legii nr.221/2009.
Or, măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Așa fiind, aceasta nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, în această lege fiind delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de autorul reclamantei nu se încadrează, atâta timp cât acesta a fost deportat în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea reține că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități. Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. In rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, autorul reclamantei nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca recurenta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supus autorul său.
Împrejurarea că autorul reclamantei a fost deportat în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același act normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art. 1 alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede:„ Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. ".
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurenta nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de recurentă, trebuie avut în vedere și faptul Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora - fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este de altfel și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă H. H., împotriva sentinței civile nr.314 din 11.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. A. H. E. V. A. D. T.
P.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehnored.B.I./R.L.
2 ex/18.06.2013
T.B.- Secția a III-a – I.C.
| ← Anulare act. Decizia nr. 2158/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 2161/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
