Uzucapiune. Decizia nr. 974/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 974/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2013 în dosarul nr. 974/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.974
Ședința publică de la 29.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.887 A din 26.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimații-pârâți P. S. 2 BUCUREȘTI, C. L. AL S. 2 BUCUREȘTI, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimatul-reclamant T. C. D..
P. are ca obiect - uzucapiune.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 15.05.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 22.05.2013 și apoi la 29.05.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6000 din 04 mai 2011, pronunțată de Judecătoria S. 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._, a fost respinsa cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții C. L. al sectorului 2 București, P. sectorului 2 București și S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisa in parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T. C. D. în contradictoriu cu pârâtul M. București, așa cum a fost modificată; s-a constatat că reclamantul a dobândit, prin prescripție achizitivă și accesiune imobiliară artificială, dreptul de proprietate asupra imobilului din București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 430,38 mp. și construcțiile edificate pe acesta, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de exp. A. V. la 17 martie 2011; în condițiile art. 502 din OUG nr. 51/2008, s-a dispus obligarea reclamantului ca, la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, să plătească în beneficiul bugetului local al sectorului 2 București suma de 2.027,5 lei, sumă în privința căreia beneficiase de scutire prin admiterea în parte a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, conform Încheierii date la 12 mai 2010; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, la data de 06 ianuarie 2010, sub nr._, reclamantul T. C. D. a chemat în judecată pe pârâtul N. S., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață totală de 440 mp. și construcție având o suprafață de 94 de mp. constituită din patru camere, două holuri, verandă, baie și separat magazie și grup sanitar situat în ., sector 2, București, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, în considerarea joncțiunii posesiilor atât pe teren cât și pe construcție.
În susținerea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că la data de 28 decembrie 1961, pârâtul a consimțit transmiterea dreptului de proprietate către autorul său, printr-un înscris intitulat scrisoare, după care reclamantul și autorii săi au exercitat permanent posesia imobilului prin acte materiale și juridice, acte juridice care să ateste această stare de fapt, respectiv certificatul de moștenitor nr. 720/1967 emis de notariatul de Stat la data de 23 noiembrie 1967 prin care s-a constatat trecerea masei succesorale asupra reclamantului și a autoarei sale, mama sa, în calitate de soție supraviețuitoare, certificatul de moștenitor nr. 117 din 24 iulie 2003 autentificat la Biroul Notarilor Publici „L. P.”, prin care s-a constatat trecerea masei succesorale asupra reclamantului ca urmare a decesului mamei sale.
A arătat reclamantul că a efectuat plata impozitelor aferente acestui imobil.
În drept, a invocat art. 1890 și următoarele Cod civil.
În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a anexat în copii conforme cu originalul, plan de amplasament și delimitare al corpului de proprietate, memoriu tehnic, autorizația de construire, procesul-verbal de recepție a lucrărilor, certificat constatator nr._ din 22 noiembrie 1971, precum și certificatul de atestare fiscală nr._ din 10 martie 2009.
La data de 21 mai 2011, s-a depus, prin serviciul registratură, de către reclamant o cerere precizatoare prin care solicită judecarea în contradictoriu cu pârâta Sarru G., în calitate de soție supraviețuitoare a pârâtului inițial chemat în judecată, conform certificatului de moștenitor nr. 506 eliberat la data de 1985 de Notariatul de Stat al S. 3 București în urma decesului numitului Sarru N..
La data de 03 noiembrie 2010, reclamantul a formulat și depus o cerere de modificare a cererii introductive de instanță, prin care, în urma relațiilor furnizate de Direcția de Evidență a Persoanei și Administrarea Bazelor de Date, din care a reieșit că pârâta Sarru G. este decedată conform actului de deces nr. 71 din 14 iunie 2006, a solicitat judecarea în contradictoriu cu pârâții P. S. 2 București, C. L. al S. 2 București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General.
În drept, a invocat dispozițiile art. 132 alin. 1 Cod de procedură civilă, art. 490, 477, 646, 1846 - 1847, 1860 și 1890 Cod civil.
La data de 21 decembrie 2010, pârâta P. S. 2 București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivând că între reclamant și C. L. Sector 2 nu au existat raporturi juridice din care să se nască dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, iar una din condițiile de fond ale acestei acțiuni este ca aceasta să fie îndreptată împotriva adevăratului proprietar al bunului.
Această pârâtă a mai invocat excepția lipsei capacității de folosință, invocând art. 20 alin. 1 din legea nr. 215/2001care prevede că dosar comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale, iar potrivit art. 21 din aceeași lege numai unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.
De asemenea, art. 77 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale definește primăria ca fiind o structură funcțională cu activitate permanentă, alcătuită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ teritoriale și aparatul de lucru al primarului care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
Faptul că primăria este o structură funcțională și nu o autoritate sau instituție publică, neavând atributele unei persoane juridice, structură organizatorică proprie, patrimoniu propriu și scop licit, neavând un regulament propriu de organizare și funcționare și atribuții proprii stabilite prin legi și neavând nici dreptul de a emite acte administrative. Autoritățile administrației publice locale la nivelul comunelor și orașelor exercită competențe exclusiv privind administrarea domeniului public și privat al comunei și orașului.
A mai adăugat pârâta că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998, dreptul de proprietate asupra bunurilor proprietate publică sau privată poate aparține numai statului sau unităților administrativ-teritoriale, deci nu și sectoarelor din municipii.
Pe fondul cauzei, pârâta P. S. 2 București a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că la nivelul anului 1986 terenul în litigiu figura ca fiind proprietate particulară.
La data de 11 ianuarie 2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei S. 2 București pe capătul de cerere privind constatarea vacanței succesorale de pe urma defunctei Sarru G., care, potrivit art. 14 Cod de procedură civilă sunt de competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului, în speță Judecătoria S. 3 București; excepția lipsei calității procesuale pasive motivată de împrejurarea că, potrivit art. 5 alin. 8 din HG nr. 731 din 04 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007: „în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale”.
Un argument prezentat este acela că într-o astfel de cerere, calitate procesual pasivă are numai proprietarul.
Cu toate că statul este persoana juridică care în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Conform art. 37 alin. din același decret, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de . sunt persoane juridice.
Același pârât a invocat în cuprinsul întâmpinării și excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la constatarea vacanței succesorale de pe urma defunctei Sarru G., invocând dispozițiile Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială care la art. 85 prevede o procedură specială privind constatarea vacanței succesorale, la inițiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, procedură ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanță succesorală de către notarul public.
Concluzionând arată că această procedură succesorală este, prin natura ei, una necontencioasă, devenind contencioasă atunci când moștenitorii își contestă calitatea, nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale ori cu privire la întinderea drepturilor care li se cuvin, astfel această procedură impusă de Legea nr. 36/1995 este una administrativă prealabilă și obligatorie.
În subsidiar, pe fond, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că pentru a se face aplicabilitatea dispozițiilor de la uzucapiune una dintre condiții este ca bunul să fie în circuitul civil, iar statului nu se poate opune cel puțin până în anul 1989 o posesie utilă, întrucât proprietatea publică era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă. Totodată, relevă faptul că până în anul 1991, Constituțiile anterioare nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 36/1995, art. 680 Cod civil, art. 1890 Cod de procedură civilă și ale Legii nr. 18/1991.
La data de 11 ianuarie 2011, reclamantul a formulat și depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâții P. S. 2 București și C. L. al S. 2 București, prin care combate excepția lipsei calității procesuale pasive învederând că acești pârâți au fost chemați în judecată în calitatea lor de posibili adevărați proprietari ai imobilului, pentru simplu fapt că nu este cunoscut un alt proprietar al imobilului.
În subsidiar, a solicitat admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București, prin Primar General.
Prin încheierea interlocutorie din 12 ianuarie 2011 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și necompetenței teritoriale, invocate de pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice; prin aceeași încheiere instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții C. L. al sectorului 2 București, P. sectorului 2 București și S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru motivele expuse în considerentele încheierii. Pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acești trei pârâți urmând a fi respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cauza s-a soluționat pe fond, în contradictoriu cu pârâtul M. București, reprezentat prin Primarul General.
În cauză, instanța a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri, proba testimonială, în cadrul căreia a fost audiată în calitate de martor numita P. A. (fila 247 dosar fond), proba cu expertiză tehnică imobiliară, raportul întocmit de expertul A. V. fiind depus la dosar la 18 martie 2011 (filele 209 – 226 dosar fond). S-au obținut relații de la Serviciul Evidența Proprietății și de la DVBL sector 2, referitoare la imobilul în cauză.
În urma întocmirii acestui raport, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că uzucapiunea vizează terenul în suprafață de 430,38 mp., așa cum a fost identificat de expertul tehnic.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a constatat temeinicia cererii reclamantului și a admis-o, în raport de următoarele considerente:
În fapt, printr-un înscris sub semnătură privată încheiat la 28 decembrie 1961, numitul N. Sarru a vândut numitului T. G. o suprafață de teren situată în C., A., teren pe care-l achiziționase prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4398 din 18 martie 1940 la fostul Tribunal I. – secția notariat, în actul de proprietate suprafața terenului fiind de 440 mp. De la data cumpărării, pe terenul respectiv, numitul T. G. a edificat o construcție cu destinația de locuință, împreună cu soția sa, T. Marita (zisă și T. M.), stăpânind neîntrerupt imobilul, în calitate de proprietari, posesia exercitată de aceștia fiind continuată după deces de către fiul acestora, reclamantul T. C. D.. Materialul probator administrat în cauză a relevat utilitatea posesiei exercitate de autorii reclamantului și ulterior de reclamant în privința respectivului imobil, cu mențiunea că, după cum a rezultat din raportul de expertiză topografică, întinderea reală a terenului este de 430,38 mp.
Situația de fapt expusă a fost reținută de instanță pe baza înscrisurilor depuse la dosar, care atestă că autorii reclamantului și ulterior acesta au locuit la respectiva adresă, a depoziției martorului, persoană care locuiește în zonă din 1977, din conținutul înscrisurilor sub semnătură privată prin care s-au făcut înstrăinările și din concluziile raportului de expertiză tehnică, prin care s-a identificat imobilul stăpânit de reclamant.
În drept, față de situația expusă anterior și de dispozițiile art. 1846 – 1847 și 1890 Cod civil, instanța a constatat că posesia utilă exercitată de reclamant asupra terenului în suprafață de 430,38 mp., identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de exp. A. V., unită cu cea a autorilor săi, a născut în patrimoniul acestuia, prin intermediul prescripției achizitive și joncțiunii posesiilor, dreptul de proprietate; totodată, prin intermediul accesiunii imobiliare, reclamantul a dobândit în proprietate și construcțiile edificate pe respectivul teren, așa cum au fost identificate de expertul tehnic imobiliar A. V..
Nu au putut fi reținute susținerile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, expuse pe fondul cauzei în întâmpinare, referitoare la suspendarea termenului de prescripție până în anul 1991, câtă vreme nu s-a făcut dovada că respectivul teren ar fi fost proprietate de stat. De altfel, prin decizia nr. 16/2006, pronunțată într-un recurs în interesul legii, instanța supremă a stabilit că exista posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă și anterior anului 1989.
Cât privește legitimarea procesuală pasivă a pârâtului M. București, instanța a apreciat că aceasta este justificată prin înscrisurile depuse la dosar, câtă vreme respectiva suprafață de teren nu figurează ca aflându-se în proprietatea altei persoane fizice sau juridice. În aceste condiții, având situația juridică a unui teren fără stăpân, terenul este de drept în proprietatea statului, conform art. 646 Cod civil, drept exercitat prin unitatea administrativ-teritorială, față de dispozițiile art. 18, 19, 21 din Legea nr. 215/2001. Instanța a constatat de asemenea că nu există cerințele impuse de Legea nr. 213/1998 sau Legea nr. 18/1991 pentru ca respectiva suprafață de teren să aparțină domeniului public, astfel că, aparținând domeniului privat, poate fi uzucapată.
Pentru toate considerentele redate anterior, instanța a admis cererea reclamantului, așa cum a fost modificată de-a lungul judecății, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, urmând a constata că reclamantul a dobândit, prin intermediul prescripției achizitive și joncțiunii posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului din București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 430,38 mp., iar prin accesiune imobiliară artificială și asupra construcțiilor edificate pe acesta, așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert A. V. la 17 martie 2011 (filele 209 – 226 dosar fond).
În schimb, a respins instanța ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu se poate reține în sarcina acestuia o culpă procesuală. Chemarea în judecată a pârâtului s-a făcut prin simplul considerent că nu se cunoștea situația juridică a imobilului în cauză, pârâtul necontestând pretențiile reclamantului; simplul fapt că dreptul reclamantului nu se poate realiza decât în contradictoriu cu pârâtul, avându-se în vedere calea de dobândire a dreptului de proprietate – uzucapiune și accesiune imobiliară – nu este de natură a atrage culpa procesuală a pârâtului. Taxa de timbru și cheltuielile aferente expertizei incumbă astfel reclamantului, persoană care a dobândit dreptul de proprietate, fiind cheltuieli echivalente celor pe care reclamantul le-ar fi suportat în măsura în care înstrăinarea imobilului s-ar fi efectuat în condiții de legalitate, respectiv prin act autentic.
Totodată, în condițiile art. 502 din OUG nr. 51/2008, instanța a dispus obligarea reclamantului ca, la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, să plătească în beneficiul bugetului local al sectorului 2 București suma de 2.027,50 lei, sumă în privința căreia beneficiase de scutire prin admiterea în parte a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, conform Încheierii date la 12 mai 2010.
Tribunalul București – Secția a III a Civilă, prin decizia civilă nr. 887/A din 26 octombrie 2012a respins ca nefondat apelul declarat de M. București prin Primarul General împotriva acestei sentințe.
A reținut tribunalul că:
În mod legal și temeinic, prima instanță a reținut calitatea procesuală pasivă în cauză în privința unității administrativ teritoriale, pentru următoarele considerente:
Printr-un înscris sub semnătură privată încheiat la 28 decembrie 1961, numitul N. Sarru a vândut numitului T. G., autorul reclamantului, o suprafață de teren viran situată în C., A. in schimbul sumei de 4.000 lei.
Conform certificatului constatator nr._ din 22 noiembrie 1971 și certificatului de atestare fiscala nr._ din 10 martie 2009, autorii reclamantului au achitat taxele și impozitele pentru acest imobil, acesta fiind impus încă din anul 1952 iar terenul fiind în suprafață de 440 mp.
Potrivit adresei nr._ din 02 decembrie 2010 emisă de P. Sector 2 București (fila 145 dosar fond) a reieșit că la nivelul anului 1986 terenul în suprafață de 440 mp. din care 94 mp. construiți, figurează ca fiind proprietate particulară, categoria de folosință curți și construcții iar la nivelul anului 1992, titulari de rol apar T. Marita și T. C. cu teren în proprietate în suprafață de 440 mp.
Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor constituționale, niciun bun nu poate fi fără stăpân, prin urmare și imobilului în cauză i se aplică același principiu, atât la data soluționării cererii cât și la data preluării în fapt de către reclamanți din anul 1976.
Potrivit dispozițiilor art. 499 Cod civil, bunurile vacante și fără stăpân se cuvin statului prin ocupațiune ca mod de dobândire.
Prin urmare dacă nu se dovedește că acest teren aparținea unei persoane fizice la momentul preluării în fapt, acesta nu poate să facă parte decât din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale, pentru că terenul nu putea fi fără stăpân, iar raportul dintre dreptul de proprietate particulară și dreptul de proprietate a statului este ca de la particular la general.
În ceea ce privește regimul juridic al terenului ce se cere a fi uzucapat, tribunalul a reținut că potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. 3 din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
A.. 4 al aceluiași articol prevede că: Domeniul public al comunelor, al oarelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate că atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean.
În anexa nr. III se prevede că domeniul public local al comunelor, oarelor și municipiilor este alcătuit, printre altele, din următoarei bunuri: rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, constructule și terenurile aferente.
Regula este ca bunurile din domeniul public aparțin unităților administrativ teritoriale, numai în mod excepțional acestea aparțin statului și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
Art. 72 din Legea nr. 69/1991 prevede că aparțin domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public și nu au fost declarate de interes național.
Totodată, Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale definește sfera bunurilor din domeniul public al unității administrativ teritoriale. Potrivit acestui text de lege aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu au fost declarate de interes național.
Conform art. 121 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.
Potrivit art. 122 din același act normativ aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național.
În concluzie, terenul in litigiu nu este și nici nu poate fi în domeniul public al statului întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unității-administrativ teritoriale M. București iar dacă nu există dovezi că acesta ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține M. București, fiind în domeniul privat al acestuia.
Bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 cod civil coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unității administrativ-teritoriale. În același timp, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 prevede că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului.
Prin urmare, având în vedere toate aceste texte legale, precum și lipsa dovezii existenței unui titlu de proprietate cu privire la acest teren pentru care se solicită uzucapiunea, în prezenta căruia reclamantul nu ar mai fi fost pus în situația de a solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, tribunalul apreciază că acest teren aparține unității administrativ teritoriale și se află în domeniul privat al acesteia, astfel încât calitatea procesuală pasivă aparține apelantei din prezenta cauză.
Sub un alt aspect, tribunalul a reținut că nici nu avea cum să fie reținută calitatea procesuală a Statului R. în cauză pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, atâta timp cât reclamantul nu a depus o dovadă de la notariat a vacanței succesorale sau nu a investit instanța și cu un capăt de cerere privind constatarea vacanței succesorale.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs M. București prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât:
Instanța de judecată a constatat dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu instituția recurentă fără a analiza în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale în materie calitatea procesuală pasivă a municipalității. Astfel, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Așadar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu instituția recurentă trebuia să facă mai întâi dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calității procesuale active cât și a celei pasive incumbă reclamantei.
Or, prin actele depuse la dosarul cauzei, inclusiv situația juridică nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu, bunul fiind dobândit prin chitanță sub semnătura privată.
Reținerea calității procesuale pasive a municipalității prin raportare la dispozițiile art. 77 din Legea nr. 69/1991 și Legii nr. 215/2001 este total neîntemeiată în condițiile în care reclamantul nu a prezentat nici un certificat de succesiune vacantă, care ar fi justificat calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București în speța de față.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în cauză, motiv pentru care solicită să se admită excepția invocată.
Pe de altă parte arată că pentru a constata dreptul de proprietate al reclamantului trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1846 și următoarele Cod civil și art. 1890 Cod civil, fiind necesar ca reclamanta să dovedească existența unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform art. 1847 Cod civil, este considerată utilă posesia continuă neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar exercitată cu buna credință iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.
Conform dispozițiilor art. 1846 Cod civil este deținerea unui lucru posesia exercitată de recurent înșine sau de altul în numele său asupra uni lucru.
În cazul de față deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani reclamantul nu a exercitat o posesie în sensul legii fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie să dovedească că întrunește ambele elemente ale posesiei respectiv animus și corpus. Reclamantul a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul că folosința exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Recurentul a apreciat total eronate argumentele instanței de judecată din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.
Așadar, recurentul consideră că folosința exercitată asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervetit precaritatea în posesie conform art. 1857 Cod civil și ca atare posesia exercitată de către reclamanta nu a fost una utilă pentru a prescrie achizitiv bunul.
Pentru aceste motive, recurentul solicită să se admită recursul, să se modifice sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept, și-a întemeiat cererea pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Recursul este nefondat.
Critica intimatului referitoare la eronata reținere a calității sale procesuale pasive în cauză nu poate fi primită, având în vedere dispozițiile art. 680 Cod civil conform cărora bunurile vacante și fără stăpân trec în proprietatea statului, fără ca textul legal să facă referire la vreo procedură specială în acest sens, statul dobândind moștenirea ope legis, în virtutea acestei dispoziții legale.
Obligativitatea solicitării certificatului de vacanță succesorală îi revine autorității publice competente, nicidecum altei persoanei iar în speța de față aceasta nu a înțeles să solicite eliberarea unui astfel de document.
A susține că prin neprezentarea certificatului de vacanță succesorală nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă a recurentului M. București prin Primar General, procedură care așa cum au arătat și mai sus se inițiază la cererea organului de stat abilitat, ar însemna a se limita accesul la justiție a unei persoane interesate a se judeca cu moștenitorii persoanei decedate sine die sau până la deschiderea procedurii de către reprezentantul statului în condițiile Legii nr. 36/1995, situație ce se înscrie în sfera încălcării dispozițiilor constituționale și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind accesul liber la justiție.
De altfel, așa cum legal instanța de apel a reținut, această susținere nu poate fi primită, având în vedere faptul că numai S. R. ar fi putut justifica o lipsă a îndeplinirii procedurii vacanței succesorale iar nu M. București prin Primar General, în cauza de față fiind aplicabile dispozițiile art. 477 Cod civil și art. 25 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul privat al statului sau unității administrativ teritoriale.
Ca atare, Curtea aperciază că în mod judicios instanța de apel a analizat dispozițiile legale aplicabile cauzei, concluzionând în mod legal că terenul aparține unității administrativ teritoriale și se află în domeniul privat al acesteia, astfel încât se impune reținerea calității procesual pasive a Municipiului București prin Primar General.
Din redactarea art. 1890 Codul civil rezultă clar și indubitabil faptul că, pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani iar posesia să fie utilă și sub nume de proprietar, adică neafectată de vreun viciu. Mai mult regularitatea posesiei adică faptul că ea este utilă se prezumă.
Având în vedere ca mecanismul constatării dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, are două consecințe la fel de importante, respectiv nașterea unui drept de proprietate în favoarea posesorului care îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile legale în materie, cât și stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar, doctrina și practica au statuat ca această constatare nu se poate face decât în contradictoriu cu adevăratul proprietar.
Probleme apar atunci când, asupra imobilului pentru care se invocă executarea unei posesii îndelungate, nu există nicio persoană care să invoce un drept de proprietate, iar în evidentele cadastrale și fiscale nu poate fi identificat un titular al dreptului de proprietate care să îl fi dobândit prin vreunul dintre mijloacele recunoscute de lege drept mod de dobândire a proprietății.
Aceasta este și ipoteza în cauza de față, având în vedere faptul că deși s-au depus diligentele necesare nu au putut fi indicați posibilii moștenitori ai fostului proprietar N. Sarru, persoană care la data de 28 decembrie 1961 a consimțit la transmiterea dreptului de proprietate către T. G. (tatăl reclamantului) asupra imobilului anterior menționat, printr-un act sub semnătură privată numit la acel moment „scrisoare”.
Deși prin adresa nr._ din 02 decembrie 2010 emisă de P. S. 2București – Direcția Urbanism și Gestionare Teritoriu, Serviciul Cadastru, Fond Funciar, s-a constat că imobilul este înscris în categoria proprietății particulare, M. București prin Primar General a fost chemat în judecată în mod temeinic, în virtutea aptitudinii generale conferite de art. 646 Cod civil și dispozițiile art. 18 – 21 din Legea nr. 215/2001, pentru motivul că, rolul acestuia este de a trasa opozabilitatea față de modul în care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat mai sus.
A interpreta în alt mod, s-ar ajunge la arbitrariu din partea instanței, în sensul în care reclamantului i-ar fi îngrădit dreptul recunoscut de art. 21 din Constituția România și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a avea acces liber la justiție pentru valorificarea unui drept subiectiv civil recunoscut de lege.
După cum s-a susținut și în doctrină persoana ce invocă dobândirea titlului de proprietate prin uzucapiune trebuie să depună toate diligentele necesare în vederea găsirii adevăratului proprietar ceea ce s-a întâmplat și în cazul de față, respectiv prin demersurile efectuate în acest sens la instituțiile abilitate.
În această situație singurul posibil proprietar nu poate fi decât M. București prin Primar General, mai ales că posesia reclamantului și a autorilor săi asupra imobilului transformă starea de fapt într-una de drept (practică judiciară – T.S. decizia civilă nr. 539/1963, publicată), acest fapt reprezentând numai indirect o sancțiune aplicată adevăratului proprietar.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că suprafața de teren, ce face parte din imobil nu aparține domeniului public al statului și nici unei alte persoane fizice sau juridice, astfel încât se deduce că aceasta aparține domeniului privat al statului, în aceste condiții putând fi uzucapat.
Prin urmare, deși reclamantul a depus diligențe rezonabile pentru identificarea adevăratului proprietar cu toate acestea, nu a reușit să-l identifice, astfel încât se aplică prezumția simplă (art. 1199 Cod civil) că imobilul nu a mai avut proprietar după decesul lui N. Sarru, și ca atare, M. București prin Primar General ar fi singurul care ar putea invoca un drept asupra acestuia.
În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că nu s-a făcut dovada că au fost îndeplinite cumulativ cerințele art. 1846 și următoarele Cod civil și art. 1890 Cod civil Curtea reține pe de o parte că în fața instanței de apel o astfel de critică nu a fost formulată, critica din recurs fiind o critică nouă, omisso medio, ce nu poate fi primită direct în această cale de atac.
De asemenea, instanța de fond și de apel au stabilit următoarea sitauție de fapt:
Începând cu anul 1961, părinții reclamantului precum și acesta, au exercitat permanent, neviciat, continuu și sub nume de proprietari posesia respectivului imobil, atât prin acte materiale, consolidare a construcției, cât și prin acte juridice, plata impozitelor aferente imobilului, care să ateste această stare de fapt; astfel, prin certificatul de moștenitor nr. 720/1967 emis de Notariatul de Stat, la data de 23 noiembrie 1967, s-a constatat trecerea masei succesorale, urmare a decesului tatălui său, asupra mamei sale, T. M., în calitate de soție supraviețuitoare și asupra reclamantului în calitate de fiu. De asemenea, conform certificatului de moștenitor nr. 117, emis în data de 24 iulie 2003, de către Biroul Notarilor Publici „L. P.” – București, s-a constatat trecerea masei succesorale, incluzând și acest imobil, asupra reclamantului, urmare a decesului mamei sale.
Plata impozitelor aferente acestui imobil a fost efectuata de către autorii reclamantului și acesta, astfel cum reiese din certificatul constatator nr._ din 22 noiembrie 1971, precum și din certificatul de atestare fiscală nr._ din 10 martie 2009.
Nu se poate primi afirmația recurentului că folosința asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, atâta timp cât din probele administrate reiese faptul că intimatul este cel care a plătit de-a lungul timpului impozitul aferent imobilului-teren în suprafață de 430,38 mp. și construcțiile edificate pe acesta, legislația în materie stipulând faptul că numai proprietarul are acesta obligație nu și chiriașul sau detentorul precar, achitarea taxelor și impozitelor pentru imobilul stăpânit reprezentând unul dintre aspectele care pot demonstra că deținerea materială a bunului are natură juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din raportul de expertiză în specialitatea construcții întocmit în cauză de către expert V. A. imobilul situat în ., sector 2, București, se identifică în totalitate cu imobilul ce a făcut obiectul „scrisorii” încheiate la data de 28 decembrie 1961, de către domnul N. S., în calitate de vânzător și T. G., tatăl său, în calitate de cumpărător.
Pe acest teren au fost construite de-a lungul timpului atât de autorul intimatului cât și de acesta mai multe construcții, iar, utilitățile aferente imobilului: apă, gaz, electricitate, etc. sunt plătite de către reclamant.
Această situație de fapt a fost stabilită de instanțele de fond și de apel pe baza întregului material probator administrat în cauză (înscrisuri, martori, concluziile raportului de expertiză).
Față de cele reținute nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – pârât M. București Prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 887/A din 26 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant T. C. D. A. și cu intimații – pârâți P. S. 2 București, C. L. al S. 2 București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. A. D. T. I. A. H. P.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./10.07.2013
T.B.-S.3.-I.panait;I.L.M.
J..S.2.-C.M.C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 174/2012. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 2158/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
