Pretenţii. Hotărâre din 04-09-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-09-2014 în dosarul nr. 1229/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1229 R
Ședința publică din data de 04.09.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta reclamantă P. I. S. împotriva sentinței civile nr. 1660/26.09.2013 și împotriva sentinței civile nr. 1183/06.06.2013, precum și a recursului declarat de recurenta pârâtă S. C. DE TRATAMENT BALNEAR ȘI RECUPERARE A CAPACITĂȚII DE MUNCĂ „T.B.R.C.M.” SA împotriva sentinței civile nr. 1183/06.06.2013, ambele hotărâri pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, cauza având.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta reclamantă prin mandatar M. D., asistat de avocat P. O., cu împuternicire avocațială la fila 35, lipsind recurenta pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar a relațiilor solicitate de la Arhivele Naționale – Direcția Județeană V..
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurentei reclamante P. I. S. precizează că își menține concluziile puse la un termen anterior când dosarul a rămas în pronunțare, apreciind că instanța de fond trebuia să soluționeze pe fond notificarea și să stabilească despăgubirile, conform deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cu privire la recursul pârâtei, solicită respingerea recursului, conform apărărilor formulate prin întâmpinare.
În ceea ce privește aspectul pus în discuție de instanță, referitor la situația bunurilor aparținând pârâtei, apărătorul recurentei reclamante apreciază că nu s-a făcut în niciun fel dovada că aceste bunuri ar fi intrat în mod legal în proprietatea acesteia, prin vreun act de înstrăinare al reclamantei sau al autorului său, din actele dosarului rezultând că lotul 76, precum și loturile ulterioare identificate pe schița veche, au fost preluate de stat. Mai arată că acesta a fost motivul pentru care în anul 1972 s-a emis o decizie administrativă de atribuire în folosință pentru intimata pârâtă, care a construit un hotel muncitoresc, iar în aceste condiții, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și normelor de aplicare a acesteia, care stabilesc faptul că în situația în care nu există o decizie administrativă care să probeze preluarea efectivă, se presupune că este o preluare abuzivă, sarcina probei că bunurile au intrat în mod legal în deținerea sa, revenind părții adverse. Neexistând aceste dovezi din partea pârâtei, apărătorul recurentei reclamante apreciază că în mod corect Tribunalul București a analizat atât calitatea de succesor a reclamantei, cât și împrejurarea că i se cuveneau despăgubirile, însă nu a stabilit și cuantumul acestora. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1183/06.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosar nr._, s-a respins cererea de sesizare a Curții constituționale, ca inadmisibilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, s-a admis contestația formulată de contestatoarea P. I. S. în contradictoriu cu intimata S. C. de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă „T.B.R.C.M.” SA, s-a dispus anularea deciziei nr. 12/20.03.2010 emisă de S.C TBCRM SA, a fost obligată pârâta să emită decizie cu propunere de acordare măsuri reparatorii în echivalent, conform legii, pentru imobilul teren în suprafață de 2200 mp situat în Băile Olănești, județul V. – identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert B. S. – imposibil de restituit în natură și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 lei, din care 500 lei reprezintă onorariu de avocat și 500 lei reprezintă onorariu expert topograf.
În motivarea sentinței, s-a arătat că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale nu a putut fi primită, deoarece criticile de neconstituționalitate se limitează la o trimitere generală către texte din Constituția României, fără a fi fundamentate prin raportare la chestiuni de drept necesar a fi soluționate în speța dedusă judecății.
În privința calității procesuale pasive, tribunalul a constatat că aceasta rezultă din simplul fapt al atacării deciziei emise de către societatea pârâtă.
Pe fondul cauzei prima instanță a observat că dreptul de proprietate asupra imobilului notificat a aparținut autorului reclamantei Dr. A. Hoenig care a dobândit în proprietate terenul de 2200 mp situat în Olănești prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4466 din 1934. Expertiza efectuată în cauză, prin care s-a stabilit că terenul cumpărat de autorul reclamantei este deținut de către pârâtă a determinat tribunalul să prezume în virtutea dispozițiilor art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001 că acesta a fost preluat abuziv și în fapt de către stat.
Ținând cont de dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și de art. 4 alin. 2 din același act normativ și având în vedere certificatele de moștenitor nr. 206/1955 și nr. 63/08.03.1996, tribunalul a apreciat că reclamanta a dovedit faptul că este moștenitoarea fostului proprietar, chiar dacă numele acestuia apare în unele acte ca A., iar în altele ca Adolf, deoarece este clar că numita L. M. S. era fiica d-nului Hoenig A.
Tribunalul a mai reținut că existența unor construcții noi pe terenul care a aparținut autorului reclamantei face imposibilă restituirea în natură a acestuia, astfel că, în speță, urmează să fie stabilite măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 165/2013, instanța nefiind competentă să indice un cuantum al acestora.
Prin sentința civilă nr. 1660/26.09.2013 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosar nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinței civile nr. 1183/06.06.2013, pe care reclamanta o formulase pentru că instanța nu a stabilit cuantumul despăgubirilor.
Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel reclamanta P. I. S. și recurs pârâta T.B.R.C.M SA.
După depunerea cererii de apel, reclamanta a depus și o cerere de recurs prin care atacă atât sentința civilă nr. 1660/26.09.2013, pronunțată cu privire la cererea de completare, cât și sentința civilă nr. 1183/06.06.2013, atacată inițial cu apel.
În motivarea recursului declarat de către reclamantă împotriva ambelor sentințe, se critică hotărârea primei instanțe, exclusiv din perspectiva faptului că instanța nu a stabilit cuantumul despăgubirilor. În acest sens, reclamanta face trimitere la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007 și la practica C.E.D.O arătând, pe de o parte că Legea nr. 165/2013, apărută în timpul procesului, nu retroactivează iar, pe de altă, parte că despăgubirile nu sunt achitate de stat prin ANRP, ci de către societatea care deține fără drept terenul reclamantei, și anume . care, fusese obligată printr-o sentință anterioară să soluționeze notificarea și a respins-o în primă fază.
Nemenționarea cuantumului despăgubirilor îi dă posibilitatea intimatei să emită o nouă decizie care să nesocotească dreptul reclamantei și să ducă la noi proceduri judiciare sau administrative care, în opinia recurentei, ar duce la depășirea termenului rezonabil de soluționare a procesului.
Trimițând la Cauza Faimblat împotriva României, la Cauza R. I. împotriva României și M. și alții împotriva României, recurenta arată că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent, astfel că instanța trebuia să soluționeze din nou notificarea printr-o hotărârea care să stabilească efectiv cuantumul despăgubirilor bănești la valoarea de circulație a imobilului. Recurenta mai arată că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4488/2012, pronunțată în dosarul nr._ .
Recursul este scutit de la obligația de plată a taxei de timbru și a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă și art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului declarat de către intimata . arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, astfel că se impune a fi modificată în tot, cu consecința respingerii acțiunii sau casată cu consecința rejudecării fondului.
Recurenta precizează că recurenta nu-și putea completa motivele de recurs cu depășirea termenului pentru declararea căii de atac.
Pe fondul recursului, se arată că la dosar nu există probe care să demonstreze cu certitudine unde este situată suprafața de teren revendicată și care să permită identificarea actualul deținător sau proprietarul de drept. Sub acest aspect, se arată că în înțelesul Legii nr. 19/2000 (art. 174 alin. 3) și al Legii nr. 262/2010 (art. 122 alin. 6) deținătorul actual al terenului care face obiectul acțiunii este Casa Națională de Pensii Publice, și că numai această instituție putea sta în instanță în nume propriu, fiind singura care are calitate procesuală pasivă în dosar.
În privința fostului proprietar al terenului, recurenta arată că nu există înscrisuri originale sau certificate pentru conformitate de către Arhivele Statului, astfel că nu se poate reține că acesta ar fi fost într-adevăr numitul A. Hoenig.
Relativ la preluarea imobilului de către stat, recurenta arată că prima instanță și-a bazat soluția pe o prezumție legală și pe o presupunere a unui expert, omițând că locul situării imobilului este echivoc și că nu există acte care să dovedească preluarea imobilului de către stat.
În opinia recurentei pârâte, prima instanță a greșit atunci când a considerat că . calitatea de unitate deținătoare sau de proprietar prin simplul fapt că nu a înaintat notificarea d-nei P. I. R. către Casa Națională de Pensii Publice. Sub acest aspect, recurenta arată că nu poate fi obligată să dea ceea ce nu are.
În final, recurenta arată că moștenitorii testamentari pot fi universali, cu titlu universal ori cu titlu particular, în acest din urmă caz fiind necesar ca obiectul legatului să îl constituie imobilul a cărui restituire se solicită în baza legii.
Recurenta P. I. S. a formulat întâmpinare la recursul formulat de . că a exercitat căile de atac în termen, chiar dacă inițial, o cale de atac a fost intitulată greșit, ca apel.
În întâmpinare se arată că expertul a stabilit fără nici un dubiu amplasamentul terenului care face obiectul notificării, că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost respinsă de către prima instanță prin încheierea interlocutorie din data de 08.12.2011, motivată pe larg de judecătorul fondului, că bunul provine de la autorul Dr. A. Hoenig, după care s-a depus certificatul de moștenitor nr. 205/1955, că reclamanta este moștenitoarea fiicei autorului –S. Anphine Lianne M., potrivit testamentului cu titlu universal, respectiv a certificatului de moștenitor nr. 63/1996, și că printr-o decizie anterioară, instanțele au stabilit calitatea de unitate deținătoare a recurentei din prezenta cauză, astfel că acest aspect nu mai poate fi rediscutat. Reclamanta mai arată în întâmpinare că folosirea prezumțiilor legale este permisă, că Legea nr. 10/2001 prevede ca fiind preluare abuzivă și preluarea în fapt a unui bun de către stat.
Recurenta . formulat întâmpinare la recursul declarat de către reclamantă împotriva sentinței prin care s-a respins cererea de completare și a solicitat respingerea acestuia, deoarece doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ulterior instituția echivalentă din Legea nr. 165/2013 putea stabili cuantumul despăgubirilor, astfel că prima instanță a respins în mod corect cererea de completare.
Recurenta . răspuns la întâmpinarea formulată de către reclamantă și a arătat că la singurul act depus în dovedirea proprietății nu există un plan sau schiță ca parte integrantă a acestui înscris, respectiv că preluarea abuzivă nu se prezumă. Recurenta arată că singurul acționar al societății comerciale este Casa Națională de Pensii și alte drepturi de asigurări sociale, instituție publică de stat, astfel că întregul capital social al pârâtei este deținut de către Statul Român, iar simplul fapt că în mod greșit inițial . răspuns la notificarea d-nei P. I. S. în loc să o redirecționeze către CNPASE nu poate să justifice calitatea procesuală pasivă.
Prin încheierea de ședință din data de 06.02.2014 Curtea a luat act că reclamanta prin mandatar nu mai susține calea de atac a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1183/06.06.2013.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri pentru a se lămuri pe deplin situația de fapt din speță.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma și în limitele motivelor de recurs, Curtea reține următoarele:
Recursul declarat de către reclamata P. I. S. conține aceeași critică, atât raportat la sentința civilă nr. 1183/2013, cât și raportat la sentința civilă nr. 1160/2013. Practic recurenta consideră că nu este suficient ca instanța să admită contestația, să dispună anularea deciziei emisă de către ..C.M.” SA și să o oblige pe aceasta din urmă să emită o altă decizia cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, conform legii, pentru imobilul identificat în expertiză, ci este necesar ca instanța să calculeze și să stabilească prin dispozitivul hotărârii cuantumul măsurilor reparatorii.
La baza poziției procesuale a recurentei reclamante stă o înțelegere inexactă a dispozițiilor Legii nr.10/2001 care a determinat-o pe aceasta să considere că în speță despăgubirile cuvenite persoanei îndreptățite vor fi achitate de către S.C. „T.B.R.C.M.” SA și nu de către stat prin A.N.R.P..
Curtea consideră că aserțiunea recurentei – reclamante conform căreia „subsemnata nu urmează să primesc despăgubiri de la stat ci de la societatea care deține fără drept terenul meu – S.C „T.B.R.C.M.” SA” este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv cu dispozițiile Legilor nr. 247/2005 și 165/2013.
Important în speță este faptul că S.C. „T.B.R.C.M.” SA este o societate al cărui unic acționar este Casa Națională de Pensii Publice sau altfel spus Statul. Prin urmare, terenul care face obiectul notificării reclamantei și care nu a fost restituit în natură de către prima instanță deoarece de-a lungul timpului s-au edificat construcții pe acesta aparține unei societăți comerciale cu capital de stat, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Curtea precizează că măsura reparatorie ar fi fost suportată de către S. C. care este unitate deținătoare doar dacă bunul ar fi fost restituit în natură, într-o astfel de situație, neregăsită în speță, respectiva societate având posibilitatea să își micșoreze capitalul social cu contravaloarea bunului restituit. Dacă măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, cum a dispus prima instanță, societatea comercială are fie posibilitatea să acorde bunuri sau servicii în compensare, fie posibilitatea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor imobilelor preluate abuziv. Orice alt mod de a proceda din partea societății obligate prin dispozitivul hotărârii judecătorești este nelegal, astfel că nu pot fi primite aserțiunile recurentei – reclamante conform cărora neindicarea de către instanță a cuantumului despăgubirilor în hotărâre va duce la săvârșirea unor nelegalități în viitor. Dacă totuși, acest lucru s-ar întâmpla, persoana vătămată are la îndemână atât mijloace de natură civilă, cât și mijloace de natură penală pentru a-i fi reparate eventuale prejudicii deoarece executarea și respectarea unei hotărâri judecătorești de către persoanele la care se referă nu este o chestiune facultativă.
După cum a arătat și tribunalul în considerentele sentinței prin care s-a respins cererea de completare a dispozitivului, atât dispozițiile art. 16 alin. 2 și alin. 22 din Legea nr. 247/2005, republicată, cât și dispozițiile art. 16 și următoarele din Legea nr. 165/2013, sunt univoce în sensul că în ipoteze de genul celei din speță despăgubirile nu se stabilesc de către instanță și se calculează de către Comisia centrală pentru stabilirea Despăgubirilor (în cazul Legii nr. 247/2005), respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (în cazul Legii nr. 165/2013).
Față de cele arătate, Curtea constată că recursul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1660/2013 și recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1183/2013 sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Curtea nu reține susținerile recurentei reclamante conform cărora instanța supremă ar avea o altă practică în materie deoarece decizia civilă nr. 4488/2012 se referă la o altă situație de fapt decât cea regăsită în speță. Hotărârea Înaltei Curți vizează ipoteza în care cuantumul măsurilor reparatorii a fost stabilit printre-o hotărâre judecătorească anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar problema dedusă judecății era aceea a reactualizării despăgubirilor stabilite ulterior de către A..
Recursul declarat de către S.C. „T.B.R.C.M.” SA vizează sentința 1183 și este axat pe de o parte pe aspectul neindividualizării terenului care face obiectul notificării, iar pe de altă parte pe aspectul nedovedirii dreptului de proprietate către persoana îndreptățită, respectiv nedovedirea preluării imobilului de către stat.
Fiind vorba de un recurs declarat în condițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul tehnic B. S. (filele 140 – 145 dosar fond) și prin completarea la raportul de expertiză efectuată de către același expert (filele 160 – 165 dosar fond) a fost identificat fără nici un dubiu terenul care face obiectul cauzei concluzionându-se că imobilul teren în suprafață de 2200 m.p. care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3282/1940 și a actului de schimb autentificat de Tribunalul I. Secția notariat sub nr._, respectiv a actului adițional la contractul de schimb transcris la nr. 2890 (toate aflate în copie la filele 85, 89 dosar recurs) este identic cu terenul deținut de către S.C. „T.B.R.C.M.” SA. Mai mult, expertul a identificat exact suprafața terenului delimitând-o prin puncte de infecțiune topografică, vecinătăți, etc., astfel cum rezultă din anexele 1, 2 și 3 la raportul de expertiză efectuat în faza primei instanțe.
Curtea reține că expertiza s-a efectuat pe baza actelor de proprietate existente la dosar. Susținerile recurentei – pârâte conform cărora situația de fapt nu ar fi clară și ar fi rezultatul folosirii unor prezumții greșite de către instanță nu pot fi reținute deoarece nici expertiza și nici actele de proprietate ale autorului reclamantei, astfel cum au fost eliberate de către Arhivele Naționale, nu au fost puse sub îndoială din perspectiva autenticității lor sau, altfel spus, nu au fost defăimate ca false.
Este adevărat că acolo unde a fost cazul și unde era permis de lege prima instanță a folosit și prezumția ca mijloc de probă. De exemplu, prima instanță a procedat corect atunci când a considerat că dacă toate evidențele cu privire la proprietatea terenului îl indicau pe autorul inițial al reclamantei ca proprietar până la un moment dat, când terenul se regăsește în proprietatea statului (lato sensu), înseamnă că imobilul a fost preluat de către acesta din urmă fără titlu.
Art. 2 lit. i din legea nr. 10/2001 dispune că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
În plus, în prezentul recurs, Curtea a suplimentat probatoriul pentru a vedea dacă autoarea reclamantei a efectuat la rândul ei operațiuni de înstrăinare (donație, schimb, vânzare, etc.) a terenului care face obiectul prezentei cauze, răspunsul fiind negativ (a se vedea adresa Ministerului Afacerilor de Interne, Arhivele Naționale, Serviciul Județean V..
În fine, Curtea observă că susținerile recurentei S.C. „T.B.R.C.M.” SA nu ar fi unitate deținătoare, sunt greșite deoarece această societate are personalitate juridică proprie și patrimoniu propriu, chiar dacă acționarul unic al acesteia este Casa Națională de Pensii Publice.
Curtea nu reține susținerile recurentei conform cărora instanța ar fi ales o cale comodă pentru respingerea excepției de neconstituționalitate deoarece hotărârea Tribunalului a fost corect motivată iar soluția a fost rezultatul impreciziei, respectiv caracterului general al afirmațiilor prin care partea a invocat și viciul de constituționalitate.
Reținând și faptul că prima instanță a analizat modul în care s-a transmis succesiv dreptul de la Hoenig A. la S. Alphaina Liane M. și că aceste aspecte nu au fost criticate de către recurenta S.C. „T.B.R.C.M.” SA, Curtea constată că recursul acesteia din urmă este de asemenea nefondat.
Pentru toate motivele arătate, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de către recurenta reclamantă P. I. S. împotriva sentinței civile nr.1660/26.09.2013 și împotriva sentinței civile nr.1183/06.06.2013, respectiv de către recurenta pârâtă S. C. de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă „T.B.R.C.M.” SA împotriva sentinței civile nr.1183/06.06.2013, ambele hotărâri pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M. S. G.
GREFIER
M. D.
Red. GDM
Tehnored. GC/TI 2 ex
17.09.2014
Jud. fond T. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1209/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 333/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
