Legea 10/2001. Decizia nr. 333/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 333/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-09-2014 în dosarul nr. 333/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.333 A
Ședința publică de la 08.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea apelurilor formulate de apelantul-reclamant G. A., precum și de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 146 din 31.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Toia P., în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant G. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 04.08.2014, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind apelantul-pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Apărătorul apelantului-reclamant învederează că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea apelurilor.
Apărătorul apelantului-reclamant solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul obligării pârâtului să transmită dosarul administrativ aferent notificării împreună cu hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea derulării procedurii stabilite de Legea nr.165/2013, apreciind că instanța de fond în mod nelegal a respins acest capăt de cerere.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, solicită a fi respins ca nefondat, având în vedere motivele invocate prin întâmpinare și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 09.05.2013, sub nr._, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamantul G. A. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe, prin care să se soluționeze pe fond notificarea nr.1145/2001, ce a făcut obiectul dosarului administrativ nr._, privind imobilul situat în ., sector 4, să fie obligat pârâtul să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării, împreună cu hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză.
În subsidiar, pentru ipoteza în care instanța ar aprecia că sunt incidente în cauză dispoz.art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr.247/2005, a solicitat obligarea pârâtului să transmită dosarul administrativ și hotărârea judecătorească către Prefectura Municipiului București în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin notificarea nr.1145/2001, transmisă Primăriei Municipiului București prin executor judecătoresc, înregistrată la Primărie sub nr._, a solicitat, în baza Legii nr.10/2001, despăgubiri pentru imobilul situat în București, ., sector 4, teren în suprafață de 308,10 m.p., dobândit anterior de reclamant prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.671/18.01.1951 de notariatul de Stat București – Biroul nr.2, și trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin expropriere, în baza Decretului nr.50/1974.
Primăria Municipiului București nu a soluționat această notificare, situație în care reclamantul a fost nevoit să promoveze prezenta acțiune, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.10/2001, dar și pe dispozițiile Deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Pe fondul cererii de restituire, reclamantul a susținut că a fost proprietarul terenului solicitat prin notificare în baza unui act de vânzare-cumpărare legal încheiat, imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, situație în care apreciază că are, în sensul art.3 din Legea nr.10/2001, calitatea de persoană îndreptățită la restituire.
Cu privire la cererea de transmitere a dosarului administrativ imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul a arătat că se impune a fi admisă, având în vedere dispozițiile Deciziei nr.XX/2007 și faptul că acel control de legalitate stabilit de lege în favoarea Prefectului este suplinit în speță de controlul efectuat în același sens de instanța de judecată, dispozițiile unei hotărâri judecătorești neputând fi cenzurate de Prefect.
Prin sentința civilă nr.146/31.01.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, conform Legii nr.165/2013, pentru imobilul teren în suprafață de 308,10 m.p. situat în București, fostă ., sector 4, imobil imposibil de restituit în natură, a obligat pârâtul să transmită către Prefectura Municipiului București dosarul administrativ, după emiterea dispoziției, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la înaintarea dosarului administrativ către C.N.C.D. și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea nr.1145/2001, reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului București, în baza Legii nr.10/2001, acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafață de 308,10 m.p. situat în București, ..15, sector 4, și, deși a anexat la notificare toate actele necesare soluționării acesteia, nu a primit nici un răspuns până la data formulării acțiunii.
Având în vedere această situație, tribunalul a constatat că pârâtul nu și-a respectat obligația prevăzută de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, situație în care sunt incidente dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, privind competența instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea formulată de reclamant.
Analizând pe fond cererea de restituire, instanța a constatat, pe baza probelor existente la dosar, că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren, în suprafață de 308,10 m.p., situat în București, ..15A, Raionul N. B., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.671/18.01.1951 de Notariatul de Stat București și transcris sub nr.524/21.01.1952 de Grefa Tribunalului I..
Din adresa emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 4 aflată la fila 77 din dosar, s-a reținut că acesta a figurat cu rol fiscal din anul 1952, iar din adresa emisă de S.C. AVL Berceni, aflată la fila 69, s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.50/1974, în anexa 39 la decret, poziția 62, figurând ca proprietar G. C., care a primit și despăgubiri pentru construcție, nu și pentru teren.
Din adresa emisă la 16.12.2001 de aceeași instituție și înregistrată sub nr.1512, s-a reținut că în anexa la decret figura la poziția 119 și preluarea terenului în suprafață de 315 m.p. de la G. A., căruia i-au fost acordate și despăgubiri.
În raport de aceste înscrisuri și de dispoz.art.2 lit.h din Legea nr.10/2001, tribunalul a apreciat că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă și, întrucât, în prezent, terenul este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare și elemente edilitare, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul M. A., s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit la restituirea acestuia prin echivalent, în condițiile Legii nr.165/2013, ale cărei dispoziții materiale sunt de imediată aplicare.
Cu privire la capătul 2 de cerere din acțiune, prin care reclamantul solicita obligarea pârâtului să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ, instanța a apreciat că este neîntemeiat, față de dispozițiile art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013, care prevăd obligativitatea exercitării controlului de legalitate de către prefect.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel dezvoltate în scris de apelantul reclamant, s-a susținut că sentința primei instanțe este nelegală în ceea ce privește soluția de respingere a capătului 2 de cerere din acțiune, prin care se solicita obligarea pârâtului la înaintarea dosarului administrativ direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
S-a susținut în acest sens că, în cauză, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin compensare pentru imobilul preluat abuziv, la dreptul de proprietate asupra imobilului și la modalitatea efectivă în care acesta poate fi restituit în prezent s-a realizat de instanța judecătorească, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze, încă o dată, un asemenea control.
În opinia apelantului reclamant, măsura dispusă de prima instanță, în sensul înaintării dosarului administrativ Instituției Prefectului pentru efectuarea controlului de legalitate, nu face nimic altceva decât să lungească termenul de soluționare a notificării și să încalce încă o dată dispoz.art.6 din C.E.D.O.
Prin motivele de apel formulate de apelantul pârât M. București prin Primarul General, s-a susținut că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, iar potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, iar unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de acest text de lege.
Față de data introducerii cererii de chemare în judecată și data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, apelantul pârât a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în raport cu dispoz.art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, iar cu privire la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, s-a susținut că este o măsură nelegală, deoarece nu există culpa procesuală a acestei instituții, iar potrivit dispoz.art.274 alin.3 C.proc.civ., în cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, instanța poate dispune micșorarea cuantumului acestuia.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile legale speciale incidente în materie și de criticile formulate de apelanți, Curtea va reține că apelul declarat de apelantul reclamant este fondat, iar apelul declarat de apelantul pârât este nefundat, pentru următoarele considerente:
Apelantul reclamant a învestit instanța de fond, la data de 09.05.2013, cu soluționarea unei cereri de restituire a imobilului situat în București, ., sector 4, format din teren în suprafață de 308,10 mp, invocând dispozițiile Legii nr. 10/200, refuzul apelantului pârât de a-i soluționa cererea de restituire și dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Din probele administrate, instanța de fond a reținut că imobilul, teren în suprafață de 308,10 mp situat București, ., sector 4, a fost proprietatea reclamantului, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului de expropriere nr. 50/1974, iar în prezent nu poate fi restituit în natură, deoarece este afectat în totalitate de elemente de sistematizare și elemente edilitare, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert M. A..
Această situație de fapt și de drept, precum și dreptul reclamantului la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, nu au fost contestate în apel de către apelantul pârât M. București prin Primarul General, criticile formulate de acesta vizând doar competența exclusivă a unității deținătoare de a soluționa notificarea reclamantului, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, privind acordarea de măsuri reparatorii sub forma punctelor compensatorii, prematuritatea cererii de restituire față de dispozițiile Legii nr. 165/2013 și aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă privind cheltuielile de judecată.
Prima critică, este în mod evident nefondată, în raport de dispozițiile deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Instanța Supremă a considerat că, în acest caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime .
Nefondată este și critica prin care se invocă nelegalitatea sentinței instanței de fond pentru faptul de a fi fost pronunțată în baza Legii nr. 10/2001, cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013.
Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a intrat în vigoare la data de 21.05.2013, iar prin art. 16 a înlocuit, practic, măsurile reparatorii prin echivalent de care puteau beneficia persoanele îndreptățite la restituire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21alin. (6) și (7) din lege.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din lege reglementările noi cuprinse în această lege specială erau aplicabile și proceselor aflate în curs de judecată pe rolul instanțelor judecătorești, astfel cum susține apelantul pârât.
Din considerentele și dispozitivul sentinței apelate rezultă, însă, că instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile noii legi, obligând pârâtului să propună, în favoarea reclamantului măsuri reparatorii sub forma punctelor compensatorii, prevăzute de Legea nr. 165/2013.
Deși în art. 33 din această lege au fost prevăzute expres termenele în care entitățile învestite cu soluționarea notificărilor au obligația de a le soluționa prin decizie de admitere sau de respingere, instanța nu poate reține prematuritatea acțiunii reclamantului pentru neexpirarea termenului de soluționare, în raport de dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 88/2014 pronunțată de Curtea Constituțională.
În această decizie instanța constituțională a reținut, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
În cauza de față acțiunea a fost înregistrată de reclamant la instanța de fond anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (16.05.2013), respectiv la data de 09.05.2013, situație în care dispozițiile art. 33 din această lege specială nu îi sunt aplicabile conform deciziei anterior menționate.
Instanța de fond a soluționat corect și cererea reclamantului, privind cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 cod procedură civilă și în raport de soluția pronunțată, prin care pârâtul a căzut în pretenții față de reclamant.
Există, în cauză, culpa procesuală a pârâtului, iar aceasta constă în refuzul nejustificat de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de lege.
Și în ipoteza, nedovedită, în care reclamantul nu ar fi anexat la notificare toate actele necesare fundamentării deciziei de restituire, pârâtul avea posibilitatea legală de a solicita acestuia, în scris, completarea actelor sau de a soluționa negativ cererea de restituire, dar, în nici un caz, nu putea refuza soluționarea notificării prin decizie/dispoziție motivată, recursul declarat de pârât urmând a fi respins ca nefondat.
Instanța apreciază, însă, că este întemeiată, critica prin care apelantul reclamant invocă nelegalitatea soluției instanței de fond cu privire la capătul de cerere ce viza înaintarea dosarului administrativ direct CCSD.
Conform 16 alin. 2^1 dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
În baza acestui text de lege, instanța de fond a apreciat că nu poate obliga M. București prin Primarul General să înainteze dosarul administrativ direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel de înaintare poate fi făcută legal doar după efectuarea controlului de legalitate de către prefect .
Textul are însă în vedere ipoteza soluționării notificării în cadrul procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10-2001nu și cazul în care cererea de restituire se soluționează de către instanța de judecată, în cadrul acțiunii prin care partea interesată invocă refuzul nejustificat al entității învestită cu soluționarea notificării de a-i soluționa cererea de restituire. În această ultimă ipoteză, calitatea titularului notificării de persoană îndreptățită la restituire, iar în caz afirmativ modalitatea efectivă de restituire către acesta se stabilesc de instanța de judecată, pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin hotărâre judecătorească.
Hotărârea pronunțată de instanță, poate fi atacată de părți doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și în nici un caz nu poate fi supusă controlului de legalitate al prefectului, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 480 din noul cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de apelantul reclamant, va modifica în parte sentința apelată, în sensul că va obliga M. București prin Primarul General să înainteze dosarul administrativ Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care a preluat, în baza Legii nr. 165/2013 toate atribuțiile CCSD.
Restul dispozițiilor sentinței vor fi menținute ca fiind legale și temeinice.
În baza dispozițiilor art. 453 cod procedură civilă, instanța va obliga apelantul pârât la 500 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant, efectuate în faza procesuală a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.146 din 31.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Admite apelul declarat de apelantul reclamant G. A., CNP_, domiciliat în București, ..7, ., . și cu domiciliul ales la av.Priotesescu V., în București, .-138, corp B, parter, sector 5, împotriva sentinței civile nr.146 din 31.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința, în sensul că:
Obligă pârâtul să transmită dosarul administrativ după emiterea dispoziției către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Obligă apelantul pârât la 500 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 08.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
5 ex/18.09.2014
---------------------------------------------
T.B– Secția a III-a – C.V.
| ← Pretenţii. Hotărâre din 04-09-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1183/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
