Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 504/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 504/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 504/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.504A
Ședința publică din 18.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- C. G.
JUDECĂTOR- I. S.
GREFIER- N. - C. I.
Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este legal reprezentat prin procuror S. C..
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant B. B., împotriva sentinței civile nr.409 din 24.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect: acțiune civilă pentru reparare prejudicii erori judiciare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelantul B. B., legitimat cu CI . nr._, și asistat de avocat P. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 23.09.2014 emisă de Baroul Teleorman, aflată la fila 13 dosar, lipsind reprezentantul intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se referă de către grefierul de ședință obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare precum și împrejurarea că apelantul B. B., a depus la data de 11.11.2014, înscrisurile de care înțelege să se folosească în dovedirea apelului.
Curte a acordă cuvântul asupra probelor.
Reprezentantul apelantului-reclamant, având cuvântul, solicită administrarea probei cu înscrisuri, urmând să producă dovezi din care rezultă că apelantul a fost lipsit de plata unor sume importante de bani și audierea a doi martori.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a probei testimoniale solicitate, având în vedere obiectul cererii, reparare prejudicii, pentru arestare nelegală.
Curtea, în urma deliberării, respinge proba testimonială solicitată azi de apelantul-reclamant, având în vedere împrejurarea că nu s-a dovedit că necesitatea administrării acesteia ar fi reieșit din dezbateri, între termenul trecut și cel de azi, iar cu privire la înscrisurile ce au fost puse în vedere din oficiu de către instanță, apreciază că a fost suficient timp pentru a fi administrate, apelantul nefăcând dovada vreunei imposibilități de a fi obținute de la data sesizării primei instanțe și până în prezent.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelantul-reclamant B. B., prin avocat, solicită admiterea apelului promovat împotriva sentinței civile nr.409 din 24.03.2014, ca fiind netemeinică și nelegală și pronunțată cu încălcarea drepturilor procesuale. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea apelului, ca nefondat. În ce privește cuantumul daunelor materiale consideră că apelantul nu a făcut dovada restrângerii drepturilor salariale, ca urmare a măsurilor preventive luate față de acesta iar în privința daunelor morale solicitate, consideră că soluția pronunțată de Tribunalul București este fondată, neexistând o legătură de cauzalitate între suferințele fizice și psihice și măsurile preventive luate față de acesta.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24.05.2013 pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, reclamantul B. B. a chemat în judecată S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru repararea pagubei materiale si daune morale ca urmare a reținerii sale ilegale începând cu data de 09.03. 2010 până în 10.03. 2010 si pentru continuarea unei anchete abuzive in Dos. pen.nr. 12/P/ 2008 si restrângerea libertății pe o perioada de 29 zile, de la 11.03.2010 la 08.04. 2010, prin încheierea pronunțata in Dosar pen. al Curții de Apel București - Secția a - II - a Penala, respectiv obligarea de a nu părăsii tara.
Reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune materiale si suma de 100.000 euro daune morale si obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Arată că echivalează cuantumul pretențiilor in lei la suma de 516.000 lei (la cursul actual 1 euro =4,30 lei) .
În motivarea acțiunii formulate reclamantul arată că, in calitate de ofițer principal I, in cadrul Compartimentului " Combaterea Infracționalității trans-frontaliere " al Punctului Politiei Frontiera Aeroport București - Băneasa, " A. - V. ", prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Naționala Anticorupție din 1.06. 2010, întocmit in Dosarul nr. 12/P/ 2008, in urma unei anchete abuzive, efectuata de Procurorul B. G. din cadrul D.N.A., a fost trimis in judecata împreună cu alți colegi de serviciu, respectiv G. L. - C., M. I. ROBERTINO si G. D., sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mita, prev. si ped. de art. 254 pct.l C.P., rap. la art.6 și art. 7 pct. 1 din Legea nr.78/2000.
S-a reținut de către Procuror că in calitate de ofițer, in timpul serviciului a pretins o suma de bani nedefinita de la cetățenii turci Cengiz Binali, Seker Serdar, Seker Șefa, Demirel Erdogan, Duzgun Sahin, Demirel Erdim și Sahin Yimaz, in scopul de a permite reintoarcerea in tara de origine a acestora si de a nu-i prezenta la arestare, având in vedere faptul că . lui Seker Serdar s-a găsit un cartuș neutilizat.
A fost trimis in judecata prin rechizitoriu sus menționat, in urma unei anchete abuzive si ilegale fiind reținut 24 ore printr-o ordonanța a parchetului emisă de procurorul B. G. din data de 09.03.2010 - la 10.02. 2010. La solicitarea aceluiași procuror de a se prelungi mandatul de arestare preventivă prin încheierea din 11.03.2010, pron. in dosar pen. nr._ Curtea de Apel București a decis, pe o perioada de 29 zile, de la 11.03.2010 la 08.04.2010, obligarea sa de a nu părăsi tara si pe durata măsurii obligarea sa conform art. 145 c.p.p. la o . masuri, inclusiv sa nu exercite profesia in exercitarea căreia a comis fapta.
Ca urmare,arată reclamantul, si pe linie de serviciu a fost pus la dispoziție, cu diminuarea corespunzătoare a salariului începând cu data de 11.03. 2010 până la 11.02. 2013, când s-a pronunțat Decizia Penala nr. 480 din data de 11.02. 2013, pron. in Dosar pen. nr._ de către Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penală, când s-a dispus achitarea sa in baza art. 11 pct. 2, lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod Proc. Penală pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
După trimiterea in judecată, prin rechizitoriul din 1.06. 2010, a urmat cercetarea judecătorească la Curtea de Apel București, unde tot in mod abuziv, nu s-a admis administra¬rea unor probe pertinente si esențiale pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe in vederea aflării adevărului, deși cauza a fost amânată la foarte multe termene si s-au solicitat aceste probe, încălcându-se prevederile art. 62 - 68 Cod Proc. Penală si dispozițiile art. 6 pct. 1 si 3 lit. d din C.E.D.O., respectiv să obțină citarea si audierea martorilor apărării in aceleași condiții ca si martorii acuzării.
În timpul cercetării judecătorești, judecătorul de la Curtea de Apel - București - Secția a - II - a Penala, cu ocazia judecării procesului a făcut afirmație in public, ca România este condusă de parchet, respectiv D.N.A. si nu înțelege de ce solicită constatarea modului ilegal in care au fost administrate probele in cursul cercetării penale.
Ca urmare a refuzului de a aproba administrarea unor probe esențiale in cauză solicitate in apărare, respectiv audierea cetățenilor turci, care au fost audiați ilegal de către procuror si consemnarea nereală a declarațiilor, prin sent. pen. nr.122/1 din 17 martie 2011, pron. in Dos. pen. nr._, Curtea de Apel București, a dispus condamnarea sa, conf. art. 254 alin 1 CP., rap. la art. 6 si art. 7, pct. 1 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani închisoare si aplicare a câte 2 ani pedeapsă complementară constând in interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit.a - c Cod Penal si in baza art.86/1 Cod Penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani, fixându-se termen de încercare de 5 ani cu respectarea măsurilor de supraveghere, prev. de art.86/3 Cod Penal.
După pronunțarea acestei sentințe, impactul asupra sa si a familiei sale a fost deosebit de distrugător atât pe plan fizic, cât si pe plan psihic.
Astfel, arată reclamantul că s-a îmbolnăvit, iar familia sa, respectiv tatăl a paralizat fiind grav bolnav, in prezent pe moarte .
De asemenea, având in vedere că salariul i-a fost diminuat a avut grave probleme materiale, fiind nevoit atât acesta, cât si familia sa să se împrumute pentru a supraviețui si a continua apărarea in procesul penal .
Împotriva sentinței pen. a Curții de Apel - București a declarat recurs unde s-au admis administrarea probelor solicitate in apărare si ca urmare prin decizia penală nr. 480 din data de 11.02. 2013 pron. in Dosar pen. nr._ s-a decis achitarea sa in baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod Proc. Penala.
În drept invocă disp. art . 504 pct. 2 si 3 din Cod Proc. Penală, art. 505, 506 C. ProC; P.., art. 48 alin 3 din Constituția României, Decizia nr. 45 din 10.03.1998 si Decizia nr. 255 din 20.9.2001 a Curții Constituționale si art. 5 pct. 5 si art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale .
Prin sentința civilă nr.409/24.03.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul B. B..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Secția de combatere a corupției reclamantul B. B. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.254 pct.1 Cod penal raportat la art.6 și 7 pct.1 din Legea nr.78/2000.
Conform rechizitoriului rezultă că reclamantul a fost reținut 24 ore începând cu data de 9.03.2010 și până la data de 10.03.2010 și s-a aplicat de către Curtea de Apel București secția a II-a penală măsura obligării de a nu părăsi țara pentru 30 zile, fiind respins recursul declarat de parchet.
Prin sentința penală nr.122F/17.03.2011 reclamantul B. B. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare în baza art.254 alin 1 Cod penal raportat la art.6 și 7 din Legea nr.78/2000 și 2 ani pedeapsă complementară conform art.64 lit.a-c Cod penal. S-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor fiind fixat termen de încercare 5 ani.
Prin decizia penală nr.480/11.02.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reclamantul B. B. a fost achitat în conformitate cu dispozițiile art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c cod procedură penală, respectiv fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat.
Art.504 Cod procedură penală prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Art. 505 Cod procedură penală prevede că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Reparația constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul a suferit un prejudiciu material și moral, acesta nedepunând la dosar decât copia de pe rechizitoriu, de pe sentința penală și certificatul de grefă cu soluția pronunțată de ICCJ.
Apărătorul reclamantului a susținut că nu mai poate depune alte înscrisuri pentru că nu au fost procurate de parte.
Tribunalul a solicitat reclamantului prin avocatul său să depună înscrisuri relevante din dosarul penal acesta a arătat că reclamantul nu are aceste înscrisuri.
Art.10 alin.1 Cod procedură civilă prevede că părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Constatând că reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor sale în conformitate cu disp.art.504-505 Cod procedură penală nerespectând dispozițiile art.10 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 12.06.2014 a declarat apel reclamant B. B. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.06.2014.
În motivarea apelului său, apelantul – reclamant a precizat că s-a respins administrarea probei testimoniale, pe motiv că nu a fost cerută prin cererea de chemare în judecată, aspect nereal, proba fiind solicitată prin acțiunea introductivă, precum și faptul că la primele două termene a participat un procuror de la P. de pe lângă Tribunalul București, după care a participat un procuror de la DNA.
Totodată, a mai arătat ca pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civila, se află un dosar asemănător sub nr._ formulat de un alt reclamant G. D., achitat prin aceiași decizie penala nr.480 din 11.02. 2013 a I.C.C.J. București, pronunțata in dosar nr._, si la acest dosar a fost atașat dosarul nr. 5008/2/ 2010 si acest dosar privind pe G. D. fiind soluționat sa se solicite atașarea dosarului la prezentul dosar.
Ca urmare nu a solicitat conexarea dosarului de la Secția a V-a a Tribunalului București privind pe G. D. la prezentul dosar " solicitând doar atașarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție la acest dosar.
Odată cu formularea cererii de chemare in judecata a depus ca probe rechizitoriul D.N.A. din 1.06. 2010 - 34 file, sentința penală nr. 122/F/ din 17.03.2011 a Curții de Apel București - 12 file și certificatul de grefa a I.C.C.J. București din 8.03. 2013 din dosarul nr._ din care rezulta ca prin decizia nr.480 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, B. B. a fost achitat și motivarea nefiind făcută, era logic să solicite atașarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție București, așa cum s-a admis aceasta proba in dosarul de la Secția a V-a Civilă, privind pe G. D. - dosar cu nr._/3/2013 dar la solicitarea administrării acestei probe de către reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciul D.N.A
Solicită să se constate că judecarea acestui proces s-a făcut cu încălcarea drepturilor procesuale privind aflarea adevărului si ca urmare se impune admiterea apelului si in baza Art. 480, Pct. 2 si 3 NCPC, anularea sentinței civile apelate și rejudecarea procesului prin admiterea administrării unor probe cu înscrisuri si cu martori in dovedirea pretențiilor formulate.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de, dispozițiile art 488 cod procedură civilă din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art 479 cod procedură civilă, în alineatul 1 permit instanței de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alineatul 2 dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.
Din această perspectivă, relevante sunt și prevederile art 477 cod procedură civil, care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. În alineatul al doilea se precizează că devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. În concepția noului cod de procedură civilă, efectul devolutiv al apelului este analizat dintr-o dublă perspectivă, atât din punct de vedere aceea ce s-a criticat prin exercitarea căii de atac, cât și din punct de vedere a ceea ce s-a dedus judecății în prima instanță. Acest al doilea aspect face obiect de analiză prin prevederile art 478 cod procedură civilă, care, reluând vechea reglementare interdicția schimbării în apel a cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, precum și a calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată iar în alineatul al doilea stabilesc că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, recunoscându-se instanței de apel posibilitatea de a încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Menținând regula din vechiul cod relativă la interdicția de a formula cereri noi în apel, actuala reglementare în materie procesual civilă, conferă părților posibilitatea să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. În alineatul final al acestui text de lege, legiuitorul recunoaște, în acord cu vechea reglementare, posibilitatea părților de a cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și de a invoca compensația legală.
Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate câr și de temeinicie asupra soluției apelate.
Examinând cererea de apel promovată de reclamant, Curtea constată că, în esență, apelantul a criticat sentința atacată pentru neacordarea daunelor solicitate, sub aspectul modului în care s-au încuviințat probele, sub aspectul calificării greșite a cererii de atașare a dosarului nr_/3/2013.
În susținerea cererii de apel, reclamantul a mai afirmat faptul că procesul a fost dirijat de către DNA, aspect confirmat, în concepția sa de faptul că la primele două termene a participat un procuror din P. de pe lângă Tribunalul București, după care a participat un procuror, ce face parte din P. de pe lângă instanța supremă. Din examinarea încheierilor de ședință, aferente celor trei termene de judecată, acordate în faza procesuală a fondului, Curtea constată că a participat același procuror, în persoana doamnei C. L.. În ceea ce privește apartenența doamnei procuror, Curtea reține că nu există nicio dispoziție legală, care să impună participarea unui procuror din parchetul aferent instanței, care soluționează cauza, iar participarea unui procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție este justificată de faptul că faptele pentru care a fost judecat și condamnat în primă instanță reclamantul sunt fapte de corupție. Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, rechizitoriul, actul de sesizare al instanței, a fost întocmit de către Direcția Națională Anticorupție, iar pe parcursul procesului penal, Ministerul Public a fost reprezentat de un procuror aparținând acestei Direcții. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere că atât în practicaua sentinței penale cât și a deciziei penale pronunțate în recurs, rezultă că reprezentarea Ministerului Public a fost asigurată de un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Totodată, Curtea reține că reclamantul a nu a invocat în concret și nici nu a dovedit vreo vătămare, care să decurgă din acest fapt, cu atât mai mult cu cât procurorul pune concluzii în fața organului judiciar conform propriilor convingeri și în acord cu dispozițiile legale.
În ceea ce prima critică, referitoare la neîncuviințarea probei testimoniale, Curtea deși reține că acest mijloc de probă a fost solicitat prin cererea de chemare în judecată, Curtea reține că aprecierea utilității administrării unei probe se impune a se face prin raportare la dispozițiile art 255 și 258 din noul cod de procedură civilă, aceste texte de lege având ca obiect de reglementare chestiunea admisibilității probelor și a încuviințării mijloacelor de probă de către organul judiciar. Astfel, potrivit dispozițiilor art 255 din noul cod de procedură civilă, se arată că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. În ceea ce privește uzanțele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți, legiuitorul arată că acestea trebuie probate, în condițiile legii, de către cel care le invocă, cu precizarea Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței. Prin ultimul alineat al acestui text de lege, legiuitorul a consacrat legal obligația oricăror autorități competente de a furniza instanței de judecată, la cererea sa și în termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate. Făcând o paralelă cu vechiul cod de procedură civilă, Curtea constată că acest text de lege conține o reglementare similară cu cea din art 167 alin 1, în sensul că noua lege procesuală, menține cerința utilității și concludenței probei, fiind necesară încuviințarea numai a acelor mijloace de probă care conduc la soluționarea procesului. Pe lângă această cerință, noile dispoziții procedurale stipulează expres că proba solicitată trebuie să fie în primul rând admisibilă, potrivit legii. Potrivit dispozițiilor art 258 alin 1 din noul cod de procedură civilă, se arată că probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele cumulative, prevăzute de dispozițiile art 255, cu excepția unei singure situații și anume cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
Luând în considerare acest cadru procedural, în care se realizează încuviințarea probelor propuse de părți, precum și obiectul prezentului litigiu, raportându-se și la materialul probator deja administrat în cauză, Curtea reține că administrarea probei testimoniale nu apare ca utilă. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere pe de o parte că dovedirea prejudiciului material pretins, reclamantul putea și trebuia să administreze proba cu înscrisuri. Astfel, așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, reclamantul a susținut că efectul asupra familiei sale a măsurilor preventive cât și a procesului însuși a fost devastator, în sensul că tatăl său s-a îmbolnăvit, fiind paralizat, salariul i-a fost diminuat, ceea ce a cauzat probleme financiare serioase, fiind nevoie să împrumute sume de bani pentru a asigura supraviețuirea familiei sale cât și pentru a continua apărarea în procesul penal. Curtea constată că toate aceste elemente, pe care reclamantul le invocă în conturarea prejudiciului material și nu numai putea fi probate cu ajutorul înscrisurilor, constând în acte medicale, care să evidențieze problemele de sănătate cu care s-a confruntat tatăl său, cauzele acestora și perioada în care s-au declanșat, în acte de factură contabilă, pentru a dovedi diminuarea veniturilor salariale, precum și în acte de factură bancară sau de orice altă natură, prin care să dovedească împrumuturile contractate, perioada contractării, precum și cuantumul acestora.
În ceea ce privește critică relativă la cererea de anexare a dosarului nr_/3/2013, având, potrivit susținerilor reclamantului, un obiect similar, acțiunea fiind promovată de un alt inculpat achitat în același dosar penal cu reclamantul, Curtea pornește în analiza de la consemnările din încheierea de ședință din 24 03 2014, potrivit cărora reclamantul prin apărător a solicitat conexarea dosarului anterior menționat la dosarul cauzei, cerere asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat în sensul respingerii, cu motivarea că în dosarul indicat de petent este vorba de un alt reclamant. Curtea reține că indiferent de calificarea juridică dată cererii de anexare a dosarului, în sensul că atât în ipoteza unei cereri de conexare, cât și a unei cereri în probațiune, având ca obiect atașarea dosarului respectiv, Curtea apreciază că soluție de respingere ca nefondată a unei astfel de solicitări se impune, deoarece soluția, respectiv evoluția procesuală a acelui dosar nu sunt relevante pentru prezenta cauză. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea pornește de la faptul că avem de-a face două litigii distincte, între care nu există o legătură, de natură să justifice nici conexarea, în condițiile dispozițiilor art 139 din noul cod de procedură civilă și nici să reclame atașarea dosarului respectiv, ca probă în soluționarea prezentei cauze.
În ceea ce privește îndreptățirea reclamantului la plata daunelor morale și materiale solicitate pentru prejudiciul produs ca urmare a reținerii sale ilegale din data de 09 03 2010 până în data de 10 03 2010, continuarea anchetei în mod abuziv și restrângerea libertății pe o perioada de 29 zile prin luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, aplicată prin încheierea din data de 11 03 2010. Pentru lămurirea acestei chestiuni, Curtea pornește de analiza dispozițiilor art 504 cod procedură penală, care stabilesc cazurile care dau dreptul la repararea pagubei, arătându-se că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, același drept fiind recunoscut și în favoarea persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, inclusiv persoanei care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. În alineatul al treilea se evidențiază că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, prin raportare la cele consemnate în dispozitivul decizie penale de achitare, prin care se constată că reclamantul a fost reținut 24 de ore în intervalul 09 03-10 03 2010, Curtea constată că doar pentru măsura preventiva a reținerii sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art 504 cod procedură penală.
Examinând coroborativ materialul probator administrativ în cele două faze procesuale și constatând că reclamantul, deși i s-a pus în vedere de instanță să depună înscrisuri doveditoare ale daunelor pe care le pretinde și i s-a acordat un termen de 2 luni, în acest scop, nu a înțeles să se conformeze acestei dispoziții, Curtea apreciază ca nefondată cererea de acordare a daunelor materiale. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea reamintește că a examinat în cele ce preced, cu referire la faza procesuală a judecății în primă instanță, dovezile pe care reclamantul ar fi trebuit să le depună la dosar pentru probarea prejudiciului material( astfel cum a fost invocat), dovezi care nu se regăsesc la dosarul de fond, atitudine procesuală în care a persistat și în faza apelului, în sensul că nu a produs aceste mijloace de probă în termenul stabilit de instanță.
În privința daunelor morale, aferente celor 24 de ore de reținere, Curtea apreciază că prin aplicarea acestei măsuri preventive, cu caracter privativ de libertate s-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, constând, pe de o parte, în starea de stres și tensiune cauzate de luarea unei astfel de măsuri, iar pe de altă parte, în șocul emoțional și psihic determinat de privarea însăși de libertate a petentului. Dând eficiență prevederilor art 504 cod procedură civilă, potrivit cărora, în privința acestei măsuri preventive, reclamantul se află într-unul din cazurile în care legiuitorul recunoaște dreptul la despăgubiri și apreciind îndeplinite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale( faptă ilicită, prejudiciu, culpă și legătură de cauzalitate), Curtea consideră că reclamantul este îndreptățit să primească daune morale.
În ceea ce privește cuantificarea daunelor morale, Curtea pornește în analiza sa de la semnificația acestor despăgubiri și anume aceea de a compensa un prejudiciu moral, constând în speța de față, în suferința psihică și starea de stres și tensiune provocată de privarea libertății reclamantului. D. fiind natura morală a acestui prejudiciu, nu există criterii certe, obiective și concrete de cuantificare, astfel că pentru evaluarea justă a acestor daune este necesar ca organul judiciar să valorifica întreg materialul probator administrat în dosar, pentru identificarea acelor împrejurări, elemente, fapte, conjuncturi relevante pentru aprecierea daunelor morale. Este evident că valoarea acestora este consecința aprecierii instanței de judecată asupra întregului ansamblu de factori, astfel cum au fost anterior enumerați cu titlu exemplificativ și nu poate constitui o certitudine, organul judiciar încercând să identifice o sumă care să fie pe cât posibil aptă să acopere prejudiciul încercat, prin recompensarea petentului pentru trauma suferită. Prin acordarea daunelor de această factură se urmărește de fapt să se dea satisfacție morală victimei, în primul rând prin recunoașterea suferințelor psihice provocate și manifestarea respectului pentru sentimentele acesteia.
Suplimentar, în privința cuantificării efective a daunelor morale, Curtea arată că, dat fiind natura prejudiciului moral nepatrimonial și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite ca urmare a măsurii preventive aplicate. În egală măsură, Curtea va avea în vedere și faptul că daunele morale sunt concepute drept despăgubiri bănești cu un pronunțat caracter reparatoriu, cu condiția de a nu reprezenta totuși o modalitate injustă de îmbogățire.
Criteriile ce guvernează stabilirea daunelor morale constau în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferit de aceasta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar, în același timp, prin suma acordată, nici nu trebuie să fie derizorii. Valorificând coroborat toate aceste criterii și elemente, Curtea apreciază că suma de 200 de lei poate constitui o satisfacție rezonabilă și echitabilă pentru reclamant. Pentru acordarea acestui cuantum mai redus al daunelor morale, Curtea a avut în vedere pe de o parte, durata redusă a privării de libertate( o zi), iar pe de altă parte și jurisprudența CEDO în privința acordării daunelor morale, sub aspectul cuantumului acordat de forumul european de jurisdicție. Curtea subliniază că nu trebuie să se ajungă la concluzia că este neglijată sau minimalizată suferința îndurată de reclamant din cauza aplicării măsurii preventive ilegale, dar Curtea apreciază că evaluarea daunelor morale( realizată cu observarea tuturor aspectelor învederate în cele ce preced) trebuie să respecte criteriile de proporționalitate și rezonabilitate prin raportare atât la particularitățile speței și a situației personale a petentului, ceea ce constituie elemente de natură subiectivă cât și la durata în sine a măsurii preventive și a particularităților procesului penal, ca elemente obiective.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 480 din noul cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul reclamantului, va schimba în parte sentința civilă atacată, în sensul că va admite în parte acțiunea petentului și va obliga pârâtul la plata sumei de 200 de lei cu titlu de daune morale, menținând soluția de respingere ca nefondată a daunelor materiale.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamant aferente celor două faze procesuale, Curtea subliniază faptul că, apreciindu-se ca fiind întemeiate în parte daunele morale cerute de reclamant, în urma admiterii apelului și schimbării în parte sentinței apelate, acțiunea urmează a fi admisă în parte, astfel că trebuie stabilit în ce măsură onorariul avocațial solicitat de reclamant la fond și în apel corespunde sau nu exigențelor prevederilor art 451 alin 2 din noul cod de procedură civilă, fiind evident, că pârâtul, în temeiul dispozițiilor art 453 alin 1din noul cod de procedură civilă, datorează cheltuieli de judecată reclamantului.
În ceea ce privește evaluarea acestui onorariu avocațial din perspectiva prevederilor art 451 alin 2 din noul cod de procedură, care conferă instanței posibilitatea reducerii, respectiv majorării onorariului de avocat, în raport de anumite criterii: complexitatea cauzei, munca depusă de avocat, precum și circumstanțele particulare ale litigiului Curtea apreciază că sunt incidente aceste dispoziții procedurale, impunându-se cenzurarea cuantumului onorariului de avocat din această perspectivă. Deși textul de lege face referire expres doar la trei aspecte complexitatea cauzei, munca depusă de avocat, precum și circumstanțele particulare ale litigiului, Curtea reține că această enumerare nu poate fi calificată drept limitativă, ci exemplificativă, deoarece scopul acestei norme juridice este aceea de a conferi organului judiciar un drept de apreciere a prestației a apărătorului, reflectată în onorariul de avocat, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante și particulare fiecărei spețe în parte, atunci când este cazul, pentru a se ajunge la o concluzie cât mai obiectivă și fidelă realității.
În acest sens, relevante sunt și alte criterii de apreciere, cum ar fi volumul de muncă al avocatului, valoarea litigiului, gradul de dificultate și complexitate al cauzei, durata procedurii, diligențele depuse de avocat personal în vedere administrării probatoriului, prezența acestui la termenele de judecată acordate de instanță. Făcând aplicarea acestor criterii în cauza de față, Curtea constată că în faza procesuală a judecății în primă instanță s-au acordat 3 termene de judecată, în condițiile în care primele două termene s-au acordat pentru administrarea probelor, constând în depunerea înscrisurilor încuviințate, astfel că la al treilea termen de judecată s-au pus concluzii pe fondul cauzei, instanța rămânând în pronunțare. Reținând că administrarea probatoriului s-a realizat exclusiv prin depunerea unor înscrisuri, reprezentate de rechizitoriul prin care reclamantul a fost trimis în judecată și sentința penală de condamnare, anterior primului termen de judecată( ceea ce nu a presupus diligențe deosebite din partea apărătorului petentului), astfel că cele două termene acordate pentru completarea probatoriului nu au fost folosite corespunzător precum și faptul că, prin raportare la situația de fapt și de drept din cauză, litigiul nu prezintă un grad de dificultate sporit, Curtea apreciază, raportându-se la toate criteriile anterior menționate, că suma de 8600 de lei este prea mare față de prestația avocatului, motiv pentru care se impune reducerea onorariului, în temeiul dispozițiilor art 451 alin 2 din noul de cod procedură civilă.
Față de toate aceste motive, reținând și faptul că onorariul de avocat trebuie să se supună și cerinței rezonabilității, Curtea, dând eficiență tuturor acestor criterii și aspecte, consideră că acordarea unei sume de 100 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță și apel, este de natură să răspundă acestor exigențe și să păstreze un just echilibru între interesul părții care a avansat cheltuielile, de a și le recupera integral sau cel puțin într-o proporție rezonabilă și interesul părții care pierde procesul de a nu fi obligată să suporte cheltuieli de judecată nereale, nenecesare (inutile) și nerezonabile. Așa cum rezultă din analiza criteriilor de stabilire a onorariului de avocat, cele două interese contrarii ajung să fie în echilibru atunci când cerința rezonabilității este respectată din perspectiva ambelor interese aflate în concurs, aceste criterii constituind de fapt numitorul comun, în temeiul căruia trebuie exercitată cenzura asupra cererilor contradictorii ale părților litigante. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că pretențiile reclamantului au fost admise doar în privința daunelor morale, acordându-se o parte sumă cerută cu acest titlu, astfel că devin incidente și prevederile art 453 alin 2 din noul cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-reclamant B. B. – CNP_ cu domiciliul, în București, ..1, ., ., sector 3 și cu domiciliul ales la Cabinet Avocat P. A., ., ., . împotriva sentinței civile nr.409 din 24.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5.
Schimbă în parte sentința, în sensul că:
Admite în parte acțiunea reclamantului.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 700 lei cu titlu de daune morale.
Menține soluția de respingere a daunelor materiale ca nefondată.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în prima instanță și apel, cu aplicarea art.451 al.2 coroborat cu art.453 al.2 N.C.pr.civ.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. I. S.
GREFIER
N. C. I.
Red.I.S.
Tehnored.C.S./IS
Ex.4/18.12.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – L.C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 503/2014. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1742/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
