Revendicare imobiliară. Decizia nr. 114/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 114/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2012 în dosarul nr. 114/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.114 A
Ședința publică de la 12.03.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de apelanții reclamanți A. M. și P. I. I., împotriva sentinței civile nr.1139 din 10.06.2011, pronunțată de Tribunalului București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. DE TELEVIZIUNE, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 1.03.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei la data de 8.03.2012 și apoi la 12.03.2012 când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului cu număr de_ /11.09.2009, reclamantele A. M. și P. I. I. au chemat în judecată pârâții S. R. De Televiziune, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 438,42 m.p. situat în Calea D., nr. 191, sector 1, București, iar în cazul în care instanța va considera că nu este posibilă restituirea în natură, să oblige pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri bănești pentru acest teren.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, în fapt, terenul care face obiectul prezentului litigiu, în suprafață de 438,42 m.p., a fost dobândit de către autorul comun, I. A., de la numiții E. și A. B., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3755/47 din data de 7.12.1949 și transcris de Tribunalul I. sub nr. 9788/29.12.1949.
Prin Decizia nr. 1486/19.11.1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin, în baza Decretului nr. 111/14.07.1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moștenitor sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, terenul situat în Calea Dorobanților, nr. 191, sectorul 1, București a fost trecut în proprietatea statului de la numiții B. A. și B. E..
Această preluare este evident nelegală, de vreme ce la momentul preluării (anul 1953) proprietarul terenului era autorul nostru, A. I., care dobândise de la E. și A. B. încă din anul 1949 terenul, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat și transcris.
La data de 25.10.1996, autorul nostru, A. I. a decedat, fiind moștenit de către A. M. - în calitate de soție supraviețuitoare, și de P. I. I. - în calitate de fiică moștenitoare - legatar universal, fapt confirmat prin certificatul de moștenitor nr. 18/_ autentificat de Biroul Notarial Fiducia.
Reclamantele au invocat în sprijinul cererii lor dispozițiile art. 6 din Legea nr.213/1998. S-a arătat că Decretul nr. 111/1951 în prezent face parte din lista actelor normative prin care au fost preluate în mod abuziv imobile de către stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 31 decembrie 1989.
În acest sens, atât doctrina, cât și jurisprudența românească și europeană au statuat că proprietatea asupra imobilelor preluate către stat și trecute în mod abuziv în proprietatea acestuia, în realitate nu a fost pierdută niciodată de către foștii proprietari.
Au invocat în acest sens dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că dispun de un „bun" în sensul convenției, de vreme ce nu a pierdut niciodată proprietatea, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu.
Reclamantele au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene în cauza V. c. România, unde Curtea Europeană a statuat că absența oricărei baze legale pentru preluarea unor bunuri de la reclamantă constituie un „obstacol de fapt" care reprezintă violare a dreptului de proprietate în aceeași măsură cu orice „obstacol juridic". Curtea Europeană a concluzionat că în realitate reclamanta a suferit o confiscare faptică, fără nicio bază legală, motiv pentru care a constatat aplicabilitatea art. 1 Protocolul 1 la Convenție.
Au arătat reclamantele, prin raportare la această speță, că privarea autorului lor de proprietate a fost o confiscare faptică, fără nicio urmă de aparență de legalitate, care reprezintă o violare a dreptului de proprietate.
Pentru aceste motive, au considerat că sunt îndreptățite la restituirea bunului în natură, solicitând admiterea prezentei acțiuni în principal.
În ce privește solicitarea făcută în subsidiar, reclamantele au menționat că regula generală instituită de legea reparatorie în cuprinsul art. 1 alin. (1) și 7 din Legea nr. 10/2001 este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și numai subsecvent, dacă această măsură nu este posibilă, repararea se va realiza prin echivalent.
Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este posibilă în situația în care restituirea în natură a terenului preluat abuziv nu se poate realiza și legea prevede această măsură de reparație.
În acest sens, au invocat jurisprudența Curții Europene, care stabilește cu valoare de principiu că, în cazul violării dreptului de proprietate, cea mai bună reparație este tocmai restitutio in integrum, care asigură în măsura posibilului repunerea părții între-o situație similară celei în care aceasta se afla înainte de violarea drepturilor sale, plata unor despăgubiri rămânând numai o posibilitate subsidiară.
Reclamantele au arătat că se regăsesc în situația în care au fost private de dreptul lor de proprietate asupra terenului, însă această privare nu este urmată nici de restituirea bunului și nici de o despăgubire la valoarea reală de circulație, ceea ce aduce evident la atingerea dreptului consacrat și garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană.
Prin Decizia nr. 33/09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că: „referitor la imobilele preluate de stat fără un titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
În această decizie se face, de asemenea, trimitere la o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 33/1994 în care s-a stabilit că „Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din legea 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".
În consecință, trebuie reținut că, potrivit interpretării instanței supreme, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a redus posibilitatea persoanelor cărora le-au fost preluate abuziv imobilele, de a acționa în justiție în scopul revendicării imobilelor la o singură variantă, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În concluzie, raportat la Decizia nr. 33/09.06.2008, reclamantele au arătat că, deși au fost lipsite în mod abuziv de proprietatea lor, nu își pot întemeia acțiunea în revendicare nici pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 2l3/1999 și nici pe art. 489 din Codul civil, singura variantă considerată legală fiind această Lege nr. 10/2001 - lege despre care Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că instituie o procedură teoretică și iluzorie.
În Decizia nr. 20 din 19.03.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
În această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere reglementările de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, a stabilit că atribuția instanței judecătorești impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a terenului ce face obiectul litigiului.
Mai mult decât atât, respingerea acțiunii de restituire în natura ca fiind inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte.
De asemenea, prin Decizia nr. 33 din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie (. . .) o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie terenul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești".
Cu privire la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în aceeași decizie, Înalta Curte a stabilit că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate".
Astfel, posibilitatea acordării de despăgubiri bănești în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă constituie o soluție întâlnită în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și consacrată de însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești pentru terenul în suprafață de 438,42 m.p. fiind o soluție subsidiară, însă temeinică și legală.
Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte a considerat că legiuitorul a permis revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile dreptului în materia revendicării.
Deși instanța supremă din România a statuat indirect că singurul act normativ aplicabil în materia revendicării imobilelor naționalizate este Legea nr. 10/2001, totuși în numeroase hotărârii, Curtea Europeană a reamintit că nu există în dreptul intern o cale eficientă care să poată oferi reclamanților o despăgubire pentru această privare de proprietate.
În plus, Curtea a observat că în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri pus la punct prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi, să obțină în baza unei proceduri și a unui calendar previzibil, o despăgubire egală cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost private.
De asemenea, prin hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra România, pronunțată la data de 13 ianuarie 2009, Curtea a reținut că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Față de principiul subsidiarității protecției internaționale a drepturilor omului, statele însele sunt chemate să pună în valoare, cu privire la persoanele aflate sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile pe care ele însele le-au recunoscut. În temeiul acestui principiu, văzând și obligația pozitivă de rezultat care incumbă statelor, reclamantele au solicitat înlăturarea dispozițiilor interne constatate de Curtea Europeană ca nefiind corespunzătoare cu drepturile consacrate și garantate prin Convenția Europeană, respectiv cu prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și cu art. 6 din Convenție.
Prin urmare, au solicitat să se procedeze la aplicarea directă a dispozițiilor convenționale invocate și să se constate că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea existenței unei violări și obligarea pârâților fie la restituirea în natură a terenului în suprafață de 438,42 m.p. situat în Calea D., nr. 191, sector 1 - București, fie la plata de despăgubiri egale cu valoarea reală de circulație a terenului, evaluată provizoriu de subsemnatele la suma de 200.000 euro.
Reclamantele au arătat că prin prezenta cerere de chemare în judecată urmăresc remedierea violării suferite pe plan intern, solicitând instanței interne repararea prejudiciului suferit și au precizat că violarea dreptului de proprietate constă în faptul neprimirii unei despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a terenului de care autorul lor a fost deposedat printr-un act normativ abuziv.
Reclamantele au precizat că această preluare a terenului de către stat este abuzivă în primul rând pentru faptul că naționalizarea efectuată de către stat în baza Decretului nr. 111/1951 contravenea dispozițiilor art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția din anul 1948. Potrivit art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau recunoscute și garantate totodată de lege.
Excepțiile de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate privată erau expres și limitativ prevăzute de art. 10 și art. 11 din Constituție, potrivit cu care exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se putea face în baza legii și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, putând fi trecute astfel în proprietatea statului mijloace de producție, bănci, societăți de asigurare - proprietate privată (imobile care nu aveau destinația de locuință).
Acest lucru este întărit și de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării.
Întrucât, instanțele judecătorești sunt competente să aprecieze neconvenționalitatea dispozițiilor legale interne și să aplice direct prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană, precum și întrucât conform textelor convenționale invocate, există o violare a dreptului de proprietate a lor, în sensul că autorul lor a fost deposedat abuziv de terenul său, iar ele nu au beneficiat nici de restituirea în natură și nici de măsuri echivalente sau de despăgubiri bănești, consideră că instanțele judecătorești sunt competente și a soluționa cererea lor de acordare de măsuri reparatorii cu titlu de despăgubiri pentru imobilul din litigiu.
La data de 16.11.2009, pârâta S. R. De Televiziune a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât după . Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă acțiunea în revendicare de drept comun.
Prin urmare, persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură sau care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natura a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat cei această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor și impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Procedura instituita de Legea nr. 10/2001, despre care reclamantele au afirmat că nu au apelat întrucât o considera o procedura teoretica si iluzorie, constituie o procedura practica si reala, din moment ce, in ceea ce privește S. R. de Televiziune, s-a demonstrat ca foștii proprietari care au solicitat restituirea imobilelor - terenuri - aflate in perimetrul pe care este amplasat SRTV, tocmai in temeiul acestei proceduri instituite prin Legea nr. 10/2001, au obținut restituirea in natura ori alte reparațiuni prin echivalent a fostelor lor proprietăți.
Cu privire la cererea formulata de reclamante in subsidiar, această pârâtă a apreciat-o ca lipsita de temei juridic, fiind inadmisibila.
Posibilitatea de a obține masuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este reglementată numai în cadrul procedurii administrative deschise foștilor proprietari de Legea nr. 10/2001, procedură de care reclamantele nu au dorit sa uzeze, considerând-o procedura teoretice și iluzorie.
A mai precizat această pârâtă că este, conform art. 31 din Constituție si art. 1 din Legea nr. 41/1994, serviciu public de televiziune autonom, aflat sub controlul Parlamentului. Așa fiind, suprafețele de teren pe care este amplasat serviciul public de televiziune autonom, conform anexei 2 la Legea nr. 41/1994, constituie domeniu public al Statului reprezentat prin M. Economiei și Finanțelor Publice, astfel cum rezulta din poziția 29 al anexei la Legea nr. 213/1998, în conformitate cu care clădirile și suprafețele de teren pe care se află amplasate serviciile publice autonome aflate în subordinea Parlamentului constituie domeniu public al Statului.
Pe fond, această pârâtă a solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiata, având in vedere ca reclamantele nu dovedesc prin niciun înscris ca terenul pe care l-ar fi moștenit de la autorul lor s-a aflat in perimetrul de azi pe care este amplasata S. R. de Televiziune, profitând de coincidenta cu adresa Calea Dorobanților nr. 191, care se afla sediul SRTV.
La data de 05.02.2010, au formulat întâmpinare Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscala Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si Ministerul Finanțelor Publice, prin care au invocat următoarele excepții:
1. Excepția netimbrării acțiunii întrucât prezenta acțiune are ca obiect plata unor despăgubiri in cuantum de 200.000 Euro, obiectul fiind evaluabil in bani neintrând in categoriile de acțiuni exceptate prin lege de la plata taxelor judiciare de timbru si prin urmare, reclamanta este ținuta sa satisfacă obligația legala a timbrării cererii, conform dispozițiilor art.1 si 2. din legea mai sus menționata.
Art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 republicată se refera în mod expres la cererile introduse în vederea restituirii imobilelor ce se restituie pe Legea nr.10/2001, or potrivit celor arătate de reclamante acestea solicita restituirea în temeiul art. 480 din Codul Civil.
2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice si a Ministerului Finanțelor Publice.
In primul rând, au menționat că, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investita cu soluționarea notificării (în speță Municipiul București prin Primarul General), prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În acest sens, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 1 alin.(2) si (3) din Legea nr. 10/2001, art. 28 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a susținut că dispozițiile art. 25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice prevăd ca: ,,S. este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații.
El participa în astfel de raporturi prin M. Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
Coroborând aceste texte de lege, s-a susținut că în speța dedusa judecații, ne aflam într-o situație de excepție, în care interesele Statului R. nu sunt reprezentate în instanța de către Ministerul Finanțelor Publice ci, de către unitatea administrativa-teritorială care a fost investită cu soluționarea notificării.
F. de prevederile art.16 alin. (2) din Legea nr.10/2001, au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice și, în consecință, respingerea acțiunii în ceea ce privește aceste instituții, ca fiind formulata în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.
In consecință, singura instituție în măsură să se pronunțe pe cererea reclamantei de acordare de masuri reparatorii prin echivalent este Primăria Municipiului București, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
3. Excepția inadmisibilității acțiunii, având in vedere următoarele considerente:
Acțiunea formulata de către reclamante are caracterul unei acțiuni in revendicare imobiliara, așa cum rezulta și din temeiul de drept invocat, respectiv art.480 si 481 din Codul civil.
Or, prin raportare la situația de fapt existenta in speța dedusa judecații, rezulta ca situația juridica a imobilului in cauza este reglementata de Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ mai sus menționat instituie o procedura administrativa prealabila și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivata de soluționare a notificării.
Astfel, decizia sau dispoziția de soluționare a notificării este supusa controlului instanțelor de judecata pe calea contestației, contestație ce își găsește reglementarea prin dispozițiile art.26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
La termenul din data de 05.02.2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr.1139/10.06.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca, neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererile principală și subsidiară formulate de reclamante în contradictoriu cu S. R. de Televiziune, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D. M. acest imobil este încorporat în prezent în terenul deținut de pârâta Televiziunea R., fiind proprietate publica a Statului R., în temeiul Anexei la Legea nr.213/1998, pct.29. În consecință, calitatea procesuala pasivă a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice este data în virtutea art. 12 alin.4 si 6 din Legea nr.213/1998.
Față de aceste considerente, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
In ceea ce privește fondul cauzei Tribunalul a reținut că așa cum au recunoscut reclamantele, acestea nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 pentru restituirea terenului situat Calea D., nr. 191, sector 1, București.
Cu toate acestea Legea nr.10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil preluat de stat formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale, așa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii ( și invocată de reclamante în prezenta cerere), raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Insa, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aceste dispoziții obligatorii ale Deciziei nr.33/2008 impun instanței să analizeze dacă reclamantele din prezenta cauză dețin un „bun" în sensul Convenției, ceea ce le-ar îndreptăți la admiterea cererii în revendicare.
Aplicând aceste considerente teoretice in prezenta cauza, Tribunalul a reținut ca reclamantele nu au făcut dovada existenței unui bun în patrimoniu, cu referire la imobilul revendicat.
Astfel, imobilul situat la fosta adresă Calea D., nr. 191, sector 1, București a fost dobândit de autorul reclamantelor, I. 1. A., prin act sub semnătură privată de la numiții B. A. și E., conform contractului de vânzare cumpărare nedatat si neautentificat ( filele 19-21 dosar).
Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantelor în sensul că autorul acestora a dobândit imobilul prin act autentic de la foștii proprietari B. A. și E., deoarece nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens. Mai mult decât atât, așa cum rezultă din relațiile cu nr._/31.03.2010 comunicate de Direcției de Impozite si Taxe Locale sector 1 (filele 124-140) la adresa din ., sector 1, București autorul reclamantelor I. A. nu a fost înregistrat pe rolul fiscal cu terenul revendicat de acestea. De asemenea, Tribunalul a reținut că rolul fiscal pentru acest imobil a fost deschis în anul 1950, ulterior anului 1949, în care reclamantele pretind ca numitul I. A. a dobândit proprietatea asupra imobilului.
Singurul act autentic depus la dosar de către reclamante este contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1050/1942 și care se referă la cumpărarea de către numitul I. A. a terenului situat în București, Calea Dorobanților nr.189, sector 1, care nu face obiectul dosarului de față.
Față de această situație de fapt, Tribunalul a constatat că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului situat în București, . sector 1.
Astfel, înscrisul sub semnătură privată aflat la dosar nu face dovada transmisiunii dreptului de proprietate și nici nu se poate aplica prezumția instituită de art.24 din Legea nr.10/2001 deoarece, în actul de preluare sunt trecuti ca proprietari B. A. și E..
Prin urmare, reclamantele nu pot revendica un bun pe care autorul acestora nu l-a avut niciodată în proprietate. De asemenea, în speță, reclamantelor nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară nici calitatea de proprietari ai imobilului și nici nu s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamantelor nici dreptul de proprietate și nici creanța, constând în despăgubirile pentru imobilul în litigiu.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele A. M. și P. I. I., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Apelantele au adus critici privind soluționarea pe fond a cauzei.
Astfel, s-a susținut că argumentul instanței conform căruia contractul de vânzare-cumpărare ar fi trebuit încheiat în formă autentică este nefondat, întrucât potrivit reglementărilor în vigoare la data încheierii contractului, ad validitatem nu era necesară forma autentică, aplicându-se principiul consensualismului.
Referindu-se la art.1295 C.civ., apelantele au arătat că principiul consensualismului actelor juridice se aplica și în privința înstrăinărilor de terenuri, întrucât legea nu făcea nicio distincție. Totodată, îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, respectiv transcrierea actului, era necesară numai pentru opozabilitatea față de terți.
În speță, singurele condiții ce trebuiau îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului, era ca părțile să-și manifeste acordul de voință cu privire la bun și cu privire la preț, lucru care s-a și întâmplat, dovada fiind contractul încheiat (care face dovada transmiterii proprietății) și transcris ulterior (pentru asigurarea opozabilității).
Abia prin art. 2 din Decretul nr. 221/06.09.1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizare s-a stabilit că "Împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R. (. . .) nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv".
Aceste dispoziții au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în cauză, astfel încât nu au incidență în cauză.
Prin urmare, față de faptul că actul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul teren situat în Calea Dorobanților, nr.191, s-a încheiat sub semnătură privată,văzând și faptul că acesta a fost transcris de Tribunalului I. Secția 1 Civilă, în Registrul de transcripțiuni sub nr. 9788/29.12.1949, rezultă că au fost respectate dispozițiile în vigoare cu privire la forma pe care trebuia să îmbrace acest contract și cu privire la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
Pe de altă parte, conform pct.23.1 lit. a) din Normele metodologice ale Legii nr.10/2001, actele sub semnătură privată pot constitui dovadă a dreptului de proprietate dacă s-au încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950, dacă se coroborează cu alte înscrisuri sau alte asemenea.
În speță, contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950 și poartă parafa Administrației Financiare a Sectorului 1 G., din care rezultă că la data de 27.12.1949 autorul reclamantelor a achitat taxa de timbru aferentă încheierii contratului și parafa Tribunalului I. Secția 1 Civilă, din care rezultă s-a transcris în registrul de transcripțiuni la data de 29.12.1949.
Cele două elemente nu numai că au rolul de a da actului dată certă, anterioară Decretului nr. 221/1950, dar constituie elementele necesare și suficiente pentru ca actul sub semnătură privată să constituie titlu de proprietate, în sensul pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice ale Legii nr.10/2001.
Prin urmare, reclamantele au susținut că au făcut dovada deplină a dreptului lor de proprietate asupra terenului, astfel încât este nelegală susținerea primei instanțe potrivit căreia s-ar fi impus încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Susținerea primei instanțe conform căreia contractul nu ar fi datat s-a susținut a fi nefondată, întrucât potrivit art.1182 Cod civil, „Data scripturii private nu face credință în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, ( . .) sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici, precum procese-verbale pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare".
În speță, deși contractul de vânzare-cumpărare nu este datat, data încheierii acestuia poate fi foarte ușor determinată.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare dintre autorul reclamantelor și B. A. și E., la data de 27.12.1949, acesta a fost prezentat Administrației Financiare Sector I G., ocazie cu care s-a aplicat parafa acestei instituții publice. Totodată, acesta a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 9788 din data de 29.12.1949, dovadă în acest sens fiind parafa și ștampila acestei autorități publice.
Or, având în vedere dispozițiile art.1182 C.civ., rezultă că acest contract a căpătat dată certă de la data de 27.12.1949. Prin urmare, apelantele au solicitat să se constate că, deși în contract nu s-a prevăzut data încheierii contractului, având în vedere cele de mai sus, contractual de vânzare-cumpărare a căpătat dată certă la data de 27.12.1949.
Apelantele au mai criticat și aprecierea primei instanțe, conform căreia autorul reclamantelor nu s-ar fi înregistrat pe rolul fiscal cu terenul în suprafață de 438,42 m.p..
Premisa de la care a plecat prima instanță o reprezintă informațiile furnizate de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1, prin adresa nr._/31.03.2010, considerând că autorul reclamantelor nu ar figura cu rol deschis pentru terenul în cauză. Totodată, prima instanță a reținut că rolul fiscal a fost deschis în anul 1950, ulterior anului 1949, anul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În primul rând, prin informațiile prezentate, care au fost reținute de prima instanță ca având valoare de adevăr absolut, nu se face nicio referire nici cu privire autorul reclamantelor și nici în ceea ce îi privește pe deținătorii anteriori ai terenului, respectiv B. A. și E. și P. A..
În aceste context, apelantele arată că prin contractul de vânzare cumpărare din data de 17.06.1943, cumpărătorii E. și A. B. au achiziționat de la vânzătorul A. P. terenul în suprafață de 438,42 mp. Aceasta din urmă a deținut terenul în baza actului de partaj încheiat cu Adolphe H. la data de 13.09.1941.
Prin urmare, este imposibil ca pentru o perioadă de aproximativ 9 (nouă) ani anteriori nici B. A. și E. și nici P. A. să nu fi avut rol fiscal pentru acest teren și să nu fi plătit impozitul aferent.
Totodată, față de faptul că actul invocat poartă atât parafa Administrației Financiare Sector 1, cât și parafa Tribunalului I., fiind înregistrat atât în scopuri ținând de impozitele locale, cât și pentru opozabilitate ținând de evidențele funciare, este inadmisibil să se susțină că dobânditorul dreptului de proprietate nu ar fi fost înregistrat cu rol fiscal.
În realitate, informațiile furnizate fac referire numai la numiții Z. N. și E., precum și P. A. si C. E. V., care nu au nicio legătura cu prezenta cauză.
Prin urmare, prima instanță nu trebuia, pornind de la acest prim aspect, să rețină incidența în cauză a acestor informații, de vreme ce autenticitatea acestora nu se verifică nici în ceea ce îi privește pe deținătorii anteriori.
În al doilea rând, deși informațiile furnizate prin adresa_/31.03.2010 fac referire la un imobil situat în Calea Dorobanților nr.191, acesta nu se identifică cu imobilul cumpărat de autorul reclamantelor în anul 1949.
Potrivit planșelor eliberate de Arhivele Naționale și de Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală din cadrul P.M.B., care se află la dosarul cauzei și care au fost avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză, imobilul de la nr.191 a avut mai multe parcele, numerotate diferit, deținute inițial de A. P., dar care au fost ulterior vândute către mai multe persoane.
În acest context, din actul de la fila 127 din dosar, rezultă că numitele P. A. și C. E. V. au deținut un imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu A. P. la data de 12.07.1944, în suprafață de 433 m.p.
Or, contractul în cauză a fost încheiat în anul 1949, pe când contractul de vânzare cumpărare dintre E. și A. B. și A. P. a fost încheiat la data de 17.06.1943 și privește o suprafață de 433 m.p., față de suprafața terenului nostru de 438,42 m.p., astfel încât NU poate fi vorba de aceeași parcelă de teren cu cea deținută de Z. N. și E. ori de P. A. și C. E. V..
Prin urmare, pe baza unei analize temeinice a actelor furnizate de D.I.T.L. Sector 1, rezultă că acestea fac referire la alte imobile decât cel care făcut obiectul contractului încheiat de autorul reclamantelor, astfel încât prima instanță nu trebuia nici să rețină în cauză aceste informații și nici să-și întemeieze soluția pe acestea.
În calea de atac a apelului, părțile nu au solicitat administrarea altor probe.
Curtea, analizând apelul, prin raportare la dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, dar și prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac, constată următoarele:
Terenul care face obiectul prezentului litigiu, în suprafață de 438,42 m.p., a fost dobândit de către autorul reclamantelor, I. A., de la numiții E. și A. B., conform contractului de vânzare cumpărare neautentificat, înregistrat la grefa Tribunalului I. sub nr. 3755/47 din data de 7.12.1949 și transcris de același tribunal sub nr. 9788/29.12.1949.
Or, așa cum au susținut în mod corect și apelantele reclamante, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare încheiat sub semnătură privată, care se presupune că s-a petrecut cel mai târziu la data înregistrării actului la grefa Tribunalului I., 07.12.1949, nu exista cerința formei autentice pentru încheierea valabilă a vânzării cumpărării unui imobil. Această cerință a fost prevăzută în mod expres prin Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare, care la art. 2 a prevăzut că: „ Împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor învecinate prevăzute în tabelul anexat care face parte integrantă din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum și al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate după . decretului de față, nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv”.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de legiuitor în redactarea art. 23 din Legea nr.10/2001 pentru a căror aplicare au fost înscrise dispozițiile de la pct. 23.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevăd că: „Prin acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)”.
Or, Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare, la care s-a făcut referire mai sus, a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 75 din 6 septembrie 1950, acesta producându-și efectele începând chiar cu data publicării sale.
Cum actul sub semnătură privată de vânzare cumpărare exhibat de către reclamante a fost încheiat anterior de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare, se impune considerarea acestui act ca fiind act doveditor de proprietate.
Acest înscris sub semnătură privată a căpătat dată certă prin prezentarea acestuia la instituțiile statului, respectiv la data de 27.12.1949, la Administrația Financiară Sector I G.. Totodată, acesta a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 9788 din data de 29.12.1949, dovadă în acest sens fiind parafa și ștampila acestei autorități publice.
Or, având în vedere dispozițiile art.1182 C.civ., rezultă că acest contract a căpătat dată certă de la data de 27.12.1949.
Prin urmare, deși în contract nu s-a prevăzut data încheierii acestuia, având în vedere cele de mai sus, contractul de vânzare-cumpărare a căpătat dată certă la data de 27.12.1949.
Potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, efectuat la fond de expert tehnic D. M., imobilul ce face obiectul actului de vânzare cumpărare se identifică cu o parte a terenului deținut în prezent de S. R. de Televiziune.
Privind terenul situat la adresa din București, ..191, s-a emis deciziunea nr. 1486/19.11.1953 de către Sfatul popular al raionului Stalin prin care s-a luat act de decizia Secțiunii Financiare a Capitalei cu nr.104/1953 prin care un număr de 243 terenuri virane prevăzute în tabelul anexă care face parte integrantă din această decizie trecute în proprietatea statului conform Decretului nr.111/1951, au fost transmise în folosința acestui sfat.
Potrivit deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, având în vedere art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a transmis în folosința sfatului Popular al Raionului Stalin terenurile și imobilele menționate în josul acestei decizii, printre acestea fiind menționat și terenul situat la adresa din D. nr.191, preluat de la B. E. și A., la baza acestei preluări fiind cartea nr.406/1952 a Judecătoriei III Populară.
Faptul că la nr. 191 pe . continuare foștii proprietari E. și A. B. se justifică prin faptul că aceștia au vândut parte din terenul situat la această adresă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare exhibat.
Din adresa nr._/1958 emisă de Sfatul Popular al Raionului IV Stalin Secțiunea Financiară, către autorul reclamantelor, Curtea reține că acesta s-a adresat cu cerere pentru înscrierea în rol pe numele său a terenului situat în calea Dorobanților nr.191, această instituție a statului nerespingându-i solicitarea cu motivarea că nu a făcut dovada vreunui drept de proprietate asupra acestui teren, răspunsul fiind în sensul că prin cartea de judecată nr. 406/22 martie 1952 (Dos. Nr. 1517 a fostei judecătorii Populare III București) imobilul teren a trecut în proprietatea statului, această carte producându-și efectele la respectiva dată, nefiind desființată sau anulată (fila 23 dosar fond).
Așa fiind, nu poate fi imputabil autorului reclamantelor neînregistrarea cu rol fiscal la Administrația financiară, această situație excedând obligațiilor acestuia, cauza neînregistrărilor fiind tocmai trecerea imobilului în proprietatea statului.
Aspectele reținute mai sus conduc către concluzia fermă în sensul că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr.10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar această preluare în temeiul Decretului nr.111/1951 este abuzivă în înțelesul art. 2 lit. e din Legea nr.10/2001 (în numerotarea actuală), prin urmare imobilul face obiectul Legii nr.10/2001.
Curtea reține că Legea nr.10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu – în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 198. Potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar.
Procedura administrativă a Legii nr.10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin.1 și 2 din art.21.
Cu alte cuvinte, în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art.21 din Legea nr.10/2001, reclamanții nu mai pot uza, pentru restituirea în natură a imobilului litigios, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, așa încât, numai într-o asemenea situație, este recunoscut dreptul foștilor proprietari sau moștenitorului acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.
Or, în cazul de față nu s-a făcut vreo dovadă în sensul înstrăinării de către stat a imobilului în litigiu către alți subdobânditori, dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză acesta este inclus în imobilul deținut de pârâta Televiziunea R..
Reclamantele trebuiau să utilizeze procedura specială prevăzută de art. 21 și următoarele din Legea nr.10/2001 față de situația juridică a imobilului descrisă mai sus, procedură care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.
Din datele dosarului rezultă că reclamantele nu s-au adresat cu o notificare conform Legii nr.10/2001 în termenul și condițiile prevăzute de acest act normativ, pentru terenul solicitat, reclamantele solicitând restituirea acestui teren pentru prima dată prin cererea de față înregistrată la prima instanță în anul 2009.
Ca urmare, reclamantele sunt decăzute din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale Legea nr.10/2001 pentru depășirea termenului, iar revendicarea de drept comun nu funcționează în această materie, în raport de toate cele expuse.
Curtea reține că, potrivit deciziei nr.33 pronunțată în interesul legii în ședința din 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr.30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Dând valență deciziei în interesul legii nr.33/2009, Curtea constată că în analiza titlului exhibat de către reclamante, acestea nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, susținerile apelantelor reclamante - în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor lor - neputând fi validate.
În jurisprudența actuală a instanței de contencios european – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolulnr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
Într-adevăr, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant chiar într-o altă cauză a apelantelor înregistrată pe rolul instanței de contencios european, respectiv A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), cu privire la un imobil învecinat, în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantelor, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Într-adevăr, în cauza pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136), s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.
Așa fiind, prin raportare la considerentele mai sus expuse, nu se poate admite susținerea apelantelor reclamante, în sensul că dreptul de proprietate al autorului lor nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia.
Apelantele au susținut că sunt beneficiarele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă convențională, reclamantele trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranțe legitime.
Așa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
S. legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Or, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantele nu dețineau un bun actual, având în vedere că acestea nu sunt în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Ele nu au declanșat nici procedura administrativă prin care să fi urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.
În cazul de față, reclamantele nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece nu au nici măcar o „creanță de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamantele ar putea-o invoca.
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamantele nu sunt titularele unei creanțe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1
Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantele nu dețin o creanță considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
În aceste circumstanțe, obligarea Statului R. la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantele beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, acestea nu au un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a le face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Convenția și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale acestor acte normative.
Potrivit acestor acte normative cu caracter special, a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată, prevede că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. 1, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. 1 și 2, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (alin. 6).
Din coroborarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Din conținutul art.16 alin.1 și 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Curtea reține, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. 6 și alin. 7 al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, în prezent Secretariatul General al Guvernului, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
În consecință, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, în cauză reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, astfel că neparcurgând această procedură administrativă nu se pot aștepta nici la o finalitate în sensul acordării de măsuri reparatorii specifice acestei proceduri.
Rezultă că, în cauză, prevederile legale menționate anterior sunt pe deplin aplicabile, iar despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării și nu de această ultimă entitate.
În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală.
Ca atare, Curtea apreciază că nu se poate ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri și nici statuările Înaltei Curți de Casație si Justiție, în această materie, dat fiind rolul consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind considerentele pentru care urmează a fi înlăturate susținerile recurentului în sensul acordării de despăgubiri într-un cuantum stabilit de instanță printr-un raport de expertiză și statuării în sarcina persoanelor obligate la asemenea despăgubiri.
Așadar, evaluarea despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea. Astfel, întinderea despăgubirilor, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin decizie, sunt supuse cenzurii instanței de contencios-administrativ.
Curtea urmează să aibă în vedere că prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 s-a realizat unificarea practicii în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după . Legii nr. 247/2005, singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).
Cu alte cuvinte, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
Totodată, Curtea are în vedere că premisele speței de față constau în faptul reclamantele din cauza de față nu beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat).
Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.
O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent că acesta este chemat a răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.
De aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantele nu pot pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că le-ar fi fost nesocotit un drept.
Admițându-se posibilitatea valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare pentru legea specială și pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.
În sprijinul celor arătate vine și prima hotărâre pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului invocată mai sus. Or, raportat la această hotărâre trebuie reținut că prin aceasta Curtea Europeană a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislația națională cu cea mai mare prioritate a simplificării și eficientizării procedurilor în domeniu și în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ținând cont de interesele tuturor părților implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri și, că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera alegere a modalităților de compensare și reparare a legislației in domeniul proprietății.
Or, față de cele expuse, hotărârea pilot, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietății impusă Statului R. și nicidecum o impunere în sarcina instanțelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluționare a cauzelor în afara cadrului legal deja existent.
Față de toate aceste considerente, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005, Curtea apreciază că în astfel de situații, în care se regăsesc și reclamantele, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, pentru realizarea drepturilor susținute de reclamante că li s-ar cuveni, neputându-se decât recurge la o anumită cale, pe care reclamantele nu au înțeles să o parcurgă și care ar fi avut ca finalitate, în cele din urmă, obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul reclamantului.
În consecință, Curtea, față de considerentele de fapt și de drept reținute, constată că apelul este nefondat și ca urmare, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, îl va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele reclamante A. M. și P. I. I., cu domiciliul ales la C..Av.P. C.-R., în București, ., ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.1139/10.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. DE TELEVIZIUNE, cu sediul în București, Calea Dorobanților nr.191, sector 1, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 12 martie 2012
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. D. A. GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
7 ex/2.04.2012
-----------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – G.F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 427/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Fond funciar. Decizia nr. 2114/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
