Pretenţii. Decizia nr. 2466/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2466/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-11-2012 în dosarul nr. 2466/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2466R
Ședința publică de la 21.11.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. D. O.
JUDECĂTOR - S. T.
JUDECĂTOR - C. B. T.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant K. J.-KARL A.-CHISTOPH împotriva sentinței civile nr.1145/08.06.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală A Finanțelor Publice T. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 26.09.2012, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă recurată, TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A III-A CIVILĂ a dispus: „Respinge acțiunea formulata de reclamantul K. J.-A. Cristoph, cu domiciliul ales la avocat T. D. G., situat în Jimbolia, ., . în contradictoriu cu pârâtul Statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul in Bucuresti, ., sector 5, ca neîntemeiată”.
A arătat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 06.07.2011, reclamantul K. J.-A. Cristoph, a chemat in judecata pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. pârâtul Statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea caracterului politic al măsurii administrative cu privire la dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în B., în localitatea Dalga Nouă-L., a reclamantului și a familiei sale, în perioada 18.06._55, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, să constate prejudiciul moral suferit și să obligare pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.350.000 EURO, cu titlu de despăgubiri morale, pentru luarea măsurilor administrative abuzive cu caracter politic, precum și suferințele cauzate de aceste măsuri, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că la data de 18.06.1951, prin Decizia MAI nr. 200/1951, reclamantul, împreună cu familia sa, compusă din Becker Janos-M.(bunicul matern), Becker E.(binica maternă), K. F.-Kristof(talăl) și K. Saveta-E.(mama), au fost deportați din localitatea Jimbolia, județul T. în Câmpia Bărăganului, în localitatea Dalga Nouă-L., unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu.
Reclamantul a descris împrejurările în care a avut loc preluarea lor de la domiciliu și transportarea în B., precum și condițiile de viață și de muncă la locul strămutării, arătând că lipsirea de libertate si umilințele la care au fost supuși au produs consecințe atât in planul vieții lor private, cat si in plan profesional, inclusiv dupa momentul eliberării.
S-a mai arătat că nu s-au încasat despăgubiri și nici nu a beneficiat de drepturile reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv OG 214/1999.
În drept, reclamantul a invocat disp. din Legea 221/2009.
Paratul Ministerul Finanțelor Publice Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului T. și a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 5776/PI/06.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul civil nr._ a fost admisă excepția necompetenței tribunalului T. și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III a Civilă la data de 05.01.2012 sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța Tribunalul București-Secția a III a Civilă a apreciat următoarele:
Din actele aflate la dosar reiese că la data de 18.06.1951, prin Decizia MAI nr. 200/1951, reclamantul, împreună cu familia sa, compusă din Becker Janos-M.(bunicul matern), Becker E.(binica maternă), K. F.-Kristof(talăl) și K. Saveta-E.(mama), au fost deportați din localitatea Jimbolia, județul T. în Câmpia Bărăganului, în localitatea Dalga Nouă-L., unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 - 209, 2091 - 2094, 210 - 218, 2181, 219 - 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 - 261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Potrivit disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie masura administrativa cu caracter politic orice masura luata de organele fostei militii sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost intemeiate pe unul sau mai multe dintre urmatoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotararea Consiliului de Ministri nr. 2/1950, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 326/1951, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotararea Consiliului de Ministri nr. 282 din 5 martie 1958 si Hotararea Consiliului de Ministri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Directiunii Generale a Securitatii Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securitatii Statului.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 din același act normativ statuează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
În privința admisibilității acțiunii privind acordarea de daune morale de către persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic instanța reține că art.5 alin.1 din lege prevede posibilitatea atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita drepturile menționate la literele a, b și c.
Noțiunea de condamnare folosită de legiuitor la art. 5 lit. a nu este folosită în sensul clasic de condamnare la închisoare, ci în sens generic, această interpretare reieșind chiar din conținutul sau unde se arată că la stabilirea despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii acordate persoanelor deportate. De asemenea, instanța reține că pe lângă faptul că legiuitorul a prevăzut în textul legal atât al persoanelor condamnate politic cât și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, la litera a nu este folosită noțiunea de condamnare cu caracter politic ci doar noțiunea de condamnare, ceea ce denotă intenția legiuitorului ca de aceste măsuri reparatorii să beneficieze toate persoanele prevăzute în conținutul articolului prevăzut de lege, în măsura în care îndeplinesc celelate condiții prevăzute de lege.
În ceea ce privește primul capăt de cerere al reclamantului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de strămutare și dislocare, tribunalul reține că această măsură a fost dispusă prin decizia MAI nr. 200/1951, astfel că, instanța reține că art. 3 lit. e din Legea 221/2009 recunoaște expres acest caracter politic, astfel încât dat fiind faptul că este recunoscut ex-lege, și, prin urmare, apare ca lipsit de interes recunoașterea lui de către instanța de judecată, motiv pentru care instanța va respinge acest capăt de cerere.
În ceea ce privește prejudiciul moral, se reține cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prev. de art. 3 din lege.
Totodată, instanța reține că prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, text de lege pe care raclamantul și-au întemeiat acțiunea.
Art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 prevede că „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]”.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art.4 din Decretul – lege nr.118/1990 și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul - lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul - lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi(rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după Ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamanta nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație in cauzele având ca obiect Legea nr.221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării cauzei, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.5 alin. 1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale(art.147 al.1 din Constituție) - datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța reține că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin.1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Astfel, pe parcursul judecării procesului, legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010, publicată în monitorul oficial nr. 446 din 1 iulie 2010.
În Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
La data de 25.11.2010 a intrat în vigoare legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [...] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin.1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. 3 din legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului” stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în spețele de genul celor analizate și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției majoritare. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr.12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul – lege nr.118/1990, instanța apreciază că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, apreciază că cererea privind acordarea daunelor morale este neîntemeiată.
Prin urmare, față de toate aceste considerente, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul K. J.-KARL-A.-CHRISTOPH, solicitând să se admită recursul, să se modifice hotărârea atacată, în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată iar în subsidiar să se caseze în totalitate sentința atacată și să se trimită cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea atacată.
Consideră hotărârea atacata nelegala si netemeinica pentru următoarele motive: Potrivit dispozițiilor art.3 din Legea nr.221/2009 „ Constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu,...” întemeiate pe cuprinsul mai multor acte normative;
In cuprinsul enumerării din lege apare la pct. „ e „ Decizia nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, decizia in baza căreia familia mea a fost dislocata si i s-a stabilit domiciliu obligatoriu in B., localitatea Dalga Noua-L., pe perioada 18.06._55.
La data introducerii acțiunii inițiale dispozițiile art.5 din lege instituiau, in mod expres, posibilitatea soțului sau a descendenților pana la gradul al II- lea inclusiv de a solicita despăgubiri morale si pentru persoanele ce au fost supuse unor masuri administrative cu caracter politic, decedate înainte de apariția Legii 221/2009.
Instanța de fond, fără a intra în cercetarea fondului, a respins petitul privind constatarea caracterului politic al masuri administrative abuzive cu privire la dislocarea si stabilirea domiciliului obligatoriu în B., în localitatea Dalga Noua- L., a reclamantului si familiei sale respectiv Becker Janos-Mațyas (bunicul matern), Becker E. (bunica materna), K. F.-Kristof (tata) si K. Saveta-E. (mama- fosta Becker), in perioada 18.06._55, in baza DECIZIEI M.A.I. nr.200/1951, pe motivul lipsei de interes.
Apreciază reclamantul că interesul reclamantului este legitim, născut si actual, iar petitul privitor la constatarea existentei caracterului politic al măsurii administrative de dislocare trebuie admis in măsura in care prevederile Legii 221/2009 privitoare la acest aspect au rămas in vigoare si, doar, nu se mai pot obține despăgubiri morale in cadrul legislativ existent in prezent.
Deși, s-a reținut că după 1989 legiuitorul a adoptat 2 acte normative respectiv Decretul-lege 118/1990 si Legea 221/2009 având ambele ca scop despăgubirea pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista, consideră recurentul ca in mod greșit s-a stabilit lipsa de justificare a instituirii unei norme noi -art.5 lit.a din Legea 221/2009 cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul-Lege nr.118/1990, fără a se face o departajare clara intre persoanele care au beneficiat de drepturile reglementate de Decretul-Lege nr.118/1990 si cei care nu au beneficiat.Reclamantul si nici ascendenții acestuia nu au primit despăgubiri niciodată si nu au beneficiat de drepturile reglementate de Decretul-Lege nr.118/1990.Ei au părăsit țara și s-au stabilit în Germania, întrucât nu au mai suportat opresiunile la care au fost supuși, acțiune pentru care nu au avut acordul autorităților statale comuniste, sens in care au fost în imposibilitatea de a cere drepturile reglementate de Decretul-Lege nr.118/1990, având teama de a nu fi supuși la noi persecuții datorita modului neclar in care au părăsit tara, neștiind care este statutul lor după anul 1989, fără a cunoaște reglementările decretului-lege supra anunțat si daca pot beneficia de aceste drepturi. Considera ca, din rațiuni de echitate sociala, în cauza de față, reclamantul trebuie sa fie despăgubit pentru daunele morale suferite, fiind in imposibilitatea de a solicita si beneficia de drepturile reglementate de Decretul-Lege nr.118/1990.
Având in vedere motivele menționate, solicită instanței de recurs să constate că hotărârea atacată este atât nelegală cât și netemeinică, drept pentru care solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
In drept invocă art. 299 și următoarele Cod Proced.Civila.
M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și judecata în lipsă.
Nu s-au administrat probe noi la recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, conform art. 306 alin. 3 rap. la art. 304 pct.9 art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în limitele criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente urmând să-l respingă.
Cel dintâi motiv de recurs, că reclamantul ar avea interes in acțiunea în constatare este nefondat. În mod corect si legal a avut în vedere prima instanță că reclamantul nu are interes pe capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare, reclamantul neavând interespe capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative criticate, în condițiile în care acest caracter este consacrat de drept prin L. nr. 221/2001.
Astfel, L. nr. 221/2001 prevede:” ART. 1- (1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;
j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.
(3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4.
ART. 2 Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
ART. 3 Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
ART. 4*) (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.”
În speță, reclamantul a cerut prin cererea de chemare în judecată să se constate, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de MFP, caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate cu privire la acesta, părinții și bunicii săi în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Așadar, pentru această măsură, este constatat de drept caracterul politic prin art. 3 alin. 1 lit. e din L. nr.221/2009 și în condițiile art. 109 alin. 1, art. 111 C.proc.civ. reclamantul nu a justificat niciun interes juridic în promovarea capătului de cerere având ca obiect acțiune în constatare a caracterului politic al acestei măsuri.
Oricine formulează o cerere trebuie să justifice un interes în legătură cu un drept juridic, cum s-a stabilit unitar în doctrina juridică și în practica judiciară, ceea ce lipseste reclamantului pe acțiunea în constatare(art. 109 alin. 1 C.proc.civ. “ Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente”).
Astfel, art. 111 C.proc.civ. pretinde în mod special existența unui asemenea interes la formularea unei acțiuni în constatare(« Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”).
Dacă măsurile erau altele decât cele enumerate expres de art. 3 din L. 221/2009, reclamantul ar fi justificat în acțiunea în constatare, aflată în procesul de față, un interes juridic. Dar, cum este stabilit de drept caracterul politic al măsurii criticate de acesta, acțiunea în constatare din procesul de față este lipsită de interes.
Faptul că în accesoriu reclamantul pretinsese si daune morale nu impietează asupra interesului juridic cu privire la acțiunea în constatare, si aceasta nu ca urmare a deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, ci pentru faptul că ,și dacă ar fi introdus cererea de chemare în judecata pentru daune morale inainte de a fi incidente dispozițiile Curții Constituționale si Înaltei Curți de Casație și Justiție, formularea in același timp si a unui capăt de cerere având ca obiect acțiune în constatare nu ar fi adus niciun folos practic material sau moral, reclamantului, întrucât caracterul politic al măsurii administrative a acestuia și ascendenților acestuia era stabilit de drept iar eventuala admitere a capătului de cerere având ca obiect daune morale era independentă de o acțiune în constatare și ținea doar de dispozițiile legale aplicabile, o acțiune în constatare fiind indiferentă pretențiilor din procesul de față pentru daune morale, astfel încât, atât timp cât reclamantul nu au justificat un alt interes juridic în cererea de chemare în judecată, acțiunea în constatare se constată lipsită de interes în procesul de față.
Curtea reține, cu privire la celelalte motive de recurs, că, dacă în jurisprudența sa anterioară s-a pronunțat în sensul admiterii de acțiuni, introduse împotriva statului înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/ 21 octombrie 2010, având ca obiect daune morale în baza art. 5 din L. nr. 221/2009(prevăzute în L. nr. 221/2009 mai întâi la aprecierea instanțelor cu privire la cuantum-lichiditatea sumei, iar apoi între limite minim-maxim ca urmare a modificării sale prin OUG nr. 62/2010), datorate legal cu caracter cert și exigibil pentru cazurile de condamnare expres enumerate în L. nr. 221/2009, pentru care urma a se stabili prin hotărâre asupra caracterului lichid(stabilirea exactă a sumei de plată cu titlu de daune morale), spre deosebire de situațiile de condamnări/măsuri dministratve neenumerate de L. nr. 221/2009, pentru care instanța stabilea în prealabil printr-o acțiune în constatare caracterul politic al condamnărilor care nu se regăseau în cele enumerate de L. nr. 221/2009, la data de 19 septembrie 2011 s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție care a tranșat cu efect obligatoriu conform dispozițiilor Codului de procedură civilă( art. 329 ulterior art. 330 ind. 7) problema acordării de daune morale pe baza art. 5 din L. nr. 221/2009. Astfel, prin decizia nr.12/2011 ICCJ a dispus: « Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G..
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2011. »
În, consecință, față de caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii, nu se poate reține că sentința atacată de reclamant s-ar fi pronunțat cu încălcarea legii, pentru că aceasta s-a pronunțat chiar în sensul, stabilit de Inalta Curte cu efect obligatoriu, de a da eficiență legală deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/21 octombrie 2010 care a stabilit că “prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale”.
În unele soluții din jurisprudența sa anterioară pronunțării deciziei în interesul legii nr.12/2011 a ICCJ, Curtea de Apel a făcut distincție între cererile introduse înainte de publicarea în M.Of. a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, pentru care a avut în vedere prevederile art.147 alin.4 din Constituția României și a apreciat aplicabile, în baza art. 20 alin. 2 din Constituție, prevederile art. 6 CEDO și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO combinat cu art. 14 CEDO, cu referire la jurisprudența CEDO în acest sens, și cererile introduse nejustificat după publicarea în M.Of. a deciziei Curții Constituționale.
Astfel, în jurisprudența sa anterioară Curtea avusese în vedere următoarele:
„Că efectele deciziei Curții Constituționale nr.1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cererii de chemare în judecată introdusă anterior care nu fusese soluționată până la data deciziei;
În lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art.147 alin.4 din Constituția României reflectă că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecății;
Dacă interpretarea coroborată a prevederilor constituționale mai sus expuse nu este suficientă pentru a se susține inaplicabilitatea deciziei Curții Constituționale în mod retroactiv, în speță se poate valorifica jurisprudența CEDO în privința art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 al Convenției care viza respectarea dreptului de proprietate;
Cum este vorba despre aspecte litigioase ce interesează daunele morale, respectiv dacă un act normativ, care dă dreptul la obținerea despăgubirilor bănești, poate să constituie premisele considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin, o speranță legitimă în ceea ce privește prezumtiva creanță, ceea ce se poate valorifica din această jurisprudența CEDO sunt noțiunile de „bun” și „speranță legitimă”.
Curtea de la Strasbourg, într-o hotărâre de dată recentă, 10.02.2010, pronunțată într-o cauză contra Georgiei, respectiv în cauza K. și IOURI KILADZE a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998, articolul 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11.11.1997”, făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care se vor putea obține compensațiile morale( legea nu a fost adoptată de autoritățile interne). Din moment ce Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne, reclamanții aveau, în baza art.9 din „legea din 11.11.1997”o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă, cu atât mai mult, atunci când există o lege, cum este cazul Legii 221/2009, nemaifiind imperios nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja aflată în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza K. și IOURI KILADZE împotriva Georgiei, că subzistă cel puțin o speranță legitimă a reclamantei de a obține daune morale cât timp legea s-a aflat în vigoare la data cererii de chemare în judecată si a produs efecte juridice.
Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic, care înlătură efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă, în condițiile în care decizia de constatare a neconstituționalității nu produce legal efecte decât pentru viitor, nu si pentru trecut.
Instanța de recurs are în vedere si faptul că în jurisprudența sa Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauzaA. B. impotriva Romaniei 1, din 06.12.2007, constatand incalcarea articolului 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie combinat cu articolul 14.
In fapt, reclamantul A. B. s-a plâns de refuzul autorităților romane de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuata in timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plans si de faptul ca este victima unei discriminari, avand in vedere ca situatia sa este similara celei in care s-au aflat alte persoane carora instantele interne si Inalta Curte de Casatie si Justitie le-a recunoscut aceste drepturi. In plus, fata de jurisprudenta divergenta a instantelor in materie, reclamantul a invocat si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul nerespectarii principiului securitatii raporturilor juridice, precum si sub aspectul independentei si impartialitatii instantelor.
În cauza, Curtea a constat la data judecarii cauzei, in anul 2004, a existat o jurisprudenta neunitara in aplicarea Legea nr. 309/2002 atat la nivel national cat si la nivelul instantei supreme, reamintind ca, desi divergentele de jurisprudenta sunt inerente oricarui sistem de drept, totusi, instantei supreme ii revine rolul de a regla aceste contradictii. Astfel, instanta europeana a statuat ca, divergentele de jurisprudenta s-au datorat instantei supreme, iar faptul ca aceste divergente existau chiar la nivelul acestei instante, este contrar principiului sigurantei raporturilor civile care reprezinta unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul independentei si impartialitatii instantelor, Curtea a considerat ca nu este necesar sa examineze daca in cauza a existat incalcarea articolului 6 din Conventie.
In plus, Curtea vazand ca in alte cauze similare instanta suprema a acordat altor persoane drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat ca reclamantul avea o «speranta legitima» de a obtine recunoasterea creantei sale. In concluzie, fata de divergentele din jurisprudenta existente la nivelul instantei supreme, si subliniind ca articolul 14 din Conventie are caracter exemplificativ, iar nu limitativ (Engel si altii c. Olanda, 8 iunie 1976, Rasmussen c. Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat incalcarea si articolului 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventie.
O situație similară a fost dedusă judecății instanței de contencios al drepturilor omului în cauza D. c. Romania, în care reclamantul a invocat încălcarea articolului 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventie prin impozitarea plății compensatorii primite la pensionare, a cărei legalitate a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile unei jurisprudențe neunitare sub acest aspect, întâlnite chiar la nivelul aceleiași instanțe. În cauză apărarea Guvernului în sensul că autonomia de care se bucură instanțele interne în interpretarea legii nu ar putea fi calificată drept discriminare a fost înlăturată de către Curte, care, constatand faptul că, în absența vreunui motiv de natură a justifica o asemenea discriminare, spre deosebire de reclamant, alți militari trecuți în rezervă au beneficiat de această plată compensatorie fără ca ea să fie grevată de impozit, a constatat încălcarea articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a arătat că suma pe care petentul ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de ajutor reprezintă un « bun » în sensul Convenției.
În cauza introdusă la Tribunal înainte de declararea neconstituționalității situatia este similara: neacordarea de plano de daune morale, în ciuda faptului că la data cererii de chemare în judecata acestea erau reglementate de L. 221/2009 pentru a fi acordate, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 nu a produs efecte retroactive, ar institui un tratament inegal(tratament care s-ar aplica fără bază legală) in raport de alti reclamanti care le-au castigat, prin hotarari judecatoresti irevocabile.”
Or, în speța de față acțiunea a fost introdusă nejustificat după publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/ 21 octombrie 2010, la 6.07.2011, astfel încât Curtea nu poate decât să rețină, văzând și obligativitatea deciziei de recurs în interes în legii din19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, caracterul nefondat al întregului recurs.
Văzând art. 312 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant K. J.-KARL A.-CHISTOPH împotriva sentinței civile nr.1145/08.06.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.11.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. D. O. S. T. C. B. T.
GREFIER
E. D. C.
Red. CBT
Tehnored. .> 2 ex. / ………………..
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă
Judecător: I. P.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 2114/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 710/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
