Revendicare imobiliară. Decizia nr. 325/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 325/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 325/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.325 A

Ședința publică de la 16.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - N. - C. I.

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții-reclamanți S. P., S. R. A., S. B. A., de apelanții-pârâți B. G. și N. N. A., împotriva sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 și a încheierilor din 12.02.2015 și respectiv 12.03.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al Municipiului București, B. M., G. M., R. P., și intimata-intervenientă A. D. A..

Cauza are ca obiect: revendicare imobiliară.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 09.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise Curtea a amânat pronunțarea la data de 16.06.2015 când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București sub nr. 5571/1998 reclamanții F. I., S. P., S. R. A. și S. B. A. au chemat în judecată pe pârâții C. G. al Municipiului București solicitând să fie obligat la restituirea imobilului situat în București .. 137A, astfel cum este descris în actul de proprietate nr. 9327/1938 și transcris sub nr. 4524/1938 precum și în actul de partaj voluntar nr.9701/1948 și transcris sub nr.4150/12.06.1948.

Imobilul a aparținut lui S. M. și a fost preluat abuziv prin Decretul nr.92/1950. Reclamanții au arătat că sunt moștenitori conform certificatelor anexate și deciziei nr.2239/16.12.1994 a Tribunalului București secția a III - a civilă pronunțată în dosar 5057/1994.

Lipsa de titlu a pârâtului rezultă în primul rând din faptul că imobilul a fost trecut în lista anexă pe numele lui S. A. care era exceptat de la naționalizare conform art.ÎI din Decretul nr.92/1950.

Având în vedere că dreptul de proprietate este imprescriptibil, iar pârâtul nu prezintă dovada că l-ar fi dobândit pe cale legală se solicită admiterea acțiuni.

Prin sentința civilă nr._/6.12.1999 Judecătoria Sector 3 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.1231/5.1,1.2001 pronunțată în dosar 347/2000 Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea ca atare.

Prin decizia civilă nr.281A/12.06.2002 pronunțată în dosarul 287/2002 Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții F. I., S. P., S. R. A. și S. B. A..

Prin decizia nr. 9903/30 noiembrie 2006 pronunțată în dosar 4247/2002 Î.C.C.J. a admis recursurile formulate de reclamanți, a casat în parte decizia nr.281A/12.06.2012, a admis apelurile formulate împotriva sentinței civile 1231/5.11.2001 pronunțată de Tribunalul București și a trimis cauza pentru rejudecarea fondului la tribunal.

Au fost menținute dispozițiile din decizie și sentință referitoare la apelul și cererea formulată de F. I..

Reclamanții și-au completat acțiunea la data de 6 iunie 2000 solicitând citarea în cauză a chiriașilor cumpărători ale unor părți din imobilul revendicat, respectiv R. P., B. G., B. M. și G. M..

Ulterior și-au completat acțiunea prin cererea de chemare în judecată a numitei D. E. deținătoarea apartamentului nr.5 din imobil solicitând constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți.

Pârâta N. N. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională solicitând constatarea existenței dreptului său de proprietate asupra apartamentului nr.5 din ..137 A, . și să se constate că autoarea sa a dobândit imobilul cu bună credință.

În dovedirea acțiuni au fost administrate probe cu înscrisuri respectiv contractul de vânzare 9326/1938, certificat de moștenitor nr. 223/1961 eliberat de notariatul de Stat al Raionului 1 Mai București, CM nr. 738/1968, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 1 București, certificat de moștenitor nr. 2132/20.11.1992, eliberat de Notariatul de Stat B., certificat de moștenitor nr. 3043/13.12.1994 eliberat de Notariat sector 3 București, acte de stare civilă, act de partaj voluntar nr. 9701/1948, sentința civilă nr. 8145/27.09.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar_/2001., contracte de vânzare cumpărare nr.409/1997, 382/1997, 6285/1997, 3895/1997.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.382/20.03.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins acțiunea principală formulată de reclamanți ca neîntemeiată, a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta N. N. în contradictoriu cu reclamanții S. P., S. B. A., S. R. A. a fixat termen pentru soluționarea cererii la 07.05.2014, cu citarea părților și, în consecință, a obligat reclamanții în solidar la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către pârâta R. P..

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea precizată reclamanții S. P., S. R. A. și S. B. A. au solicitat în temeiul art.480-481 C.civ. restituirea imobilului situat în București, ..137 A și constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare a apartamentelor vândute pârâților R. P., D. E., G. M., B. M. și B. G. în baza Legii nr.112/1995 pentru lipsa calității de proprietar a Statului reprezentat de CGMB.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă, dosar nr._/3/2011 reclamanții S. R. A., S. B. A. și S. P. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din ..137 A compus din teren în suprafață de 358 mp și construcție.

Prin sentința civilă nr.2262/11.12.2012 tribunalul a admis acțiunea și a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, a obligat pârâtul Municipiul București să emită dispoziție de restituire în echivalent pentru imobilul din .. 137A, construcție și teren, constatând în despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Hotărârea a rămas irevocabilă prin nerecurare.

În raport de decizia de casare nr.9903/30.11.2006 tribunalul a reținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului S. N. în persoana reclamanților mai puțin F. I. care nu are calitatea de moștenitor.

Tot cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2262/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a Civilă s-a stabilit că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat.

Având în vedere că reclamanții nu au formulat recurs împotriva acestei hotărâri rezultă că ei nu mai justifică un interes legitim în formularea prezentei acțiuni în revendicare.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a I.C.C.J. prin care s-a statuat că în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil (art.480 - 481) ce are ca obiect un imobil preluat abuziv și care a fost înstrăinat foștilor chiriași, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea primeia cu excepția situației în care fostul proprietar este deținătorul unui „bun actual" în accepțiunea dată de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza A. c. României.

Numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun actual" în sensul Convenției, disp. art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție se aplică cu prioritate.

În jurisprudența sa Curtea a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă anterior s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu doar s-a recunoscut calitatea de proprietar a reclamanților, dar s-a și dispus expres restituirea bunului.

Or în cauză sentința civilă 2262/2012 nu reprezintă o astfel de hotărâre pentru că nu este pronunțată anterior Legii 10/2001 și pentru că ea nu obligă statul să restituie bunul imobil în natură.

Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a, dreptului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin urmare proprietarul care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot pronunțată în cauza A. c. României nu poate obține restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, singura posibilitate fiind aceea de a urma procedura administrativă prealabilă și obligatorie reglementată de Legea 10/2001 în scopul obținerii măsurilor reparatorii în echivalent, ceea ce reclamanții au și obținut prin sus arătata sentință.

Împotriva acestei sentințe, la data de 06.01.2015 a declarat apel pârâta N. N. A., la 13.01.2015 reclamanții S. R. A., S. B. A. și S. P., iar la 17.04.2015 pârâta B. G. apel declarat și împotriva încheierii din 12.03.2015.

În motivarea apelului lor, apelanții – reclamanți au arătat următoarele:

Apelanții consideră că instanța de fond în mod greșit a apreciat că ei nu justifică un interes legitim în formularea acțiunii în revendicare și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că reclamanții nu dețin un bun actual în patrimoniu, motivând totodată că singura posibilitate este aceea de a urma procedură administrativă prealabilă și obligatorie reglementată de legea nr.10/2001.

Totodată, apelanții arată că pun în discuție faptul că acțiunea în revendicare de față, așa cum reține și instanța de fond, a fost promovată în anul 1998 împotriva pârâtului C. G. al Municipiului București ulterior precizată

În anul 2000, reclamanții înțelegând să se judece cu Primăria Municipiului București prin primarul G. și totodată fiind introduși în cauză pârâții: B. M. și B. G., R. P., G. M. și N. N. A. în calitate de moștenitoare a defunctei D. E..

Anterior introducerii acțiunii reclamanții au formulat cerere de restituire la data de 01.07.1996, conform legii nr.112/1995, pentru a imobilului situat în ..137 A, sector 3, București, compus din teren și construcție. La acel moment apartamentele în cauză erau închiriate pârâților, care ulterior au formulat cereri în vederea cumpărării apartamentelor și le-au cumpărat după aceea, la un interval de 6 (șase) luni.

De asemenea, apelanții – reclamanți arătă că au formulat cerere ele restituire în natură și în baza legii nr.10/2001, conform notificării nr.5081/13.11.2001, formându-se dosarul administrativ nr._/14.1 1.2001, care în prezent este în curs de soluționare.

Prin urmare, consideră că decizia nr.33/2008, adoptată de Curtea de Casație în Secții Unite, prin care s-a decis asupra raportului dintre legea specială (nr.10/2001) și dreptul comun al acțiunii în revendicare, nu este aplicabilă în prezentul dosar întrucât această decizie, publicată de altfel în Monitorul Oficial abia la data de 23.02.2009 nu produce efecte obligatorii decât de la data publicării sale, așadar pentru viitor, similar unui act normativ interpretativ.

Procesele se judecă potrivit reglementări. de drept material aplicabile la momentul introducerii acțiunii. nefiind posibil ca legiuitorul ordinar să schimbe regulile de drept material în timpul litigiului, întrucât s-ar rupe echilibrul procesual și s-ar încălca dreptul la un proces echitabil, care presupune și soluționarea cauzei potrivit unor norme de drept precise și previzibile, încă de la data sesizării instanței

Este desigur permis legiuitorului să adopte legi noi, dar acestea se vor aplica_ numai pentru viitor (art.1 C.civ., art. 15 din Constituție), nicidecum în cazul litigiilor deja începute.

Față de această situație consideră că instanța trebuie să aplice regulile de drept comun ale acțiunii în revendicare, ce implică compararea titlurilor părților de la momentul formulării acțiunii.

La momentul în care au început demersurile pentru restituirea imobilului în cauză, conform Legii nr.112/1995, apartamentele reclamate împreună cu cote le indivize din părțile de folosință comune, și terenul aferent, nu erau vândute de pârâta Primăria Municipiului București.

Din probele administrare în prezenta cauză, respectiv înscrisurile emise de Arhivele Naționale rezultă că imobilul ce face obiectul litigiului a fost dobândit de autorii lor, soții S. A. și N. A. S., în cote egale și indiviziune, prin contractul ele vânzare - cumpărare nr. 9326/1938 și atribuit prin Actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 9701/1948 soției S. N..

Având în vedere că titlul de proprietate al autoarei reclamanților se bucură de prezumția de valabilitate și autenticitate aplicabilă înscrisurilor autentice, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940 nu doar pentru opozabilitate față de terți ci chiar cu efect constitutiv de proprietate, iar dobândirea dreptului de proprietate de către autoarea reclamanților nu poate fi contestată, pentru determinarea titlului mai bine caracterizat se impune a se stabili că imobilul revendicat a fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil.

Potrivit art.6 alin.1 și 3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945.

Definirea titlului valabil al statului prin raportare la criteriile prevăzute de art. 6 alin.1

din Legea nr._ este confirmată de legiuitor și prin art. 2 alin.1 lit. h din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Consideră că Decretul nr.92/1950, nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului în proprietate a statului, fund în întregime neconstituțional de la data adoptării sale.

Astfel, potrivit art. 8 din Constituția din 13 aprilie 1948, proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială.

Prin derogare de la principiul general al protecției proprietății private, recunoscut explicit de prima constituție adoptată de regimul comunist, legea fundamentală instituia două modalități de privare a particularilor de dreptul lor de proprietate privată:

1) Potrivit art.10 din Constituție, puteau fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate

publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

2) Art. 11 dispunea că atunci când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege.

Spre deosebire de expropriere, naționalizarea nu presupunea acordarea vreunei despăgubiri, însă domeniul de aplicare a acestei măsuri a fost limitat explicit prin legea fundamentală la „mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice".

Chiar într-o interpretare extensivă a noțiunii de mijloace de producție, în sensul că aceasta nu se limitează numai la întreprinderile industriale, ci include și orice fond de comerț, este evident că nu puteau ti naționalizate decât bunurile afectate unor activități comerciale, nicidecum locuințele unor persoane particulare. Limitarea noțiunii la sfera bunurilor afectate unor astfel de activități rezultă și din interpretarea sistematică a textului. care mai face referire la bănci și societăți de asigurare.

Soluția legală pentru preluarea În proprietatea statului comunist a imobilelor cu destinația de locuință, indiferent dacă acestea erau ocupate de proprietari ori închiriate (neputând ti asimilare nici în acest caz unor "mijloace de producție", întrucât închirierea unor imobile spre a fi locuite nu constituie un act de comerț în sensul art.3 C.., cu acordarea unei juste despăgubiri stabilite de justiție.

Printr-un abuz și un exces de putere specific perioadei în care a fost adoptat, Decretul nr.92/1950 a naționalizat imobilele cu destinația de locuință, în preambulul actului arătându-se că legea a fost adoptată "pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare".

Locuințele puteau fi însă în nici un fel asimilate mijloacelor de producție în sensul art. 11 din Constituție, iar faptul că printr-un artificiu de tehnică legislativă, redactorii Decretului nr. 92/1950 au încercat să dea impresia că naționalizarea se referă la "mijloace de exploatare", nu poate schimba împrejurarea că au fost naționalizate bunuri neavute în vedere de textul constituțional, sfera de aplicare a măsurii naționalizării fiind depășită.

În consecință, Decretul nr._ este, în integralitatea sa, contrar dispozițiilor an. 8, 10 și 11 din Constituția în vigoare la data adoptării sale, astfel încât nu poate constitui un titlu valabil de preluare a imobilului revendicat în proprietatea statului, în raport de această împrejurare, este fără relevanță dacă naționalizarea a avut sau nu loc cu respectarea dispozițiilor decretului, și aceasta deși este evident că preluarea nu poate fi socot; ă valabilă, de vreme ce numele proprietarului a fost indicat greșit.

Rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ..137 A, sector 3, nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamanților și deci al reclamanților înșiși, aceștia fiind în prezent proprietarii imobil ul ui revendicat.

Dimpotrivă, având în vedere că statul nu a devenit niciodată proprietar, rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiate cu:

- R. P. .. 1 - contractul de vânzare cumpărare nr. 382/3 din 30.01.1997, încheiat cu S,C, Romconfort SA;

- D. E. (decedată) - .. l I - contractul de vânzare cumpărare nr.409/3 din 07,02,1997, încheiat cu S,C. Romconfort S.A.:

- G. M. - ap. nr. 6, . vânzare cumpărare nr.6285 din 11.02.1997, încheiat cu S.C. TITAN AL S.A .

- B. M. și B. G. - ap. 3, . vânzare cumpărare nr. 3895 din 21.04.1997, încheiat cu S.C. TITAN AL S.A ., s-a vândut un bun care nu îi aparținea vânzătorului (vânzarea bunului altuia).

În compararea titlurilor de proprietate, instanța trebuie să aibă în vedere că reclamanții au moștenit bunul de la adevărata proprietară, titlul acesteia fiind primul transcris, în vreme ce pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, statul român, care nici în prezent nu este înscris în cartea funciară.

Așadar, titlurile pârâților nu au produs efectul translativ de proprietate, întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut și nu putea transmite un drept care nu-i aparține (nemo dat quod non habet).

În ceea ce îl privește pe adevăratul proprietar, încheierea contractului vânzare-cumpărare a lucrului său de către vânzătorul neproprietar este un act care, principiu, nu-I poate afecta cu nimic, întrucât potrivit art.973 C.civ., convențiile n-au efecte decât între părți le contractante.

Cu alte cuvinte, vânzarea lucrului altuia este un act care nu poate să-I priveze pe adevăratul proprietar în nici un fel de dreptul său, iar ca proprietar al bunului, acesta poate să-I revendice de la cumpărătorul care a contractat cu vânzătorul neproprietar, întrucât actul de vânzare, față de care este terț, nu îl poate obliga la vreo prestație (în acest sens, C.S.L s.ci v., dec. nr.132/1994, în "Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1994", pag. 39),

Instanța trebuie să rețină că acțiunea în revendicare imobiliară, intentată de adevărații proprietari, nu este în nici un fel condiționată de anularea actului de vânzare a bunului lor de către vânzătorul neproprietar. Ea derivă direct din existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, fiind mijlocul tipic de protecție a acestui drept.

Chiar dacă între vânzător și cumpărător contractul poate rămâne în ființă - dacă cumpărătorul nu solicită anularea - acest fapt nu afectează admiterea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar contra celui care deține bunul său fără drept (dobânditorul de la un neproprietar nu putea dobândi mai mult decât înstrăinătorul avea în patrimoniu), contractul încheiat cu vânzătorul neproprietar neputându-l nici expropria pe adevăratul proprietar, nici conferi vreun drept cumpărătorului.

Astfel, actul respectiv nu produce efectul translativ de proprietate, iar adevăratul proprietar are la dispoziție acțiunea în revendicare pentru redobândirea posesiei, sub rezerva regulilor din materia uzucapiunii scurte (art. 1895 și următoarele C.civ.) și a regulilor de carte funciară art.34 și următoarele din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare).

În ce privește dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluare fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință, acestea constituie o aplicație a regulilor ele drept comun aplicabile vânzării lucrului altuia, contractat cu privire la bunul altuia, contractul este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită (art.966 și art.968 C.civ.).

În cazul în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul au fost de bună-credință, ignorând cel puțin scuzabil împrejurarea că au contractat cu privire la bunul altuia, contractul nu este lovit de nulitate absolută. Contractul este însă anulabil (lovit ele nulitate relativă), . eroarea cumpărătorului asupra calității de proprietar a vânzătorului - eroare asupra unei calități determinante a cocontractantului (Fr.D.,) Tratat ele drept civil. Contracte speciale, Ediția a III-a, 200 1, pag. 55-56), iar în altă concepție pentru lipsa obiectului prestației vânzătorului, iar sancțiunea este și în acest caz nulitatea relativă,fiind ocrotit interesul particular al cumpărătorului D.C., Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul 1: Vânzarea și schimbul", 2008, pag.67). Indiferent de cauza de nulitate relativă considerată incidentă, anularea contractului are loc numai la cererea cumpărătorului, iar nu a adevăratului proprietar, care are la dispoziție acțiunea în revendicare.

Faptul că contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil nu este lovit de nulitate absolută, dacă cel puțin una din părți este de bună-credință, iar inter partes este valabil - în sensul că dă naștere drepturilor și obligațiilor speciale contractului de vânzare, inclusiv obligației de garanție pentru evicțiune pentru nerespectarea obligației de a da - cel puțin până la anularea sa la cererea cumpărătorului, nu înseamnă că acest contract a produs efectul translativ de proprietate.

Inaptitudinea vânzării bunului altuia de a transmite proprietatea, inclusiv în cazul prev. de art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, rezultă foarte clar și din dispozițiile art.1095 alin.1 Cod civil, care precizează că plata, în general (inclusiv transferul proprietății), "ca să fie valabilă, trebuie să fie tăcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată".

Sintagma, "proprietarul capabil" din acest text se referă nu doar la capacitatea (de folosință sau exercițiu) ele a înstrăina, ci și la calitatea de proprietar a vânzătorului, întrucât alin.2 al aceluiași text de lege precizează că, prin excepție, când este vorba de "plata unei sume ele bani, sau a altor lucruri ce se consumă prin întrebuințare" (bunuri de gen), aceasta rămâne valabilă, dacă creditorul a fost de bună-credință, "deși plata s-a făcut ele o persoană ce nu era proprietar sau care nu era capabilă de a înstrăina", regula generală fiind per a contrario, cea enunțată de alin.1, adică plata făcută de un neproprietar nu este valabilă.

Aceeași concluzie rezultă și din dispozițiile art.1895 alin.1 C.civ., care reglementează condițiile uzucapiunii scurte. Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, care nu este lovit de nulitate absolută, întrucât cel puțin cumpărătorul este de bună-credință, poate constitui just titlu, întrucât prin ipoteză provine de un neproprietar și nu este nul (art. 1897 alin.3 C.civ.). Acest contract nu transmite el însuși proprietatea, ci constituie doar un element care, unit cu posesia bunului în timpul prevăzut de lege (10-20 ani) și cu buna-credință poate duce la dobândirea originară a proprietății.

Prin urmare, din prevederile art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001 nu se poate desprinde concluzia că dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul au fost de bună-credință, acesta din urmă devine proprietarul imobilului. O asemenea regulă, derogatorie de la dreptul comun, ar fi trebuit prevăzută expres, iar o interpretare teleologică extensivă a textului este exclusă, întrucât nu are nici un fel de suport în litera legii.

Pentru aceleași motive, nu se poate reține că art.45 alin.2 din Legea nr. 10/2001 ar consacra o preferință a titlului fostului chiriaș care a cumpărat imobilul preluat fără titlu valabil în dauna titlului adevăratului proprietar.

În raport de considerentele în fapt și în drept reținute, instanța a apreciat că titlul reclamanților este preferabil față de cel al pârâților, întrucât previne de la adevăratul proprietar, în vreme ce pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar. Reclamanții fiind proprietarii imobilului revendicat, ei au dreptul de a se bucura și dispune de lucrul lor în mod exclusiv și absolut, în limitele determinare de lege Cart. 480 C.civ.).

Nu pot fi primite apărările pârâților, în sensul că titlul lor este preferabil, având în vedere buna lor credință. În condițiile existenței unor titluri de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare acestea se compară pentru a stabili care titlu este mai bine caracterizat. provenind de la adevăratul autor, și nu are relevanță buna credință, decât în contextul reglementărilor de carte funciară, respectiv cu privire la uzucapiune.

Cât despre eroarea comună și invincibilă, invocată de către pârâți, aceasta nu poate fi reținută, întrucât presupune credința comună și generală a valabilității titlului de proprietate al proprietarului aparent. Despre o asemenea situație nu poate fi vorba în cazul imobilelor naționalizate de statul comunist în condiții notorii de abuz faptic și precaritate juridică, cu atât mai mult cu cât chiar începând cu anul 1995, legitimitatea Legii nr.112/1995 și a valabilității vânzărilor efectuate în temeiul său a fost vehement contestată de o parte a societății civile, fiind controversată și în mediul juridic.

Consideră că nu poate fi reținută buna credință a pârâți lor, cât timp reclamanții au formulat cereri de retrocedare și în baza Legii nr.112/1995, cu șase luni înainte ca pârâți: să cumpere apartamentele din imobilul în cauză.

Prin sentința civilă nr.2262, rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată în data 11.12.2012 Tribunalul București în dosarul civil nr._/3/2011, pe legea nr.10/2001 s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea imobilului compus din teren în suprafață de 358 mp. și construcție, situată în ..137A, sectorul 3, București și pârâta P.M.B. prin Primarul Mun. B.. a fost obligată să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru imobilul de mai sus, constând în despăgubiri în condițiile legii speciale.

Prin această sentință civilă s-a recunoscut calitatea lor de persoane îndreptățite la restituire prin echivalent, a întregului imobil, fapt ce nu echivalează cu o confirmare a dreptului de proprietate, doar ni se creează o vocație la restituirea acestui drept în condițiile și potrivit procedurii reglementată de legea specială, respectiv legea nr.10/2001.

Motivul pentru care am continuat această acțiune în revendicare este că prin aceasta dorim să ne realizăm dreptul nostru de nostru de proprietate, în natură, chiar și în parte.

În măsura în care se va admite această acțiune în revendicare, P.M.B. va emite Dispoziția de restituire a imobilului prin echivalent în parte, doar pentru partea din imobil ce nu a fost revendicată.

Arată că prin adresele nr._/19.02.2014, nr._/28.04.2014 și nr._/24.02.2014 au comunicat către P.M.B. faptul că pe rolul Tribunalului București se află acest dosar și că doresc suspendarea dosarului administrativ depus în baza Legii10/2001, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului dosar, urmând ca în situația în care va fi admisă acțiunea în revendicare, înțelege să li se dea de păgubiri pe cale administrativă în condițiile Legii nr.10/2001, pentru restul imobilului în cauză ce nu .a fost revendicat în instanță.

Primăria Municipiului București are o evidență clară în ce privește procesele în desfășurare care privesc imobilele notificate pe Legea nr.10/2001, mai mult arătă că au notificat în acest sens P.M.B. - Comisia de aplicare a legii nr.10/2001, cu privire la situația lor, iar conform procedurii aceștia nu vor emite dispoziția până nu se vor încheia litigiile cu privire la acest imobil.

Totodată, din celelalte probe rezultă că au formulat cereri conform legii nr.112/1995 și nr.10/2001, că pârâții au cumpărat ulterior apartamentele pe care le revendică, împreună cu cetele indivize din părțile de folosință comune și terenul situat sub construcție în anul 1997, după cum urmează:

- R. P. ap. nr.4, . vânzare cumpărare nr. 382/3 din 30.01.1997, încheiat cu S,C, Romconfort SA;

- D. E. (decedată) - ap. nr.5, . vânzare cumpărare nr.409/3 din 07,02,1997, încheiat cu S,C. Romconfort S.A.:

- G. M. - ap. nr.6, . vânzare cumpărare nr.6285 din 11.02.1997, încheiat cu S.C. TITAN AL S.A .

- B. M. și B. G. - ap. 3, . vânzare cumpărare nr.3895 din 21.04.1997, încheiat cu S.C. TITAN AL S.A.

Consideră ca prezenta acțiune este întemeiată, deoarece apartamentele revendicate nu mai sunt deținute de stat, și au fost vândute pârâților, drept urmare nu mai pot face obiceiul procedurii administrative de restituire.

Trebuie avută în vedere Decizia nr. 73/19.07.1995 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr.177/8.08.1995, referitoare la neconstituționalitatea unor dispoziții din Legea nr.112/1995, potrivit căreia "măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuințelor către chiriașii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit legal, dreptul ele proprietate. A considera, într-o dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăți persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat".

A considera că statul care a preluat un imobil fără titlu valabil înstrăinat ulterior unui terț poate lipsi adevăratul proprietar de dreptul său, prin efectul combinat al unui act de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la bunul altuia și al unor dispoziții legislative interpretate sensul că adevăratul proprietar nu ar mai avea la dispoziție mijlocul de apărare cel mai specific și energic pentru 3 redobândi posesia bunul său - acțiunea în revendicare, obligându-l să se mulțumească cu despăgubiri, în schimbul proprietății: pierdute, ar însemna să se recunoască de facto un mod de preluare a imobilelor în proprietatea statului contra Constituției, care prevede numai dreptul statului de a recurge la expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire, în condițiile art.44 alin.3 din legea fundamentală.

Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș, întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora.

În consecință, procedura specială administrativă de restituire în natură nu este aplicabilă acestor imobile, numai justiția fiind competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art.21 din Constituție, să se pronunțe asupra cererilor care se referă la acest gen de situații.

Cu toate că Legea nr.10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au rost înstrăinate unor terți, pentru aceste situații fiind prevăzut dreptul de a solicita restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exclude introducerea unor acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art.480 C.civ. de către persoanei îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar. mai ales în situația lor, acțiunea în revendicare este începută înainte de . legii nr.10/2001.

În ce privește imobilele înstrăinate de stat, dreptul de a solicita despăgubiri este, pentru proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil, doar o alternativă față de exercitarea mijloacelor juridice de apărare a dreptului lor de proprietate, de care prin ipoteză nu au rost niciodată lipsiți, în acest sens fiind și art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Consideră că titlul lor de proprietate se bucură de prezumția de valabilitate și autenticitate aplicabilă înscrisurilor autentice, fiind transcris pentru opozabilitate față de terți, iar dobândirea dreptului de proprietate de către autoarea lor, nu a fost și nu poate fi contestată, în același timp fiind mai bine caracterizat deoarece dreptul lor de proprietate provine de la adevărații proprietari,

Un alt mod care permite determinarea titlului mai bine caracterizat este de a se stabili dacă imobilul revendicat a fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil.

Imobilul nu a fost preluat de către stat în baza unui titlu valabil, deoarece în anexa Decretului nr.92/1950, la poziția nr. 7227, a fost trecut bunicul nostru S. A., care nu mai era proprietar la acel moment, imobilul aparținea în întregime bunicii apelanților anul 1948, conform Actului de Partaj voluntar.

Art. 24 alin, 2 din Lg. 10/2001 prevede că:" În aplicarea prevederilor alin, (1) și în absenta unor probe contrare, persoana individualizata în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusa că deține imobilul sub nume de proprietar.

Pârâții au recunoscut faptul că apelanții – reclamanți au cerut restituirea imobilului, prin legea nr.112/1995, din anul 1996, luna iulie, deoarece din probele administrare rezultă că toate cererile prin care se cerea aprobarea vânzării apartamentelor au fost făcute ulterior din luna a 10-a, după ce au fost înștiințați în prealabil de pârâta P.M,S., că s-a depus cerere de restituire a imobilului, de foștii proprietari.

În situația în care ambele părți sunt de rea-credință, știind sau trebuind să știe că au contractat cu privire la bunul altuia. contractul este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită (art.966 și art. 968 C.civ.),

Pentru motivele invocate, apelanții – reclamanți solicită admiterea apelului,, modificarea sentinței civile apelante, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fost precizată, obligarea pârâților la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie – apartamentele nr.4,5 și 6 împreună cu părțile de folosință comune inclusiv terenul în suprafață de 285 m.p., pentru fiecare apartament în parte, situate în imobilul din .. 137 A, sector 3, București,

În drept, au fost invocate dispozițiile art.282,287,295,296 Cod procedură civilă.

În motivarea apelului său declarat atât împotriva încheierii de ședință din data de 12.02.2015 cât și a sentinței civile nr.382/20.03.2014, apelanta – pârâtă N. N. A. a arătat următoarele:

Prin cererea formulata am solicitat în temeiul art.281 cod proc.civ., admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul considerentelor sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 și eliminarea din cadrul paginii 2, penultimul alineat și paginii 3 paragraful 3, a mențiunilor privind existența vreunei cereri referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor vândute pârâților, cereri care în fapt nu există în dosarul cauzei.

În susținerea cererii a arătat ca, în cuprinsul dosarului cauzei, nu exista nici un fel de cerere privind constatarea nulității titlurilor lor de proprietate.

Am mai arătat ca de altfel, în același dosar în faza recursului, într-o situație absolut identica s-a pronunțat ICCJ Secția I civilă astfel: în cadrul dosarului nr._, Curtea Suprema, prin încheierea pronunțata în data de 14.03.2008 a constatat ca nu exista nici un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători și a admis cererea de rectificare a alineatului V, eliminând din cuprinsul acestuia mențiunea greșită.

Tribunalul, analizând cererea mea de îndreptare a respins-o pe motiv ca nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 281 C.pr.civ. menționând totodată că pe calea cererii de îndreptare a erorilor materiale pot fi înlăturate considerentele avute în vedere la motivarea hotărârii decât în măsura în care acestea reprezintă erori materiale".

Față de motivele reținute, apelanta – pârâtă solicită instanței a constata ca hotărârea de respingere a cererii de îndreptare este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

Pe de o parte, apelanta – pârâtă solicită să se observe ca soluția contrazice o hotărâre pronunțata în același dosar de o instanță superioară în grad, Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în același dosar, în recurs a constatat ca nu a existat nicio cerere de anulare a contractelor de vânzare cumpărare a pârâților.

Mai mult chiar, ICCJ a constatat ca cererea de îndreptare a erorilor este întemeiată, a admis-o, a dispus îndreptarea hotărârii și excluderea din considerente a mențiunilor greșite privind existenta unor cereri de anulare a contractelor. Totodată Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat ca cererea de îndreptare se încadrează în prevederile art.281 Cod pr. civ.

Cum erorile din hotărârea Tribunalului sunt identice cu acelea îndreptate de ICCJ în recurs, respectiv tot în considerente, s-a consemnat greșit ca reclamanții ar fi cerut anularea contractelor de vânzare cumpărare a pârâților, consideră ca soluția data cererii de îndreptare trebuia sa fie aceeași, întemeiată,

Pe de altă parte, apelanta – pârâtă solicită a se constata ca nici ipoteza (absurda și inexistenta) ca în fond după casare, la Tribunal, reclamanții ar fi formulat o cerere de anulare, nu poate fi reținuta deoarece practic în dosar nu exista, nu s-a formulat sau depus nicio astfel de cerere.

Dacă ar fi fost formulata o cerere de anulare a contractelor pârâților în fond după casare, aceasta trebuia pusa în discuția părților - ceea ce nu s-a întâmplat – dar (oricum, aceasta ar fi fost tardiv formulata, față de termenul de 1 an (prelungit de 2 ori cu câte 3 luni) prevăzut art.45 din Legea nr.10/2001.

Potrivit dicționarului juridic eroarea materiala este definita unanim ca fiind "mențiune greșită cuprinsă într-un act procedural (încheiere, hotărâre etc.),dacă inexactitatea este evidentă în sensul că rezultă în mod cert din însăși actele cauzei, nefiind nevoie, pentru a o constata, de administrarea sau reaprecierea unor probe".

În concluzie

Soluția de respingere a cererilor de îndreptare a erorilor materiale este netemeinica și nelegala, deoarece mențiunile greșite din considerentele sentinței civile nr.382 din 20.03.2014, pronunțata de Tribunalul București, Secția a III-a Civila în cadrul dosarului nr._ constituie erori materiale, în sensul prevederilor art.281 Cod procedură civilă, ele rezultând în mod cert din actele dosarului.

Față de motivele invocate solicit admiterea apelului, constatarea faptului ca cererea sa se încadrează în dispozițiile art.281 Cod proc. civ., iar pe fond admiterea cererilor de îndreptare a erorilor materiale și, drept consecința, sa dispuneți eliminarea din cuprinsul considerentelor sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 a mențiunilor greșite, respectiv: eliminarea din cadrul paginii 2, penultimul alineat și paginii 3 paragraful 3, a mențiunilor privind existenta vreunei cereri referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor vândute pârâților, cereri care în fapt nu exista în dosarul cauzei.

ÎI. În motivarea apelului împotriva sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 înțelege să se folosească de aceleași MOTIVE cu acelea menționate mai sus la punctul I în motivarea apelului împotriva încheierii din data de 12.02.2015.

În consecința, în subsidiar, în situația în care instanța va considera că cererea apelantei – pârâte de îndreptare nu se încadrează în dispozițiile art. 281 Cod proc. civ., solicită să se ia în considerare motivele invocate la punctul 1 ca fiind motive de apel împotriva sentinței civile nr.382/20.03.2014.

În plus față de aceste considerente solcită să se aibă în vedere și următoarele aspecte:

În cuprinsul sentinței civile nr. 382 din 20.03.2014, (prin care s-a respins acțiunea reclamanților) în considerente, se menționează eronat în doua locuri, (respectiv pag.2 penultimul alineat și pagina 3 alineatul 3) cum ca, reclamanții ar fi formulat cereri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a chiriașilor.

Mențiunile respective nu numai ca sunt greșite, neexistând nicio astfel de cerere în tot dosarul dar, foarte grav aceste erori pot sa-mi producă grave prejudicii deoarece schimba în mod esențial natura și obiectul litigiului și raporturile juridice dintre părți.

Reclamanții nu au formulat, în niciun stadiu al procesului și nici separat, vreo cerere de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor în litigiu de către chiriașii pârâți.

Mențiunile nereale din cuprinsul considerentelor Sentinței TMB nr.382 din 20.03.2014, pot da naștere la confuzii și chiar la interpretări greșite de natura sa o prejudicieze în apelul declarat de reclamanți, astfel:

I.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a constatat prin decizia nr.4156 din 18 mai 2011 o schimbare a jurisprudenței anterioare a Curții Europene a Drepturilor Omului, și a statuat ca "Necontestarea titlului cumpărătorilor în termenul legal are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora se recunoaște existenta" bunului" în timp ce fostul proprietar sau moștenitorii acestuia care nu au înțeles să atace titlul opus de cumpărători, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de dispozițiile acestei legi, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent".

Față de motivele arătate solicită admiterea apelului și modificarea considerentelor sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 în sensul eliminării din cadrul paginii 2, penultimul alineat și paginii 3 paragraful 3, a mențiunilor privind existența vreunei cereri referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor vândute pârâților, cereri care în fapt nu exista în dosarul cauzei.

În motivarea apelului său, apelanta – pârâtă B. G. a arătat următoarele:

În fapt, prin cererea de îndreptare a erorii materiale formulată a solicitat instanței îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr.382/20.03.2014 pronunțată în dosarul susrubricat, respectiv a solicitat eliminarea mențiunilor referitoare la solicitarea reclamanților privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare față de împrejurarea că niciodată, pe parcursul întregului proces, reclamanții nu au cerut anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr.112/1995.

Prin încheierea apelată, instanța de fond a respins cererea sa, cu motivarea, mai mult decât succintă, că această cerere nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art.281 cod proc. civilă.

Apreciază că încheierea apelată este netemeinică și nelegală.

Astfel, prin cererea de îndreptare am solicitat eliminarea mențiunilor referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare (pagina 2 penultimul paragraf și pagina 3 paragraful 3), cerere care se circumscrie dispozițiilor art.281 Cod procedură civilă - "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau cerere".

De altfel, a atașat cererii de îndreptare a erorii, inclusiv precizările reclamanților la care instanța de fond a făcut trimitere cu ocazia motivării sentinței civile nr.382/20.03.2014, precizări în care aceștia au arătat, în mod expres, că acțiunea în revendicare nu este în niciun fel condiționată de anularea actului de vânzare a bunului.

De altfel, la termenul din data de 20.02.2014, la interpelarea instanței, reclamanții au învederat, în mod expres, că nu au solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Fată de aceste împrejurări, apelanta – pârâtă solicită admiterea apelului formulat, modificarea în tot a încheierea apelate iar, pe fondul cauzei admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.281³ și următoarele cod procedură civilă.

La data de 03.06.2015 apelanta – pârâtă N. N. A. a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanții – reclamanți S., solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat următoarele:

În motivarea soluției pronunțate în fond, tribunalul retine în mod îndreptățit, în primul rând puterea de lucru judecat a Sentinței nr. 2262/11.12.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2011, cat și faptul ca reclamanții nu au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, astfel încât aceștia nu mai justifica un interes legitim în formularea prezentei acțiuni în revendicare.

Distinct de chestiunea interesului în formularea acțiunii în revendicare ce face obiectul prezentului dosar, instanța de fond își întemeiază în al doilea rând soluția pe convingerea ca pârâta-intimata este titular al unui bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO.

Instanța retine deopotrivă - în mod judicios - ca rec1amantii, la rândul lor nu se pot prevala de un bun actual în sensul Deciziei ICCJ nr. 33/2008 și al Jurisprudenței CEDO deoarece Sentința nr. 2262/11.12.2012 nu îndeplinește cerințele Deciziei nr.33/2008 a ICCJ prin care s-a statuat ca în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile vechiului Cod Civil, ce are ca obiect un imobil preluat abuziv și care a fost înstrăinat foștilor chiriași, concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea celei dintâi, mai puțin în situația în care fostul proprietar este cel care deține un «bun actual» în accepțiunea data de hotărârea CEDO în cauza A. contra României.

În sensul celor de mai sus rec1amantul apelant se poate prevala de disp. art.1 primul Protocol adițional la Convenție, numai dacă se afla în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care sa i se recunoască calitatea de proprietar, anume existenta bunului în patrimoniul sau și, cumulativ, sa se dispună expres restituirea acestui bun.

Analizând sentința irevocabila nr. 2262/2012, instanța de fond a reținut în mod corect ca aceasta hotărâre nu face parte din sfera celor vizate de jurisprudența Curții Europene, nu este pronunțată anterior Legii nr.10/2001, nu constată existența dreptului de proprietate în patrimoniul apelanților și în final, nu obligă statul la restituirea în natură.

Simpla recunoaștere a dreptului la acordarea de masuri în echivalent, chiar în condițiile constatării nelegalității titlului statului, nu îi poate conferi fostului proprietar calitatea de deținător al unui bun actual, ci îi deschide numai calea la procedura obligatorie reglementata de Legea nr. 10/2001 ., procedura de care de altfel apelanții au uzat și au și obținut masuri reparatorii.

Astfel fiind, numai subsemnata pârâta-intimata, sunt titulara unui bun în înțelesul art. 1, iar lipsirea sa de acest drept în baza unei hotărâri introduse pe calea dreptului comun de către un reclamant care a recurs la procedura speciala prevăzută de Legea nr.10/2001, ar echivala, în sensul statuat de CEDO în mai multe cauze printre care și Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice ca fundament al preeminentei dreptului, cu consecința transferului responsabilității statului asupra unor persoane care au do bandit în mod legal bunuri, în condițiile în care statul este cel care a confiscat anterior asemenea bunuri.

În acest sens evocam și jurisprudența interna constanta (C.. Civ., dec 226/R/24.01.2013).

Exista și o jurisprudența CEDO prin care Statul R. a fost condamnat pentru neasigurarea stabilității circuitului juridic, statele membre de trebuind sa depună diligente prin care, ca în speța de față, soluții irevocabile ale unor instanțe să nu fie contrazise prin alte hotărâri.

Distinct de aceasta, conduita procesuala abuziva a apelanților care, ignorând principiul electa una via, doresc sa obțină o dubla reparație, este contrara Legii nr.10/2001, dar și principiilor dreptului civil și celor ale legalității formale. Aceasta, în condițiile în care apelanții optaseră deja pentru calea de realizare a dreptului lor atunci când nu au suspendat acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentului dosar, după care au revenit și au utilizat cealaltă cale oferita de lege, anume acordarea de masuri reparatorii.

După recunoașterea drepturilor lor în această ultima ipoteză consideră inadmisibila continuarea acțiunii în revendicare în dreptul comun.

În subsidiar, pe fondul cauzei, susținerile apelanților trebuie înlăturate ca nefondate, chiar dacă problema admisibilității cererii este tranșata prin caracterul obligatoriu al jurisprudenței CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, ca și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual (a se vedea jurisprudența Curții Europene în cauza R. contra României).

În speța de față, este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de a de bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate.

În esența, prin hotărârea nr.2262/2012, nu s-a dispus restituirea în natura, iar interpretarea apelanților Stinghie este, în mod eronat, ca o astfel de recunoaștere îi creează o vocație la restituirea acestui bun "în condițiile și potrivit procedurii reglementate de legea speciala", motiv pentru care au ales sa continue aceasta acțiune în revendicare.

De fapt în speța ne aflam în situația în care:

- actele de înstrăinare încheiate în baza Legii nr.112/1995 nu au fost contestate în termenul legal prevăzut de Legea nr.10/2001;

- restituirea în natura a imobilului nu mai este posibila;

- ca efect al unei hotărâri judecătorești irevocabile, s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în echivalent, și nu la restituire în natura a reclamanților Stinghie;

- admiterea acestei acțiuni inițiate de către reclamanți nu semnifică în nici un fel ca aceștia dețin un "bun actual" în accepțiunea data de jurisprudența CEDO, nefiind vorba de o hotărâre anterioara introducerii acțiunii din dosarul de față și nici de o hotărâre definitiva și executorie prin care, pe de o parte, sa li se constate calitatea de proprietari, iar pe de alta parte sa se dispună în mod expres restituirea bunului în natura.

Ca o consecința a celor de mai sus, nedeținând un bun actual, reclamanții nu pot obține mai mult decât despăgubirile ce le-au fost deja acordate, întrucât obligarea noastră la restituirea în natura:

- ar conduce la îmbogățirea fără just temei a rec1amantilor care ar primi și despăgubiri și imobilul în natura;

- s-ar face cu ignorarea principiului "electa una via", dar și cu nesocotirea sentinței civile nr. 2262/2012, care fiind sesizata cu o cerere alternativa privind restituirea în natura sau în echivalent, a administrat probe în raport de care a constatat îndreptățirea reclamanților în dosarul de față de a beneficia de masuri reparatorii în echivalent și care se bucura de putere de lucru judecat.

Practic acțiunea de fond a rămas fără obiect, nefiind vorba de o simpla cerere la despăgubire căreia nu i s-ar fi dat curs, ci de recunoașterea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind despăgubirea în echivalent, coroborată cu obligarea emiterii unei dispoziții în acest sens; nimeni, nici măcar reclamanții nu pot reveni asupra acestei hotărâri.

Admiterea cererii de față ar contrazice în plus dispozițiilor unei hotărâri irevocabile existente, contravenind principiului securității raporturilor juridice, ca element esențial al preeminentei dreptului.

Prin contrazicerea unei hotărâri irevocabile anterioare, prin care s-a tranșat problema drepturilor de care pot beneficia reclamanții, s-ar înlătura caracterul de prezumție irefragabila a hotărârii exhibate, în sensul ca aceasta nu ar exprima adevărul.

Altfel spus, prin prima hotărâre a fost soluționată irevocabil o problema, ce nu ar mai trebui dedusă judecații în prezent, instanța de judecata din dosarul de față fiind ținuta sa respecte soluția aceleiași instanțe. În acest sens este și jurisprudența CEDO; astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza B. contra României, CEDO a condamnat Statul R. pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunțarea în cause asemănătoare a unor soluții contradictorii și diametral opuse.

În cauza Zazanis și alții contra Greciei, CEDO a statuat ca nu se poate repune în discuție o problema soluționata printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă.

În plus, în cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenție trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al tarilor semnatare ale Convenției, principiul enunțat în preambulul Convenției.

Unul din elementele fundamentale ale acestui principiu este principiul securității raporturilor juridice care presupune ca soluțiile definitive ale instanțelor judecătorești sa nu fie contrazise prin alte hotărâri, iar pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depună diligente prin care sa se interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problema.

În concret, problema dezlegata prin Sentința civila nr. 2262/2012 a fost de natura sa clarifice problema astfel încât în momentul de față subsemnata sunt titulara unei speranțe legitime ca o alta instanța de judecata nu va mai nega printr-o procedura ulterioara dreptul subsemnatei.

În consecința, în raport și de împrejurarea ca titlul pârâtei nu a fost desființat, ea beneficiază de prezumția ca acest act a fost legal încheiat și, în plus, din împrejurarea ca apelanților-reclamanți nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca anterioara dreptul la restituirea în natura a imobilului solicitat, acțiunea în revendicare apare ca nefondata, pârâta neputând fi obligata să-i lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul în litigiu.

Reclamanții din dosarul de față nu au făcut dovada ca dețin un bun în sensul Convenției, noțiune dezvoltata în jurisprudența CEDO, inclusiv în cauzele împotriva României, și mai ales în cauza A. s.a. din 15.10.2010.

Atât noțiunea de "bun", cat și cea de "speranța legitima" se refera la însuși dreptul la restituirea în natura a bunului, ceea ce semnifica o schimbare a jurisprudenței, în sensul ca exista în patrimoniul proprietarilor un bun actual numai dacă anterior introducerii acțiunii în revendicare s-ar fi pronunțat o hotărâre judecătoreasca definitiva și executorie prin care, în afara recunoașterii calității de proprietar, sa se fi dispus expres și în sensul restituirii bunului, ceea ce nu este cazul în speța de față.

În absenta unei astfel de hotărâri, apelanții-reclamanți au un drept de creanța constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Legii nr.247/2005, împrejurări în legătura cu care s-a pronunțat o hotărâre judecătoreasca privind întrunirea acestor cerințe.

Cu privire la alte aspecte ale cauzei evocate în apel, privind buna sau reaua-credința la dobândirea imobilului, ori cele privind valabilitatea titlului statului, acestea pot fi examinate numai în cadrul unei cereri privind examinarea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr._, formulate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, condiții ce nu sunt îndeplinite în cererea de față și care exced obiectul unei acțiuni în revendicare.

A arătat pe larg mai sus ca în speța nu s-a formulat nici o cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului, deși s-a încercat în mod fraudulos acreditarea unei asemenea teze.

Arată totuși, cu totul în subsidiar, pentru edificarea instanței, ca autoarea sa a fost de buna-credința la cumpărarea imobilului.

Astfel:

A depus la dosar actul emis de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 către .., sub nr. 85 din 22.01.1997, din care rezulta ca pentru imobilul în litigiu din ..137A au depus cerere de despăgubire patru moștenitori, despăgubirile fiind revendicate pentru întreg imobilul.

Autoarea sa, D. E., chiriașa din anul 1954, a formulat cererea de cumpărare a apartamentului nr. 5 la data de 16.10.1996, sub nr. 2186/1996, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr.112/1995 și după ce moștenitorii fostului proprietar și-au exprimat opțiune a de a cere despăgubiri, și nu de a revendica imobilul în natura.

Din actele depuse la dosar rezulta ca la data încheierii contractului, 07.02.1997 (acesta având valoarea unui act autentic conf. art.20 alin.2¹ din Legea nr.10/2001, modificata prin Legea nr.1/2009) existau toate avizele necesare, privind situația juridica a imobilului în litigiu, iar foștii proprietari ori moștenitorii acestora, după caz, nu notificaseră nici CLMB, nici S.C. TITAN S.A. și nici pe chiriași să nu cumpere apartamentele pentru ca ar fi intenționat sa le revendice în natura, ei nesolicitând decât despăgubiri, astfel cum a arătat mal sus.

Cu privire la susținerile apelanților privind naționalizarea incorecta a imobilului, întrucât acesta era destinat locuirii și nu exploatării, arat ca din actul de partaj voluntar din 1948 rezulta ca imobilul era destinat închirierii, chiriile fiind preluate de N. Stinghie, împrejurare menționata și în contractul de vânzare-cumpărare exhibat. Niciunul dintre apelanții reclamanți sau vreun autor al lor nu au locuit niciodată în imobilul revendicat conform mențiunilor din cartea de imobil.

De altfel, acest act (contractul de vânzare cumpărare) apărea ca fiind grevat atât de o ipoteca pentru circa jumătate din valoarea prețului achitat și de un privilegiu pentru restul de preț neachitat conform art. 1337 C.civ. Nefăcându-se dovada radierii acestor sarcini, exista prezumția ca titularii acestora le-ar fi putut executa, cu atât mai mult cu cat existenta pactului comisoriu îi îndreptata la executare în cazul neplatei la termenele stipulate a unei singure rate.

Susținerea ca naționalizarea s-ar fi făcut greșit pe numele lui Stinghie A., deoarece Stinghie N. era proprietar în baza actului de partaj din 1948, este eronata deoarece Stinghie A. și N. fiind soți, era aplicabil art.V din Decretul nr. 92/1950 potrivit cu care: «imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se considera ca aparținând unui singur proprietar în ce privește aplicațiunea prezentului decret».

Pe de alta parte, împrejurarea ca Stinghie A. era funcționar la data naționalizării, este nerelevant, deoarece nu el ci Stinghie N. era proprietara la aceeași data a naționalizării și totodată, Stinghie N. era casnica, nefăcând parte din sfera persoanelor exceptate de la naționalizare conform art.II din Decretul nr. 92/1950.

De altfel, mențiunea ca Stinghie A. ar fi fost funcționar datează din 1930, nefiind relevanta pentru data naționalizării care a avut loc cu 20 de ani mai târziu.

În concluzie o soluție de restituire în natura a imobilului ar fi nefondata, ar încălca puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2262/11.12.2012 rămasa irevocabila prin nerecurare, ar încalcă principiul securității raporturilor juridice și ar constitui o îmbogățire fără justa cauza a apelanților.

La data de 03.06.2015 intimatul – pârât G. M. a depus întâmpinare atât la apelul declarat de apelanții – reclamanți S. cât și la cel declarat de apelantele – pârâte N. N. A. și B. G. solicitând menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivarea întâmpinării, intimatul – pârât a arătat următoarele:

Precizările cererii de chemare în judecată, depuse de reclamanții S. la termenul din data de 15.01.2014 au fost depuse tardiv după depășirea termenului legal stabilit de dispozițiile art.132 și art.134 Cod procedură civilă.

Cererea precizatoare depusă de reclamanții S. urmărește să schimbe elementele importante ale cererii de chemare în judecată.

2.Apelanții-reclamanți, prin cererea lor doresc restituirea în natură și lăsarea în liniștită posesie și deplină proprietate a imobilului și terenului aferent cumpărate de subsemnatul în condițiile legale, cerute de legea nr.112/1995 la data cumpărării, aspect care nu poate fi luat În considerație de Curte, motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a ICCJ prin care s-a stabilit că în cadrul acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile codului civil, art.480-481, ce are ca obiect un imobil preluat abuziv și care a fost înstrăinat foștilor chiriași, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii specia le, cu excepția situației în care fostul proprietar este deținătorul unui bun actual, așa cum s-a tatuat prin Hotărârea CEDO, cauza A. contra României.

CEDO, a arătat în jurisprudența sa că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă anterior a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar a apelanților reclamanți, dar s-a și dispus expres restituirea bunului în natură.

Sentința civilă nr.2262/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, reține că s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că apelanții reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, dar nu a dispus restituirea bunului imobil în natură.

Deci, proprietarul care nu deține un bun actual, nu poate obține restituirea în natură așa cum a statuat CEDO prin Hotărârea pilot A. contra României, singura posibilitate fiind aceia de a apela la calea administrativă prealabilă și obligatorie reglementată de legea specială, în vederea obținerii măsurilor reparatorii în echivalent, aspect realizat de apelanții-reclamanți.

Arătă faptul că reclamanții recunosc buna credință a chiriașilor cumpărători în baza legii nr.112/1995, iar faptul că au obținut despăgubiri în baza legii nr.10/2001 nu îi îndreptățește să mai solicite restituirea în natură a imobilului cumpărat în mod legal de intimatul-pârât.

3.Invocarea uzucapiunii de către reclamanți în contextul prezentei cauze, a fost îndeplinită de Statul Român, prin aceia că acesta a deținut imobilul fără să fie deranjat timp de peste 50 de ani, perioadă în care autorii reclamanților puteau contesta în instanță măsura preluării abuzive.

Potrivit Constituției din 13.04.1948, autorii apelanților reclamanți aveau posibilitatea să acționeze în justiție hotărârea prin care statul a preluat în mod abuziv imobilul aflat acum în litigiu, dar nu au făcut aceasta.

4.Reclamanții folosesc trunchiat și incomplet dispozițiile Deciziei nr.4156/2011 a ICCJ, fără a preciza și faptul că nepromovarea unei acțiuni în constatarea nulității titlului subdobânditorilor echivalează cu recunoașterea validității titlului acestora.

Mai mult, prin aceiași Decizie a ICCJ se precizează că persoanele care au primit, prin soluționarea notificărilor în baza Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură nu se mai pune.

Soluția Tribunalului București prin sentința civilă nr.2262/2012 definitivă și irevocabilă, stabilește faptul că cererea reclamanților solicitată prin notificare a fost integral satisfăcută, iar obținerea unei sentințe favorabile în prezentul dosar ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Practica CEDO s-a statuat faptul că nu se mai poate pune în discuție o problemă soluționată printr-o hotărâre judecătorească și definitivă ( a se vedea cauza Zahanis și alții contra Greciei).

5.Apelanții-reclamanți atât prin apelul promovat cât și în cursul dezbaterilor în fazele procesuale dosarului nu au formulat nici o cerere privind constatarea nulității titlurilor de proprietate obținute potrivit Legii nr.112/1995, susținând că modul prin care s-a obținut de către foști chiriași, nu a produs efectele translative de proprietate și deci nu ar trebui solicitată nulitatea contractelor prin care au fost cumpărate de la stat apartamentele și cotele indivize de teren din cadrul imobilului situat în București ..137 A, sectorul "dar recunoaște faptul că valabilitatea actelor de vânzare cumpărare nu poate fi pusă la îndoială dacă există buna credință a uneia din părțile contractante .

Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă fără nici un dubiu dovedită buna credință a intimatului în ceia ce privește achiziționarea armamentului aflat în discuție .

Dispozițiile referitoare la compararea titlurilor de proprietate, nu poate fi aplicată decât în favoarea intimaților pârâți, având în vedere modul prin care au fost dobândite imobilele, faptul că statul s-a manifestat un adevărat proprietar, nu a fost stânjenit în nici un fel în posesia exercitată mai mult de 50 ani, iar autorii reclamanților, au manifestat dezinteres cu privire modul prin care statul a preluat bunul, deși avea posibilitatea să se adreseze justiției în acest sens.

Față de cele prezentate mai sus și în raport cu probatoriile administrate, solicită respingerea apelul reclamanților ca nefondat și obligarea apelanților S. la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la apelurile declarate de apelantele - pârâte N. N. A. și B. G., solicită ca prin decizia ce se va pronunța să fie admise, să se dispună eliminarea din considerentele sentinței civile nr.382/20.03.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ /2997, a mențiunilor greșite, respectiv eliminarea din cadrul paginii 2 ultimul aliniat și paginii 3, paragraful 3, a mențiunilor privind existenta cererii referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor achiziționate de pârâții-intimați în baza legii nr.112/1995, cereri care în fapt nu au fost formulate niciodată de reclamanții-intimați S..

Așa cum se arată în motivele de apel, precum și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamanții-intimați S. nu au formulat niciodată cerere de anulare a contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor în litigiu achiziționate de către chiriași intimați-pârâți.

Mențiunile greșite cuprinse în Sentința civilă nr.382/2014 pot da naștere la interpretări greșite producând prejudicii pârâților.

Deși a fost solicitată instanței de fond îndreptarea erorilor materiale strecurate în considerentele Sentinței civile nr.382/2914, instanța de fond, prin încheierea din data de 12.03.2015 a respins cererile pârâtelor cu motivarea că nu se încadrează în dispozițiile art.281 Cod procedură civilă.

Apelantele pârâte au atașat la cererile de îndreptare a erorilor materiale înscrisuri depuse de reclamanți din care rezultă faptul că aceștia nu au solicitat niciodată constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, dar instanța de fond a respins cererile cu motivarea că acestea nu se încadrează în dispozițiile art.281 Cod procedură civilă.

La data de 08.06.2015 intimata – pârâtă R. P. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului declarat de apelanții – reclamanți, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata – pârâtă a arătat că în mod corect instanța de fond a respins ca neîntemeiata acțiunea principala, deoarece singurul argument pe care se fundamentează susținerea reclamanților - apelanții o reprezintă sentința civila nr.2262/2012 rămasa definitiva si irevocabila.

De reținut in cauza este faptul ca din conținutul sentinței civile respective rezulta ca s-au formulat doua capete de cerere, subsidiarul capătului principal de cerere fiind acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Aceasta hotărâre definitivă a constatat calitatea reclamanților-apelanții de persoane îndreptățite la restituirea in echivalent a imobilului in litigiu si nu in natura tribunalul constatând ca nu mai este posibila restituirea în

natura a imobilului reclamanții-apelanți nemaiavând vocație pentru restituirea in natura a imobilului.

Având in vedere ca reclamanții-apelanții nu au înțeles sa formuleze recurs împotriva sentinței civile nr.2262/2012 rezulta fără putință de tăgada că ei nu mai justifică un interes legitim in formularea acțiunii în revendicare.

Pe cale de consecința in cauza sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat ca in cadrul unei acțiuni in revendicare întemeiata pe dispozițiile art.480-481 C. CIV. ce are ca obiect un imobil preluat abuziv si care a fost înstrăinat foștilor chiriași, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale cu excepția situației in care fostul proprietar este deținătorul unui "bun actual" in accepțiunea data de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului in cauza A. c. României.

Numai in măsura in care reclamanții-apelanții s-ar fi prevalat de un "bun actual" in sensul Convenției, dispozițiile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție s-ar aplica cu prioritate.

Sentința civila nr. 2262/2012 nu reprezintă o hotărâre judecătoreasca prin care s-a constatat ca un "bun actual" exista in patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, sentința respectivă reprezintă doar constatarea calitatea lor de proprietari. Mai mult aceasta sentința nu poate fi catalogată ca o hotărâre de natura celor arătate in Convenție, deoarece ea nu este pronunțată anterior Legii nr.10/2001 si pentru ca ea nu obliga statul sa restituie bunul imobil in natura.

Constatarea pe cale judecătorească a nelegalității titlului statutului asupra imobilului in litigiu poate valora doar o recunoaștere a dreptului la acordarea de măsurii reparatorii in echivalent si nu o restituire a imobilului.

Așa cum se arata si cauza pilot A. c. României singura posibilitate a reclamanților-apelanții este aceea de a urma procedura administrativa prealabila si obligatorie reglementata de Legea nr.10/2001 in scopul obținerii masurilor reparatorii in echivalent ceea ce reclamanții au si obținut prin sentința civila nr. 2262/2012.

Singurul motiv de apel pe care reclamanții-apelanții îl susțin prin motivația apelului îl reprezintă temeinicia acțiunii ori așa cum am arătat mai sus reclamantii nu au solicitat constatarea nulității titlului de proprietate deținut de R. P. pentru apartamentul din imobilul in litigiu încheiat in baza Legii nr.112/1995 astfel ca titlul nu a fost desființat deci produce efecte in continuare.

La termenul de judecată din 09.06.2015 pârâta B. G. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului declarat de apelanții – reclamanți ca nefondat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că reclamanții-apelanți susțin că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamanții nu mai justifică un interes legitim în formularea prezentei acțiuni în revendicare și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, în sensul că reclamanții nu dețin un" bun actual" în patrimoniu și că singura posibilitate este aceea de a urma procedura administrativă prealabilă și obligatorie reglementată de Legea nr.10/2001.

În motivare, apelanții, fac o prezentare exhaustivă a noțiunii de drept de proprietate, susținând totodată că, prin sentința civilă nr. 2262/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul civil nr._/3/2011, li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la restituire, prin echivalent, în condițiile legii speciale, a imobilului situat în București ..137 A sector 3, teren și construcție.

În opinia apelanților, această hotărâre care, deși le recunoaște calitatea de persoane îndreptățite la restituire prin echivalent a întregului imobil, ea nu echivalează cu o confirmare a dreptului de proprietate, astfel că sunt îndreptățiți să susțină prezenta acțiune în revendicare.

Un prim aspect pe care îl supune atenției este legat de timbraj și invocă excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art.480-481 cod civil, în speță fiind vorba de o acțiune supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu excepției prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr.10/2001.

De altfel, și în reglementarea anterioară privind taxele de timbru, respectiv Legea nr.146/1997, prezenta acțiune era supusă regulilor dreptului comun referitoare la timbraj și nu excepției prevăzută de legea specială (legea 10/2001) situație în care ar fi beneficiat de scutirea prevăzută de art.15 lit.r din legea nr.146/1997.

Pe cale de consecință, solicită instanței ca, înainte de a trece la analiza fondului apelului să pună în vedere reclamanților-apelanți să precizeze valoarea imobilului, construcție și teren, situat în ..137 A și să timbreze corespunzător acestei valori (iar pentru taxa de timbru aferentă fondului, urmând a fi dați în debit).

În ipoteza în care apelanții nu vor achita taxa de timbru corespunzătoare pretențiilor deduse judecății - acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 cod civil - invocă excepția de netimbrare și solicită anularea apelului ca netimbrat.

În al doilea rând, solicită să se observe că susținerea reclamanților în sensul că, prin sentința nr.2262/2012 li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului din ..137 A este neadevărată și se poate observa, la o simplă lecturare a dispozitivului sentinței susamintite, că, instanța constată calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în conformitate cu art.4 alin 2 din Legea 10/2001 .... obligă pârâta să emită dispoziție de restituire prin echivalent ... constând în despăgubiri în condițiile legii speciale.

Mai mult, urmează să se observe că reclamanții, în aplicarea principiului electa una via au înțeles să solicite instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul susmenționat.

Prin aceeași hotărâre de care reclamanții se prevalează pentru continuarea prezentei acțiuni s-a statuat, irevocabil. că imobilele apartamente au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995. cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Manifestarea de voință ulterioară a apelanților, în sensul că au solicitat Primăriei suspendarea dosarului administrativ depus în baza legii nr.10/2001 este, în opinia sa nu numai nerelevantă în cauză ci și abuzivă.

Astfel, pe de-o parte solicită concursul statului în sensul obținerii unei hotărâri judecătorești prin care Primăria să fie obligată să emită dispoziția de restituire prin echivalent (Dosar_/3/2011), pentru ca, după mai mult de un an să solicite instituției suspendarea soluționării dosarului administrativ.

Motivația? Existența, pe rolul instanței, a prezentului dosar.

La momentul promovării acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr._/_, prezentul dosar nu era pe rol?

Dacă, oricum nu doreau soluționarea dosarului administrativ, decât după soluționarea irevocabilă a acțiunii În revendicare, care a fost raționamentul promovării unei acțiuni având ca obiect obligarea Primăriei la emiterea Dispoziției de restituire?

Răspunsul este simplu. Apelanții, făcând slalom printre actele normative în vigoare, au urmărit obținerea unei hotărâri judecătorești care, în opinia lor, le-ar confirma dreptul de proprietate, respectiv că dețin un bun în sensul Convenției (jurisprudenței CEDO) și să constituie o probă în sensul admiterii prezentei acțiuni.

Concluzionând, solicită să se observe că apelanții-reclamanți, au înțeles să-și valorifice dreptul de proprietate pe calea legii speciale, respectiv au obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care Primăria a fost obligată să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru întreg imobilul situat în București, ..137 A sector 3.

Mai mult, prin soluționarea notificării în sensul acordării de măsuri reparatorii constând în despăgubiri, dreptul reclamanților a fost integral satisfăcut, iar în patrimoniul lor nu se mai găsește un drept a cărui existență să îndreptățească revendicarea, situație juridică aflată sub puterea principiului lucrului judecat prin rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr.2262/2012.

De altfel, o soluție contrară ar reprezenta, pe de-o parte o dublă reparație a prejudiciului suferit de reclamanți, iar pe de-altă parte admiterea cererii ar contrazice dispozitivul unei sentințe irevocabile și ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Susținerile reclamanților în sensul că, din cuprinsul probatoriului rezultă reaua-noastră credință sunt neadevărate si nefondate.

Astfel, reclamanții fac afirmații hazardate, în sensul că pârâții au cunoscut faptul că aceștia solicitaseră restituirea imobilului din luna iulie, anul 2006 și că a procedat la cumpărarea apartamentelor după ce ar fi fost înștiințați de Primărie că s-au depus cereri de restituire a imobilului.

Supozițiile reclamanților sunt contrazise de realitate, în sensul în care, PMB Direcția Juridic, C. și Legislație, a depus la dosar informații referitoare la solicitarea reclamanților făcută În temeiul legii 112/1995 din care rezultă, fără echivoc că, prin cererea nr. 321/01.07.1996 S. B. a cerut acordarea de despăgubiri, iar prin cererea 727/23.07.1996 și S. P. a solicitat despăgubiri (fila 231 din dosar).

Afirmațiile reclamanților în sensul că am fost informați de PMB că s-au depus cereri de restituire în natură, anterior cumpărării imobilelor sunt pure speculații, nesusținute de probe, o încercare sortită eșecului prin care se urmărește a se dovedi (?) reaua lor credință.

Pentru toate aceste motive solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 382/20.03.2014.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 Cod procedură civilă.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, examinând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Având în vedere că obiectul prezentei cauze îl constituie acțiunea în revendicare a unui imobil preluat din patrimoniul autorilor reclamanților în perioada regimului comunist, în temeiul unui decret prezidențial ce urmărea demolarea unor imobile în vederea sistematizării unei zone din capitală, Curtea se va raporta în analiza sa la următoarele aspecte, de principiu.

Apreciind că, nu trebuie exclusă de plano verificarea valabilității titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, Curtea reține că soluționarea acțiunii în revendicare presupune cu necesitate compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți, ceea ce înseamnă analiza cu preponderență a modalității de constituire, respectiv de dobândire a dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate valide, în condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul și nu la anulare acestui. Trebuie menționat faptul că, având în vedere că acțiunea în revendicare nu este o acțiune în desființarea titlului de proprietate al pârâtului, instanța pornește în operațiunea de comparare de la această prezumție, dar acest lucru nu înseamnă că, examinând comparativ titlurile prezentate de părți, nu poate verifica valabilitatea acestora și nu poate ajunge la concluzia că unul dintre ele nu îndeplinește aceste cerințe. În ipoteza în care, instanța ajunge la concluzia că unul dintre titluri nu este valabil, va da câștig de cauză celeilalte părți, iar în situația în care ambele sunt valabile, va da câștig de cauză părții care a înfățișat titlul preferabil, potrivit criteriilor consacrate de doctrină și jurisprudență, pornind de la principiile de drept.

Însă, maniera în care se dă eficiență mecanismului de comparare a titlurilor exhibate de părți, trebuie ia în considerare particularitățile cauzei, care decurg din situația juridică a imobilului revendicat. Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că apartamentele revendicate în prezenta cauză, ca de altfel întreg imobilul, au fost preluate în temeiul decretului 92/1950. Autorii reclamanților( soții S. A. și N.) au dobândit imobilul în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr 9326/09 03 1938, iar în urma divorțului acestora, s-a întocmit un act de partaj voluntar, potrivit căruia imobilul în litigiu a revenit lui S. N., bunica reclamanților. În temeiul dispozițiilor legii 112/1995 apartamentele revendicate în prezenta cauză au fost înstrăinate pârâților, ale cărora contracte de vânzare cumpărare nu au fost contestate sub aspectul validității, în temeiul prevederilor art 45 din legea 10/2001. Curtea reține, de asemenea faptul că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație, formulând notificări în temeiul legii 112/1995, precum și al legii 10/2001.

Având în vedere că imobilul a făcut obiectul legislației de etatizare, adoptate și implementate în perioada regimului comunist, este cert că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari sunt îndreptățiți la primirea unei compensații echitabile, iar în ceea ce privește condițiile și modalitățile de acordare a acestor compensații, Curtea constată că problematica imobilelor preluate abuziv sub imperiul vechiului regim comunist a făcut obiect de reglementare în legea 10/2001, astfel cum a fost modificată ulterior, astfel că manierea de acordare a compensației echitabile este cea stabilită de legea specială.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că este relevant demersul inițiat și finalizat de către reclamanți în temeiul legii 10/2001, în sensul că aceștia au obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, reprezentată de sentința civilă nr 2262/11 12 2012 a Tribunalului București, prin care se constată calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, unitatea deținătoare fiind obligată să emită dispoziție potrivit celor anterior menționate. Așa cum rezultă din considerentele sentinței civile, tribunalul a fost investit, în temeiul celor statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, cu o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate în condițiile legii speciale.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, în condițiile în care a urmat procedura reglementată de legea 10/2001, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că trebuie stabilită în mod corect corelația dintre acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză și prevederile legii 10/2001, în condițiile în care acțiunea în revendicare este văzută drept un remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că pârâții, foști chiriași cumpărători ai apartamentelor în temeiul legii 112/1995, sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanții nu au cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/2001, astfel, Curtea concluzionează în sensul că pârâții se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu.

Ca o precizare suplimentară, Curtea atrage atenția asupra faptului că, având în vedere situația juridică concretă a apartamentelor în litigiu, în sensul că acestea au fost înstrăinat foștilor chiriași, contractele de vânzare cumpărare nefiind contestate de reclamanți sub aspectul valabilității și pornind de la caracterul valid al acestora, prin raportare la dispozițiile art 45 din legea specială, soluția retrocedării în natură nu mai e posibilă, în condițiile în care actualmente imobilul se află în deținerea unui terț, care își justifică această calitate printr-un titlu de proprietate valabil( aflat în deplină concordanță cu starea de fapt), astfel că, pentru aceste rațiuni s-a impus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, reprezentate de măsuri compensatorii, în terminologia legii 165/2013, care trebuie stabilite în condițiile acestui act normativ

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției( sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Concluzionând, Curtea reține că eficientizarea sistemului de acordare a unei reparații reglementat de legea 10/2001, s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană( astfel cum a fost prelungită până la data de 12 04 2013), în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut, la acel moment, acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul legii speciale.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

Pentru finalizarea mecanismului de comparare a titlurilor înfățișate de părți, astfel cum au fost identificate în cele ce preced, Curtea consideră necesar să analizeze în ce măsură acestea conferă părților posibilitatea să se prevaleze de existența uni bun în sensul Convenției, prin raportare la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării prin legea 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza legii 112/1995 și sau a legii 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, Curtea are în vedere faptul că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare atât în temeiul prevederilor legii 112/1995 cât și în baza dispozițiilor legii 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, dar pentru soluționarea căreia reclamanții au făcut demersuri pe cale judiciară, pronunțându-se în aceste condiții sentința civilă nr 2262/2012 de către Tribunalul București, așa cum s-a învederat deja în cele ce preced. Întrucât prin această hotărâre judecătorească s-a statuat irevocabil asupra îndreptățirii reclamanților de a primi o reparație echitabilă pentru preluarea abuzivă a imobilului, sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea reține că reclamanții se pot prevala de un interes patrimonial, din perspectiva legii 10/2001, care să intre în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, interes patrimonial care îmbracă forma dreptului de creanță. Fără a relua cele anterior expuse, Curtea reamintește că în sistemul reparatoriu reglementat de legea specială, reclamanții sunt titularii unei creanțe, care intră în conținutul noțiunii de bun consacrată de prevederile art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, însă pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, este esențial ca reclamanții să beneficieze de recunoașterea actuală a dreptului de proprietate pretins, de natură să le confere un drept de restituire. Din această perspectivă, este evident că valoarea patrimonială, pe care procedura legii speciale a recunoscut-o reclamanților, îmbracă forma unui drept de creanță, care nu este suficient pentru a obține retrocedarea imobilului. Reclamanții se prevalează de existența vechiului lor drept de proprietate, dobândit de autorii lor în maniera arătată în cele ce preced, însă trebuie luat în considerare faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului, astfel că, din punct de vedere formal, vechiul drept real al autorilor reclamanților și-a încetat existența în patrimoniul lor. Adoptarea unei legislații reparatorii( lucru s-a realizat prin edictarea legii 10/2001) având drept scop retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, a fost interpretată de Curtea Europeană ca fiind de natură să confere foștilor proprietari și implicit moștenitorilor lor, un nou drept de proprietate, cu aceeași fizionomie și natură juridică, dar care poate fi exercitat în plenitudinea atributelor sale de către cei care au urmat procedura specială și, mai ales, care poate fi recunoscut ca aparținând foștilor titulari, numai după obținerea unei confirmări pe cale administrativă sau judiciară în acest sens. O astfel de confirmare poate constitui decizia sau dispoziția de retrocedare emisă de entitatea deținătoare sau de cea competentă să soluționeze notificarea formulată în baza legii 10/2001, hotărârea judecătorească pronunțată în etapa judiciară a procedurii legii speciale, prin care instanță stabilește posibilitatea restituirii în natură și dispune în consecință sau hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare a foștilor proprietari deposedați abuziv.

Făcând aplicarea în cauză a tuturor acestor aspecte teoretice, Curtea constată reclamanții nu se pot prevala de o astfel de recunoaștere, astfel că nu pot invoca un bun actual sub forma dreptului de proprietate, în sensul Convenției și implicit nici un drept la restituire, spre deosebire de pârâți, care își legitimează calitatea de proprietari actuali ai imobilului prin contractele de vânzare cumpărare și care sunt în măsură să se prevaleze de un bun în sensul CEDO.

În ceea ce privește modalitatea în care se concretizează măsurile reparatorii prin echivalent recunoscute irevocabil în favoarea reclamanților pe cale judiciară, Curtea reține că la momentul pronunțării sentinței civile nr 2262/2012 erau în vigoare prevederile legii 247/2005, iar în momentul de față sunt aplicabile dispozițiile legii 165/2013.

Examinând această chestiune, prin prisma dispozițiilor ultimului act normativ menționat anterior, a cărui sferă de aplicare este trasată de prevederile art 4, Curtea constată că, în condițiile în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelanții sunt beneficiarii dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că vor fi beneficiarii măsurii de compensare prin puncte, obținute, prin mecanismul reglementat de legea 165/2013, pe care le vor putea valorifica prin achiziționarea de imobile în cadrul licitațiilor publice naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

Pornind de la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot, Curtea constată că legea 165/2013 constituie un act normativ edictat în considerarea recomandărilor date de forul european, având drept scop flexibilizarea sistemului de reparație reglementat de legea 10/2001, pentru a crea foștilor proprietari șansa reală și concretă de obține măsuri reparatorii echitabile.

Așa cum rezultă din analiza celor mai relevante dispoziții ale legii în discuție, se constată că actul normativ a statuat un set de principii care guvernează întreg edificiul reparatoriu, principii în deplină concordanță cu normele convenționale, astfel cum au fost interpretate și aplicate de Curtea Europeană și a configurat o procedură menită să pună în practică principiul esențial din materia imobilelor preluate abuziv și anume cel al retrocedării în natură. Din economia dispozițiilor legii 165/2013, reiese, cu claritate faptul că, chiar și în ipoteza în care restituirea imobilului notificat nu este posibilă, măsurile reparatorii alternative constau în compensarea prin puncte, respectiv în compensarea cu alte imobile. În privința primei modalități de reparație alternativă, legea prevede, posibilitatea valorificării, în principal, prin dobândirea unui alt imobil, achiziționat în cadrul licitației publice naționale, organizate săptămânal. Cu titlu subsidiar, legiuitorul a prevăzut, că, începând cu 01 01 2017, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, punctele pot fi valorificate și în numerar.

Pe cale de consecință, Curtea reține că procedura reglementată de legea 165/2013 beneficiază de toate premisele pentru a avea o funcționare coerentă, nedovedindu-se existența la acest moment a niciunui impediment în ceea ce privește eficiența acesteia.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că acțiunea în revendicare promovată de reclamanți nu poate fi găsită întemeiată, corect fiind respinsă de către prima instanță și din perspectiva principiului electa una via non datur recursul ad alteram, în sensul că reclamanților li s-a recunoscut irevocabil, prin hotărâre judecătorească. îndreptățirea la obținerea unor măsuri reparatorii în procedura legii 10/2001, în considerarea aceleiași preluării abuzive a imobilului de care se prevalează și în prezenta acțiune.

În ceea ce privește apelurile formulate de pârâți, Curtea constată că acestea vizează încheierea de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale. Curtea apreciază ca întemeiate criticile formulate pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art 281 alin 1 cod procedură civilă, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Prin cererea formulată în temeiul acestui text procedural, s-a solicitat rectificarea considerentelor sentinței sub aspectul consemnării eronate a unui capăt de cerere suplimentar în cadrul acțiunii deduse judecății de către reclamanți în prezentul dosar, constând în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a pârâților. Din interpretarea dispozițiilor art 281 cod procedură civilă, rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a pus la dispoziția părților această cale procesuală pentru rectificarea erorilor materiale, legate de numele, calitatea și susținerile părților, erori de calcul, precum și orice alte erori de aceeași natură existente în hotărâri sau încheieri de ședință. Având în vedere că enumerarea situațiilor de eroare materială nu este limitativă, așa cum relevă expres chiar textul de lege, că inserarea, din greșeală, în cuprinsul hotărârii a unui petit care nu se regăsește în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de mai multe ori, se încadrează în categoria erorilor materiale iar îndreptarea acestor erori poate viza orice parte componentă a hotărârii, inclusiv considerentele, Curtea reține fără rezerve aplicabilitatea prevederilor art 281 cod procedură civilă. În ceea ce privește temeinicia solicitării formulate în temeiul prevederilor art 281 cod procedură civilă, Curtea are în vedere că această chestiune a fost irevocabil tranșată prin încheierea de ședință din data de 14 03 2008 de către Înalta Curte, în sensul că nu s-a formulat și nu s-a investit instanța cu judecarea unui capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a pârâților cu privire la apartamentele în litigiu. Prin urmare, Curtea consideră întemeiate apelurile declarate de pârâte împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, astfel că admițând calea de atac, va schimba încheierea apelată și va admite cererea de îndreptare a erorii materiale cu consecința rectificării considerentelor sentinței, potrivit celor anterior învederate.

Pârâta N. N. A. a formulat apel, în considerarea acelorași motive și împotriva sentinței primei instanțe. Având în vedere dispozițiile art 281 indice 2a cod procedură civilă, prin care se statuează în sensul că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281^2, Curtea apreciază că apelul declarat împotriva însăși a hotărârii primei instanțe este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art 296 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanților și apelul pârâtei N. N. A. promovat împotriva sentinței și va admite apelul formulat de pârâte împotriva încheierea de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, pe care o va schimba în sensul admiterii acestei cereri și rectificării considerentelor sentinței, reținându-se inexistența unui capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a pârâților cu privire la apartamentele în litigiu

Se va lua act, în temeiul principiului disponibilității că reclamanții au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Se va lua act, în temeiul aceluiași principiu că apelanții pârâți și intimații pârâți R. P. și G. M. nu au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - reclamanți S. P., S. R. A., S. B. A. toți cu domiciliul ales la Cabinet Avocat „Budei V.” în București, .-110, ., . împotriva sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă.

Admite apelurile formulate de apelantele – pârâte B. G. cu domiciliul în București, ..137 A, ., sector 3 și N. N. A. cu domiciliul în București, .. ., ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.382 din 20.03.2014 și a încheierilor din 12.02.2015 și respectiv 12.03.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, B. M. cu domiciliul în București, ..137 A, ., sector 3, G. M. cu domiciliul în București, ..137 A, ., sector 3, R. P. cu domiciliul în București, ..137 A, ., sector 3, și intimata-intervenientă A. D. A. cu domiciliul în București, ., nr.6, ., ..

Schimbă în tot încheierea din 12.03.2015.

Admite cererile.

Dispune înlăturarea mențiunii de la pagina 2, penultimul paragraf: "solicitând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți" și a mențiunii de la pagina 3, paragraful 3: "și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor vândute pârâților R. P., D. E., G. M., B. M. și B. G., în baza Legii nr.112/1995 pentru lipsa calității de proprietar a statului reprezentat de CGMB".

Respinge apelul declarat de apelanta-pârâtă N. N. A. împotriva sentinței, ca nefondat.

Ia act că apelanții-reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată și că apelanții-pârâți N. N. A., B. G., G. M. și R. P. nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi 16.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I. S. C. G.

GREFIER

N. C. I.

Red.I.S.

Tehnored.C.S.

Ex.12/01.07.2015

T.B. Secția a III-a Civilă – S.M.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 324/2015. Curtea de Apel...		Acţiune în constatare. Decizia nr. 730/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 701/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 83/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reziliere contract. Decizia nr. 738/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 324/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 730/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 329/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 86/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 308/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI