Obligaţie de a face. Decizia nr. 324/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 324/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 324/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.324 A
Ședința publică de la 16.06.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelantul – reclamant I. G., împotriva sentinței civile nr. 1455 din data de 10.12.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Obiectul pricinii – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat E. D., în calitate de reprezentant al apelantului – reclamant I. G. (prezent personal), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentanții intimaților – pârâți A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-au depus note de ședință, prin fax, de către intimații – pârâți.
Curtea procedează la legitimarea apelantului – reclamant, datele personale ale acestuia fiind consemnate în caietul grefierului de ședință.
Reprezentantul recurentului – pârât, având cuvântul, arată că nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelantul – reclamant I. G., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, anularea hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a excepției prematurității cererii de chemare în judecată și a excepției lipsei calității procesual pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.
În esență, arată că notificarea depusă de apelantul – reclamant și formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001, a fost soluționată prin emiterea Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr._/2012; dosarul a trecut controlul de legalitate, și a ajuns la Prefectura Municipiului București, fiind înaintat către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în luna noiembrie 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Apreciază reclamantul nu este legat de termenul prevăzut de Legea nr. 165/2013, referindu-se la termenul de 60 zile pentru soluționarea notificării, motiv pentru care cererea de chemare în judecată nu este prematur formulată; starea sănătății recurentului este precară, și acesta dorește soluționarea prezentului litigiu într-un termen rezonabil.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicită a fi respinsă față de împrejurarea că dosarul a fost înregistrat la această instituție, iar C. Națională pentru Compensarea Imobilelor face parte din A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ / 05.09.2014, reclamantul I. G. a chemat în judecată pârâții A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la validarea Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr._/23.03.2012 și la emiterea unei decizii de compensare în favoarea reclamantului, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.165/2013, pentru imobilul teren în suprafață de 300 m.p. situat în București, ., identificat cu ., sector 6. S-a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a susținut în esență că reclamantul a formulat notificare, în condițiile Legii 10/2011, pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul format din teren în suprafață de 300 m.p. și construcție, situat în București, . (fost ., sector 6). Prin Dispoziția nr._/23.03.2012 emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost soluționată menționata notificare în sensul propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ulterior, Dispoziția menționată și dosarul aferent au fost înaintate Instituției Prefectului pentru efectuarea controlului de legalitate.
După efectuarea acestui control, dosarul a fost înaintat, la data de 13.11.2012, către A. Națională pentru restituirea Proprietăților.
Pentru că această din urmă autoritate nu a procedat la soluționarea respectivului dosar, reclamantul în înțeles să promoveze acțiunea pendinte.
În drept au fost invocate prevederile art.2 alin. 1 lit. h, art.8 și urm. din Legea nr. 554/2004, Legea nr.165/2013.
Pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
Și pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, invocând excepția prematurității cererii de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr. 1455/10.12.2014, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu consecința respingerii acțiunii formulate împotriva acestei pârâte ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
De asemenea, a fost admisă excepția prematurității cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu consecința respingerii acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă pârâte ca fiind prematură.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.165/2013: ” În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare C. Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii”.
Potrivit art. 21 din Legea nr.165/2013: ”(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestită de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin.(7). (9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv”.
Rezultă că obligația de a valida decizia emisă de entitatea învestită cu soluționare a notificării formulate în baza Legii nr.10/2001 revine Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în acest sens fiind și dispozițiile art.22 din Legea nr.165/2013.
Raportat la dispozițiile legale menționate și la obiectul cererii deduse judecății, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu poate fi parte în raportul juridic obligațional dedus judecății, motiv pentru care a fost constatată temeinicia excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.
În ceea ce privește excepția prematurității cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, s-a reținut că:
Reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea acesteia la validarea Dispoziției Primarului General al Municipiului București, în sensul emiterii deciziei de compensare pentru imobilul teren în suprafață de 300 m.p. situat în București, ., sector 6.
Potrivit art. 34 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013), cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
Legea nr. 165/2013 a acordat un termen pârâtei pentru soluționarea dosarului reclamantului, termen care, la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, nu este împlinit, astfel încât acțiunea apare ca fiind prematur introdusă, dreptul reclamantului de a se adresa tribunalului pentru cenzurarea refuzului pârâtei de a soluționa cererea sa fiind afectat de un termen legal suspensiv.
S-a avut în vedere și faptul că prezenta acțiune a fost formulată (la 05.09.2014) după . Legii nr. 165/2013, astfel încât nu se mai poate ridica vreo problemă de neconstituționalitate a art. 4 și art. 33-34 din acest act normativ.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 269/07 mai 2014 (publicată în M.Of. nr.513/09.07.2014) a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin.1 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Prin interpretarea per a contrario, pentru cererile introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2014, dispozițiile art. 4 și art. 33-34 din Legea nr.165/2013 sunt în deplin acord cu prevederile constituționale.
În ceea ce privește eventuala încălcare a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței Curții europene, tribunalul a reținut că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată tocmai în contextul pronunțării Hotărârii C.E.D.O. în cauza pilot M. A. și alții contra României, în care Curtea a criticat lipsa instituirii unor termene pentru analizarea dosarelor de către C. Centrală, acesta fiind considerat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire. Din moment ce însăși Curtea europeană a stabilit ca direcție de urmat în adoptarea unei noi legislații în materie instituirea unor termene pentru soluționarea dosarelor, nu s-ar putea invoca eventuala neconvenționalitate a dispozițiilor menționate.
Pentru toate aceste considerente, a fost admisă excepția prematurități cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul I. G. în contradictoriu cu pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.
În motivarea apelului, după expunerea în prealabil a stării de fapt prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, se susține în esență că:
Starea de sănătate a apelantului – reclamant este foarte gravă, a suferit nenumărate intervenții chirurgicale pentru înlăturarea unor tumori maligne, și apreciază ca se impune și din punct de vedere moral să-i fie soluționat dosarul într-un termen rezonabil.
Apelantul – reclamant consideră că până în prezent s-a tergiversat nejustificat soluționarea dosarului său de către ANRP.
Precizează că a depus memorii la ANRP și a fost în audiență, însă până în prezent dosarul nu a fost soluționat.
Consideră că, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privind emiterea unei decizii de compensare, autoritatea administrativă i-a încălcat drepturile ocrotite prin art. 6 din C.E.O.O., precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, apelantul – reclamant consideră că este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/23.03.2012, prin care s-a propus acordarea în favoarea apelantului reclamant de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafața de 300 mp situat în București, . (identificat cu ., sector 6) preluat de către stat în 1977, și dosarul aferent, au fost înaintate de Primăria Municipiului București la Instituția Prefectului Municipiului București, unde a trecut controlul de legalitate.
Dosarul a fost înaintat la dala de 13.11.2012 Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/_13.
Față de această împrejurare, consideră că cererea sa nu este prematur formulată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, apelantul – reclamant apreciază că și aceasta este neîntemeiată, față de împrejurarea ca în prezent dosarul său se afla înregistrat la respectiva Autoritate, și urmează să fie soluționat în cadrul acestei instituții.
De altfel, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor face parte din A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, această din urmă instituție având personalitate juridică.
Pentru considerentele expuse, se solicită admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.
Apel scutit de taxa de timbru.
Prin întâmpinarea formulată de intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor se susține netemeincia apelului promovat de reclamantul apelant. Arată intimata că, la data promovării acțiunii pendinte era în vigoare Legea 165/2013, act normativ ce este aplicabil cauzei potrivit art. 4 din acesta.
Art. 34 din Legea 165/2013 a stabilit un termen de 60 de luni de la . legii în cadrul căruia CNCI are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, persoana îndreptățită având dreptul de a se adresa instanței judecătorești – potrivit art. 35 alin. 2 din aceeași lege – în termen de 6 luni de la expirarea termenului legal de soluționare a cererii sale. Astfel, terenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 din Legea 165/2013 este unul prohibitiv și absolut, împiedicând formularea acțiunii înainte de împlinirea lui.
Intimata face referire și la statuările din Decizia nr. 269/2014 pronunțată de Curtea Constituțională.
Referitor la situația dosarului de despăgubire, se arată că acesta va fi soluționat cu respectarea ordinii de înregistrare, astfel cum prevede Legea 165/2013.
Prin întâmpinare formulată de intimata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, se susține temeinicia soluției pronunțate de prima instanță, invederându-se faptul că, față de pretențiile reclamantului, dar și de dispozițiile Legii 165/2013, ale Legii 10/2001 și ale art. 2 din HG 572/2013, această intimată nu are calitate procesuală în speță.
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de CNCI, apelantul reclamant solicită să se constate că este neîntemeiată excepția prematurității acțiunii, fiind expuse în continuare argumentele de fapt din cererea de chemare în judecată. În plus, se menționează că apelantul are probleme grave de sănătate, astfel că și din punct de vedere moral se impune ca dosarul său să fie soluționat în termen rezonabil.
Nu au fost administrate probe noi în apel.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 479 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Demersul judiciar pendinte al reclamantului apelant (în care se solicită ca pârâtele să fie obligate să emită acte de dispoziție cu un conținut determinat, de validare a Dispoziției entității notificate și respectiv de acordare a măsurilor compensatorii) este unul a cărui finalitate este aceea a determina o analiză din partea instanței cu privire la aspecte care, în contextul prevederilor Legii 10/2001 și Legii 165/2013, intră în competența autorității administrative care este abilitată să valideze Dispoziția prin care entitatea notificată a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și să emită decizia de compensare pentru imobilul pretins preluat abuziv de la autorul său.
Acestea fiind coordonatele acțiunii promovate de către reclamant, Curtea constată că demersul astfel întreprins este similar celui prin care persoanele îndreptățite sesizează instanțele în acele situații în care entitățile notificate nu procedează la soluționarea notificărilor formulate în condițiile Legii 10/2001, și care a fost calificat prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție - în procedura recursului în interesul legii - ca reprezentând o contestație împotriva refuzului nejustificat al respectivelor entități de a-și îndeplini obligația de analiză și soluționare notificărilor, refuz care este de natură a legitima instanța să se substituie entității notificate și să realizeze ea însăși analiza fondului notificărilor respective.
Având în vedere similitudinea constatată între aceste două categorii de acțiuni, precum și faptul că ambele sunt circumscrise unor etape succesive care trebuie parcurse în cadrul aceleași procedurii de obținere a măsurilor reparatorii prin echivalent (sub forma compensării) la care Legea 10/2001 conferă vocație persoanelor îndreptățite, se impune ca ele să primească un tratament juridic identic, existând o identitate a rațiunii pentru care instanța s-ar putea substitui autorității administrative ce este competentă potrivit legii speciale.
În aceste condiții, relevantă pentru evaluarea excepției prematurității este data la care instanța a fost sesizată să constate refuzul autorității administrative și, prin aceasta, să se substituie în atribuțiile respectivei autorități..
Ca atare, Curtea constată că prima instanță a procedat în mod corect evaluând excepția prematurității prin prisma datei la care a fost înregistrată acțiunea în justiție, iar nu prin raportare la data la care dosarul administrativ a fost înaintat – potrivit susținerii apelantului – către intimata ANRP.
Împrejurarea că dosarul a fost înaintat de Instituția Prefectului, către autoritatea administrativă competentă, anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013 nu este de natură a înlătura incidența prevederilor art. 34 din acest act normativ special, pentru că respectiva normă a fost edictată tocmai în scopul eficientizării soluționării în procedura administrativă – care este cea ordinară - a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea 10/2001, și nu recurgerea la procedura judiciară – care este una de excepție – spre a se atinge aceeași finalitate.
Prin art. 34 alin. 1 din legea 165/2013 s-a instituit un termen imperativ de 60 de luni în cadrul căruia dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate, termen care începe să curgă „de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Din interpretarea gramaticală și teleologică a acestei norme juridice reiese cu evidență faptul că legiuitorul a pus la dispoziția entității administrative acest nou termen în cadrul căruia ea are nu numai obligația, dar și dreptul de a proceda la analiza dosarelor de despăgubire primite, corespunzător atribuțiilor ce îi sunt conferite de legea specială.
În situația în care reclamantul a formulat acțiunea pendinte înainte de a se sfârși termenul pe care entitatea administrativă îl are la dispoziție potrivit Legii nr.165/2013, nu există temei ca instanța judecătorească să se substituie entității administrative spre a analiza, în acest mod, fondul pretențiilor de acordare a măsurilor compensatorii.
În acest sens este și interpretarea pe care instanța supremă a dat-o prevederilor art. 33-34 din Legea 165/2013, prin decizia nr. 5/2015 care a fost pronunțată în procedura prealabilă a dezlegării unor chestiuni de drept, decizie care are caracter obligatoriu pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial conform prevederilor art. 521 alin. 3 din N.C.pr.civ..
Având în vedere forța juridică a obligativității ce este conferită prin lege tuturor hotărârilor pe care instanța supremă le pronunță în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept, conform prevederilor art. 521 alin. 3 coroborat cu art. 517 alin. 3 din N.C.pr.civ., interpretarea legii dată prin menționata hotărâre se impune a primi eficiență în speță, chiar dacă decizia fost pronunțată ulterior datei introducerii acțiunii pendinte și pronunțării sentinței de fond.
Astfel, prin decizia nr. 5/2015 a ÎCCJ s-a stabilit că: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului inițial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie reținut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecționarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare.
Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudența care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensații”.
Nu se poate reține că prin aprecierea ca fondată a excepției prematurității s-ar încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanță, față de împrejurarea că însăși instanța supremă, în decizia pronunțată, a statuat în sensul că: „Nu se poate susține că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiție și nici că, în condițiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanța, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. Rațiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecția intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar”.
A mai reținut instanța supremă că: „Fiind vorba de o condiție specială referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, în absența îndeplinirii ei, instanța se află în situația unui fine de neprimire având drept consecință imposibilitatea analizării fondului pretențiilor și deci, respingerea acțiunii. Partea trebuie să se supună, așadar, condițiilor de formă ale cererii de chemare în judecată prevăzute de legea în vigoare la momentul sesizării instanței, printre care se numără și respectarea unei proceduri prealabile”.
Deși partea avea posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluționare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, să sesizeze instanța, și pe această cale să obțină soluționarea pe fond a pretenției - așa cum s-a statuat prin Decizia 20/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – în măsura în care nu și-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ea va trebui să se supună condițiilor de fond și de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va investi instanța de judecată.
Jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cadrul căreia această instanță de contencios european a realizat o analiză a Legii nr. 165/2013, din perspectiva încălcărilor reclamate în privința art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este în același sens.
Astfel, prin Hotărârea pronunțată în 29 aprilie 2014 în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire la Legea nr.165/2013, a confirmat caracterul efectiv al prevederilor noii legislații în materia restituirii proprietăților, legislație care oferă posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de reparație, pentru majoritatea situațiilor incidente în cauzele aflate pe rolul său. Analizând garanțiile oferite de noua legislație (dispoziții de procedură clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control jurisdicțional efectiv), CEDO a concluzionat că aceasta oferă în principiu un cadru efectiv și accesibil, de natură să garanteze respectarea dreptului de proprietate în materia restituirii proprietăților într-o . de situații.
Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea EDO a considerat că această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică ce privește chestiunea restituirii bunurilor naționalizate. Curtea de la Strasbourg a observat faptul că Legea nr. 165/2013 nu a înlocuit, ci a completat și suplimentat prevederile vechilor legi de restituire. S-a apreciat că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor instituite prin noul act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ținând seama și de contextul economic, iar modul de eșalonare prevăzut de lege poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, dar și de numărul mare de cereri. S-a considerat, astfel, că noua reglementare are un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu este de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate. Câtă vreme Legea nr. 165/2013 reglementează un control judecătoresc util cât privește desfășurarea și rezultatul procedurilor administrative, accesul la justiție este, la rândul său, efectiv si util.
Concluzia acestei analize a fost aceea că noile prevederi legale incidente în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de restituire, iar titularii acestora trebuie să le parcurgă.
Având în vedere acest cadru normativ, precum și obligația generală de respectare a legii - obligație instituită prin art. 1 alin. ultim din Constituția României – Curtea constată că situația de fapt determinată de problemele de sănătate pe care apelantul le invocă nu poate constitui un fundamentul juridic apt a atrage înlăturarea incidenței prevederilor art. 34 din Legea 165/2013, care pune la dispoziția pârâtei un termen de 60 de luni (începând cu data de 20 mai 2013) înăuntrul căruia poate soluționa dosarele de natura celui care formulează obiect al litigiului pendinte.
Ca atare, câtă vreme termenul legal în care procedura administrativă trebuie finalizată nu s-a împlinit, beneficiarul acestei proceduri nu se poate adresa instanței de judecată pentru a cere soluționarea pe fond a notificării, termenul menționat fiind unul legal, prohibitiv.
În ce privește legitimarea procesul pasivă în prezenta cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), Curtea apreciază că soluția pronunțată de prima instanță sub acest aspect constituie expresia unei aplicări judicioase a dispozițiilor art. 17 alin. 1 lit. a din Legea 165/2013, care prevede că „(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare C. Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor;”
Având în vedere împrejurarea că, prin norma juridică enunțată, a fost constituită C. Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) ca entitate juridică în ale cărei atribuții intră activitățile de validare/invalidare a deciziilor emise de unitățile notificate care cuprind propuneri de acordare de măsuri compensatorii, precum și emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, iar acțiunea promovată de reclamantul apelant are ca obiect tocmai realizarea unor astfel de activități, nu există nicio rațiune juridică spre a se reține calitatea ANRP de persoană obligată în raportul juridic astfel dedus judecății, această din urmă instituție reprezentând un subiect de drept distinct de cel care are obligațiile specifice raportului juridic din care derivă drepturile și obligațiile care formează obiect al litigiului pendinte. Principiul general de drept specialia generalibus derogant impune a se acorda prevalență menționate norme juridice, prin care sunt conferite CNCI atribuțiile (și implicit obligațiile) referitoare la evaluarea dispozițiilor de natura celei care a fost emisă în favoarea apelantului de către entitatea notificată și la emiterea deciziilor de acordare efectivă a măsurilor compensatorii ce se reclamă în speță, ceea ce conduce în mod necesar la concluzia că persoanele îndreptățite se află în relație juridică numai cu această comisie special constituită, iar nu și cu entitățile față de care CNCI ar avea un raport de colaborare, sau de subordonare instituțională.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de apelant sentinței atacate, urmând a dispune respingerea apelului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul – reclamant I. G., CNP_, domiciliat în București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.455/10.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – pârâte A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, ambele cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. H. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
5 ex./_
TB-S.4 – L.I.-C.
| ← Reziliere contract. Decizia nr. 738/2015. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 325/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
