Revendicare imobiliară. Decizia nr. 332/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 332/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 332/2013

Dosar nr._ (_ )

Completul 5

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 332

Ședința publică de la 21.02.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - I. A. G.

Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă - A. (G.) M. precum și de recurentul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr. 1281 A din 19.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți . N. G. ROMÂNIA SRL, P. M. BUCUREȘTI, ., . SRL și . DEVELOPMENT SRL.

P. are ca obiect - revendicare imobiliară.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 07.02.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea cauzei la 14.02.2013 și apoi la 21.02.2013, hotărând următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrata sub nr._, la data de 18.02.2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanta A. M. a chemat în judecată pârâții Ministerul Economiei și Comerțului, S.C. S. S.A., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Calea 13 Septembrie nr.184A ( fost 166 bis iar anterior 166), sector 5, București, obligarea pârâtei S.C. S. S.A. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 320 mp situat în Calea 13 Septembrie nr.184A (fost 166 bis iar anterior 166), sector 5, București, obligarea pârâtei S.C. S. S.A. să ridice construcția de cărămidă care ocupă 95.63 mp. din această suprafață sau autorizarea reclamantei să o ridice pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este unica succesoare a defunctei L. M., decedată la data de 20.02.1992. La data de 27.08.1948, autoarea reclamantei a dobândit de la soții R. și M. G., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/26.08.1947 de fostul Tribunal I., terenul în suprafață de 320 mp situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 166, sector 5 (în prezent nr.184A), având următoarele vecinătăți: la răsărit – . d-nei T. Delidi, cu o latură de 12,40 ml; la apus proprietatea lui I. D., cu o latură de 32,80 ml; la nord cu . de cale ferată Dealul Spirei, pe o întindere de 25,70 ml; la sud – proprietatea lui G. Slavescu, pe o întindere de 13,48 ml. În anul 1979, autoarea reclamantei a fost expropriata în baza decretului de expropriere CS nr. 68/24.02.1979, fără ca aceasta să consimtă la expropriere și fără a primi vreo despăgubire sau un alt imobil în schimb. Terenul a rămas în administrarea statului și a fost dat în folosința unor întreprinderi de stat până la data de 13.04.1995 când, prin certificatul de atestare a titlului de proprietate . nr.1805/13.04.1995, eliberat de Ministerul Industriilor (în prezent Ministerul Economiei și Comerțului), imobilul a intrat în proprietatea societății S.C. Termoenerg S.A., devenită ulterior S.C. S. Energ S.A., societate absorbita integral la data de 19.06.2006 de S.C. S. S.A..

Eliberarea titlului de atestare a dreptului de proprietate s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor HG nr.31/1991. Astfel, deși statul nu era proprietar al imobilului a transmis proprietatea unui imobil ce nu ii aparținea, fiind încălcate și dispozițiile art.1 din HG nr.34/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societăți comerciale cu capital de stat, conform cărora terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate, se determina, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre de guvern, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, insă terenul revendicat nu era necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei. Mai mult, S.C. Termoenerg S.A. nu și-a îndeplinit obligația îndeplinirii publicității imobiliare.

În anul 1991, odată cu apariția legii nr.18/1991, autoarea reclamantei a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, nesoluționată până în prezent. Astfel, solicită reclamanta să se constate că autoarea sa a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, fiind înscrisă în registrul de transcripțiuni, iar preluarea imobilului revendicat s-a făcut în mod abuziv și cu titlu nevalabil. Prin urmare, titlul de proprietate al reclamantei și autoarei acesteia este mai bine caracterizat decât cel al pârâtei S.C. S. S.A., care a dobândit dreptul de proprietate de la o persoană care nu era proprietar.

În drept au fost invocate dispozițiile art.480, 481 din Codul civil de la 1864, ale HG nr.831/1991, ale Constituției din 1974.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei materiale, motivat de faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc în condițiile Legii nr. 554/2004 și față de natura juridică a actului contestat, competenta revenind Curții de Apel București, ca instanță de fond. Totodată, pârâtul a invocat excepția prematurității cererii, întrucât reclamanta trebuia să respecte condiția impusă de prevederile art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, în sensul că reclamanta trebuia să se adreseze Ministerului Industriilor cu plângere.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Astfel, a arătat pârâtul că potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților comerciale constituite prin hotărâre de guvern a fost deținut inițial, integral de către statul român sub forma de acțiuni sau părți sociale, în raport de forma juridică a societății și trebuia vărsat în întregime la data constituirii societății iar bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Potrivit art.1 din HG nr.834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană. Potrivit art.5 din HG nr.834/1991, organele care potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, aceste certificate fiind supuse regimului de publicitate imobiliară. În conformitate cu dispozițiile legale menționate, Ministerul Industriilor a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, . nr.1805/13.04.1995 societății Termoenerg S.A. pentru imobilul situat în Calea 13 Septembrie nr.184 A (fost 166 bis, anterior 166), sector 5 București.

În drept au fost invocate dispozițiile art.3, art.115-119, art.158, 159 Cod procedură civilă, art.1, 7, 10 alin.1 din Legea nr.554/2002, actualizată, art. 20 din Legea nr.15/1990, actualizată, art. 1, art. 5 din HG nr.834/1991, OUG nr.24/2007, HG nr.386/2007.

Pârâta S.C. S. S.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitoare de pe urma defunctei L. Marcuș și nici că aceasta ar fi una și aceeași persoană cu Gălăteanu L.. Totodată, a arătat pârâta că terenul revendicat de reclamantă nu se mai află în proprietatea societății pârâte, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4756/15.12.2005 de BNP N. T., modificat ulterior prin acte adiționale, S.C. S. S.A. a vândut terenul revendicat societății comerciale N. R. S.R.L..

A invocat pârâta faptul că terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul ce s-a aflat în proprietatea sa, înstrăinat ulterior. Astfel, terenul revendicat figurează în Anexa II a raportului de expertiză tehnică întocmit de expert Stanculescu C., fiind situat la nr.166 C din . în anexa IV a aceluiași raport de expertiză, terenul revendicat a fost translatat la nr.166 pe suprafața care ar fi trebuit să fie numerotată cu nr. 168, dar pe care expertul nu a mai numerotat-o. Ca urmare, deși în anexa II a raportului de expertiză, terenul revendicat situat la nr.166C se află în prelungirea nr.166A, pe anexa IV terenul revendicat marcat cu numerele 1,2,3,4,5,6 nu se mai află în prelungirea nr. 166A, care figurează în această anexă, ci a fost deplasat spre vest (stânga), pentru a fi încadrat la nr.168 care aparține societății pârâte. Arată pârâta că susținerile reclamantei în sensul că pârâta nu ar fi îndeplinit formele de publicitate imobiliară nu sunt susținute, întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr.1805 pentru terenul situat în Calea 13 Septembrie nr. 168, a fost trecut în Registrul de Transcripțiuni sub nr.7436/18.06.1998 și intabulat în cartea funciară, astfel cum rezultă din încheierea de intabulare nr.1381 și documentația cadastrală pentru CF nr. 4133. Reclamanta nu a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului situat în Calea 13 Septembrie nr. 166 bis, după cum rezultă din adresa nr._/29.01.2008 a Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară.

În drept au fost invocate dispozițiile art.115 Cod procedură civilă.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 21.04.2008, instanța a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, prin introducerea în calitate de pârâți a S.C. N. G. Romania S.R.L. și S.C. Nepark R. S.R.L., P. M. București prin Primarul General.

Pârâta S.C. N. R. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat tardivitatea completării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă. Totodată, a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților S.C. N. R. S.R.L., Ministerul Economiei și Comerțului, S.C. S. S.A., P. M. București, S.C. N. G. România S.R.L.. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, arată că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu are calitatea de posesor al imobilului, acesta fiind înstrăinat către S.C. C. I. Residential S.R.L.. În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, arată că nu are calitate procesuală pasivă, acțiunea în anularea unui act putând fi formulată în contradictoriu cu emitentul actului.

Apreciază că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este inadmisibilă, arătând că față de soluția de interpretare dată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia LIII din 04.06.2007, orice situație de expropriere anterioară datei de 22.12._, este reglementată de Lege nr.10/2001 ca lege specială, astfel că acțiunea reclamantei formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă.

Referitor la titlul statului, arată că nu se poate vorbi de nevalabilitatea acestuia, întrucât exproprierea realizată în anul 1974 prin act administrativ putea fi atacată în instanță conform legilor în vigoare la acea dată. Invocă astfel tardivitatea contestării valabilității titlului statului. Față de valabilitatea titlului statului, apreciază pârâta că dreptul de proprietate transmis prin privatizarea societății S.C. Termoenerg S.A. conform legii 15/1990 și prin actele civile încheiate ulterior cu privire la acest teren de societatea comercială ce l-a dobândit prin aport reprezintă un titlu valabil.

În drept au fost invocate dispozițiile art.480 și urm. din Codul civil de la 1864, art. 1895 și urm. din Codul civil de la 1864, dispozițiile legii nr.10/2001, art.132, 139 Cod procedură civilă.

Pârâta S.C. C. Imboliar R. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei materiale, solicitând declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. 1 Cod procedură civilă, motivat de faptul că valoarea obiectului cererii este de peste 5 miliarde de lei. Totodată, a invocat excepția litispendenței, întrucât pe rolul aceleiași instanțe se află înregistrat dosarul nr._, având același obiect, aceleași părți. Pârâta a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, atât în acțiunea în revendicare, întrucât nu are calitatea de posesor al imobilului, societatea pârâtă aducând ca aport la capitalul social al S.C. C. R. Estate Development S.R.L., cât și pe capătul de cerere prin care se solicită ridicarea construcției, întrucât nu dețin în prezent această construcție.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, consideră că ar trebui să stea ca pârât S. R. și nu societatea pârâtă și nici celelalte pârâte din cauză.

Pe fondul acțiunii în revendicare și al cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, pârâta a formulat aceleași susțineri ca și pârâta S.C. N. R. S.R.L..

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. din Codul civil de la 1864, art.1895 și urm. din Codul civil de la 1864, dispozițiile legii nr.10/2001, art. 329 Cod procedură civilă.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 13.10.2008, instanța a respins excepția tardivității cererii completatoare prin care s-a solicitat introducerea în calitate de pârât a S.C. N. R. S.R.L., invocată de pârâta S.C. N. R. S.R.L. apreciind că depășirea termenului prevăzut imperativ de dispozițiile art. 132 alin. 1 Cod procedură civilă poate fi invocată numai de părțile intre care a fost stabilit inițial raportul procesual, întrucât numai acestea pot fi vătămate prin introducerea în cauză a unui nou pârât după acest moment procesual, și care pot conveni primirea cererii ulterior formulată. Prin aceeași încheiere de ședință, instanța a respins și excepția tardivității formulării cererii completatoare prin care a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă S.C. C. I. Residential S.R.L., întrucât potrivit dispozițiilor art.132 Cod procedură civilă, la prima zi de înfățișare reclamantul poate formula cerere completatoare sau modificatoare a cererii de chemare în judecată, iar prima zi de înfățișare este considerată aceea la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, și având în vedere că acest moment procesual nu a fost depășit.

La termenul din data de 24.11.2008, instanța a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în sensul că aceasta înțelege să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 27.10.2008, instanța a admis excepția litispendenței invocată în cauză, în temeiul dispozițiilor art.163 Cod procedură civilă, și a dispus unirea cauzei ce formează obiectul dosarului nr._ la cauza ce face obiectul dosarului nr._ .

Prin încheierea din data de 15.12.2008, instanța a respins excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Sectorului 5, invocată de pârâta P. M. București, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. e Cod procedură civilă, pentru motivele reținute în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr.2844/20.04.2010, Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocata de parata S.C. S. S.A.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratelor S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L., P. M. București, S.C. N. R. S.R.L., S.C. C. I. Residențial S.R.L., în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea; a admis în parte cererea formulata de reclamanta A. M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. C. R. Estate Development S.R.L., S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L., P. M. București, S.C. N. R. S.R.L., S.C. C. I. Residential S.R.L.; a constatat ca terenul în suprafața de 320 mp. situat în București, Calea 13 Septembrie, nr. 168-184, sector 5, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil; a obligat parata S.C. C. R. Estate Development S.R.L. sa lase reclamantei în deplina proprietate și liniștită posesie terenul menționat anterior, identificat prin raportul de expertiza topografica întocmit de către expertul tehnic F. L.; a respins capătul de cerere privind obligarea paratei S.C. C. R. Estate Development S.R.L. sa ridice construcția din cărămida edificata pe teren, ori în caz contrar sa fie autorizata reclamanta sa desființeze aceasta construcție, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere privind obligarea paratelor S.C. C. I. Residential S.R.L. și S.C. C. R. Estate Development S.R.L. la plata daunelor cauzate prin exercitarea cu rea-credința a drepturilor procesuale, ca neîntemeiat; a respins capetele de cerere privind revendicarea și obligarea paratelor la ridicarea construcției edificate pe teren, formulate în contradictoriu cu paratele S.C. S. S.A., S.C. N. G. Romania S.R.L., P. M. București, S.C. N. R. S.R.L., S.C. C. I. Residențial S.R.L., ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasiva și a respins cererea pârâtei S.C. C. I. Residențial S.R.L. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.08.1947, autoarea reclamantei, M. L., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafața de 320 mp, situat în București, Calea 13 Septembrie, corespunzător numărului 166.

Ulterior, prin Decretul nr.68/24.02.1979 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, terenul a fost trecut în proprietatea statului, M. L. fiind menționata la punctul 11 din tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate cu teren în suprafața de 320 mp situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 166 bis.

Imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.08.1947 a fost identificat prin raportul de expertiza topografica întocmit de expertul tehnic F. L., în cuprinsul căruia s-a reținut ca terenul în suprafața de 320 mp, care a avut la data cumpărării următoarele vecinătăți: la nord - linia ferata Dealul Spirei, la est - . - proprietatea lui G. Slavescu și la vest - proprietatea lui I. D., este inclus în imobilul cu nr. postal 168-164, lot 1, în suprafața de 8929.10 mp de pe Calea 13 Septembrie, intabulat în CF nr._, cu nr.cadastral 2074/4/1, pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr.1805 pentru S.C. Termoenerg S.A..

De asemenea, din raportul de expertiza tehnica topografica, precum și din raportul de expertiza tehnica imobiliara, întocmit de expertul V. V., instanța a mai reținut ca pe teren este edificata o remiza, aflata în stare avansata de degradare și fără valoare economica.

Din coroborarea raportului de expertiza topografica cu copia CF nr._, instanța a mai reținut ca imobilul intabulat sub nr. top.2074/4/1, proprietatea S.C. S. Energ S.A. (fosta Termoenerg S.A.) a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4756/15.12.2005 de BNP N. C.-T., încheiat între S.C. S. Energ S.A., S.C. S. S.A. și S.C. N. G. România S.R.L., al contractului de novație autentificat sub nr. 4755/15.12.2005 de BNP N. C. T., incheiat intre S.C. S. Energ S.A., S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L. și S.C. N. R. S.R.L., precum și al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4756/15.12.2005 de același biroul notarial, prin care dreptul de proprietate s-a transmis către parata S.C. N. R. S.R.L..

La rândul sau, S.C. N. R. S.R.L. a înstrăinat, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 222/19.02.2008 de BNP T. Grting, imobilul menționat mai sus către parata S.C. C. I. Residential S.R.L., care 1-a adus ca aport în natura la constituirea capitalului social al paratei S.C. C. R. Estate Development S.R.L., astfel cum rezulta din actul constitutiv al S.C. C. R. Estate Development S.R.L., autentificat sub nr.613/23.05.2008.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocata de parata S.C. S. S.A., instanța a reținut ca, potrivit certificatului de moștenitor nr.143/18.12.1998 eliberat de BNP C. A. B., reclamanta este moștenitoarea defunctului Galateanu G., care a dobândit, la rândul sau, în calitate de unic moștenitor, întreg patrimoniul succesoral rămas de pe urma defunctei Galateanu L., conform certificatului de moștenitor nr.61/16.04.2008 eliberat de BNP T. C..

P. la anularea sa, în temeiul dispozițiilor art. 88 alin. l teza a II-a din Legea 36/1995, certificatul de moștenitor face dovada deplina în privința calității de moștenitor.

Faptul că Galateanu L. este aceeași persoana cu M. L. rezulta cu certitudine din actele de stare civila depuse la dosar; astfel potrivit certificatului de căsătorie ..j. nr._, eliberat la data de 28.04.1963 de Sfatul Popular al Raionului Lenin, P. L., fiica lui P. G., s-a căsătorit cu M. I., iar conform certificatului de căsătorie ..6 nr._, eliberat la data de 21.11.1980 de Consiliul Popular al Sectorului 3 București, M. L., fiica lui P. G. și P. C., născuta la data de 15.03.1917, s-a căsătorit cu Galateanu G., luând în urma căsătoriei numele de Galateanu. De asemenea, din înscrisul aflat la fila 107, vol. 1, rezulta ca M. L. s-a numit anterior M., fiind născuta P.. Instanța a apreciat ca menționarea în certificatul de căsătorie . nr._, a anului nașterii soției, P. L., ca fiind 1907, în loc de 1917, astfel cum rezulta din certificatul de naștere .. a nr._ eliberat de Sfatul Popular al localității Asuajul de Jos, reprezintă o simpla eroare materiala având în vedere ca celelalte date privind numele părinților, locul, ziua și luna nașterii sunt trecute corect.

Întrucât, în calitate de moștenitoare a defunctei Galateanu L., reclamanta a dobândit și acțiunile patrimoniale existente la care avea dreptul defuncta, cum este și acțiunea în revendicare, instanța a constatat ca aceasta a făcut dovada ca este titulara dreptului dedus judecații și a respins excepția lipsei calității procesuale active ca nefondata.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocata de paratele S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L., S.C. N. R. S.R.L., S.C. C. I. Residential S.R.L. și P. M. București, instanța a reținut că reclamantul, fiind cel care declanșează acțiunea civilă, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuala activa, cat și calitatea procesuala pasiva, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități intre persoana paratului și cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecații.

În cazul acțiunii în revendicare, definita ca fiind acea acțiune reala prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, calitatea procesuala pasiva aparține celui care se afla în posesia bunului ce face obiectul cererii.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, în prezent imobilul revendicat se afla în posesia paratei S.C. C. R. Estate Development S.R.L., fiind adus ca aport la constituirea capitalului social al acestei societăți. Ca atare, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratelor S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L., S.C. N. R. S.R.L., S.C. C. I. Residential S.R.L. și P. M. București pe capetele de cerere privind revendicarea și obligarea paratelor sa desființeze construcția edificata pe terenul proprietatea reclamantei și, pe cale de consecința, a respins aceste capete de cerere ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasiva.

Potrivit dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.... ( 3) Instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului".

Articolul 12 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.68/1979, prevedea ca terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

În cazul autoarei reclamantei, exproprierea s-a făcut fără plata unei despăgubiri, după cum rezultă din Decretul nr.68/1979, astfel ca acesta nu poate constitui titlu valabil pentru dobândirea dreptului de proprietate de către stat, în sensul dispozițiilor art.6 din legea nr.213/1998, care impun exigenta concordantei titlului cu Constituția în vigoare la momentul emiterii sale pentru a fi considerat titlu valabil.

Prin urmare, instanța a constatat ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Pentru situația în care ambele părți dintr-o acțiune în revendicare dețin titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, doctrina și practica judecătoreasca au impus, în aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, soluția comparării drepturilor autorilor de la care provin cele doua titluri, urmând a avea câștig de cauza acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În speța, autoarea reclamantei a dobândit dreptul de proprietate de la R. M. G. și M. G., care, la rândul lor dețineau terenul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/15.11.1947 de fostul Tribunal I. - Secția notariat încheiat cu vânzătorul C. Haciu. Acesta din urma 1-a dobândit de la soții V. B. și S. B. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/14.08.1947 de Tribunalul I. - Secția Notariat. De asemenea, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2154/30.01.1942, soții B. au cumpărat imobilul de la J. și I. B..

Pe de alta parte, pârâta S.C. S. S.A., de la care S.C. C. R. Estate Development S.R.L. a dobândit terenul prin transmisiunile succesive precizate mai sus, îl deținea în temeiul dispozițiilor Legii 15/1990, prin care dreptul de administrare corespunzător dreptului de proprietate socialista de stat s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul societăților comerciale vizate de acest act normativ. Astfel, dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr.15/1990, prevăd că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Conform dispozițiilor art.5 din HG nr.834/1991 care stabilesc ca organele care îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort și autoritățile administrative publice județene eliberează societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un instrument probator, neavând efect constitutiv.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, rezulta ca în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului sau, care a pierdut doar posesia bunului în cauza. În acest sens poate fi invocata și decizia Curții Constituționale nr. 73/1995 unde s-a statuat ca „...în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar". Așadar, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul statului și, ca urmare, nici în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat S.C. Termoenerg S.A..

Având în vedere ca autorii paratei S.C. C. R. Estate Development S.R.L. au dobândit bunul de la un non dominus, instanța a apreciat ca dreptul de proprietate al autoarei reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, astfel că a admis acțiunea în revendicare și a obligat-o pe parata S.C. C. R. Estate Development S.R.L. sa lase în deplina proprietate și liniștita posesie reclamantei terenul în suprafața de 320 mp, delimitat prin punctele H1-H2-H3-H4, conform raportului de expertiza topografica.

Parata S.C. C. R. Estate Development S.R.L. nu se poate prevala nici de principiul error comnunis facit ius deoarece nu este îndeplinita cerința condiția erorii comune și invincibile având în vedere ca, atât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.222/19.02.2008, cat și actul adițional autentificat sub nr.613/23.05.2008 au fost încheiate după introducerea prezentei cereri de chemare în judecata. Totodată, cu minime diligente, parata ar fi putut afla ca imobilul a fost expropriat, existând posibilitatea de a fi revendicat de fostul proprietar.

Nu poate fi reținuta nici apărarea privind dobândirea de către S.C. S. Energ S.A. (fosta S.C. Termoenerg S.A.) a dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive de scurta durata întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu poate constitui just titlu în sensul dispozițiilor art. 1897 din Codul civil de la 1864, nefiind un act juridic translativ de proprietate.

În final, instanța a analizat admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiata pe dreptul comun în raport de prevederile speciale ale Legii nr.10/2001.

Sub acest aspect, prin decizia nr.33 din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a hotărât următoarele: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03._89, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

Concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala.

În cazul în care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice".

În ceea ce privește imobilele preluate fără titlu valabil, modificările aduse art.29 alin.1 al Legii nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005, în sensul abrogării sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, constatându-se ca acestea încalcă dispozițiile art. 15 alin. 2 și art. 16 alin. l din Constituție, astfel ca dispozițiile art. 29 alin. l și 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. l și 2, precum și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, sunt aplicabile, în continuare, numai în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.

Imobilelor preluate fără titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr.10/2001 și imobilelor înstrăinate, nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. l din Legea nr.10/2001 și nici nu este obligatorie urmarea procedurii administrative în vederea obținerii despăgubirilor, ci, în conformitate cu dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, pot fi revendicate de proprietari sau de succesorii acestora pe calea unei acțiuni de drept comun.

Pe de alta parte, în temeiul dispozițiilor art.21 din Constituia României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie sa fie interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în cazul existentei unor neconcordante intre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, se vor aplica cu prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Ținând cont și de dispozițiile art.11 alin.2 din Constituție care prevăd ca „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", acțiunea în revendicare va fi analizata și prin prisma Convenției europene a drepturilor omului (ratificată de România prin legea nr.30/1994), ale protocoalelor sale adiționale și a jurisprudenței Curții, care formează un .-se autorităților naționale cu aceeași forța juridica cu care se impun normele convenționale.

Astfel, art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, reglementează protecția proprietății, prevăzând ca „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor".

Acest articol include trei norme generale de protejare a dreptului de proprietate: una care vizează protejarea dreptului unei persoane de a dispune de bunurile sale; una care interzice, ca și regula, privarea de proprietate asupra unui bun și una care permite, în anumite condiții, reglementarea folosinței bunurilor.

Noțiunea de „bun" la care fac referire aceste dispoziții, este o noțiune autonoma, care a primit în jurisprudența Curții o definiție distincta de cea din dreptul intern al majorității statelor. Astfel, prin aceasta noțiune sunt desemnate nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane cu valoare de active patrimoniale. Cu toate ca art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun, Curtea a admis (hot. Pine Valley Developments Ltd c. Irlanda din 29.11.1991) ca acest text protejează „speranța legitima de a obține un bun", ceea ce reprezintă o creanța certa măcar din punctul de vedere al existentei.

Curtea a apreciat . hotărâri ca persoanele, cu privire la care s-a constatat ca imobilele le-au fost trecute în proprietatea statului fata titlu valabil, dețin un bun în sensul art.1 din Protocoloul 1: „Curtea considera ca constatarea ilegalității naționalizării bunului are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului lor...În plus Curtea considera ca acest drept nu era unul revocabil și nici nu a fost contestat, nici infirmat pana în prezent. Pe baza acestor elemente și ținând cont de jurisprudența recenta, Curtea considera ca în speța problema existentei uni bun nu face obiectul unei controverse" (G. c. României, hotărârea din 8 martie 2007; în același sens Engber c. Romanici, hotărârea din 15.11.2007, S. Taub c. României, hotărârea din 12.10.2006).

De altfel, aceasta soluție era consacrata legislativ și de art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii în revendicare) care prevedea în mod expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, iar după abrogarea acestor dispoziții prin Legea nr.1/2001, rămân aplicabile dispozițiile art. 6 alin. l din Legea nr.213/1998.

Așadar, reclamanta deținea un „bun" conform art.1 din Protocolul 1 la Convenție.

Cu privire la existenta unei ingerințe. instanța a apreciat ca transmiterea de către stat a dreptului de proprietate asupra imobilului reclamantei, în condițiile respingerii acțiunii în revendicare ar pune-o în imposibilitatea de a reintra în posesia bunului, ceea ce constituie o ingerința în dreptul sau de proprietate.

Referitor la justificare ingerinței, instanța a reținut ca, pentru a decide daca a avut loc o privare de proprietate, în sensul celei de-a doua norme a art.1 din Protocolul 1, Curtea arătat ca este necesar sa se verifice nu numai daca este vorba de o deposedare sau expropriere formală. Întrucât Convenția protejează drepturi "concrete și efective", trebuie constatat dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere în fapt. În acest sens, eventuala respingere a acțiunii în revendicare ar conduce la imposibilitatea reclamantei de a intra în posesia bunului, de a-1 vinde și de a-1 lăsa moștenire, de a consimți la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod, ceea ce are drept efect privarea reclamantei de bunul sau, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art.1 din Protocolul nr.1 (S. și alții c. României, hotărârea din 21.07.2005).

Privarea de proprietate este admisibila atunci când sunt respectate trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauza de utilitate publica și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat.

Sub aspectul legalității măsurii, instanța a apreciat ca ingerința în dreptul de proprietate al reclamantei este prevăzuta de „lege", care în accepțiunea Curții înglobează nu numai legea în sensul strict al termenului, ci și dreptul aplicabil, inclusiv cel creat pe cale jurisprudențiala (Kokkinakis c. Greciei, hotărârea din 25.03.1991). Astfel, acțiunea în revendicare, deși nu este reglementata printr-o lege, are o consacrare jurisprudențiala constanta.

În ceea ce privește scopul ingerinței, instanța a apreciat ca aceasta vizează un scop legitim, și anume, protejarea drepturilor altuia, raportat la principiul securității raporturilor juridice.

Proporționalitatea ingerinței - în legătura cu aceasta cerința, Curtea a arătat ca o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lonroth c. Suedia, hotărârea din 23.09.1982).

Indemnizarea proprietarului este apreciata de Curte ca o cerința obligatorie pentru ca privarea de proprietate sa nu înfrângă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 (Cirstoiu c. României, hotărârea din 12.02.2008, Ilutiu c. României, hotărârea din 15.11.2007).

Cu privire la posibilitatea reclamantei de a obține despăgubiri potrivit Legii nr.10/2001, trebuie avuta în vedere constatarea Curții în sensul ca mecanismul reparatoriu instituit prin acest act normativ, modificat prin Legea nr.247/2005, nu este apt sa conducă la acordarea efectiva a unei despăgubiri (S. c. României, hotărârea din 12.07.2007, Silimon și Gross c. României, hotărârea din 17.01.2008). Ca atare, Curtea a arătat că „deși Legea nr.10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă" (Faimblat c. României, hotărârea din 13.01.2009).

Este adevărat că și pârâta S.C. C. R. Estate Development S.R.L. se poate prevala de existența unui „ bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, respectiv dreptul de proprietate dobândit prin actul constitutiv autentificat sub nr. 613/23.05.2008, care nu a fost anulat pana în prezent, precum și în raport de faptul ca se afla în posesia imobilului în litigiu, iar admiterea acțiunii în revendicare ar constitui o ingerința în dreptul de proprietate al acesteia. Insa, având în vedere ca odată cu lucrul, ca accesoriu al lui, se transmit asupra subdobânditorului și toate drepturile legate de acel lucru, parata, în raport de situația concreta, s-ar putea prevala de dispozițiile art.32⁴ din OUG nr.88/1997 (care continua sa fie aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de . legii 137/2002) sau ale art. 29 din legea 137/2002 pentru a obține despăgubiri de la instituția publica implicata în privatizarea S.C. S. Energ S.A. (fosta S.C. Termonenerg S.A.).

Referitor la capătul de cerere prin care se solicita obligarea paratei S.C. C. R. Estate Development S.R.L. sa ridice construcția edificata pe terenul proprietatea reclamantei, instanța a reținut ca potrivit dispozițiilor art. 494 alin. l din Codul civil de la 1864 „daca plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le tine pentru dansul, sau de a îndatora pe acea persoana sa le ridice.", iar conform art.494 alin.3 teza a II-a „cu toate acestea, daca plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de o a treia persoana de buna-credința, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul, sau sa înapoieze valoarea materialelor și prețul muncii, sau sa plătească o suma de bani egala cu aceea a creșterii valorii fondului."

Așadar, pentru determinarea raporturilor juridice dintre părți este esențial sa se determine daca autorul construcției, parata S.C. S. S.A., a fost sau nu de buna-credința la data edificării acesteia.

Noțiunea de „constructor de buna-credința" a fost definita în doctrina ca fiind acea stare subiectiva întemeiata pe convingerea eronata, dar neculpabila, a autorului ca are un drept de proprietate asupra terenului pe care efectuează construcția. În acest sens s-a arătat ca buna-credința în înțelesul art.494 din Codul civil de la 1864 trebuie sa fie subsumata noțiunii generale de buna-credința, care poate fi definita ca o convingere eronata, dar neculpabila cu privire la o anumita reprezentare a realității. Din acest motiv, sfera bunei-credințe încetează atunci când autorul știe, de la bun început, ca nu este proprietarul terenului pe care face lucrarea.

Întrucât buna-credința se prezuma în temeiul dispozițiilor art. 1899 alin. 2 din Codul civil de la 1864, iar reclamanta nu a făcut dovada ca parata S.C. S. S.A. cunoștea ca nu este proprietara terenului, instanța a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Totodată, a fost respinsa și pretenția privind obligarea paratelor S.C. C. I. Residential S.R.L. și S.C. C. R. Estate Development S.R.L. deoarece nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 din Codul civil de la 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv reclamanta nu a făcut dovada existentei unui prejudiciu și nici a faptei ilicite a pârâtelor constând în exercitarea cu rea-credința a drepturilor procesuale.

Având în vedere ca, deși conform art. 1169 din Codul civil de la 1864, parata S.C. C. I. Residential S.R.L. avea sarcina probei, nu a făcut dovada cheltuielilor de judecata efectuate, instanța a respins cererea acesteia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 282 Cod procedura civila, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, în principal în sensul admiterii excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R., iar, în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii fata de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiata.

Apelantul - pârât a arătat că pe cale de excepție de fond, absoluta și peremptorie, invoca lipsa calității procesuale de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R..

În raport de obiectul acțiunii, chemarea în judecata a Ministerului Finanțelor Publice este nejustificata, având în vedere ca reclamanta nu a avut nici un fel de raport juridic sau alte raporturi obligaționale cu Ministerul Finanțelor Publice, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al Statului R., pentru a se putea raporta la drepturi și obligații izvorâte din acestea sau din alte raporturi obligaționale.

Participarea Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului R., în litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, este strict reglementata.

Or, trebuie avut în vedere, pe de o parte, ca imobilul în litigiu a făcut, printre alte bunuri imobile, obiectul Decretului nr. 68 din 24.02.1979 emis de Consiliul de Stat.

Pe de alta parte, este imperativ de reținut ca, prin Decretul nr.68 din 24.02.1979, terenul a fost dat în administrarea Primăriei M. București, iar, ulterior, a fost dat în folosința unor întreprinderi de stat, pentru ca, la data de 13.04.1995, Ministerul Industriilor (în prezent Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri) sa elibereze Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 1805 din 13.04.1995 în favoarea S.C. Termoenerg S.A..

Aceste aspecte prezintă relevanta în raport de prevederile art. 25 și art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, dispoziții legale de care instanța de fond nu a ținut seama în soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, „S. este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."

De asemenea, conform dispozițiilor art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice „S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

De altfel, niciun moment instanța de fond nu a reținut în cuprinsul hotărârii judecătorești faptul ca prin Decretul nr.68 din 24.02.1979 emis de Consiliul de Stat, terenul a fost trecut în administrarea Primăriei M. București.

Totodată, a susținut apelantul, trebuie avute în vedere dispozițiile H.G. nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice; aceasta instituție publica a administrației publice centrale îndeplinește, conform art.2 alin.2 lit.q, funcția de „evidenta a bunurilor ce constituie domeniul public al statului", conform art.3 alin.1 pct.43, „asigura centralizarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului și inițiază proiectul de hotărâre a Guvernului pentru aprobarea acestuia, potrivit reglementărilor în vigoare" și, nu în ultimul rând, potrivit pct. 81 al aceluiași articol și alineat „reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Prima instanță a pășit la aplicarea alin.3 al art.6 din Legea nr.213/1998 fără ca, în prealabil, sa retina ce entitate are calitatea de reprezentant al Statului.

Or, instanța a confundat S. R. cu Ministerul Finanțelor Publice, aspect care rezulta implicit din faptul ca, în motivarea admiterii acestui capăt de cerere, nu a existat absolut nicio justificare a aprecierii acesteia potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice reprezintă S. R. în cauza de fata.

În al doilea rând, apelantul - pârât a arătat că potrivit art.261 alin.1 pct.5 Cod procedura civila „Hotărârea se da în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Or, este evident ca nu poate fi pusa în discuție existenta unei convingeri a instanței în raport de motivele de fapt și de drept pe care le-a indicat, în mod sumar.

Mai mult decât atât, având în vedere faptul ca prima instanța a analizat în considerentele hotărârii judecătorești și modul în care a fost emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în anul 1995, în favoarea S.C. Termoenerg S.A., de către Ministerul Industriilor, se impunea introducerea în cauza și a succesoarei acestei instituții a administrației publice centrale, respectiv Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Astfel, trebuie reținut ca, la momentul introducerii acțiunii, reclamanta a chemat în judecata Ministerul Economiei și Comerțului, deși, potrivit art. 1 din O.U.G. nr.24/2007, fostul Minister al Economiei și Comerțului și-a încetat activitatea.

Activitatea în domeniul economiei a fost preluata de Ministerul Economiei și Finanțelor, ca urmare a reorganizării Ministerului Finanțelor Publice, potrivit aceluiași articol 1 din O.U.G. nr.24/2007.

Ulterior, potrivit art.8 teza finala din O.U.G. nr.221/2008 pentru stabilirea unor masuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, Ministerul Economiei și Finanțelor s-a desființat.

Activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor a fost preluata de Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a înființării acestui minister, potrivit aceluiași articol 8 teza 1 din O.U.G. nr.221/2008.

La momentul emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Ministerul Finanțelor Publice era o instituție publica a administrației publice centrale, total separata de fostul Minister al Industriilor.

Or, chiar și în situația în care, potrivit principiului disponibilității, reclamanta a renunțat la judecata în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Comerțului, instanța avea obligația de a dispune menținerea acestuia în cauza, atât timp cat avea sa analizeze și legalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.1805 din 13.04.1995 emis de acest minister, potrivit atribuțiilor și competentelor stabilite prin H.G. nr.834/1991.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel și pârâta S.C. C. R. ESTATE DEVELOPMENT S.R.L., solicitând admiterea apelului, casarea sentinței și încheierii de ședință apelate și reținerea cauzei spre rejudecare de către Tribunalul București, ca instanță de fond, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

În motivare, apelanta - pârâtă a arătat că hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 este pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material să soluționeze prezenta acțiune. Astfel, la dosarul cauzei există actul constitutiv actualizat autentificat sub nr. 613/23.05.2008 de BNP T. Gartig, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 222/19.02.2008 de BNP T. Gartig și Raportul de Evaluare din data de 19.05-2008 întocmit de expert evaluator imobiliar ing. M. C., prin care terenul situat în București. Calea 13 Septembrie nr. 168-184, sector 5, din care face parte și terenul în litigiu a fost adus ca aport la capitalul societății de către societatea C. I. RESIDENTIAL S.R.L..

Valoarea întregului imobil era de 56.388.250 lei, conform actelor sus-menționate, pentru o suprafață totală de 9.731,82 mp.. În aceste condiții, rezulta că valoarea unui mp. al terenului era de 5.794,21 lei; terenul în litigiu având o suprafață de 320 mp. rezultă o valoare totală de 1.749.851,42 lei.

Analizând concluziile raportului de expertiză specialitatea imobiliară, întocmit de expert evaluator V. V., reiese ca valoarea terenului în litigiu ar fi de 496.000 lei, o valoare de aproximativ de 4 ori mai mică față de valoarea de achiziție a terenului și asta în condițiile în care vânzarea acestuia s-a făcut la o distanță de 3 luni față momentul introducerii acțiunii, respectiv 18.02.2008. Or, este evident faptul că nu poate exista o scădere dramatică a valorii de circulație a unui imobil într-un interval de 3 luni de zile.

În aceste condiții, având în vedere obiectivul avut în vedere de către instanță la realizarea raportului de expertiză, respectiv evaluarea terenului în litigiu la momentul introducerii acțiunii, este evident că raportul de expertiză este nelegal întocmit, pentru următoarele considerente:

1. Expertul nu a avut în vedere faptul că pentru soluționarea obiectivului stabilit prin încheierea din data de 12.10.2009 trebuia să aibă în vedere cel puțin 2 metode de evaluare, respectiv pe lângă metoda bonității deja folosită, era absolut necesar ca evaluarea imobilului să se facă și printr-o altă metodă, respectiv cea a comparației directe, metoda costurilor sau metoda de randament.

Astfel, expertul trebuia să aibă în vedere alte elemente de comparație constând în analiza pieții de terenuri și identificarea tranzacțiilor cu proprietăți similare sau abordarea prin capitalizarea venitului, care ia în considerare informațiile referitoare la veniturile și cheltuielile aferente proprietății evaluate și estimează valoarea printr-un proces de capitalizare, date pe care ulterior trebuia să le compare și centralizeze.

De asemenea, trebuiau utilizate corecțiile pentru condițiile de piață și de vânzare, respectiv expertul trebuia să aibă în vedere nivelul de cumpărare al imobilelor la data de 28.02.2008 față de condițiile economice și cele ale pieței de la acea dată.

Expertul putea observa că prețul de achiziție al imobilului pârâtei este de peste 1200 Euro/mp, iar în aceeași perioadă nu au existat în zonă tranzacții sub 1.000 Euro/mp..

2. Chiar în aplicarea metodei invocate, cea a bonității, expertul a folosit un criteriu de apreciere nespecific, respectiv metodologia de evaluare a terenurilor din domeniul public și privat al M. București, din HCGMB nr.207/29.09.2005 pentru procedurile de concesionare. Această metodă nu a ținut cont în nici un fel de creșterea valorilor de tranzacționare a imobilelor la nivelul anului 2008 și permitea doar indexarea cu cursul valutar a valorilor de tranzacționare din septembrie 2005.

3. Expertul a aplicat greșit chiar și criteriile de evaluare conform HCGMB nr. 207/29.09.2005, astfel cum a fost modificată prin HCGMB nr.286 din 22.12.2005, după cum urmează:

3.1 Conform modificării aduse prin HCGMB 286, terenul nu se află în zona a III-a, ci în zona a II-a, astfel încât prețul de referință la care se aplică indicii nu este de 150 lei/mp. ci de 220 lei/mp. Astfel prin modificarea adusă, în zona II corp C se cuprind terenurile de pe "Calea 13 Septembrie până la .)", iar în zona II se află terenurile cuprinse între "Calea 13 Septembrie până la .-dul T. V., Calea Rahovei, . .)" Rezultă că terenurile aflate chiar pe Calea 13 Septembrie sunt în zona II.

3.2 Regimul de înălțime pentru zona în care se află terenul este de P+7 cu accente de până la 20 de etaje, CUT fiind 0,7, iar POT fiind 5; expertul a apreciat greșit nivelul de înălțime aplicând coeficientul H de 1,25 corespunzător pentru un regim de înălțime de P +4-6 etaje, iar corect era H de 1,4 corespunzător regimului de P+7.

3.3. Expertul a aplicat coeficientul de utilizare U de 1, corespunzător pentru locuință, iar destinația actuală este industrială, fiind aplicabil coeficientul U de 3,00.

Prin aplicarea corectă a coeficienților conform actului normativ invocat, prețul pe mp. este de:Vt=Kx(A+S+G+T+E+Tf+D+B+R+C+V+P) xMxFxGsxHxGoxCrxUxZ Vt = 1,042 x ( 220 lei + 158,72%) x 21Vt = 7640,75 RON, respectiv 2.090,6 EUR la cursul din 28.02.2008.

În aceste condiții, apelanta - pârâtă a arătat că declară apel și împotriva încheierii de ședință din data de 29.03.2010 prin care s-a respins cererea de refacere a raportului de expertiză, considerându-se instanța lămurită din conținutul răspunsului la obiecțiuni.

Astfel, prin obiecțiunile la raportul de expertiză specialitatea imobiliară depuse la termenul din data de 25.01.2010, apelanta a solicitat expertului să refacă raportul de expertiză în conformitate cu acestea.

Pentru termenul din data de 22.02.2010 expertul a depus un răspuns la obiecțiuni, care a fost pus în discuție la termenul din data de 29.03.2010, față de care apelanta a solicitat refacerea raportului de expertiză, cerere care a fost respinsă în mod greșit față de următoarele considerente:

a. în primul rând, expertul și-a permis să emită opinii juridice în susținerea imposibilității aplicării din punct de vedere practic a metodelor de evaluare propuse de apelantă, obiecțiune care era corectă, însă care nu a fost argumentată decât din punct de vedere practic și doar pe baza unor convingeri juridice eronate ale expertului.

În susținerea respingerii obiecțiunii acesta și-a permis să emită opinii despre modalitatea în care ar putea fi exploatată această proprietate.

b. în ce privește obiecțiunea nr. 2, aceasta nu este fundamentată în nici un fel, expertul mulțumindu-se să explice că această metodă este acceptată de către instanțele de judecată, știut fiind faptul că expertul reprezintă o persoană independentă de instanțele de judecată, care analizează obiectivele cu care a fost însărcinat prin propriile cunoștințe și dispozițiile legale și ulterior procedează la redactarea unui raport de expertiză bazat doar pe situații obiective și care ar trebui să reflecte situațiile de fapt existente.

c. din analiza răspunsului la obiecțiunea 3.2, rezultă că raportul de expertiză a fost bazat doar pe propriile opinii, fără a avea la baza un cadru normativ legal.

d. față de răspunsul nr. 4, rezultă că un teren poate fi expertizat, evaluat și folosit doar potrivit convingerilor subiective ale persoanelor care-l au în proprietate, orice normă legală existentă în construcții la momentul actual fiind inferioară dorințelor proprii ale actualului proprietar al terenului.

Din moment ce destinația actuală a terenurilor existente în acea zonă este cea industrială, este mai mult decât evident că expertul a aplicat un coeficient greșit de locuință.

Față de toate aceste considerente, apelanta susține că se impune efectuarea unui nou raport de expertiză, iar ca urmare a administrării acestei probe, desființarea sentinței pronunțate de Judecătoria Sector 5 și reținerea cauzei spre competentă soluționare de către Tribunalul București, ca instanță învestită din punct de vedere material, să judece prezenta cerere.

O a doua critică este aceea că prima instanța în mod nelegal și netemeinic a considerat că nu există un just titlu - act translativ de proprietate prin care a dobândit bunul autoarea sa S. S.A.. În realitate S. S.A. a dobândit bunul prin efectul legii 15/1990, ca aport la capitalul social din partea Statului R., titlul de proprietate fiind legea și actul de aport, certificatul atestând doar transmisiunea în acest mod a dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate al autoarei S.C. Termoenerg S.A. este un drept care i-a fost transmis în temeiul legii, în speță al legii 15/1990, care prevede la art. 20 alin. 2 că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu și conform legislației în materie de privatizare; pentru valoarea bunurilor cuprinse astfel în patrimoniul societăților privatizate S. R. dobândea acțiuni pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare. Astfel prin constituirea societăților comerciale S. R. transmitea acestor subiecte de drept nou create dreptul sau de proprietate asupra acestor bunuri corporale și dobândea un drept de proprietate asupra unor bunuri incorporale, acțiunile acestor societăți.

Operațiunea de aport la capitalul social este o operațiune translativă de drepturi, ce valorează titlu de proprietate.

Întrucât la apariția Legii nr.15/1990, terenurile aflate în folosința întreprinderilor foste socialiste nu aveau valori de inventar, nefiind supuse amortizării, legiuitorul a prevăzut o procedură specială pentru aplicarea art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 pentru terenurile folosite de fostele întreprinderi socialiste de stat în locul cărora se constituiau societățile comerciale.

Astfel, a apărut HG 834/1991, prin care s-a prevăzut ca terenurile să fie identificate și evaluate, iar ministerele de resort care administrau acțiunile dobândite de S. R. la aceste societăți comerciale, să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate dobândit de societățile în cauză conform Legii nr.15/1990, pe baza cărora urma să se majoreze capitalul social cu valoarea terenurilor prin emitere de acțiuni în favoarea Statului R..

Certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au ele însele un caracter translativ, ci doar unul recognitiv al transmisiunii dreptului de proprietate ce opera în temeiul legii conform art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990. Transmisiunea dreptului de proprietate de la S. R. la societățile comerciale se finaliza prin operațiunea de aport la capitalul social al acestora.

Actul juridic de aport este unul translativ de drepturi și cu caracter oneros. Astfel prin aportul la capitalul social S. R. dobândea în schimbul dreptului de proprietate asupra imobilelor - bunuri corporale, un drept de proprietate asupra acțiunilor - bunuri necorporale.

În speță, actul translativ de proprietate al imobilului situat în București, Calea 13 Septembrie nr.168-184, sector 5, este reprezentat de actul de aport al terenului sus-menționat la capitalul social al societății S.C. Termoenerg S.A..

Aportul s-a făcut în temeiul Legii nr. 15/1990, prin hotărârea acționarilor societății S. S.A. de la acea dată, respectiv FPS (reprezentant al Statului R. pentru operațiunile de privatizare) și FPP IV Muntenia, constatată în Procesul verbal al Adunării generale a Acționarilor Termoenerg S.A. din data de 21.08.1996, care a avut la bază raportul comisiei de cenzori și raportul de evaluare a terenului.

Ca orice operațiune de aport de capital, actul și-a produs efectele la momentul aprobării de către judecătorul delegat de la Registrul Comerțului a cererii de înscriere mențiuni privind majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor aportate. Judecătorul delegat a aprobat majorarea de capital la data de 09.09.1996.

Prin urmare, S. R., în temeiul Legii nr.15/1990, a transmis autoarei apelantei proprietatea acestui imobil în schimbul acțiunilor pe care acesta le-a dobândit ulterior în cadrul societății, devenind astfel acționar al societății S.C. Termoenerg S.A., în baza art. 20 din Legea nr.15/1950. Astfel, efectul aportului de capital cu prezentul imobilul, este acela de transmitere în schimbul valorii de aport, al acțiunilor către persoanele care erau titularele dreptului de proprietate asupra terenului, în speță S. R., transmisiune în baza căreia S. R. urma să dețină acțiuni ale societății aportante.

Față de aceste aspecte, chiar dacă S. R. a transmis către autoarea sa un bun a cărui proprietate nu îi aparținea, ca urmare a intervenirii legii nr.15/1990 și a legislației în materie ulterioare acesteia, transmisiunea urma a fi considerată ca fiind cel puțin un titlu, deoarece intervenea ope legis, în baza prevederilor legale, fără a mai fi nevoie de întocmirea unui act suplimentar ori de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, alta decât aprobarea majorării capitalului social.

De asemenea, față de acest act juridic (negotium iuris) de aport la capitalul social al S.C. Termoenerg S.A., astfel cum a fost descris mai sus, s-a pronunțat o hotărâre de admitere a cererii de înscriere mențiuni nr._/05.09.1996, de către judecătorul delegat, cerere care respectă condițiile de publicitate odată cu publicarea acesteia în Monitorul Oficial de la acea dată.

În aceste condiții, față de aceste acte existau 2 căi de atac, respectiv în termen de 30 de zile de la publicarea mențiunii în Monitorul Oficial se putea face opoziție față de hotărârea de majorare a capitalului social pe care o puteau exercita orice persoane interesate, iar față de hotărârea judecătorului delegat se putea face recurs în termenul de 15 zile de la pronunțarea hotărârii de admitere a cererii de înscriere mențiuni de către judecătorul delegat la Registrul Comerțului. publicitatea acestor acte se făcea prin Monitorul Oficial, respectiv Registrul Comerțului, ele fiind opozabile erga omnes.

Prin urmare, susține apelanta, concluzia instanței potrivit căreia societatea apelantă nu se poate prevala de dreptul conferit de prescripția achizitivă de scurtă durată, deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu poate constitui just titlu, nefiind în opinia sa "act translativ de proprietate" nu poate fi primită, în condițiile în care operațiunea de aport la capitalul social conform legii 15/1990 este un act translativ de proprietate, proprietatea terenului fiind transmisă de la S. R. la societatea comercială Termoenerg S.A..

Întrucât de la data publicării hotărârii de aport la capitalul social al terenului în litigiu, dată la care operațiunea de aport la capitalul social a fost finalizată, și până la introducerea cererii de chemare în judecată au trecut 12 ani, iar reclamantul locuiește în București, localitatea unde este situat imobilul, apreciază apelanta că dreptul de proprietate al autorilor săi s-a consolidat prin uzucapiune.

Referitor la caracterul inadmisibil al acțiunii reclamantei, ca urmare a interpretării dispozițiilor Legii nr.10/2001, apelanta - pârâtă a arătat că situația imobilului reclamanților este aceea de imobil expropriat în perioada 1945 - 1989, conform Decretului de expropriere CS nr.68/24.02.1989.

Față de soluția de interpretare dată în recurs în interesul legii, obligatorie conform art.329 alin.3, dată de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia LIII din 4 iunie 2007, orice situație de expropriere anterioară lui 22.12.1989, este reglementată doar de Legea nr.10/2001 ca lege specială.

Pe cale de consecință o acțiune în revendicare formulată conform dreptului comun este inadmisibilă, situația juridică a reclamantei fiind guvernată de o lege specială, iar nu de normele de drept comun. Chiar primul articol al Legii nr.10/2001 reglementează acest aspect: Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.

Legea nr.10/2001 ca o lege cu caracter reparator, în situația unei exproprieri anterioare lui 1989 necontestată în termen, nu reglementează situația unor drepturi actuale de proprietate, ci doar acordă o reparație ca un act de grație al legiuitorului față de persoane față de care s-a apreciat ca fiind util din perspectivă socială să fie astfel indemnizate.

Faptul că reclamanta a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate întemeiată pe dispozițiile legii 18/1991, pe care a înregistrat-o sub nr.5597/12.03.1991 la P. Sectorului 5 nu are nicio relevantă în cauza de față, nerespectând dispozițiile impuse de Legea nr.10/2001 persoanelor care solicitau restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de vechiul regim.

Chiar și în situația în care regimul terenului expropriat ar fi fost guvernat de Legea nr.18/1991, dispozițiile art.36 alin.3 din legea 18/1991 stabilesc că terenurile atribuite în folosința pe durata existentei construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art.30 din Legea nr.58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosința a terenului, proprietari ai locuințelor.

De asemenea sunt aplicabile dispozițiile art.36 alin.5 din Legea nr.18/1991 care prevăd că se restituie doar terenurile din intravilanul localităților fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii.

Coroborând toate aceste dispoziții rezultă că, și în situația în care acțiunea reclamantei ar fi fost întemeiată pe dispozițiile legii nr.18/1991, ea nu ar fi beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri aflate în intravilanul municipiului București, mai cu seamă a unora afectate de construcții.

În această situație este evident faptul că în lipsa unei notificări întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, prezenta acțiune este inadmisibilă.

Pe fondul cererii de revendicare, apelanta - pârâtă a arătat că nu se poate vorbi de nevalabilitatea titlului statului, față de faptul că terenul a fost expropriat.

Exproprierea realizată în anul 1974 prin act administrativ putea fi atacată în instanță conform legilor în vigoare de la acea dată. Necontestarea sa în termen de către persoana căreia îi era adresat face tardivă contestarea sa în prezent, iar instanța de drept civil nu mai poate analiza valabilitatea actului de expropriere astăzi, în condițiile tardivității contestației.

Față de valabilitatea titlului Statului R. apreciază că dreptul de proprietate transmis prin privatizarea societății Termoenerg S.A. conform Legii nr. 15 din 1990 și prin actele civile încheiate ulterior cu privire la acest teren de societatea comercială ce l-a dobândit prin aport reprezintă un titlu preferabil.

În același timp, susține consolidarea dreptului de proprietate al S.C. Termoenerg S.A. prin uzucapiunea de termen scurt, căci de la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr.1805 din 13.04.1995 și a hotărârii de aport a terenului la capitalul social al societății până la introducere prezentei acțiuni au trecut mai mult de 10 ani, în care Termoenerg și succesoarele sale cu titlu particular au deținut posesia utilă cu bună credință a terenului cu titlu, astfel încât valabilitatea sau nu a certificatului de atestare și a actului de aport nu au nici un fel de consecințe juridice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă, H. G. nr. 834/1991, H.G. nr.450/1990 și Normele aprobate prin H. G. nr. 577/1999, art. 321 și 322 din Legea nr. 99/1999, art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991, Legea nr.10/2001.

Intimata - reclamantă A. (fostă GALATEANU) M., a formulat întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 289 alin. 2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelurilor formulate de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S.C. C. R. ESTATE DEVELOPMENT S.R.L. ca nefondate.

I. Cu privire la apelul Ministerului Finanțelor Publice, intimata - reclamantă a arătat în privința calității acestuia de reprezentant al statului român, că Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în proces prin cererea modificatoare din 24.11.2008 ca să reprezinte S. R. pentru petitul prin care reclamanta solicitase „să se constate nevalabilitatea titlului statului" cu privire la imobilul în litigiu. Acest petit nu poate fi privit decât ca o chestiune prejudicială în raport cu revendicarea. Or apărarea apelantei, formulată pentru prima oară în calea de atac, este făcută ca și cum S. R. ar putea cădea în pretenții pentru revendicare.

S. R. stă în proces pentru că S. a deposedat, astfel că S. trebuie să justifice de ce a deposedat, să-și dovedească eventuala valabilitate a titlului, preluarea fiind în mod evident abuzivă și fără titlu.

Acesta este obiectul reprezentării în proces prin Ministerul Finanțelor Publice și el corespunde perfect dispozițiilor art.25 alin.1 din Decretul nr.31/1954.

În rest, deosebirea de denumire actuală a Ministerului în cauză față de anul 1954 nu are semnificație, fiind vorba de una și aceeași persoană juridică.

Al doilea motiv de apel al Ministerului Finanțelor Publice nu e decât repetarea primului motiv, de data aceasta asociat pretinsei încălcări a dispozițiilor art.261 alin.1 pct. 5 Cod procedură civilă.

Susținerea că instanța nu a arătat motivele de fapt și de drept ale convingerii sale nu este reală. Apelanta-pârâtă cere a se fi argumentat aspecte legate de emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, obiect al petitului prim doar în concepția sa; adevăratul obiect al primului petit este constatarea nevalabilității titlului statului, act juridic mult anterior emiterii certificatului de atestare.

II. Cu privire la apelul S.C. C. R. ESTATE DEVELOPMENT S.R.L., intimata arată că apelanta a omis faptul că reclamanta este cea care fixează valoarea obiectului și că în funcție de evaluarea acestuia se stabilește și competența.

Pentru a susține altă valoare și altă competență, apelanta reia pe larg obiecțiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, însă acele obiecțiuni au fost analizate de instanță, asigurând contradictorialitatea dezbaterilor, experții au răspuns și problema mijlocului de probă a fost încheiată. Apelantei nu îi rămânea decât să solicite o nouă expertiză, ceea ce nu a făcut, și eventual să fi criticat respingerea acelui mijloc de probă.

Prețul de 1.585,37 euro/mp. de teren nu are un suport probatoriu care să combată convingător concluziile expertizei, care a calculat un preț de 1.274 euro/mp., preț ce situează valoarea în limitele competenței de fond a judecătoriei.

Apelanta nu are în vedere faptul că terenul este înfundat, fără acces la . îi scade în mod evident valoarea.

2. Printr-un al doilea motiv de apel se consideră că „instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a considerat că nu există un just titlu", însă nici efectele justului titlu nu îi sunt benefice apelantei pentru că recunoașterea caracterului de just titlu conferă posesorului numai dreptul de a culege fructele, nicicum efectul de a fi devenit proprietar.

3. Al treilea motiv al apelului se bazează pe teza inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun în condițiile existenței unei legi speciale (Legea nr. 10/2001 cu modificări).

Critica nu are în vedere obiectul procesului, respectiv petitul al doilea care este revendicarea. Legea specială este o lege menită să asigure o cale administrativă mai simplă pentru repararea nedreptăților comise asupra dreptului de proprietate de către regimul totalitar. Această cale administrativă mai simplă urmărește să faciliteze nu să îngreuneze armele veșnice ale dreptului civil de apărare a dreptului de proprietate, imprescriptibil ca drept. Legea nr.10/2001 nu a închis calea dreptului comun.

Susținerea apelantei echivalează cu încălcarea principiului liberului acces la justiție consacrat prin art.21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția) precum și a principiului garantării dreptului de proprietate, consfințit prin art.44 din Constituție și art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenție.

4. În final, apelanta susține că acțiunea reclamantei este nefondată. Pentru aceasta amintește că statul a preluat bunul prin expropriere. Dar prima instanță a reținut în mod corect că nu erau întrunite nici măcar condițiile de expropriere impuse de Constituția vremii, nedovedindu-se cazul de utilitate publică iar despăgubirea propriu zisă – ce nu a fost acordată – era derizorie.

Foarte importantă este incidența prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 care prevăd că exproprierea devine caducă dacă lucrările de utilitate publică nu au fost executate în termen de un an. Acest termen operează și pentru exproprierile efectuate de statul totalitar, termenul de un an calculându-se de la data intrării în vigoare a Legii nr.33/1994. Terenul litigant nu a fost folosit nici până în prezent pentru efectuarea unor lucrări de utilitate publică.

Prin decizia civilă nr.1218 A/19.12.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.2844/20.04.2010 și a încheierii de ședință din data de 29.03.2010 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. (fostă G.) M. și intimații pârâți S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L., P. M. București, S.C. N. R. S.R.L., și S.C. C. I. Residential S.R.L., a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. C. R. Estate Development S.R.L., împotriva aceleiași sentințe în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. (fostă G.) M. și intimații - pârâți S.C. S. S.A., S.C. N. G. România S.R.L., P. M. București, S.C. N. R. S.R.L. și S.C. C. I. Residential S.R.L., a schimbat, în parte, hotărârea apelată în sensul că a dispus respingerea capătului de cerere privind revendicarea ca neîntemeiat și a menținut celelalte dispoziții din hotărârea apelată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, referitor la prima critică vizând lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului român, că intimata - reclamantă a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând în contradictoriu cu acesta să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Față de pretenția formulată în contradictoriu cu acest pârât, tribunalul constată că în mod corect a apreciat prima instanță că Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al pârâtului S. R. și a soluționat acest capăt de cerere în contradictoriu cu acest pârât.

În acest sens, tribunalul are în vedere chiar dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, invocate de apelant, potrivit cu care „S. este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."

Cum legea nu stabilește un alt organ care să reprezinte statul într-o cerere în care se solicită să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, iar calitatea procesuală pasivă a statului este justificată întrucât cererea vizează titlul său asupra imobilului, rezultă că, în conformitate cu prevederile legale menționate anterior, calitatea de reprezentant al statului român în acest litigiu revine Ministerului Finanțelor Publice.

În consecință, tribunalul a apreciat această critică drept nefondată.

Și cea de-a doua critică vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe sub aspectul calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului român este nefondată, instanța argumentând în fapt și în drept soluția dată cererii de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, fără a analiza în mod distinct calitatea de reprezentant întrucât nu a fost invocată această excepție.

Ca urmare, tribunalul a constatat că hotărârea apelată respectă cerințele art.261 alin.5 Cod procedură civilă.

Față de aceste considerente, constatând netemeinicia criticilor aduse hotărârii primei instanțe, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. C. R. Estate Development S.R.L., analizând motivele invocate, tribunalul a constatat că este fondat pentru considerentele expuse în continuare.

Prima critică formulată de apelanta - pârâtă privind necompetența materială a primei instanțe este nefondată, în mod corect prima instanță respingând excepția necompetenței materiale a judecătoriei, față de valoarea terenului rezultată din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert V. V. (496.000 lei) și dispozițiile art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă.

În același timp, tribunalul a constatat că expertul a răspuns argumentat obiecțiunilor formulate de apelanta - pârâtă, în mod corect prima instanță respingând cererea acesteia de efectuare a unei contraexpertize, în condițiile în care obiecțiunile privind zona situării terenului și regimul urbanistic al zonei sunt evident neîntemeiate.

În ceea ce privește critica vizând soluția dată cererii de revendicare, tribunalul a reținut că în cauză acțiunea în revendicare formulată de intimata - reclamantă se întemeiază pe dispozițiile art.480 din Codul civil de la 1864, aceasta urmărind în prezentul litigiu compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri în vederea stabilirii dreptului preferabil. Astfel, tribunalul constată că în prezenta cauză atât intimata - reclamantă, cât și apelanta - pârâtă se prevalează de titluri de proprietate valabile și anume de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.08.1947 de fostul Tribunal I. - Secția Notariat, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.222/19.02.2008 de BNP T. Grting și actul constitutiv al S.C. C. R. Estate Development S.R.L., autentificat sub nr.613/23.05.2008. Acest contract încheiat de autoarea apelantei - pârâte cu S.C. N. R. S.R.L. a fost consolidat prin neformularea unei acțiuni în declararea nulității sale.

Totodată, tribunalul reține că Legea nr.10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de intimata - reclamantă încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special.

Ca urmare, tribunalul constată că acțiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică. Astfel, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr.10/2001, de decizia nr.33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat, în drept, cererea pe prevederile art. 480 din Codul civil de la 1864, având în vedere că instanța nu este ținută de textul de lege indicat de parte, ci trebuie să țină cont de totalitatea normelor aplicabile situației de fapt litigioase.

Tribunalul a reținut că, în reglementarea situației juridice a imobilelor preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul român a emis, ulterior anului 1989, mai multe acte normative legiferând condițiile restituirii în natură a imobilelor preluate în perioada menționată, respectiv condițiile acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens, tribunalul a reținut dispozițiile Legii nr.112/1995, care la art.1 alin.1 instituia că “Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”.

Ulterior, prin art. 6 din Legea nr.213/1998 legiuitorul a prevăzut că “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, prin art.6 alin.2 statuând că “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

De asemenea, tribunalul a mai reținut dispozițiile Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, instituind la art.1 alin.1 că “Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.

Prin decizia nr. XXXIII din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, admițând recursul în interesul legii exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat următoarele: “Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

În considerentele deciziei amintite, pct.1 alin.5 și următoarele, ÎCCJ a argumentat: «Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] (...). Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație”». Ulterior, tot în considerente, ÎCCJ a mai arătat că «Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”. În final, instanța supremă a susținut că «(...) de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală».

Ca urmare, tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr.10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art.1 din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al subdobânditorului de bună-credință.

În acest sens, tribunalul a precizat faptul că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 doar în anumite condiții, expres rezultate din interpretarea conținutului actelor normative indicate în precedent, cât și a raportului dintre ele, condiții ce nu sunt întrunite în prezenta cauză, câtă vreme bunul nu se mai află în patrimoniul statului, noțiune folosită de instanță în sens generic, ci în patrimoniul unui terț, persoană juridică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare autentic.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.12 și art.21 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, din interpretarea cărora rezultă că se restituie în natură doar imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, precum și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. Per a contrario, dacă imobilul a ieșit din patrimoniul uneia dintre aceste entități, fiind în patrimoniul unei societăți comerciale, alta decât cele enumerate anterior, restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită beneficiind doar de măsuri reparatorii prin echivalent, situație care se regăsește în speță, față de considerațiile anterioare privind contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea apelantei - pârâte cu S.C. N. R. S.R.L.

Astfel, dreptul de proprietate asupra bunului litigios privit în materialitatea lui, ca drept subiectiv civil, nu mai există în patrimoniul părții reclamante pentru a putea fi valorificat prin obligarea apelantei - pârâte la lăsarea acestuia în deplina proprietate și liniștita posesie a părții reclamante.

Dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor".

Noțiunea de bun în înțelesul art.1 din Protocolul nr.1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art.1 din Protocolul nr.1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Tribunalul a constatat că, prin hotărârea apelată, prima instanță a constatat în mod corect nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, Calea 13 Septembrie nr.184A (fost 166 bis, fost 166), sector 5, însă constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul intimatei - reclamante la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului și proba calității de persoană îndreptățită (M. A. și alții împotriva României), despăgubire ce poate fi obținută doar în cadrul procedurii administrative în temeiul Legii nr.10/2001.

În altă ordine de idei, tribunalul reține omisiunea intimatei - reclamante de a urma procedura instituită de Legea nr.10/2001, aceasta neformulând notificare în condițiile art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, în vederea valorificării dreptului de proprietate, pentru acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În consecință, intimata - reclamanta nu beneficiază nici de o creanță, în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, dreptul la restituirea imobilului nefiind cert, din moment ce nu a fost confirmat în cadrul procedurii administrative și, eventual judiciare prevăzută de Legea nr.10/2001 (cauzele Caracas c. României, C. și alții c. României).

Pe de altă parte, titlul autoarei apelantei - pârâte (care a dobândit terenul în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentic, în urma unor transmisiuni succesive, autoarea inițială - S.C. Termoenerg S.A. dobândind dreptul de proprietate asupra terenului în temeiul prevederilor Legii nr.15/1990, conform certificatului de atestare . nr. 1805 eliberat la 13.04.1995 de Ministerul Industriilor) este de asemenea valabil, nefiind formulată o acțiune în declararea nulității sale, motiv pentru care tribunalul a considerat că aceasta se poate prevala de un bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr.1.

În hotărârea pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României la data de 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 140-145, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Instanța europeană a mai arătat că de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speța respectivă, Curtea a observat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art.1 din Protocolul nr.1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Ca urmare tribunalul va pronunța o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul apelantei - pârâte a unui bun actual, urmărind să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului înstrăinat unei persoane juridice la care nici statul, nicio autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, motiv pentru care apreciază că este neîntemeiată cererea având ca obiect revendicare imobiliară formulată în contradictoriu cu apelanta - pârâtă.

Tribunalul a apreciat că soluția de respingere a cererii de revendicare răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În concluzie, față de aspectele învederate în precedent, tribunalul a constatat că în cauză hotărârea criticată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și reclamanta A. (G.) M..

În motivarea recursului său, recurentul – pârât a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București, nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art.304 pct.7)

Potrivit prevederilor art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așa cum a mai arătat, unul din motivele de apel formulate de pârât a vizat nemotivarea hotărârii de către instanța fondului, dezvoltând pe larg această critică în motivarea scrisă a apelului.

Tribunalul București, prin Decizia 1218 din 19.12.2011, a înlăturat acest motiv de apel respingându-l ca nefondat.

Unicul argument al înlăturării acestui motiv de apel l-a constituit faptul că „instanța fondului a argumentat în fapt și în drept soluția dată cererii de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului". Această unică propoziție nu poate constitui un argument în respingerea motivului de apel invocat, ea nerăspunzând în nici un mod criticilor formulate de pârât, hotărârea recurată fiind sub acest aspect nemotivată.

Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. În opinia noastră instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, va proceda la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei "justiția a fost servită". Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți În cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 par.1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „ascultate”, adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art.6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza V. de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; În același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. G., hot. din 7 aprilie 2005, § 15). Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot. din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți. Această obligație este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea apreciază că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

Decizia pronunțată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă).

În mod greșit Tribunalul București a respins motivul de apel vizând lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R., apreciind că potrivit dispozițiilor art.25 din Decretul nr.31/1954(dispoziții legale invocate chiar de instituția noastră în susținerea excepției), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Pronunțându-se astfel, instanța a interpretat eronat și trunchiat prevederile lega le invocate și a făcut o aplicare greșită a legii.

S-a limitat la a expune doar dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, fără a le corobora pe acestea cu prevederile art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954, de asemenea invocate de noi în apel.

Potrivit art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954 "S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

Așa cum am mai arătat și în motivele de apel, în raport de obiectul acțiunii, chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice este nejustificată, având în vedere că reclamanta nu a avut niciun fel de raport juridic sau alte raporturi obligaționale cu Ministerul Finanțelor Publice, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al Statului R., pentru a ne fi putut raporta la drepturi și obligații izvorâte din acestea sau din alte raporturi obligaționale.

Participarea Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului R., în litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, este strict reglementată.

Or, trebuie avut în vedere, pe de o parte, că imobilul în litigiu a făcut, printre alte bunuri imobile, obiectul Decretului nr.68 din 24.02.1979 emis de Consiliul de Stat.

Pe de altă parte, este imperativ de reținut că, prin Decretul nr.68 din 24.02.1979, terenul a fost dat în administrarea Primăriei M. București, iar, ulterior, a fost dat în folosință unor întreprinderi de stat, pentru ca, la data de 13.04.1995, Ministerul Industriilor (în prezent Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri) să elibereze Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.1805 din 13.04.1995 în favoarea S.C. Termoenerg S.A.

Cele arătate mai sus prezintă relevanță în raport de prevederile art.25 și art.37 alin.(1) din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, dispoziții legale de care instanța de fond și cea de apel nu au ținut seama în soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, "S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. EI participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

De asemenea, conform dispozițiilor art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, "S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

De altfel, niciun moment nici instanța fondului nici cea de apel nu au reținut în cuprinsul hotărârilor judecătorești criticate, faptul că prin Decretul nr.68 din 24.02.1979 emis de Consiliul de Stat, terenul a fost trecut în administrarea Primăriei M. București.

Totodată, trebuiau avute În vedere dispozițiile H.G. nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, această instituție publică a administrației publice centrale, Îndeplinește, conform art.2 alin.(2) lit.q), funcția de "evidență a bunurilor ce constituie domeniul public al statului", conform art.3 alin.(1) pct.43, "asigură centralizarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului și inițiază proiectul de hotărâre a Guvernului pentru aprobarea acestuia, potrivit reglementărilor în vigoare" și, nu în ultimul rând, potrivit pct. 81 al aceluiași articol și alineat, "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fata instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Or, pasajul prin care instanța de fond a constatat ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil" și, implicit, prin care a reținut calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R. este următorul: «Potrivit dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ,,(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului și al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat ... (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".

Art.12 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.68/1979, prevedea că terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

În cazul autoarei reclamantei, exproprierea s-a făcut fără plata unei despăgubiri, după cum rezultă din Decretul nr.68/1979, astfel că acesta nu poate constitui titlu valabil pentru dobândirea dreptului de proprietate de către stat, în sensul dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998, care impun exigența concordanței titlului cu Constituția în vigoare la momentul emiterii sale pentru a fi considerat titlu valabil.

Această motivare a instanței fondului a fost menținută de către instanța de apel prin respingerea apelului formulat de instituția recurentă.

Așa după cum se poate observa, instanța de fond a pășit la aplicarea alin.(3) al art.6 din Legea nr.213/1998 fără ca, în prealabil, să rețină ce entitate are calitatea de reprezentant al Statului.

Or, prin respingerea apelului, ambele instanțe au confundat S. R. cu Ministerul Finanțelor Publice, aspect care rezultă implicit din faptul că, în motivarea admiterii acestui capăt de cerere, nu a existat absolut nicio justificare a aprecierii acesteia potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice reprezintă S. R. în cauza de față.

În drept au fost invocate prevederile art.304 pct.7 și 9 din Cod procedură civilă; solicită judecarea recursului și În conformitate cu prevederile art.242 alin.(2) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art.17 din Legea nr.146/1997, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

În motivarea recursului său, recurenta – reclamantă A. (fostă G.) M. a arătat că prin aplicarea greșită a legii i s-a încălcat dreptul fundamental de liber acces la justiție (art.304 pct.9 teza a III-a Cod procedură civilă, art.21 alin.(1) din Constituția României, art.6 pgf.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).

Intimata-apelantă a dobândit prin moștenire imobilul litigant, care a fost expropriat fără respectarea condițiilor legale (motiv de utilitate publică și justă despăgubire) de către autoritățile statului totalitar (Decretul Consiliului de stat nr.68/24.02.1979). Titlurile de proprietate ale intimatei-reclamate și autorilor ei succesivi sunt incontestabile, preluarea de către statul totalitar este netăgăduită, nevalabilitatea titlului statului a fost constatată chiar în cadrul acestui proces (petitul nr.1) instanța de apel menținând hotărârea instanței de fond, transmiterea folosinței de către non-dominus a fost de asemeni stabilită, lipsa de posesie a intimatei-reclamante este de netăgăduit și, cu toate acestea, instanța de apel respinge singura acțiune care asigură proprietarului fără posesie reîntregirea patrimoniului său cu bunul deținut de un posesor neproprietar (sau în ipoteza instanței, cu titlu mai puțin caracterizat).

Respingerea acțiunii în revendicare nu este numai o soluție greșită, pur

și simplu, ci o anihilare a accesului reclamantei la justiție pentru că, așa cum consideră în mod greșit instanța, însuși dreptul reclamantei se transformă dintr-un drept real într-un drept de creanță, pentru ca, în final, cu aceeași pornire, instanța de apel să considere că intimata-reclamantă nu beneficiază nici de o creanță" (pag.29 rândul 18 al Hotărârii).

Remarcând că nici căile de restituire administrative nu mai sunt accesibile intimatei-reclamante, instanța de apel închide definitiv și total căile către justiție ale titularei unui drept pe care însăși instanța de apel îl recunoaște.

Pentru a ajunge la această concluzie și la o asemenea desființare a exercițiului unui drept fundamental, instanța de apel recurge la argumentul cel mai evitat de jurisprudența în materie de revendicări de imobile preluate abuziv, respectiv consideră că existența legii speciale (Legea nr.10/2001) înlătură posibilitatea recurgerii la normele universal recunoscute ale dreptului comun. Jurisprudența a considerat în mod preponderent și convingător că principiul specialia generalibus derogant nu își găsește deplină aplicare în conflictul între normele Legii speciale și normele Codului civil din cel puțin trei motive: - o asemenea abordare ar restrânge posibilitățile juridice de apărare a dreptului de proprietate, ceea ce ar reprezenta un non sens pentru statul de drept și ar fi neconstituțional (ar.44 din Legea fundamentală); - s-ar contrazice sensul și scopul legii reparatorii (L.nr.10/2001) care a urmărit să faciliteze îndreptarea măsurilor abuzive în materie de proprietate luate de statul totalitar; - statul de drept ar deveni el însuși expropriator abuziv.

Recurgerea inadecvată și absolutizată la regula de interpretare specialia generalibus derogant transformă deci Legea nr.10/2001 dintr-o reglementare menită să accelereze (printr-o procedură administrativă paralelă) repunerea în drepturi, în contrariul ei, respectiv într-o procedură de blocare și chiar de desființare a drepturilor.

În plus, aplicarea principiului se face pe seama ignorării principiului simetrie și de nedespărțit în raționamentul interpretului (generalia specialibus non derogant) care se cerea aplicat în materie. Or nicio dispoziție din Legea nr.10/2001 (cu excepția prescripției speciale a acțiunilor în constatarea nulității) nu înlătură dreptul comun, întreaga lege fiind guvernată de principiul liberei opțiuni a persoanei îndreptățite.

Pentru a-și întări considerentele, instanța de apel recurge la citate largi din Decizia în interesul legii nr.XXXIlI/2008, dar prin aceasta dublează blocajul exercițiul dreptului fundamental de acces la justiție cu încă o concluzie inacceptabilă. Se cunoaște că motivarea Deciziei nr.XXXIlI este suficient de sofisticată pentru a obliga interpretul să urmeze spiritul ei. Or spiritul ei, ca și al oricărui recurs în interesul legii admis, rezidă în efortul de uniformizare a practicii judiciare. Pronunțând o soluție atipică față de restul jurisprudenței în materie, care se mai și sprijină pe raționamente fie contradictorii, fie eliptice, fie care exclud evidența existenței dreptului (aspecte pe care le vom dezvolta infra), instanța de apel nu face decât să justifice prin Decizia nr.XXXIlI/2008 diversificarea și mai neproductivă a practicii ce se voia uniformizată.

II. lipsită de temei legal, cu o motivare contradictorie, hotărârea desființează dreptul de proprietate al intimatei-reclamante, lipsind-o de un bun actual (art.304 pct.9 teza a II-a Cod procedură civilă, art.44 din Constituția României, art.1 din Protocolul adițional la Convenție).

Ca și instanța de fond, instanța de apel recunoaște - în mod corect - titlul autorilor reclamantei, recunoaște - tot în mod corect - transmiterea dreptului prin succesiune și calitatea procesuală activă a reclamantei, constată - tot în mod corect - că statul totalitar a preluat fără titlu valabil, pentru ca, finalmente, să lase reclamanta fără drept.

Considerentele (greșite după cum învederam în motivul 1) privind conflictul dintre legea specială și dreptul comun nu țin loc de temei legal, pentru că normele legii speciale, a cărei aplicabilitate o extinde nemăsurat instanța de apel, nu prevăd nicio dispoziție în sensul privării de drept și de bun a subiecților chemați la măsuri reparatorii. Așadar, măsura instanței de apel este lipsită de temei legal, combinat cu împrejurarea că soluția lipsirii de drept și de bun contrazice admiterea petitului referitor la lipsa de valabilitate a titlului statului.

Menținând - în mod corect - soluția primei instanțe de invaliditate a titlului statului, instanța de apel acceptă implicit că statul era un non dominus. Această concluzie fiind inevitabilă, urmează aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium trasfere potest, quam ipse habet.

În loc de a da curs principiului imuabil, instanța de apel face considerații inutile și, oricum, sub concludența principiului de bază enunțat mai sus despre valoarea de titlu a certificatului de atestare emis în baza Legii nr.15/1990, despre aportul în natură la constituirea capitalului social al societăților comerciale, despre căile de opoziție la hotărârile adunărilor generale ale societăților comerciale sau de contestare a mențiunilor înregistrate în legătură cu acestea, fără ca vreunul dintre aceste argumente, respectiv vreuna dintre normele juridice incidente să poată fi privită ca temei legal (fie și eronat reținut) al privării subite de drept și de bun a intimatei-reclamante. Și fără să explice cum poate un non dominus să transmită valabil un drept pe care nu-l are.

Lipsa de temei legal a lăsării reclamantei fără drept și fără bun e cu atât mai curioasă cu cât însuși lanțul tranzacțiilor succesive și voluptoase care au dus bunul până la un al șaptelea deținător în numai câțiva ani (luând în calcul, pe lângă părțile din proces și TEHNOENERG S.A. și S. ENERG S.A. precum și tranzacțiile între firme cu sediul în același apartament) sugera intenția de estompare a viciului fundamental al acestor operațiuni juridice: transmiterea de la un non dominus. Este ilustrativ aspectul că Începutul lanțului de tranzacții a fost hotărât tot de către Stat de la Stat (decizia F.P.S. ca acționar majoritar al S. S.A.), adică non dominus își transmitea cu dezinvoltură un bun imobil pentru care autorul reclamantei depusese deja notificare pentru restituire în baza prevederilor Legii nr.18/1991.

Consideră instanța de apel că dobândirea proprietății de către deținătoarea finală a acestui lanț vicios s-ar fi făcut ope legis. Care să fie oare norma legală care să fie constitutivă de drept de proprietate prin transmitere de la un non dominus? O asemenea normă nu poate exista, legile statului de drept nu pot desființa dreptul de proprietate decât în condițiile Constituției, iar Legea nr.1S/1990 și celelalte acte normative referitoare la privatizarea fostelor întreprinderi de stat nu puteau converti dreptul de administrare operativă directă în drept de proprietate decât în măsura în care nu se identifica adevăratul proprietar. În speță, adevăratul proprietar se identificase.

Se înțelege că, din punctul de vedere al drepturilor fundamentale ale omului, privarea reclamantei de dreptul de proprietate reprezintă o ingerință, o restrângere a unui drept fundamental. Această limitare de drept fundamental excede brutal și frapant condițiile prevăzute de art.53 din Constituția României, iar prin raportare la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o privare de bun actual. Ciudat este că instanța de apel antrenează o asemenea analiză dar o face strict prin raportare la dezavantajele unei soluții contrare pentru dreptul (inexistent sau, în cel mai bun caz, nepreferabil) al ultimului deținător. Cum se împacă un asemenea exclusivism cu principiul unei judecăți echitabile (art.21 alin.(3) din Constituția României, art.6 pgf.1 din Convenție) instanța de apel nu mai arată.

Așa cum specificam, se antamează și o aparentă analiză prin prisma jurisprudenței europene. Deși extinse ca spațiu scris, referirile respective nu oferă nici măcar un început de răspuns la următoarele întrebări pe care și le-ar pune C.E.D.O., dar pentru părți nu pot fi decât retorice:

•a fost sau nu autoarea reclamantei deposedată de bun?

•poate însemna nevalabilitatea titlului altceva decât o deposedare abuzivă?

•poate stinge o deposedare abuzivă un drept imprescriptibil?

•având un drept imprescriptibil, reclamanta mai dispune de altă cale legală pentru redobândirea bunului ori echivalentul acestuia?

Cu totul parțial și evident incorect, instanța de apel schițează anumite răspunsuri sau începuturi de răspuns, dar ele nu pot fundamenta soluția. Spre exemplu, se face o mare confuzie între restituire, ca instituție specifică Legii nr.10/2001 și revendicare (pag.30 jos). Sau: se citează practică C.E.D.O. referitoare la inexistența unei hotărâri judecătorești anterioare de recunoaștere a dreptului, dar asemenea argumente sunt străine de natura pricinii în care prin însăși hotărârea asupra petitului 1 se recunoaște dreptul.

Încheie acest Motiv II întărind susținerile anterior făcute cu indicarea unuia, dintre paragrafele hotărârii în care se afirmă frust și univoc că intimata-reclamantă nu mai are un drept de proprietate: pagina 30 a Hotărârii atacate, alineatul penultim. Cum instanța de apel acceptă că acest drept a existat, iar reclamanta ori autorii ei nu l-au înstrăinat, rezultă că actul juridic ce tinde să desființeze dreptul este însăși hotărârea judecătorească, ce repetă exproprierea făcută de statul totalitar, de data aceasta nici măcar cu scuza unor lucrări pentru utilitate publică decât în măsura în care s-ar recunoaște că în spatele ștafetei de transmițători ai posesiei bunului s-ar afla "specialiști" în utilități publice.

III. Hotărârea dă câștig de cauză ultimei pârâte fără să se procedeze efectiv la compararea de titluri și fără să se arate motivele pentru care titlul acceptat ar fi preferabil, în schimb se dezvoltă motive străine de natura pricinii (art.304 pct.7 teza I și a II-a și pct.8 teza a II-a Cod procedură civilă).

Instanțele erau învestite cu acțiunea în revendicare avându-se în vedere calitatea de posesor neproprietar al ultimului deținător, iar în eventualitatea exhibării unui titlu, se solicita compararea de titluri.

La existența, respectiv inexistența titlului ne-am referit supra. Cu aceeași surprindere trebuie să remarcăm că instanța de apel, acceptând titlul ultimei pârâte, nu a procedat la compararea acestuia cu titlul reclamantei, preferând pur și simplu să-l înlăture pe acesta din urmă.

Am folosit expresia ... „din urmă” raportat la enumerarea din frază, în realitate titlul reclamantei fiind „cel dintâi”. Dar nici măcar acest prim și unanim criteriu al celui mai vechi titlu opozabil nu a fost măcar menționat în hotărâre.

O altă omisiune totală privește argumentul caducității exproprierii efectuate în anul 1979. A solicitat să se constate că, pe lângă condițiile inițiale de invaliditate a exproprierii (lipsa consimțământului și a despăgubirii rezonabile) preluarea abuzivă nici măcar nu s-a dovedit justificată de vreo utilitate publică. Imobilul este și în prezent un teren viran. O veche amenajare constructivă existentă pe el este complet ruinată, renunțându-se în apel la revendicarea acesteia. Oricum, pe terenul litigant ca și pe terenurile limitrofe nu s-a edificat nimic din ceea ce s-a preconizat prin decretul vizând sistematizarea zonei. Conform prevederilor art.35 din Legea nr.33/1994, exproprierea devine caducă dacă lucrările de utilitate publică nu au fost executate în termen de un an. Acest termen operează și pentru exproprierile efectuate de statul totalitar, termenul de un an calculându-se de la data intrării în vigoare a Legii nr.33/1994. Instanța de apel nici nu a examinat acest argument.

În afara judecății a rămas și susținerea reclamantei, făcută consecvent începând cu cererea introductivă de instanță, că autorul ei la nivelul anului 1991 a introdus în termenul legal stabilit de Legea nr.18/1991 notificarea pentru a i se restitui în natură terenul, mai ales că acesta era și a rămas liber de orice construcție sau utilități. Instanța de apel inițiază o discuție fără sens despre buna credință în lanțul de transmiteri a posesiei, dar nici măcar raportat la acest aspect nu ia în considerare faptul esențial că, după momentul primirii notificării, statul tranziției adăuga propria rea-credință relei credințe a antecesorului său, statul totalitar.

În și mai mare măsură apar ca nepotrivite speței, fără sens, referirile la Legea nr.112/1995, în speță nefiind vorba de vreun imobil cu destinația de locuință.

Mai face instanța de apel considerații largi în favoarea stabilității juridice. Principiul este valabil, dar el nu poate fi desprins de principiul echității procesuale, or, prin soluția dată, ceea ce se recunoaște ultimei apelante-pârâte (ultima din lanțul tranzacțiilor generate de non dominus) se contestă în situația intimatei-reclamante, până la a i se desființa dreptul și a i se efectua o nouă și nejustificată expropriere. În schimb se evocă beneficiul stabilității raporturilor juridice în favoarea unui drept inexistent, transmis, de la un neproprietar la altul.

IV. Hotărârea este dată cu încălcarea legii (art.304 pct.9 teza a II-a Cod procedură civilă art.298 raportat la art.261 alin.(1) pct. 5 Cod procedură civilă).

Din hotărârea atacată nu se poate înțelege pentru ce se admite unul dintre apeluri și se schimbă în parte sentința civilă. Din dispozițiile art.298 raportate la art.261 alin.(1) pct. 5 Cod procedură civilă, rezultă obligația instanței de apel să arate nu numai motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței privind propria-i soluție pe fond, ci și motivele de fapt și de drept pentru care consideră că hotărârea instanței de fond nu a fost temeinică și legală.

Această cerință imperativă a legii procesuale este încălcată de instanța de apel, care se mulțumește să arate:

În concluzie, față de aspectele învederate în precedent, tribunalul constată că în cauză hotărârea criticată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii". (pag.30 alin.4).

În realitate concluzia nu se desprinde nicicum din considerentele anterioare, ce sunt considerente proprii ale instanței de apel, pe marginea unor probleme de drept pe care și le pune singură (adesea fără legătură cu pricina, cum învederam supra), afirmația că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii" nefiind concretizată nici prin arătarea normei sau normelor de drept încălcate, nici prin indicarea greșelii sau greșelilor din judecata primei instanțe.

La data de 10.12.2012, pârâta . DEVELOPMENT” SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea dispozițiilor deciziei din apel ca temeinice și legale.

În mod corect instanța de apel a procedat la admiterea apelului formulat în cauză și la respingerea capătului de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.

Astfel, chiar dacă s-a constatat că S. R. nu a deținut imobilul în baza unui titlu valabil și nu a admis acțiunea în comparare de titluri, instanța de apel nu a procedat la lipsi rea recurentei de titlu.

Motivând decizia din prisma dispozițiilor deciziei nr.XXXIII din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel subliniază că este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în contradicție cu Convenția, arătând din cuprinsul considerentelor deciziei Înaltei Curți că particularitatea de acțiune reală a acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există și posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicantului. În continuare arată că în măsura în care obiectul litigiului a trecut iremediabil în patrimoniul unui terț, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Ca urmare a acestor concluzii, instanța de apel a dat preferabilitate dispozițiilor deciziei 33/2008, în sensul că drepturile recurentei urmează a fi valorificate pe calea reglementată de legea nr.10/2001.

Analizând cauza și prin prisma dispozițiilor Convenției, instanța de apel a arătat că noțiunea de bun poate cuprinde atât bunul actual cât și o valoare patrimonială, ori în lumina actuală a Convenției și a dispozițiilor aplicabile cu privire la situația de față, Curtea a stabilit prin decizia pronunțată în cazul M. A. și alții contra României, că noțiunea de bun actual există doar în măsura în care ar exista o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă de restituire a bunului imobil către recurentă.

Ori din moment ce aceasta nu există și recurenta se prevalează doar de o simplă nelegalitate a titlului statului, aceasta beneficiază de fapt doar de dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragraful 140-143 din Hotărârea pronunțată în cauza A.).

Diferența reală de abordare în cazul A., față de practica anterioara, a cerinței nr.1 din Protocolul nr.1, referitoare la existenta bunului în patrimonial reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței-premisa a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanța de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și eficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturata decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept de restituire, ci doar a unui drept de creanța valorificabil în procedura Legii nr.10/2001, inițiate de către reclamant.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea fondului "Proprietatea", ce reprezenta, pana la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, masurile necesare care sa garanteze efectiv drepturile prevăzute de art.6 paragraf 1 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficiente(paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" care i-ar permite restituirea bunului în natura, consacrat ca atare, nu poate obține mai mult decât despăgubiri prevăzute de legea speciala, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care sa-l îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu.

Astfel, nu se poate aprecia că instanța de apel nu a procedat la compararea titlurilor celor două părți, deoarece prin întreaga motivare a deciziei nu a făcut altceva decât să răspundă acestei solicitări, arătând pe larg care sunt motivele pentru care hotărârea instanței de fond este una greșită.

Mai mult decât atât, desființând hotărârea instanței de fond, instanța de apel, citând aprecierile instanței europene, a arătat că legislația internă în materie (legea nr.1/2000, nr.10/2001, nr.247/2005) prevede fie restituirea în natură, fie acordarea unei despăgubiri, însă simpla constatare a nelegalității nationalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale prevăzute de aceste legi și de epuizarea căilor de atac prevăzute de acestea.

Faptul că reclamanta a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate întemeiată pe dispozițiile legii nr.18/1991, pe care a înregistrat-o sub nr. 5597/12.03.1991 la P. Sectorului 5, nu are nici o relevanță în cauza de fată, nerespectând dispozițiile impuse de legea nr.10/2001 persoanelor care solicitau restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de vechiul regim.

Chiar și în situația în care regimul terenului expropriat ar fi fost guvernat de legea nr.18/1991, trebuie să se aibă în vedere dispozițiile art.36 alin.3 din legea nr.18/1991, care arată că terenurile atribuite în folosință pe durata existentei construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art.30 din Legea nr.58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.

De asemenea sunt aplicabile dispozițiile art.36 alin.5 din Legea nr.18/1991 care prevăd că se restituie doar terenurile din intravilanul localităților fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii.

Coroborând toate aceste dispoziții este mai mult decât evident faptul că, și în situația în care acțiunea reclamantei ar fi fost întemeiată pe dispozițiile legii nr.18/1991, ea nu ar fi beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri aflate în intravilanul municipiului București, mai cu seamă a unora afectate de construcții.

Ori pe de o parte Curtea Europeană a stabilit că deși naționalizarea a fost una ilegală, hotărârea obținută astfel nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului În natură, pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de apel, recurenta a omis să urmeze procedura instituită de Legea nr.10/2001, neformulând notificare în condițiile art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Prin urmare criticile recurentei în sensul că instanța de apel nu a comparat cele două titluri de proprietate, nu pot fi primite.

În ce privește apărările recurentei prin care arată că instanța de apel nu a răspuns întrebărilor privitoare la căile de atac pe care le are recurenta pentru redobândirea bunului sau stingerea dreptului acesteia de proprietate, sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Pe de o parte instanța de apel a fost investită în limitele apelului formulat de subscrisa, urmând a analiza hotărârea de fond prin prisma acestor motive, iar pe de altă parte, cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune în revendicare prin compararea de titluri, iar nu o contestație în temeiul Legii nr.10/2001, pentru a crea în sarcina instanței obligația de a soluționa pe fond cererea reclamantei prin restituirea imobilului în natură sau prin echivalent, motiv pentru care aprecierile privind lipsirea reclamantei de posibilitatea valorificării dreptului său sunt lipsite de temei legal.

Apreciază astfel că în mod corect a argumentat instanța de apel hotărârea atât în fapt cât și în drept, arătând pe larg considerentele pentru care hotărârea de fond era greșită, hotărârea instanței de apel răspunzând exigențelor jurisprudenței CEDO vizavi de drepturile oferite de art.6 par.1 din Convenția Europeană și a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Mai mult, decât atât, independent de cele menționate în dezvoltarea sentinței de fond, intimata se prevalează și de dreptul conferit de prescripția achizitivă de scurtă durată, deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie just titlu, fiind "act translativ de proprietate" operațiunea de aport la capitalul social conform Legii nr.15/1990 fiind un act translativ de proprietate, proprietatea terenului fiind transmisă de la S. R. la societatea comercială Termoenerg S.A., autoarea.

Întrucât de la data publicării hotărârii de aport la capitalul social al terenului în litigiu dată la care operațiunea de aport la capitalul social a fost finalizată și până la introducerea cererii de chemare în judecată au trecut 12 ani, iar recurenta-reclamantă locuiește în București, localitatea unde este situat imobilul, apreciază că dreptul său de proprietate s-a consolidat prin uzucapiune.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115, 304 Cod procedură civilă, legii nr.99/1999, H. G. nr.834/1991, H.G. nr.450/1990 și Normele aprobate prin H. G. nr.577/1999, art. 321 și 322 din Legea nr.99/1999, art.36 alin. 5 din Legea nr.18/1991, legea 10/2001.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamantei, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, Curtea constată că, întemeindu-se pe dispozițiile art 304 pct 7 ,8 și 9 cod procedură civilă, recurenta a invocat, întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv, susținând în esență, faptul că în mod eronat instanța de apel a reținut că reclamanta nu deține nici măcar un drept de creanță cu privire la bunul pe care îl revendică și că în mod greșit tribunalul nu valorifică principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi de cât are, pornind de la faptul că statul este nu neproprietar care a înstrăinat imobilul, acest aspect repercutându-se( în concepția recurentei) asupra valabilității titlului deținătorului actual al imobilului. Recurenta a mai invocat și faptul că terenul expropriat nu a fost folosit în scopul pentru care a fost preluat, astfel că se invocă aplicarea dispozițiilor art 35 din legea 33/1994, susținând în esență caducitatea exproprierii.

Așa cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond, reclamanta își justifică calitatea de proprietar a imobilului ce formează obiectul prezentei cauze, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr_/27 08 1947 de fostul Tribunal I., Secția Notariat, iar intimata pârâtă . Development SRL opune reclamantei actul constitutiv al acestei societăți comerciale, din care rezultă că imobilul a fost adus ca aport la capitalul social de către . SRL, care la rândul său îl dobândise în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr 222/19 02 2008 de către BNP T. Gartig. Potrivit mențiunilor actului constitutiv, coroborate cu actele de înstrăinare aferente, . SRL a dobândit terenul în litigiu prin cumpărare de la ., care l-a rândul său îl dobândise tot prin cumpărare de la . și . temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr 4756/15 12 2005 la același notar public, actul de înstrăinare fiind amendat prin intermediul a trei acte adiționale. Societatea vânzătoare . a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui teren prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr 1805/13 04 1995 eliberat de Ministerul Industriilor, în temeiul prevederilor legii 15/1990. Imobilul a fost preluat de către stat în baza decretului 68/24 02 1979, terenul fiind dat inițial în administrarea Primăriei M. București, iar ulterior a fost cedat în folosința unor întreprinderi de stat, până în anul 1995 când a intrat în proprietatea ., în temeiul legii 15/1990, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate, anterior menționat.

Față de cele reținute anterior, Curtea, constată că, în privința revendicării, pentru operațiunea de comparare a titlurilor exhibate de către părți, se vor avea în vedere, pentru reclamantă, actele vechi de proprietate invocate, cu luarea în considerare și a demersurilor efectuate în temeiul legilor speciale de reparație edictate ulterior căderii regimului comunist, iar pentru pârâta . Development SRL( actuala proprietară deținătoare a imobilului), certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul autoarei sale, alături de actele de transmitere succesivă a proprietății, inclusiv actul constitutiv din care rezultă faptul că terenul în litigiu a fost adus ca aport la capitalul social.

Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că motivele de critică formulate de reclamantă relative la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare sunt întemeiate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.

Acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile.

Dând eficiență acestor aspecte teoretice și pentru a răspunde în concret criticilor relative la maniera de soluționare a acțiunii în revendicare sub aspectul comparării titlurilor de proprietate, Curtea pornește de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a legii 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza A., de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a imobilului, în baza decretului 68/1979, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanta să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acesteia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO.

Pe cale de consecință, pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamantă, Curtea apreciază necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă aceasta deține sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează recurenta.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea apreciază că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de legea 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamanți și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr 33/2008. Curtea apreciază că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate de recurentă, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile legii 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist. Curtea consideră că o astfel de analiză se impune și din perspectiva dispozițiilor 6 din CEDO.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de legea 10/2001, Curtea are în vedere faptul că legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea constată că legea 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii legii 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că legea 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor în temeiul legii 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune( indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 02 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art 480 cod civil, a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr 33/2008.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa . acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situație.

Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sancțiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.

Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi sau înstrăinat în procesul de privatizare.

In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.

Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile legii 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparație.

În același timp, instanța suprema a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale legi 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele legii 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției in cadrul unei acțiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum si a unei încălcări a dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A..

Pe cale de consecință, dând eficiență chestiunilor tranșate de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr 33/2008 și având în vedere și maniera în care reclamanta înțelege să-și dovedească dreptul pretins, cu luarea în considerare a legislației adoptate în această materie,ulterior căderii regimului comunist, Curtea apreciază că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul interesului patrimonial, pe care reclamanta pretinde că îl are Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care au fost identificate în sistemul reparatoriu al legii 10/2001 și, pe baza cărora a fost considerat ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a reținut instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acțiunilor, urmând ca instanța să le dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantei, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a actelor subsecvente de înstrăinare cu privire la imobil. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării lor prin legea 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza legii 112/1995 și sau a legii 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995 sau în procesul de privatizare ( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, Curtea reține, într-o primă fază faptul că reclamanta nu a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, notificarea formulată în baza prevederilor legii 10/2001,fiind depusă tardiv în anul 2005, astfel că sunt incidente prevederile art 22 alin 5 din legea 10/2001, precum și faptul că reclamanta nu s-a prevalat nici de dispozițiile reparatorii ale legii 112/1995, neformulând notificare în temeiul acestei legi. Recurenta a formulat doar cerere de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul legii 18/1991, însă, acest lucru este lipsit de relevanță deoarece imobilul în litigiu nu face obiectul acestei legi, iar din perspectiva deciziei civile nr 33/2008, prezintă utilitate demersurile realizate de foștii proprietari în temeiul legii 10/2001. pe cale de consecință, Curtea apreciază că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel faptul că reclamantei nu i se poate recunoaște nici măcar existența unui drept de creanță, de care ar fi putut benefica dacă ar fi urmat procedura legii speciale de reparație.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care ar fi fost în măsură să se prevaleze reclamanta, în ipoteza în care ar fi urmat procedura reglementată de legea 10/2001, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile legii 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata pârâtă . Development SRL este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept recunoscut prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1995, alături de actele de transmitere succesivă a proprietății, inclusiv actul constitutiv din care rezultă faptul că terenul în litigiu a fost adus ca aport la capitalul social, așa cum rezultă din cele expuse anterior.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta nu a cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare și nici a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/2001, astfel că, Curtea concluzionează în sensul că pârâta . Development SRL se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Raportându-se la prevederile legii 10/2001, Curtea reține că dispozițiile art 21 din acest act normativ nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care societatea deținătoare a imobilului a fost privatizată integral anterior intrării în vigoare a legii 10/2001 sau chiar și parțial dar valoarea imobilului este inferioară valorii acțiunilor deținute de către stat, astfel că devin aplicabile prevederile art 29 din legea specială. Interpretând aceste norme legale prin prisma celor statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr 830/2008, care fac distincție, sub aspectul măsurilor reparatorii între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil( consacrând reglementarea anterioară modificărilor aduse prin legea 247/2005), Curtea constată că în ipoteza în care imobilul a fost preluat cu titlu valabil, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent, în condițiile legii 247/2005, iar în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, se aplică soluția restituirii în natură. Având în vedere că imobilul în litigiu a făcut obiectul unui decret de expropriere, care nu poate constitui un titlul valabil pentru stat, prin raportare la maniera în care a fost aplicat, fiind nesocotite prevederile constituționale cât și cele ale codului civil, care impuneau cerința unui drepte și prealabile despăgubiri și care nu s-a dovedit că ar fi fost respectată în cauză, Curtea reține că reparația care s-ar fi cuvenit reclamantei ar fi constat în restituirea în natură a imobilului. Având în vedere situația juridică concretă a imobilului, în sensul că aceasta a fost înstrăinat succesiv ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea ., contractele de vânzare cumpărare nefiind contestate de reclamantă sub aspectul valabilității, Curtea, pornind de la caracterul valid al acestora, prin raportare la dispozițiile art 45 din legea specială, constată că soluția retrocedării în natură nu ar fi fost posibilă, în condițiile în care actualmente imobilul se află în deținerea unui terț, care își justifică această calitate printr-un titlu de proprietate valabil( aflat în deplină concordanță cu starea de fapt), astfel că, pentru aceste rațiuni s-ar fi impus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, care trebuia stabilite în condițiile titlului VII al legii 247/2005. Pe cale de consecință, Curtea reține că, în ipoteza în care reclamanta ar fi urmat procedura legii 10/2001, ar fi fost titulara unei creanțe condiționale, care, deși nu îi conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, îi dădea posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii, potrivit celor ce urmează.

În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le-ar fi recunoscut în favoarea reclamantei pentru imobilul în litigiu, Curtea constată că acordarea acestora se realizează în condițiile legii 247/2005, titlul VII, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a imobilului . Pe lângă aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia instanța de apel înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea legii 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care s-ar fi putut prevala reclamanta, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanta nu este în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției( sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de legea 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană( astfel cum a fost prelungită până la data de 12 04 2013), în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul legii speciale.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

De asemenea, Curtea consideră necesar să menționeze că în ipoteza în care notificarea reclamantei nu ar fi fost soluționată până la acest moment de către unitatea deținătoare, acest aspect nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să obțină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al legii 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de decizia civilă nr 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii 10/2001 și nici al legii 112/1995. Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamantei nu i se poate recunoaște existența unui interes patrimonial care să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, din această perspectivă, în mod corect reținând tribunalul că reclamanta nu are nici măcar un drept de creanță,( având ca obiect despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă), în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să facă demersuri pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins în formele prescrise de legislația reparatorie adoptată ulterior căderii regimului comunist.

Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Având în vedere că reclamanta nu a urmat prevederile legii 10/2001 și nu a formulat notificare în temeiul acestui act normativ, astfel că nu se poate prevala de un interes patrimonial care să constituie un bun în sensul Convenției, Curtea consideră că nu se impune a fi analizate și celelalte aspecte referitoare la securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, atingerea adusă unui alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea reține că reclamanta nu este deținătoarea unei valori patrimoniale care să intre sub incidență dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, neputându-se reține în favoarea acesteia nici măcar un drept de creanță, constând în despăgubirile bănești pe care le-ar fi primit în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 247/2005, ceea ce înseamnă că, în privința recurentei nu se poate pune în discuție existența unui drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâtă este beneficiara unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate. Față de toate aceste aspecte, Curtea reține că soluția instanței de apel este legală și corectă, în sensul că în mod legal s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.

În susținerea celui de-al treilea motiv de recurs, Curtea constată că reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art 304 pct 7 și 8 cod procedură civilă, susținând în esență, faptul că instanța de apel nu a examinat chestiunea caducității exproprierii, din perspectiva prevederilor art 35 din legea 33/1994, prin faptul nerealizării obiectivelor de utilitate publică pentru care s-a luat această măsură.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile ar 304 pct 8 cod procedură civilă, acesta se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art 969 alin 1 cod civil, potrivit căruia convențiile legale au putere de lege între părțile contractante. Pornind de la semnificația acestor dispoziții de drept de material, care consacră principiul forței obligatorii a contractului și având în vedere și prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situația în care instanța este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul, soluționând fondul, având obligația să-l aplice în litera și spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înțeles, precum și situația în care clauzele actului juridic dedus judecății sunt neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-l interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă se referă la situația în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conținutului, dar instanța, pronunțându-se asupra pretențiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înțelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic, interpretarea dată de instanțele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.

Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, în condițiile în care nu se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic pentru calificarea naturii juridice a acestuia sau pentru clarificarea sensului acestora, ci trebuie soluționată acțiunea în revendicare având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Cu privire la motivul de critică, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.

Examinând chestiunea invocată din această perspectivă, Curtea constată că nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor legii 33/1994, în condițiile în care se revendică un imobil preluat în perioada regimului comunist, singura cale legală pentru recuperarea unei astfel de proprietăți imobiliare fiind procedura legii 10/2001 și nu cea reglementată de legea 33/1994, care este aplicabilă exproprierilor realizat ulterior adoptării sale. Această chestiune a fost tranșată și de instanța supremă prin decizia 53/2007, în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă coroborate cu cele ale art 261 pct 5 cod procedură civilă) Curtea îl apreciază ca nefondat, deoarece decizia instanței de apel este corectă sub aspectul respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, argumentele privind legalitatea acestei soluții fiind expuse în cele ce preced, constituind totodată și răspuns pentru criticile subsumate primelor două motive de recurs. În ceea ce privește maniera în care tribunalul a și-a argumentat soluția, Curtea reține, așa cum s-a învederat în cele ce preced, că motivarea deciziei recurate răspunde exigențelor impuse de normele procedurale.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că au fost invocate două motive de recurs și anume nemotivarea corespunzătoare a deciziei instanței de apel, precum și greșita soluționare a lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R..

Cu privire la primul motiv de recurs, Curtea constată că instanța de apel a examinat fiecare motiv de critică cu care a fost investită prin cererea de apel, răspunzând cu argumente fiecărei chestiuni aduse în discuție. Astfel,, în ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R., s-a reținut că S. are calitatea procesuală pasivă în condițiile în care primul capăt de cerere formulat de reclamantă a avut ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, reținându-se totodată și aplicabilitatea dispozițiilor art 25 din decretul 31/1954, care conferă calitatea de reprezentant Ministerului Finanțelor Publice. Tribunalul s-a pronunțat și asupra celui de-al doilea motiv de apel, relativ la nemotivarea sentinței fondului, reținând că judecătoria și-a argumentat în fapt și drept soluția dată cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, fără a analiza în mod distinct calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece nu a fost invocat acest aspect.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, motivarea unei hotărâri judecătorești constituie o problemă de conținut și nu de cantitate, important fiind ca instanță să examineze punctual cererile, respectiv criticile formulate de părți, să elucideze situația de fapt și să dea un răspuns problemelor de drept ce se impun a fi soluționate în speță. Din această perspectivă, o motivare scurtă și sintetică, dar care atinge și clarifică în esență toate chestiunile invocate de părți corespunde din punct de vedere procedural cerințelor impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă și respectă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art 6 din CEDO.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că soluția la care s-a oprit instanța de apel este consecința unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor legale incidente. Potrivit dispozițiilor art 25 din decretul 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, cu mențiunea că, în astfel de raporturi, participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Practic aceste prevederi legale constituie temeiul juridic ce conferă Ministerului Finanțelor Publice calitatea de reprezentant al statului în raporturile juridice. De asemenea, trebuie precizat că aceste dispoziții legale reprezintă regula, situațiile de excepție fiind identificate de legiuitor prin precizarea că se va stabili un alt reprezentant pentru fiecare ipoteză în parte. Pe cale de consecință, ori de câte ori, nu există o prevedere specială, iar statul este subiect de drepturi și obligații în raporturile juridice de drept privat, reprezentarea acestuia va fi asigurată de Ministerul Finanțelor Publice.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale în cauză, Curtea constată că, în materia imobilelor preluate abuziv, în ceea ce privește caracterul nevalabil al titlului statului, nu există vreo reglementare specială, astfel că reprezentarea statului va fi asigurată, potrivit regulii, consacrate de prevederile art 25 din decretul 31/1954, de Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, Curtea constată că nu sunt incidente dispozițiile art 37 alin 1 din decretul anterior menționat, care stabilesc că S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice, precum și faptul că niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. Având în vedere că statul este emitentul actului normativ, reprezentat de decretul de expropriere, Curtea apreciază că soluționarea primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, nu se poate realiza decât în contradictoriu cu statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Din interpretarea prevederilor art 37 din decretul 31/1954, rezultă că legiuitorul a vrut să dispenseze statul de răspunderea aferentă obligațiilor asumate de organului statului, în cadrul raporturilor juridice la care participă în calitate de subiecte de drept, cu personalitate juridică.

Pe cale de consecință, Curtea consideră că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor legale, reținând în mod corect, calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R..

La termenul de judecată din data de 07 02 2013, Curtea a pus în discuție excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului. Fiind o excepție absolută, se poate invoca în orice stadiu al procesului, chiar direct în recurs, de către oricare dintre părți, procuror sau instanță din oficiu, astfel că Curtea reține următoarele:

Apreciind că aspectul referitor la existența interesului pentru a formula o astfel de pretenție se cere a fi analizată cu prioritate, având în vedere că cerința interesului este una dintre condițiile esențiale de exercițiu al acțiunii civile care trebuie îndeplinită la formularea fiecărui capăt de cerere, precum și la îndeplinirea oricărui act procedural, Curtea va proceda la examinarea acestei excepții prin raportare la prevederile legale în vigoare.

Astfel, dispozițiile legii 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special, ce reglementează materia restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art 2 definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a avut în vedere: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare; b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist; c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate; e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial; g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile; h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior menționate, în finalul art 2 din legea 10/2001, legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art 6 alin 1 din legea 213/1998, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil, indiferent că este vorba de un act normativ( ce constituie temeiul preluării) nelegal sau neconstituțional sau de o preluare în fapt.

Dispozițiile art 6 alin 1 din legea 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Din examinarea acestor prevederi legale rezultă criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil și anume respectarea normelor juridice cu forță juridică superioară: dispozițiile legale și constituționale, precum și cele internaționale la care România era parte la acel moment.

Pe cale de consecință, având în vedere că părțile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deține un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea constată că această chestiune ține de regimul juridic al imobilului, pe care instanța, învestită cu o astfel de acțiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra posibilității retrocedării imobilului către foștii proprietari. De asemenea, Curtea are în vedere și faptul că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de prevederile art 480 cod civil trebuie soluționată prin raportare la prevederile legii speciale( legea 10/2001), în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii. În concluzie, instanța sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art 480 cod civil, examinează, în prealabil soluționării cererii de retrocedare, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile legii 10/2001( care în art 2 definesc și explicitează pe larg această noțiune), cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008. Față de această situație, Curtea apreciază că nu se justifică, din punct de vedere al interesului, formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motiv pentru care instanța de recurs consideră că se impune admiterea excepției lipsei de interes cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea apreciază că admiterea acestei excepții nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art 6 din CEDO, în condițiile în care dreptul de a avea acces la o instanță nu este încălcat și trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția jurisprudenței CEDO, unul absolut și pe cale de consecință, poate comporta anumite limitări sau restricționări, cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut. Cerința interesului constituie o condiție legitimă, care vizează exercițiul dreptului la acțiune și care nu poate fi considerată drept o piedică contrară normelor convenționale, care să bareze liberul acces la justiție. Scopul pentru care a fost impusă o astfel de condiție pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată este acela de descuraja formulare acțiunilor inutile, care încarcă fără sens rolul instanțelor de judecată. De asemenea, o astfel de soluție nu poate fi considerată că ar contraveni dispozițiilor art 6 alin 3 din legea 213/1998, care recunosc competența instanțelor de judecată de a tranșa asupra valabilități titlului statului. Așa cum s-a arătat în cele ce preced, acest aspect formează obiect de analiză pentru instanță, în cadrul soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune, prin raportare la normele legii 10/2001și la cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 și cu luarea în considerare a tuturor celorlalte criterii prevăzute de decizia în interesul legii anterior menționată.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul reclamantei ca nefondat, va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia recurată, va admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge ca lipsit de interes capătul de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului. Se va lua act că recurenta reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar intimata . SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

ÎN MAJORITATE

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă - A. (G.) M. împotriva deciziei civile nr. 1281 A din 19.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți . N. G. ROMÂNIA SRL, P. M. BUCUREȘTI, ., . SRL și . DEVELOPMENT SRL.

Admite recursul formulat de recurentul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,

Modifică în parte decizia atacată,

Admite apelul formulat de apelantul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:

Respinge și capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca lipsit de interes.

Ia act că recurenta reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar intimata . SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 02 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

C. G. I. S.

Grefier

I. A. G.

Red: IS

Dact CS

2 ex/22.05.2013

T.B:G R., E D.

Jud S 5: S V.

Cu opinia parțial separată a d-nei judecător H. M., în sensul respingerii și a recursului formulat de recurentul pârât ca nefondat.

Dacă în privința recursului declarat de către reclamantă, îmi însușesc opinia majorității completului de recurs, pentru considerentele ilustrate anterior în cadrul deciziei, totuși în privința soluției date recursului Statului R., am apreciat asupra caracterului său neîntemeiat, pentru argumentele succedând:

a). Constat ca și observație cu caracter preliminar, faptul că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre – „Pas d"intérêt, pas d"action”.

Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp „menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului”, astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.

Exigența impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.

b). Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea observă că cererea privind constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului, este justificată de existența unui interes care îndeplinește condițiile expuse anterior.

Astfel, observ că potrivit art.2 din Legea nr.10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu lipsa titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit.h din articolul menționat, care face trimitere la art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, se stipulează: „(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

Din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor din cuprinsul acestui articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului. Din acest punct de vedere, recurentul pârât realizează o echivalență între sferele de aplicare a sintagmelor juridice „preluare abuzivă” și „preluare fără titlu valabil”, în condițiile în care așa cum rezultă din prevederile legale evocate, legiuitorul a înțeles să le diferențieze în mod clar.

De asemenea, se constată că în anumite cazuri, restituirea prețului actualizat sau a despăgubirilor cuvenite, după caz, în temeiul art. 50 din Legea 10/2001, în situația desființării contractelor de vânzare-cumpărare, vizează în mod direct, aspectul respectării Legii 112/1995, buna-credință reglementată de art. 45 din lege reprezentând un aspect distinct de celelalte condiții edictate pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare în rândul cărora se înscrie și cerința ca imobilul să fi fost preluat de către stat, în temeiul unui titlu (în sensul evident, de titlu valabil). Or, dacă s-ar porni de la premisa invocată de acest pârât, în sensul că toate preluările din perioada comunistă sunt prezumate a fi realizate prin titluri nevalabile, atunci cerința prevăzută de acest temei legal ar fi inutilă, iar textul ar rămâne fără efect în partea referitoare la verificarea acestei condiții. Se denotă așadar, că acest rezultat al interpretării nu poate fi acceptat, dat fiind argumentul de interpretare consacrat prin adagiul latin actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat (interpretarea se realizează în sensul în care produce un efect și nu în sensul în care nu produce).

Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca și condiție de exercițiu a acțiunii, rezultă și din prevederile art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 care arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, prevederea legală nefiind abrogată sau desuetă nici după . art.2 din Legea nr.10/2001.

c). Astfel cum s-a evocat în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii 10, rezultatul fiind unul categoric negativ, apreciere independentă de aspectul urmării sau nu a acestei proceduri speciale.

În acest context, măsurile reparatorii oferite de legea specială fiind încă iluzorii, efectele juridice ale acestei legi neepuizându-se și neexistând nici o premisă verosimilă a finalizării lor într-un timp rezonabil, se va reactiva drept mecanism eficient, acțiunea în revendicare cu ansamblul criteriilor sale de judecată, presupuse și prin prisma prevederilor convenționale, posibilitate instituită și de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, în cadrul acțiunii în revendicare, ca mecanism eficient reactivat, interesul în soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității, rezidă în împrejurarea că el reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acțiunii în revendicare de drept comun, fie ea și circumstanțiată de prevederile convenționale. Concluzia este evidentă, pentru că, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor pârâților persoane fizice, operațiunea de comparare a drepturilor autorilor părților, operațiune consacrată de doctrina și practica judiciară în cadrul acțiunii în revendicare, implică o analiză a acestui aspect în cazurile când imobilele au fost preluate în perioada comunistă.

Așadar, reactivarea criteriilor legale emanând din dispozițiile art. 480 Cod Civil, readuc în actualitate, necesitatea stabilirii valabilității titlului statului, ca element component al operațiunii de comparare a titlurilor autorilor părților și aceasta indiferent de soluția efectivă care se va da acțiunii în revendicare: reobținerea de către reclamant, a posesiei bunului sau doar a despăgubirilor efective, în caz de imposibilitate de restituire în natură, deoarece compararea titlurilor autorilor reprezintă un element premergător în cadrul algoritmului juridic al revendicării.

Aplicarea jurisprudenței mai noi a instanței de contencios european, nu infirmă concluziile anterioare, ea ilustrând aceeași necesitate a prestabilirii acestui aspect: astfel, în recenta cauză-pilot M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că „Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.

146. Prin urmare, (…) reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. (…) această creanță constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, menționată mai sus, § 52)”.

Așadar, din această ultimă cauză, se deduce că chiar și în situația în care s-ar aplica efectul secundar al acțiunii în revendicare - acordarea de despăgubiri efective, se impune în prealabil cercetarea valabilității titlului statului și acest lucru indiferent de soluția pe fond care va fi dată cererii subsidiare în despăgubire prin echivalent bănesc, cerere care este circumstanțiată în cauză, de dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru ansamblul acestor considerente, se impune concluzia că indiferent de efectul juridic al acțiunii în revendicare (reobținerea posesiei bunului sau acordarea de despăgubiri efective, în caz de imposibilitate de restituire în natură), aspectul valabilității titlului statului reprezintă un element necesar a fi prestabilit, ca și premisă, în cadrul silogismului judiciar, ilustrându-se astfel interesul concret al reclamantei în promovarea și susținerea acestui capăt de cerere în continuare.

d) În privința argumentului relativ aprecierii lipsei de interes ca urmare a configurării cererii de constatare a nevalabilității ca și aspect prejudicial al cererii de revendicare, apreciez că interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii, vizează un aspect de fond al dreptului la acțiune, el nefiind astfel, condiționat de mijlocul procedural de invocare a cererii al cărei interes este în discuție (ca și apărare de fond în cadrul unei alte cereri sau ca și capăt de cerere distinct de cererea căreia îi servește).

Astfel, modul de formulare a solicitării concrete, lăsat la latitudinea părții reclamante, potrivit principiului disponibilității care guvernează procesul civil, nu se poate constitui într-un considerent al reținerii lipsei de interes în promovarea sa, existând interes în statuarea acestui aspect, indiferent de mijlocul procedural de invocare a lui.

Din punctul meu de vedere, atât timp cât instanța a soluționat pe fond, această solicitare (majoritatea completului de recurs arătând concret, în opinia majoritară, că titlul statului, reprezentat de Decretul de expropriere nr. 68/1979 nu este valabil), ea nu putea în același timp, fi respinsă ca lipsită de interes, chiar dacă ar fi fost analizată precum un aspect prejudicial sau ca și un capăt de cerere distinct.

În consecință, apreciez că soluția de respingere a excepției lipsei de interes, ca nefondată, este corectă, impunându-se în temeiul art.312 Cod procedură civilă, constatarea caracterului nefondat și al recursului promovat de pârâtul S. R..

Judecător H. M.

Red. + Tehnored. HM

← Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 31/2013. Curtea de Apel...		Cereri. Decizia nr. 401/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 114/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 31/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 401/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 269/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1200/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 1196/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI