Revendicare imobiliară. Decizia nr. 352/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 352/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-02-2012 în dosarul nr. 352/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 352 R
Ședința publică de la 22.02.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant M. M. împotriva Deciziei civile nr. 675 A/14.09.2011 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ș. R. și Ș. V., având ca obiect, revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns intimații-pârâți Ș. R. și Ș. V. personal și asistați de avocat D. S., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 25 dosar, lipsă fiind recurentul-reclamant M. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul intimaților-pârâți Ș. R. și Ș. V. declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Intimații-pârâți Ș. R. și Ș. V. prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Apreciază că recursul nu este motivat în raport de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, iar intimații au dobândit dreptul de proprietate de la autorul reclamantului.
Depune concluzii scrise.
Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată de reclamantul M. M. care a chemat în judecată pe pârâții Ș. R. și Ș. V., s-a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța pârâții să fie obligați să lase reclamantului în liniștită posesie și deplină proprietate imobilul situat în orașul Popești-Leordeni, . nr. 32 (fosta Nucului).
In motivarea cererii, reclamantul a precizat că imobilul pe care îl revendică și în care în prezent locuiesc pârâții, a fost proprietatea sa, între anii 1981 - 1985, iar prin Decizia nr. 912/03.07.1985 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București a fost confiscat fără nici un fel de despăgubire, în baza Comunicării nr. 405/D/II 29035l/F_/28.12.1985 a Ministerului de Interne, prin care se constata refuzul reclamantului de înapoiere în țară la expirarea vizei acordate.
Reclamantul a susținut că titlul său de proprietate asupra imobilului este mai bine caracterizat decât titlul deținut de pârâți, titlul reclamantului nu a fost niciodată desființat, având în vedere că Decretul nr. 223/1974, care a stat la baza confiscării, este considerat ca fiind abuziv.
Prin sentința civilă nr. 1902/2007 Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu.
Judecătoria Cornetu, prin sentința civilă nr. 2286/24.09.2008 a admis cererea formulată de reclamantul M. M. în contradictoriu cu pârâții Ș. R. și Ș. V., a obligat pârâții să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în orașul Popești - Leordeni, . nr. 32 (fostă Nucului), județul I., a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată și a luat act că pârâții au renunțat la cererea de chemare în garanție.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost proprietarul imobilului situat în orașul Popești - Leordeni, . nr. 32 (fosta Nucului), compus din trei camere, bucătărie, vestibul, WC, garaj, magazie din scândură, iar din 15.03.1983 a fost trecut în proprietatea statului, fără plată, în baza art. 2 alin. 2 și 3, art. 3 alin. 1 și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și art. 13 alin. 3 din Legea nr. 59/1974, cu privire la fondul funciar.
Pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat de reclamant în baza contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 126/07.08.1996, încheiat cu ..
Atât reclamantul cât și pârâții au titlu de proprietate cu privire la imobilul situat în orașul Popești - Leordeni, . nr. 32 (fosta Nucului), județul I..
Comparând cele două titluri de proprietate, instanța a apreciat că pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar, titlul reclamantului fiind mai bine caracterizat, dreptul de proprietate al acestuia fiind preferabil în raport cu dreptul de proprietate al pârâților.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Ș. R. și Ș. V., criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă la data de 13.03.2009.
Prin întâmpinarea formulată intimatul M. M. a arătat că în mod corect prima instanță a admis acțiunea, titlul reclamantului fiind mai bine caracterizat, fiind adevăratul proprietar al imobilului, pe când titlu exhibat de pârâți provine de la un neproprietar, întrucât statul nu a avut niciodată un titlu legal în favoarea sa. În plus, intimatul a arătat că apelanții au cumpărat de AVL Berceni, societate care nu a avut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
Prin decizia civilă nr. 1269/A/14.12.2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, a admis apelul formulat de apelanții pârâți împotriva sentinței civile nr.2286/24.09.2008, pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 176/17.02.2011, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul formulat de recurentul-reclamant M. M. împotriva deciziei civile nr. 1269/14.12.2009 casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că instanța de apel admițând calea de atac cu care a fost sesizată a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, motivând în principal pe faptul că Legea 10/2001 este o lege cu caracter reparatoriu special, care are prioritate la aplicare față de dreptul comun, invocând și un argument de text, reprezentat de dispozițiile art. 6 alin 2 din Legea 213/1998.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, în baza decretului 223/1974, Curtea a constatat că instanța supremă s-a pronunțat asupra acestei chestiuni pe calea unei decizii în interesul legii, este vorba de decizia civilă nr. 33/2008, care, potrivit prevederilor art. 3307 alin. 3 cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin legea 202/2010, are caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată sub aspectul soluționării problemelor de drept.
Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusa ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil, are prioritate legea specială de reparație. In același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativa care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.
Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 29.04.2011.
Prin decizia civilă nr. 675 A/14.09.2011 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții-pârâți Sutru R. și Sutru V., împotriva sentinței civile nr. 2286/24.09.2008, pronunțată de Judecătoria Cornetu, a schimbat în parte sentința apelată, a respins ca neîntemeiată cererea principală și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, căimobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974. În lipsa unui titlu de proprietate asupra imobilului, făcând aplicarea art. 24 din legea nr.10/2001, tribunalul reține că prin Decizia nr. 9125/1985 intimatul reclamant a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului anterior trecerii abuzive în proprietatea statului. Față de modalitatea de trecere în proprietatea statului, bunul intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, iar imobilul a fost vândut pârâților în temeiul legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reținut că până în prezent nu a fost promovată nicio acțiune privind declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul legii nr.112/1995 și că lipsa unei hotărâri prin care să se fi dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare este determinantă pentru soluționarea cauzei.
Dispozițiile de drept material din legea nr.10/2001 ca lege specială sunt incidente în cauză, ca norme ce reglementează raportul juridic dedus judecății după ..
În cazul imobilelor naționalizate, Legea nr. 10/2001, lege specială față de Codul civil, a introdus în legislația română o soluție diferită în cazul în care cumpărătorul unui asemenea bun a fost în eroare la încheierea actului de vânzare cumpărare și anume valabilitatea contractului de vânzare cumpărare (fostul art. 46 alin.2 actualul art. 45 alin. 2). Tribunalul a apreciat că, contrar susținerilor intimatului reclamant, legiuitorul din 2001, din rațiuni de protecție a circuitului civil, a protejat pe cumpărătorul de bună credință al unui asemenea imobil, instituind o derogare de dreptul comun al cauzelor de nulitate în privința imobilelor înstrăinate de un non dominus.
Numai în situația în care cumpărătorul a fost de rea credință operează nulitatea absolută a contractului. Această soluție este comună atât în dreptul comun, cât și în lumina Legii nr. 10/2001 – (fostul art. 46 alin.2 actualul art. 45 alin. 2). Sub acest aspect Legea 10/2001 nu face decât să reia soluția din dreptul comun. Însă, Legea nr. 10/2001 introduce o soluție diferită față de dreptul comun în ceea ce privește regimul nulității absolute al contractelor de vânzare cumpărare având ca obiect imobile care fac obiectul acestei legi, sub aspectul prescriptibilității nulității. În aceste cazuri, nulitatea absolută se prescrie în termen de 1 și 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În cauza de față, dispozițiile art. 45 alin. 2 (fostul art. 46 alin.2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile deoarece imobilul care face obiectul cauzei se încadrează în ipoteza acestei legi. Aplicabilitatea acestei legi în speță nu poate fi refuzată deoarece aplicarea unei legi în vigoare este obligatorie, iar nu facultativă și nici lăsată la aprecierea părții. Dispozițiile legale menționate ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții de drept material, fără legătură cu procedura administrativă reglementată de acest act normativ, astfel că aceste prevederi nu pot fi înlăturate de la aplicare prin voința părților.
Prin reglementarea art. 45 din legea nr.10/2001 (fostul art. 46), ce a reprezentat temeiul juridic al acțiunii în declararea nulității absolute, nu s-a urmărit exclusiv menținerea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate cu bună credință ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și a stabilității actelor juridice civile încheiate.
Principiul securității juridice este un principiu fundamental al statului de drept, parte componentă a principiului preeminenței dreptului, consacrat ca atare și în jurisprudența CEDO, cu referire îndeosebi la irevocabilitatea și stabilitatea drepturilor.
În virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza R. contra României din 2006, apelanților, care au cumpărat apartamentul în temeiul legii 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Aceasta are cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale – care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință – unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea E. și Pinc) și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Plecând de la aceste premise, tribunalul reține, contrar soluției primei instanțe, că titlul apelanților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, s-a consolidat prin neformularea în termenul de prescripție a acțiunii în declararea nulității absolute a contractului.
În aceste condiții, admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al apelanților, precum și securității raporturilor juridice civile.
Cât privește îndrumările deciziei de casare, în sensul de a se analiza dacă reclamantul are un „bun” în sensul Convenției EDO, tribunalul reține că reclamantul nu are un astfel de bun și nici speranță legitimă, în sensul dat acestor noțiuni de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În lipsa unui bun sau a măcar a unei speranțe legitime, existența notificării formulate în temeiul legii nr.10/2001 de reclamant nu produce consecințe favorabile acestuia din urmă în cadrul prezentei acțiuni în revendicare.
Față de aceste considerente, tribunalul a conchis că va fi preferat titlul invocat de apelanți.
În final, tribunalul a constatat, ca fiind nefondat, motivul de apel prin care se critică soluția adoptată asupra excepției lipsei calității procesuale active, iar în condițiile în care reclamantul afirmă dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, invocând decizia prin care bunul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, reclamantul justifică legitimarea procesuală activă, apartenența dreptului de proprietate fiind o chestiune ce ține de fondul cauzei.
Împotriva deciziei pronunțată de tribunal, a declarat recurs reclamantul M. M..
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că soluția instanței de apel este nelegală, deoarece aceasta reține că existența unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamant, nu produce consecințe favorabile acestuia din urmă, în cazul unei acțiuni în revendicare.
În realitate, dacă nu s-ar fi recurs la căile reglementate de Legea nr.10/2001, s-ar fi pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Se mai susține că pentru a doua oară tribunalul ignoră îndrumările deciziei de casare, în sensul de a se analiza dacă acesta are un bun în sensul C.E.D.O.
Instanța se mulțumește să afirme că reclamantul nu are bun și nici o speranță legitimă, fără a argumenta.
Soluția este greșită, deoarece imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 223/1974, act normativ care nu poate constitui un mod valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acea dată.
Ca atare, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului, fiind vorba de o încălcare continuă a C.E.D.O imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora, Curtea Europeană este chemată să se pronunțe.
În al doilea rând, Curtea de la Strasbourg a apreciat că atunci când reclamantul are un bun în asentimentul Convenției, și întrucât demersurile actuale de recuperare în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, se poate conchide că există o ingerință în exercițiul acestui drept real, fiind deci încălcat art. 1 din Protocolul I care are prevalență de aplicare față de prevederile Legii nr. 10/2001.
Examinând recursul formulat, Curtea constată că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul a investit instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, introdusă la 22.02.2007, cu privire la restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în orașul Popești Leordeni . nr. 32 (fostă .> Imobilul a fost confiscat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, la baza emiterii deciziei de preluare fiind adresa Ministerului de Interne prin care se constata refuzul de înapoiere în țară, la expirarea vizei acordate.
Într-un prim ciclu procesul, finalizat cu decizia civilă nr. 1269/14.12.2010 a Tribunalului București- Secția a IV-a Civilă, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă în raport de prevalența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de dreptul comun.
Această decizie a fost casată, prin decizia nr. 176/17.02.2011 pronunțată de Secția a III-a Civilă a Curții de Apel București, reținându-se că potrivit deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța investită cu o acțiune în revendicare, trebuie să analizeze în concret particularitățile cauzei, respectiv existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, securitatea și stabilitatea circuitului civil, prin cerința de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ce aparține unei alte persoane și este de asemenea protejat de lege.
La rejudecare, s-a pronunțat decizia atacată nr. 675/14.09.2011 prin care, urmare a admiterii apelului pârâșilor, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii principale, ca neîntemeiată.
Rejudecând apelul, tribunalul a avut în vedere dispozițiile instanței de trimitere și a analizat motivele de apel, precum și situațiile impuse de decizia de casare.
S-a reținut că în speță, imobilul a fost înstrăinat unor cumpărători de bună credință, și că principiul securității juridice impune acordarea preferabilității titlului dobânditorului de bună credință în raport cu titlul proprietarului deposedat de stat anterior.
Tribunalul s-a raportat de asemenea la practica C.E.D.O, conform căreia atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință, nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului,care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentului cu privire la nerespectarea de către instanța de apel a îndrumărilor date de instanța de apel, care a analizat in extenso dacă reclamantul are un bun în sensul Convenției, și dacă dreptul său este preferabil celui opus de pârâți.
Sub acest aspect, Curtea constată că nu există vreun demers de restituire, formulat de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, fie sub forma unei cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, fie prin promovarea vreunei acțiuni în justiție, privind contestarea titlului statului și revendicarea imobilului.
Ca atare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de către pârâți, aceștia au contractat cu proprietarul aparent și necontestat, astfel că buna credință a acestora este lipsită de orice dubiu.
Prin decizia nr. 33 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că concursul dintre legea speciala si legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10 2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri poate acoperi atât bunuri actuale cât si valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă pentru a obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată drept un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție"(cauza Moștean împotriva României.
În hotărârea M. A. și alții împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010, Curtea a definit noțiunea de „bun actual”, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în speță, nu există o astfel de hotărâre, reclamantul întemeindu-și pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de a i se vedea recunoscuta supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multa vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție".
Această situație face neîntemeiate apărările reclamantului privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii sale la restituirea bunului preluat de stat de la autorul său, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și ele fiind convergente cu dispozițiile legii naționale.
În aceste condiții, reclamantul nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său, condiție esențiala pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. Pe cale de consecință, acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 cod civil, având doar un drept de creanță, valorificabil în condițiile legii 10/2001, procedură deja inițiată de acesta.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant M. M. împotriva deciziei civile nr. 675 A/14.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ș. R. și Ș. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.02.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. DY
Tehnored. GC – 2 ex
19.04.2012
Jud. apel A. P.
A. Țambulea
| ← Pretenţii. Decizia nr. 336/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 86/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
