Pretenţii. Decizia nr. 335/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 335/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-02-2012 în dosarul nr. 335/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.335
Ședința publică de la 23.02.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. O.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți G. R. și S. E. I., împotriva sentinței civile nr. 840 din 22.04.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul C. L., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți G. R. și S. E. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2011, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurenților reclamanți solicită admiterea cererii de repunere pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării. Precizează că din eroare în cererea de repunere pe rol a menționat că la termenul din 3.11.2011, instanța a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 pct.2 din Codul de procedură civilă.
În temeiul dispozițiilor art. 245 din Codul de procedură civilă, Curtea dispune repunerea cauzei pe rol.
Avocatul recurenților reclamanți arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatului pârât la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit de autorul reclamanților.
Consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit aplicabilitatea în cauză, încălcând principiul neretroactivității legii, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 840 din 22 aprilie 2011, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor materiale și morale formulată de către reclamantele G. R. și S. (G.) E. I. în contradictoriu cu pârâtul S. R..
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă, sub nr._, reclamantele G. R. și S. E. I. (născută G.), au formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate în cauză, făcând aplicabilitatea art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, pentru perioada de detenție grea executată de tatăl lor – G. G., să dispună: acordarea de despăgubiri, în valoare de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit; acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul material suferit, reprezentând echivalentul valorii pentru imobilul din . nr. 35, respectiv suma de 294.874 euro.
În motivare au arătat că G. G., a fost martor al acuzării în primul proces al „sabotorilor” lucrărilor Canalului D. – Marea N.. La câteva săptămâni de la terminarea procesului, a fost judecat cu lotul al treilea al „Sabotorilor”, lotul inginerilor G. C. și E. H., a fost arestat și închis la Penitenciarul Jilava pentru infracțiunea de „Uneltire contra ordinii sociale” condamnat la muncă silnică pe viață.
Din dispozitivul fișei matricole penale a reieșit că autorul reclamantelor, G. G., a fost condamnat pentru fapta prevăzuta de art. 209 Cod penal de la 1936, astfel în speță sunt incidente dispozițiile art.1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, această condamnare având caracter politic de drept, stabilit de legiuitor, nemaifiind necesar ca instanța judecătoreasca să constate caracterul politic al condamnării.
Una dintre marile acuzații era aceea că s-a întârziat construirea Cabinetului de Partid al șantierului, lovind prin aceasta în regimul de democrație populară.
Condamnații, împreuna cu tatăl lor, au căutat să aplice metodele folosite la Canalele Suez și Panama, prin introducerea unor ecluze datoria diferențelor de nivel.
Această atenție s-a adăugat la dosar pe motiv că vinovații sunt admiratori ai imperialismului.
După un an de închisoare de la Penitenciarul Jilava, în ziua de 16 septembrie 1953, a fost mutat la Baia Sprie, unde, din cauza condițiilor inumane, a contactat o boală gravă a sângelui care, ulterior a prins toți ganglionii (Hodkin), iar la 13 ianuarie 1955 a fost eliberat definitiv pe motiv că s-ar fi comis o eroare judiciară.
Divorțat din octombrie 1947 de soția sa P. A. G., copiii minori, respectiv reclamantele, au fost încredințate spre îngrijire tatălui.
Condamnarea sa a însemnat o suferință foarte grea nu numai pentru el, ci și pentru întreaga familie. După arestare familia devenise, parcă peste noapte, părtașe la crimele de care se făcea vinovat pe nedrept! Evacuate din case împreună cu copiii, întreaga familie avea să trăiască ani de umilințe, renunțări, privațiuni și deznădejde. Ramase fără părinți, reclamantele G. R. la vârsta de 8 ani și S. E. I. la vârsta de 14 ani, în casă – proprietatea bunicii G. C. E., din ., din București, unde locuiau împreuna cu tatăl înaintea arestării, aceasta a fost preluată abuziv de către S. R. în baza Decretului nr. 92/1950.
Din cauza condițiilor inumane suportate în anii de detenție, G. G. a contactat boala Hodkin, iar la 12 martie 1969 a decedat. Condamnarea din motive politice, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, i-a afectat imaginea și chiar sursele de venit.
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private, fiind rămași, reclamantele copiii minori, fără părinți, cu o suferință incomensurabilă.
Prin condamnarea politică suferită și prin executarea acestei pedepse i s-a cauzat tatălui reclamantelor G. G. – în calitate de persoană vătămată, un prejudiciu nepatrimonial indubitabil a cărui reparație integrală este imposibilă în condițiile în care vătămarea a constat în atingerea și încălcarea dreptului personal nepatrimonial la libertate și a dreptului la muncă, inclusiv a inconvenientelor de ordin fizic cauzate de traumele suferite, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputația precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de tatăl lor.
Deși nu poate exista în prezent vreo reparație suficientă, integrală pentru suferința tatălui, precum și a lor, care la vârsta de 8 ani, respectiv la 14 ani au rămas fără îngrijirea părintelui căruia i-au fost încredințate, în condițiile legii speciale, au solicitat instanței să oblige pârâtul la acordarea sumei de 500.000 euro, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de către tatăl lor G. G., prin condamnarea cu caracter politic, având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic și importanța valorilor morale lezate.
În afara prejudiciului moral, reclamantele au solicitat despăgubiri și pentru prejudiciul material cauzat de S. R. tatălui, respectiv întregii familii, prin preluarea abuziva de către S. R. în baza Decretului nr. 92/1950 mobilul din . nr. 35, București, astfel, au solicitat despăgubiri pentru suma de 294.874 euro rezultată în urma raportului de evaluare alăturat dosarului cauzei.
Au mai menționat de asemenea că nu au solicitat și nu au primit nici un fel de reparații pentru imobilul, unde au locuit cu tatăl lor G. G., din . nr. 35, sector 2, București, ce a aparținut bunicii lor paterni, pe care o moștenesc prin reprezentarea tatălui lor predecedat.
Față de cele prezentate mai sus, au solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată și în consecință, pentru anii de detenție grea executați de tatăl lor G. G., să se acorde despăgubiri în valoare de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit, cât și pentru prejudiciul material evaluat la suma de 294.874 euro.
În drept au fost invocate Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Legii nr. 221/2009
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, s-a reținut că autorul reclamantelor G. G., a fost condamnat prin sentința penală nr. 6/1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr. 2/1952 la muncă silnică pe viață și la 10 ani degradare civică, în temeiul art. 157 și 101 Cod penal din anul 1936.
Conform dispozițiilor art. 2 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 02 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”.
În drept, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2) 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 3) 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul a stabilit care că efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit OUG nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menționat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, astfel încât tribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește susținerea reclamantei din cuprinsul notelor scrise în sensul aplicării cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul reține că legiuitorul roman a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel încât nu s-a putut reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunista putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil – ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (invocată de reclamantă) care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care, însă, reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, tribunalul a respins cererea de acordare a despăgubirilor morale ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor materiale, tribunalul a reținut următoarele:
Prin capătul al doilea al cererii reclamantele au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat de S. R. prin preluarea abuzivă, în temeiul Decretului nr. 92/1950 a imobilului din .. 35, București, sector 2.
Analizând înscrisurile de la dosar tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 6 din 08 septembrie 1952, pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, s-a dispus confiscarea averii autorului reclamantelor G. G..
Din contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 80 din 19 mai 1934 de Tribunalul I. – Secția notariat (aflat la filele 10, 11 dosar fond), înscris în Cartea funciară nr._-1940, a rezultat că a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, . nr. 35, numita G. E..
Din adresa nr. 54 din 02 ianuarie 2011, emisă de . rezultat că imobilul situat în București, . nr. 35, a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 9263, proprietar, Garofeanmu E.. Din certificatul de moștenitor nr. 113/1974, al Notariatului de Stat al Sectorului 3 București a rezultat că de pe urma defunctei G. C. E., decedată în noiembrie 1973 au rămas ca moștenitori reclamantele G. R., D. E. I. și M. E..
Fațăde această situație de fapt, tribunalul a reținut că, în drept, potrivit art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
În cauză însă, reclamantele nu au făcut dovada că imobilul solicitat a aparținut autorului lor Garofesanu G.. Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că imobilul situat în București, . nr. 35, a fost proprietatea autoarei reclamantelor numita G. C. E., pe numele acesteia fiind și preluat imobilul de către stat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins cererea reclamantelor de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs G. R. și S. E. I..
În esență și-au motivat recursul în sensul că, prin invocarea art. 304 cpt. 9 Cod de procedură civilă, că greșit i s-a respins cererea pentru acordarea daunelor morale invocând faptul că decizia Curții Constituționale a României nr. 1358/2010 nu este retroactivă, că și jurisprudența Curți Europene a Drepturilor Omului (cauza Blecic împotriva Croației) este în acest sens, la fel și dispozițiile Constituției României, cât și art. 14 al Convenției și art. 12 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (filele 2 – 6, motive recurs, dosar curte).
Recursul este neîntemeiat.
Art. 304 cpt. 9 Cod de procedură civilă are două ipoteze. Prima vizează faptul că hotărârea este lipsită de temei legal (adică din modul cum a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată). Această ipoteză nu a fost încă invocată de recurente.
A doua ipoteză vizează faptul că hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (adică s-a aplicat norma generală nesocotind existența normei speciale, s-a aplicat o normă ce nu este incidentă în speță sau s-a dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt).
Pe această ipoteză și-au întemeiat susținerile recurentele și numai referitor la problema daunelor morale, soluție care este critică prin prisma aplicării deciziilor Curții Constituționale a României nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010, corelate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Constituția României.
Motivul de recurs așa cum a fost formulat în scris (filele 2 – 6, dosar curte) nu poate fi primit.
În cauză greșit se face vorbire despre principiul neretroactivității întrucât nu ne aflăm în această situație. Conform Constituției României (art. 147) cât și Legii nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Or, prin decizia nr. 1358/2010 s-a constat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1lit. a din Legea nr. 221/2009 (cât și decizie nr. 1360/2010) text de lege în baza căreia se puteau acorda daunele morale.
Or, constatând acest lucru (conform și deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție din 19 septembrie 2011) instanțele nu mai au temei de drept pentru acordare acestor daune morale.
Ca atare, recursul formulat numai pe situația în care nu s-au acordat daune morale așa cum a fost formulat, nu poate fi primit și este neîntemeiat.
Prima instanță corect a făcut aplicarea deciziilor Curții Constituționale a României și criticile formulate nu sunt fondate.
Ca atare în temeiul art. 3041 și art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentele – reclamante G. R. și S. E. I., împotriva sentinței civile nr. 840 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 februarie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. O. I. D. C. M. T.
Grefier,
M. C.
Red.C.M.T.
Tehnodact.C.F.
2ex./02.05.2012
T.B.-S.5.-G.F.
| ← Cereri. Decizia nr. 1102/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 336/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
