Revendicare imobiliară. Decizia nr. 42/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 42/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2013 în dosarul nr. 42/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.42 A
Ședința publică de la 18 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelanta-reclamantă R. R. A., împotriva sentinței civile nr. 1564 din 24.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimații-pârâți O. C. și O. E..
Cauza are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 4 februarie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate apelantei-reclamante să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 11 februarie 2013 și apoi la 18 februarie 2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamanta R. R. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții O. C. și O. E., ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., . 2.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, imobilul din . a aparținut autorului său, Sabareanu I., așa cum arata si Procesul-verbal de Carte Funciara nr._/1941/20.01.1941.
După 1950, familia sa a fost nevoita sa părăsească acest imobil in care s-a instalat statul comunist, in adresa nr. 2876/02.11.2000 a . arata ca imobilul a fost naționalizat in baza Decretului 712/877.1967, completare la 92/1950, fost proprietar moștenitor Sabareanu.
Apartamentul in cauza a fost cumpărat in condițiile Legii nr. 112/1995 de către O. C. si O. C. și O. E. în baza contracrului de vanzare-cumparare nr. 793/18.01.1997, semnat cu S.C. F. S.A.
In aceste condiții, un simplu posesor nu poate deveni peste noapte proprietarul imobilului si Statul si l-a apropriat fara nici un titlu, in calitate de non-dominus.
Ulterior, cum a arătat, parații de mai sus si-au arogat calitatea de proprietari, preluand de la Stat, adică de la un non-dominus, imobilul.
Evident ca titlul paraților, in comparare cu titlul său, este unul precar.
Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 33/2008, a statuat cu privire la acțiunile intemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, ca legea speciala este aplicabila in raport cu legea generala, coform principiului specialia generalibus derogant. In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in măsura in care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. In speța, prin promovarea acțiunii in revendicare, care vizează restituirea in natura a imobilului se urmărește valorificarea dreptului de proprietate al reclamanților, drept care rezulta din art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in vigoare la data formulării acțiunii in revendicare.
Chiar daca, in speța, parații, care au ca autor statul, se prevalează de faptul ca titlul lor nu a fost desființat, instanța trebuie sa aprecieze care dintre titlurile prezentate de parti este preferabil, in cadrul acțiunii formulate pe calea dreptului comun.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de buna-credinta, combinata cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrara art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, in concursul dintre foștii proprietari, aflați in posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat si chiriasii-cumparatori sau cumpărătorii subsecvenți cărora nu li s-a desființat contractul de vanzare-cumparare incheiat in temeiul Legii nr.112/1995, se va da preferabilitate titlului infatisat de reclamanta ca fiind cel original si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial care obținuse bunul in condiții de perfecta legalitate, anterior preluării de către stat.
Buna credința a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativa locala nu are nici o relevanta in aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit, a incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința ca se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urma, in raport de titlul subdobanditorului de buna-credinta, in absenta oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului conferita prin legea naționala, in situația in care urma procedura anume prevăzuta de aceasta lege(cauzele S., P. si Porteanu contra României).
In cauza Porteanu contra României s-a statuat ca vânzarea de către stat unor terți de buna credința a bunului altuia, chiar daca anterioara confirmării definitive in instanța a dreptului de proprietate al reclamantelor, combinata cu lipsa totala d oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
In același sens, nu trebuie ignorata in cauza, nerespectare de către stat a obligațiilor pozitive ce decurg din articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in sensul de a suspenda vânzările in temeiul Legii nr. 112/1995, pana la soluționarea cererii de restiture in natura, formulata de foștii proprietari si, deci, pana la clarificarea situației juridice a imobilului asupra căruia exista o disputa reala si serioasa asupra conventiei(cauza P. contra România).
Atâta timp cat, imobilul reclamanților a fost preluat abuziv de către stat, se naște dreptul la restituirea in natura a imobilului sau la acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, constatandu-se ca reclamanții au un bun in sensul prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale.
In cauza P. contra României, C. Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca statul si-a incalcat obligația pozitiva de a reacționa in timp util si cu coerenta in chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate in posesia sa in baza unor decrete de naționalizare sau a altor acte de preluare.
Astfel, de vreme ce, in raport de textul art. 2 din Legea nr. 10/2001 se stabilește in mod expres ca statul a preluat imobilul fara titlu, reclamanții, isi păstrează calitatea de proprietari, având un bun in conformitate cu jurisprudenta CEDO, nerestituirea acestuia pentru o perioada indelungata de timp echivalând cu încălcarea dreptului de proprietate si constituind, astfel, o ingerința in exercitarea acestuia.
In măsura in care după o perioada indelungata de timp, statul nu a restituit imobilul in absenta totala a acordării unor despăgubiri, ingerința statului cu privire la exercitarea dreptului de proprietate este nejustifîcata.
De altfel, atâta timp cat prin jurisprudenta sa recenta(cauza Faimblat contra România din ianuarie 2009), CEDO a statuat ca Fondul Proprietatea nu funcționează si nu este de natura sa ofere o reparație efectiva pentru imobilele preluate abuziv de către stat, singura modalitate juridica aflata la indemana reclamanților este acțiunea in revendicare, care permite obținerea imobilului in natura.
Trebuie subliniat faptul ca in cauza T. T. contra României din martie 2009, s-a apreciat ca terțul dobanditor al imobilului cumpărat in baza iegii nr. 112/1995, are posibilitatea formulării, in condițiile prevăzute de dreptul național, a unei acțiuni in despăgubiri intemeiata pe evictiune.
In consecința, in speța, nu pot fi invocate spetele R. contra României si Pincova si Pine contra Republicii Cehe, deoarece premisele din cele doua spete sunt diferite de cele din cauza de fata. Concluziile CEDO in aceste cauze trebuien apreciate in raport de jurispudenta recenta, respectiv cauzele T. T. contra României si Faimblat contra României.
Acțiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun, formulata de reclamanți impotriva statului, constituie un remediu efectiv pentru respectarea dreptului de proprietate al acestora, in condițiile m care nu pot obține despăgubiri in conformitate cu legea speciala.
In acest context, pot fi inlaturate dispoz. Legii speciale, deoarece este singura modalitate prin care poate fi reparata incalcarea dreptului de proprietate si a ingerinței statului asupra acestuia.
In susținerea acestora, a venit decizia CEDO cu hotararea-pilot, impotriva României, in cazul A. si S., prin care sute de mii de romani aflati in situația sa pot avea așteptări reale, ca pana la data de 12.04.2012 sa-si reintre in drepturi.
Aceasta decizie are in vedere si incheierea dosarelor de judecata aflate pe rolul instanțelor de judecata din intreaga tara.
Faptul ca timp de 18 luni CEDO va incheia judecarea plângerilor formulate de romani, in legătura cu incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, articol care garantează dreptul de proprietate si care stabilește ca nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fara as primească in schimb o justa despăgubire, nu inseamna ca se suspenda dreptul adevăraților proprietari de a se judeca si a-si obține imobilul in materialitatea lui.
Acțiunile in instanța, de solicitare, nu așteaptă o ampla reforma legislativa, unde procedura poate dura ani buni, ci este o rezolvare pe plan intern a uneia dintre miile de cereri si de ușurare a presiunii făcute pe bugetul statului prin ajungerea la CEDO.
P. când legislativul va pune in mișcare o noua legislație, primii obligați sa tina cont de decizia CEDO in cazurile pilot sunt judecătorii care, incepand de la data de 13.10.2010, trebuie s-o aplice. Iar in decizie se scrie negru pe alb ca toate autoritățile romane, adică si instanțele, sunt obligate sa aplice soluția cea mai rapida si care repara in cel mai echitabil mod dreptul de proprietate incalcat.
Or, aceasta soluție este data de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care este invocat si in acest proces, care soluție este numai restituirea in natura a imobilului către noi.
In drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C.civil, Legea 30/1994, art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO si toata legislația de mai sus.
Pârâții au depus întâmpinare prin care au arătat că reclamanta nu are calitate procesuală activă întrucât nu a fost depus titlul de proprietate al autorului său, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr. 1564/24.09.2012 a respins ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta R. R. A., în contradictoriu cu pârâții O. C., O. E. .
În considerentele sentinței tribunalul a reținut că, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de faptul că nu a fost formulată de toți moștenitorii, se constată că este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 643 alin. 1 C.civil actual coroborat cu dispozițiile art. 63 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, potrivit cărora, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, Tribunalul a constatat că aceasta nu este o veritabilă excepție, ea vizând de fapt o apărare de fond ce tinde la respingerea acțiunii în situația în care temeiul de drept, respectiv art. 480 și 481 C.civil, nu este aplicabil situației de fapt dedusă judecății.
Ca urmare acest aspect va fi analizat cu fondul cauzei.
Din certificatul de moștenitor nr. 97/23.04.2003 se reține că de pe urma defunctului S. I. au rămas moștenitorii F. Z. în calitate de soție, H. A. M. și S. Ș. în calitate de fii.
De pe urma defunctei H. A. M. a rămas ca moștenitor S. Ș., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 7/17.04.2006, iar de pe urma defunctului S. Ș. a rămas ca moștenitoare reclamanta, căreia în calitate de fiică, îi revine întreaga masă succesorală, aspect ce reiese din certificatul de calitate de moștenitor nr. 11/18.03.2008.
Din procesul verbal din 20.01.1941 al CF nr._/1941 se reține că S. I. I. s-a înscris cu imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de 354 mp (310 mp după tablou) și casă (parter) compusă din 4 camere, dependințe și 3 camere la mansardă, imobil ce a fost moștenit de la R. I. S..
Pârâții O. C. și E., în baza Legii nr.112/1995 au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 693/18.01.1997.
Temeiul acțiunii în revendicare este compararea titlurilor părților, reclamanta solicitând să se dea preferință titlului său deoarece este mai vechi, iar pârâții au dobândit de la un non dominus.
În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legal exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituire și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să de o rezolvare legală situației create prin schimbare opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.
Inițial, la adoptarea Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza actelor de naționalizare au fost lega preluate, situație în care s-a stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la statul considerat că a devenit proprietar, fiind deci o măsura de politică legislativă cu caracter social care pentru o mare parte din imobile nu a pus nicio problemă, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația acestora.
În timp însă, această concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului și să atragă pe cale de consecință anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.
Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză unei sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.
Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea credință. Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale.
De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.
Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituiri în natură de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.
Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit.d din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, nemaiaflându-se în patrimoniul unității deținătoare. A considera că în această situația mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli.
Cu alte cuvinte, procedura prealabilă celei de judecată poate si suspendată prin introducerea acțiunii de constatarea nulității actelor de înstrăinare efectuate conform art. 47alin. 2 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 Cod Civil, care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
Instituirea unor termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO ( cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehă) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Pe de altă parte, în raport de considerentele Deciziei nr.33/2008 este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Tribunalul apreciază că în speță pârâții au un „bun”în sensul art. 1 Protocolul 1 al CEDO, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în acest sens, fiind cumpărător de bună credință în raport de dispozițiile art. 1898 cod civil coroborate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 ( cazul Princova și Pinc contra Republici Cehe).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).
Reclamanta nu poate invoca un bun în sensul art. 1 al Protocolului Convenției atâta timp cât nu a făcut dovada că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.
În consecință, persoanele care au dobândit cu bună credință un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001 nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul R. împotriva României).
Ca urmare, tribunalul apreciază că titlul pârâților este ocrotit de lege și că au un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenție, fiind preferabil titlului reclamantei.
Raportat la speța de față, se apreciază că rezolvarea problemei juridice dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași bun în favoarea intimatei reclamante ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil, insecuritate ce nu trebuie să fie suportată în permanență de către chiriașii cumpărători atâta timp cât au beneficiat de o lege specială, respectiv Legea nr. 112/1995.
În consecință, tribunalul apreciază că respingerea acțiunii în revendicare este în concordanță și cu decizia nr. 33/09.06.2008 a ÎCCJ prin care s-a statuat că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta R. R. A. criticând sentința ca nelegală și netemeinică pentru următoarele aspecte:
Greșit a considerat tribunalul că se impunea constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, în termenul de prescripție, deoarece această susținere nu se întemeiază pe considerente de fapt și de drept, relative la apărarea dreptului de proprietate, în raport cu normele internaționale.
Demersul reclamantei s-a concretizat în promovarea acțiunii în revendicare conform art. 480-481 Cod civil, cu scopul de a obține proprietatea și posesia imobilului, acțiunea în revendicare fiind o acțiune reală, de drept comun.
Consideră că soluția nu respectă jurisprudența C.E.D.O. menționată în mai multe cauze privind proprietatea, ocrotind a propri drepturile dobândite de chiriașii cumpărători.
Susține că ambele părți dețin un bun, în sensul Convenției, soluționarea cauzei depinzând de modalitățile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziție pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului, în caz contrar încălcându-se art. 12 din C.E.D.O.
Pârâții au in dreptul intern, mijloace mult mai eficiente pentru obținerea unor despăgubiri efective, prin acțiuni contra evicțiunii, sens în care există o practică constantă, astfel încât nu se poate reține că prin admiterea acțiunii în revendicare pârâtului i s-ar crea in prejudiciu proporțional.
În schimb, pentru vechiul proprietar, legea specială, în,lipsa restituirii în natură prevede doar măsuri reparatorii în echivalent, după cum nu se poate vorbi de existența unei alte căi, în afara procedurii administrative ori a acțiunii în revendicare, de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului proprietar.
Legea nr.10/2001 nu acordă nicăieri preferință dobânditorului de la stat în contra adevăratului proprietatea, trebuind să se dea prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate.
Insecuritatea circuitului civil s-a produs, în fapt atunci când adevăratul proprietar a fost deposedat abuziv de stat, în disprețul oricărei norme juridice.
Actul de vânzare - cumpărare încheiat de intimații pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a făcut în disprețul Hotărârii nr.117/1996 a Comisiei Municipiul București de Aplicare a Legii nr.112/1995 și al Legii nr.112/1995. Autoarea reclamantei, H. A. M., a făcut notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 dar și cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995, imobilul fiind înstrăinat anterior soluționării cererii pe Legea nr.112/1995.
Teoria bunului actual, invocată de instanță nu își are rostul în prezenta cauză având în vedere dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar și față de faptul că dreptul autorului său este intabulat încă din anul 1940, mențiune care nu a fost ștearsă nici până în prezent nici de statul comunist și nici de urmașul său.
Intimații O. C. și E. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge apelul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Acțiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 2.06.2011, după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr.213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiție.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin actul de vânzare – cumpărare nr.693/18.01.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către intimați - pârâți.
În același sens, se reține că în dosarul nr._ s-a respins ca prescrisă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de intimații pârâți O., aspect necontestat de reclamantă.
În aceste condiții reclamanta nu dovedește existența unei hotărâri judecătorești, prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare, și nici a desființării actului de vânzare - cumpărare al intimaților, motiv pentru care nu are „un bun” în condițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura sa speranță legitimă fiind legea specială.
În aceiași ordine de idei,susținerile formulate de apelantă fundamentate pe împrejurarea că titlul pârâților este nevalabil ori că aceștia au fost de rea credință nu pot fi primite, aceste aspecte nemaiputând fi analizate, în condițiile în care cererea de constatare a nulității este prescrisă.
Faptul că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate, ci este o consecință firească a aplicării principiului de drept „Specialia generalibus derogant".
În ceea ce privește preferabilitatea titlurilor care vin în concurs și mijloacele juridice de reparare efectivă a prejudiciului ,Curtea Europeană a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1950 prin Decretul nr. 92/1950 ,deci anterior semnării Convenției de către statul român.
„Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art.1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.
Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza P. contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere/notificare conform legilor speciale în materie, Legea nr.10/2001 prevăzând un termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare, prelungit până la 14 februarie 2002.
În cauza A., Curtea Europeană a interpretat Convenția și art.1 din Protocolul nr.1 în raport cu legislația internă reținând că de la . Legilor nr.1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri .
În consecință, s-a apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În aceiași ordine de idei,Curtea Europeană a statuat în cauza A. că, „Curtea observa ca nicio instanța sau autoritate administrativa interna nu le-a recunoscut doamnelor A. si P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul in litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constata ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezulta ca acest apartament nu reprezintă un “bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În jurisprudența actuală a instanței europene – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolulnr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
În respectivele cauze supuse atenției CEDO, s-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum și în cauza P., paragraf 33).
Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Așa fiind, urmare a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din București, .,apartamentul nr.1,parter ,sectorul 2 .
Față de considerațiile expuse mai sus rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta se poate prevala în restituirea bunului său.
Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate, trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă R. R. A., domiciliată în București, . nr.114, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1564 din 24.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți O. C. și O. E., cu sediul în București, ., parter, ..
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I
5 ex/27.02.2013
----------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.I.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 292/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 45/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
