Revendicare imobiliară. Decizia nr. 41/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 41/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 41/2013

Dosar nr._ (_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 41 A

Ședința publică de la 14.02.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - F. P.

GREFIER - I. A. G.

Pe rol se află pronunțarea în complet de divergență a cererii de apel formulate de apelantul reclamant M. C. B. împotriva sentinței civile nr. 768 din 25.05.2010, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. A., intimatul intervenient A. M. M. și intimata chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI.

P. are ca obiect revendicare imobiliară.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 07.02.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la 14.02.2013.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31.08.2005 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr._/2005 (număr în format nou_/299/2005), reclamantul M. C. B., fost M. C., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D. A. obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 26, sector 1, compus din teren în suprafață de 178,50 m.p. și construcția aferentă cu destinația de locuință, inclusiv garajul situat pe acest teren.

La data de 21.10.2005 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 26.10.2005.

Prin încheierea din ședința publică din data de 09.11.2005 a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă la același termen de judecată.

Prin cererea formulată de reclamant în ședința publică din data de 28.06.2006, acesta a solicitat instanței să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra întregii construcții situate la adresa din cauză, prin accesiune, și să se constate că pârâta este constructor de rea credință cu privire la modificările efectuate la construcția inițială aparținând reclamantului.

Prin încheierea de ședință din data de 28.06.2006, instanța a dispus disjungerea soluționării cererii completatoare, fiind format un nou dosar având aceleași părți.

Prin sentința civilă nr. 2202/12.02.2007, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în București, Calea Griviței nr. 26 B, astfel cum a fost intabulat în cartea funciară nr._ din București, sector 1, identificat și prin raportul de expertiză imobiliară efectuat în cauză, omologat prin hotărâre, precum și terenul aferent în suprafață de 172,31 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară, parte integrantă din hotărâre; a respins în parte acțiunea cu privire la suprafața de 6,19 m.p. precum și la garaj; a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată și a obligat reclamanta la plata sumei de 52,05 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, la data de 29.03.2007, pârâta D. A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 28.05.2007.

La data de 21.09.2007, A. M. M. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei D. A., care a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din data de 19.10.2007.

La termenul din 19.10.2007, tribunalul a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin decizia civilă nr. 1224A/19.12.2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, a anulat sentința civilă apelată și a constatat competența în primă instanță ca fiind a Tribunalului București, dispunând în acest sens înaintarea dosarului la Registratura Generală în vederea repartizării aleatorii a acestuia, reținând că potrivit raportului de expertiză valoarea de circulație a imobilului este de 225.000 Euro, respectiv 783.540 lei și că potrivit art. 2 alin.1 lit. b Cod procedură civilă tribunalul soluționează în primă instanță, în materie civilă, cererile a căror valoare economică este mai mare de 500.000 lei.

Cauza a fost reînregistrată la data de 23.02.2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ .

La data de 06.05.2008, pârâta D. A. a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei M. București, prin Primarul General, solicitând ca, în ipoteza în care va cădea în pretenții, să fie obligată chemata în garanție să-i plătească valoarea reactualizată a prețului pe care l-a plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare nr._ .

La data de 09.06.2008, chematul în garanție Municipiul București a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 768/25.05.2010, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție P. Municipiul București; a respins ca neîntemeiată acțiunea principală și a admis cererea de intervenție accesorie, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4093/28.05.1971 de notariatul de Stat Local al Sectorului 8 București, numita C. M. S. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 26, sectorul 8 (actualmente sectorul 1), format din teren în suprafață de 178,5 m.p. și un apartament compus dintr-o cameră, hol, bucătărie, vestibul, 2 magazii și WC.

În baza autorizației pentru executarea de lucrări nr. 30G/16.11.1973 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 8, numita C. M. S. a edificat pe terenul situat în București, Calea Griviței nr. 26, sectorul 8, un garaj cu caracter provizoriu.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 130/09.07.1975 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 8 București, de pe urma defunctei C. M. M., decedată la data de 10.08.1974, a rămas ca moștenitor reclamantul, în calitate de fiu.

Prin decizia nr. 1919/22.12.1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al M. București, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a dispus preluarea cu plată, în proprietatea statului, a imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 26, sector 1, compus din vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, baie și oficiu, pivniță și garaj și preluarea fără plată în proprietatea statului a terenului aferent construcției, în suprafață totală de 178,5 m.p.

Reclamantul și-a schimbat numele din M. C. în M. C. B., conform certificatului de naturalizare nr._/30.07.1987 emis de Tribunalul Districtual al Statelor Unite din Los Angeles, ale cărui efecte au fost recunoscute pe teritoriul României prin sentința civilă nr. 87/17.02.2003 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.

La data de 30.04.1997 a fost încheiat între P. M. București, prin mandatar S.C. Rom Vial S.A., în calitate de vânzător, și pârâta D. A., în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare nr._, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul situat în București, Calea Griviței nr. 26, parter, ., compus din 2 camere, vestibul, oficiu, baie, bucătărie, WC, oficiu și pivniță, în suprafață utilă de 94,83 m.p. Odată cu locuința s-a transmis în proprietatea pârâtei și o cotă indiviză de 85,33% din părțile de folosință comune ale imobilului, precum și o suprafață de 132,66 m.p. teren situat sub construcție.

Din raportul de expertiză imobiliară efectuat de expertul B. M. a rezultat că pe terenul în litigiu există o construcție nouă, cu regim de înălțime S (subsol) + P (parter) + E (etaj) + M (mansardă), în locul clădirii cu regim de înălțime parter și pivniță, clădirea fiind modificată față de construcția dobândită prin cumpărare cu actul autentificat sub nr. 4093/1971. S-a constatat de expert că terenul preluat de la reclamant, în suprafață de 178,5 m.p., situat în București, Calea Griviței nr. 26, sector 1 este același cu terenul de 172,31 m.p. din documentația cadastrală, diferența de 6,19 m.p. datorându-se modernizării aleii de acces și modului diferit de calcul, iar construcția revendicată, cuprinzând vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, baie, oficiu, pivniță și garaj este una și aceeași cu cea vândută de S.C. Rom Vial S.A. prin contractul nr. 305/112/30.04.1997, mai puțin garajul, care nu s-a vândut deoarece era o construcție provizorie și nu mai exista la data vânzării.

Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă, este neîntemeiată.

Calitatea procesuală activă este una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului în cadrul raportului juridic dedus judecății.

În speță, reclamantul și-a justificat calitatea procesuală activă, făcând dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin moștenire legală de la mama sa, care cumpărase imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4093/28.05.1971. Este adevărat că imobilul a fost preluat de către stat din proprietatea reclamantului, însă aspectele legate de modul de preluare a imobilului țin de fondul cauzei, urmând a fi analizate cu ocazia comparării titlurilor părților.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată tot de pârâtă, tribunalul a constatat că nu este întemeiată.

Inadmisibilitatea este definită ca acea sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces - care nu este prevăzută de lege -, sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie un imobil cu privire la care reclamantul susține că are un titlu de proprietate preferabil celui al pârâtului.

Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi - deci, cu urmarea procedurii prealabile -, imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text: o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar etc.

Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei „unități deținătoare” întrucât a fost înstrăinat către pârâtă rezultă că nici notificarea – și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiunii în revendicare.

A aprecia în sensul inadmisibilității unor acțiuni pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, ar însemna o îngrădire a accesului la justiție.

În cauza de față, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după . Legii nr. 10/2001 împotriva unei persoane care nu are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție P. M. București prin Primarul General, invocată de prin întâmpinare, nici aceasta nu este întemeiată.

Astfel, prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, aceasta a solicitat obligarea Primăriei M. București ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligată să-i restituie valoarea actualizată a prețului plătit. Potrivit art. 1337 Cod civil, vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut; or, chemata în garanție a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr._ .

Pe fondul cauzei, având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâta invocă un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 06.03._89. Aceasta întrucât la momentul edictării Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibilă ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.

Din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum a fost modificată, se deduce intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectivă impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Ca atare, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice, a titlurilor înfățișate de persoanele cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului, explicit consacrată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a principiului validității aparentei în drept (error communis facit jus), care presupune întrunirea concomitentă a bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.

Pentru a produce efecte juridice, este necesar ca buna-credință să fie în afara oricărei îndoieli culpabile.

Cât privește cerința ca cumpărătorul să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă, aceasta presupune faptul că titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normale ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

În speță, tribunalul a constatat că pârâta a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în favoarea sa operând prezumția consacrată de dispozițiile art. 1899 alin. 2 Cod civil, prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamant.

Pe de altă parte, pârâta a avut convingerea legitimă că Statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 valabilitatea titlului statului nu fusese contestată de fostul proprietar, neexistând vreo acțiune în revendicare formulată de acesta pe rolul instanțelor judecătorești.

Distinct de aceste considerații, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,cu modificările ulterioare.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâtei, dobânditoare a imobilului în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate, de care s-a prevalat reclamantul.

Totodată, tribunalul a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituția României.

Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Noțiunea autonomă de bun care se circumscrie domeniului de aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

S-a reținut de către tribunal că instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în situații diferite de cea a reclamantului și anume atunci când petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției.

În jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a se restitui un bun preluat de stat în timpul regimului comunist (dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției) nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă.

Astfel, în mai multe cauze împotriva României, care conturează deja o practică judiciară constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza L. contra României, cauza Lindner și Hammermayer contra României, cauza C. și alții împotriva României etc.) s-a statuat că speranța de a vedea recunoașterea supraviețuirii unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza Legii nr. 112/1995 (vezi hotărârea R. contra României).

Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi prejudicii disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația să suporte ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri .

De asemenea, Tribunalul a avut în vedere decizia pronunțată în ședința din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007.

Din această decizie, care este obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, rezultă că acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 sunt admisibile, însă titlul de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 este, de regulă, preferabil. Cu toate acestea, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 pot fi admise, iar titlul de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 nu este preferabil, în situația în care, anterior vânzării bunului către chiriaș, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia li se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, inclusiv în cazul în care ulterior, în urma declanșării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, întrucât în asemenea situații a avut loc o privare de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, precum și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

În consecință, ținând seama de criteriile de preferință deduse din interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. 2 și art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, motiv pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant apare ca fiind neîntemeiată.

Față de soluția de respingere a acțiunii principale, tribunalul, în baza art. 60 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă ca rămasă fără obiect, constatând că aceasta nu a căzut în pretenții.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 13.09.2010 a declarat apel reclamantul M. C. B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 05.11.2010.

Prin motivele de apel depuse la termenul din 03.02.2011, reclamantul a arătat că imobilul situat în Calea Grivitei nr. 26, sector 1, București, a fost preluat în mod abuziv de către Statul R. de la acesta, prin decizia nr. 1919 din 22 decembrie 1981 emisă de Biroul permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al M. București. Terenul în suprafață de 178,50 m.p. situat în Calea Griviței nr. 26, sector 1, București, a fost preluat de la acesta „fără plată", iar construcția cuprinzând vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, baie, oficiu și pivniță și garajul aflate pe acest teren au fost preluate „cu plată".

În realitate, atât terenul în suprafață de 178,50 m.p. situat în Calea Griviței nr. 26, sector 1, București, cât și construcția aflată pe acesta au fost preluate fără plată de la reclamant, care nu a încasat nicio sumă de bani de la autoritățile statului român drept despăgubire pentru această preluare abuzivă.

Decizia nr. 1919 din 22 decembrie 1981 emisă de Biroul permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al M. București menționată mai sus, emisă în baza prevederilor art. 2 alin. 1, art. 4 din Decretul nr. 223/1974, nu i-a fost comunicată, iar reclamantul nu a fost despăgubit pentru această preluare de către stat.

Pârâta D. A. a cumpărat o parte din imobilul situat în Calea Grivitei nr. 26, sector 1, București, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 305/112 din 1997 încheiat intre S.C. ROM VIAL S.A., în calitate de vânzătoare și D. A., în calitate de cumpărătoare.

Astfel, prin acest contract de vânzare-cumpărare, D. A. a cumpărat locuința situată în Calea Grivitei nr. 26, sector 1, București, compusă din 2 camere, vestibul, oficiu, baie, bucătărie, WC, oficiu, pivniță, în suprafață utilă de 94,83 m.p., reprezentând o cotă indiviză de 85,33% din imobil.

De asemenea, în contractul de vânzare-cumpărare nr._ se menționează că D. A. dobândește și 132,66 m.p. teren situat sub construcție.

Ulterior, numărul poștal al imobilului a devenit 26B.

În fapt, D. A. folosește întreg imobilul situat în Calea Griviței nr. 26B, sector 1, București.

Apelantul a solicitat instanței de judecată să analizeze în cadrul acestei acțiuni în revendicare imobiliară titlurile părților și să constate că titlul său de proprietate este cel valabil.

Este bine cunoscut, în teoria juridică și în practica judecătorească, faptul că, în cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori deosebiți, instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Această soluție este o aplicație a principiului potrivit căruia „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet".

Este evident că titlul pârâtei D. A. emană de la un non dominus și, mai mult decât atât, este ulterior titlului său, care are data cea mai veche și este și primul transcris.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 305/112 din 1997, vânzătoarea S.C. ROM-VIAL S.A. nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă.

Instanța de fond, analizând cele două titluri de proprietate, a dat preferință titlului pârâtei.

În operațiunea de comparare a titlurilor părților, nu are relevanță buna credință ce a fost invocată de către pârâtă și reținută de către prima instanță, deoarece buna credință nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, nici principiul stabilității circuitului civil nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, astfel că nu se poate da preferință titlului de proprietate al pârâtei, câta vreme preluarea de către stat s-a făcut abuziv.

Pentru a compara cele două titluri, instanța trebuia să analizeze modalitatea în care acest imobil a fost preluat de către stat, care a vândut numitei D. A. imobilul astfel preluat.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că imobilul din Calea Griviței nr. 26 (actual 26B), sector 1, București a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974. Potrivit art. 1 din acest decret, „în Republica Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară".

Pe cale de consecință, a solicitat instanței să constate că dispozițiile Decretului nr. 223/1974 sunt neconstituționale în raport cu dispozițiile Constituției Republicii Socialiste România din 1965.

Astfel, potrivit art. 36 alin. 1 din Constituție, „dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege", iar potrivit art. 36 alin. 2, obiectul dreptului de proprietate îl poate constitui și „casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află" .

În plus, art. 17 alin. 1 din aceeași Constituție prevedea că „cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale".

Rezultă așadar că spiritul Constituției din 1965 este acela de a nu permite discriminări între cetățenii români, nici măcar după cum au domiciliul în România sau în străinătate.

Apelantul reclamant a solicitat să se constate că statul nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra acestui imobil, astfel că nici pârâta nu putea dobândi de la un non-proprietar, adică de la P. M. București. Este vorba de un șir de transmisiuni ale unui imobil care nu provin de la adevăratul proprietar.

Prin compararea celor două titluri deduse în față instanței, dreptul de proprietate al reclamantului - dobândit prin moștenire de la mama sa, care la rândul său îl dobândise prin cumpărare de la primul proprietar - este preferabil, deoarece provine de la un adevărat proprietar și este evident anterior.

Chiar dacă instanța ar reține buna-credința a cumpărătoarei, aceasta nu înseamnă însă că dreptul său are preferință în comparație cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial.

Curtea Constituționala, prin decizia nr. 145 din 25.03.2004, a stabilit că art. 46 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 10/2001, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat niciun moment să existe. Textul de lege menționat nu tranșează, așadar, conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului, în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al bunului său, prin efectul înstrăinării consimțite de o altă persoană, litigiu care constă în coexistența a două titluri de proprietate având același obiect, deci contradictorii și excluzându-se reciproc.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.

La data de 01.04.2011, intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea dispozițiilor sentinței civile apelate.

I. În motivare, intimata pârâtă a arătat că apelantul reclamant a solicitat abia în apel ca instanța să constate „că statul nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra acestui imobil".

Formularea unui nou capăt de cerere, respectiv acela de a fi constatat modul abuziv de preluare a imobilului, încalcă dispozițiile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, care dispune că „în apel ... nu se pot face alte cereri noi".

Pentru acest motiv, intimata pârâtă a solicitat respingerea capătului de cerere formulat abia în apel.

II. Critica formulată de apelantul reclamant, în sensul că instanța de fond nu a constatat, comparând titlurile părților asupra imobilului în litigiu, că statul a preluat în mod abuziv imobilul și că, prin urmare, pârâta a dobândit imobilul de la un non dominus, este neîntemeiată.

Instanța nu putea să facă aceste constatări, deoarece nu a fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens. În cazul în care ar fi făcut acest lucru, ar fi fost în situația prevăzută de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

III. Nefondată este și critica apelantului reclamant, care afirmă că buna credință și principiul stabilității circuitului civil nu sunt modalități ale dobândirii dreptului de proprietate.

Nici instanța de fond și nici pârâta nu au susținut că imobilul în litigiu ar fi fost dobândit altfel decât prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apelantul reclamant nu a susținut vreodată că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate la încheierea contractului și nici nu ar fi putut să o facă, deoarece acesta a stat în pasivitate până la data introducerii acțiunii, respectiv anul 2005, fiind astfel decăzut atât din termenele prevăzute de Legea nr. 112/1995, cât și din cele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța de fond în mod legal și temeinic a apreciat că dreptul de proprietate al pârâtei este preferabil având în vedere că: - intimata pârâtă a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece reclamantul nu își manifestase în vreun fel intenția de a redobândi imobilul în litigiu; - dreptul de proprietate al intimatei pârâte este ocrotit de principiul stabilității circuitului civil, principiu avut în vedere atât de hotărârile Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât și de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite; în cazul în care acest principiu nu ar fi respectat, nimeni nu ar mai avea curajul să cumpere un imobil, deoarece acesta ar putea fi revendicat cu succes oricând, indiferent în ce condiții a fost pierdut dreptul de proprietate și indiferent cât timp a trecut de când imobilul a intrat în circuitul civil; - reclamantul doar a afirmat că imobilul a fost preluat în mod abuziv, dar nu a solicitat vreodată, până în apel, ca această împrejurare să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, apelantul reclamant nu re în prezent un titlu de proprietate asupra imobilului, în timp ce intimata pârâtă are un titlu de proprietate ocrotit atât de legislația internă, cât și de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 635A/23.06.2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că deși instanța de fond a reținut în considerente că: față de soluția de respingere a acțiunii principale, în baza art. 60 alin.1 Cod procedură civilă, respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, totuși în dispozitiv a omis a se pronunța pe această cerere, pronunțându-se doar pe excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție.

Împotriva acestei decizii, la data de 06.10.2011, a declarat recurs pârâta D. A., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01.11.2011.

Prin decizia nr. 5439/14.02.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că decizia pronunțată în apel apare ca fiind nemotivată, singurul motiv al desființării în integralitate a hotărârii primei instanțe fiind nepronunțarea, prin dispozitiv, asupra cererii de chemare în garanție.

Pe de altă parte, o soluție pronunțată în apel de desființare cu trimitere spre rejudecare are ca temei art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, ale cărui dispoziții prevăd doar două motive ce permit o atare soluție, respectiv necercetarea fondului și dezbaterea cauzei în absența părții care nu a fost legal citată, ipoteze care nu sunt întrunite în cauză.

Cauza a fost reînregistrată la data de 28.11.2012 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._ .

La solicitarea instanței, P. M. București – Direcția Juridic – Biroul Analiză și Soluționare Petiții Legile Proprietății a comunicat adresa nr. 2022/31.01.2013.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 și 315 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

1. În mod corect a reținut prima instanță faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.

Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului/autorilor reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. 2, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.

Sintetizând, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaște acestuia un drept de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță. Astfel, potrivit art. 18: „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: (…) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Întrucât simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantului implică conform celor expuse anterior respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de acesta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă a dobândit imobilul ce a aparținut anterior autoarei apelantului reclamant, astfel încât Curtea nu va analiza motivele de apel care vizează faptul că titlului intimatei pârâte nu i s-ar putea acorda preferință în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două părți.

3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”

În speță, reclamantul deține un „bun”, care constă însă în dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, se reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).

În același timp, Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantului, regăsindu-se astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul notificărilor nr. 294/2002 și 295/2002 (indicate în adresa nr. 3364/06.03.2006 emisă de P. M. București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidență Proprietăți și în adresa nr. comunicată la 06.10.2006 de P. M. București - Direcția Juridic, C. și Legislație) - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, paragraful 142.

Din perspectiva expusă, având în vedere că vechiul drept de proprietate ce a aparținut autoarei apelantului reclamant a suferit această transformare, preluarea imobilului de către stat constituind astfel o situație juridică ale cărei efecte (reglementate de Legea nr. 10/2001) sunt deja epuizate, apelantul reclamant nu ar mai putea obține niciun folos practic dintr-o eventuală constatare a preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu, situația în care Curtea nu va răspunde criticilor sale formulate sub acest aspect.

4. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în privește neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, Curtea constată că și din perspectiva reglementării internaționale instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare.

Ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin tranformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, drept care într-adevăr prin aplicarea directă a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv, într-un drept de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.

Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea, în majoritate, urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant M. C. B., prin mandatar M. G., cu domiciliul în București, .. 45, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 768 din 25.05.2010, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. A., cu domiciliul ales la sediul Cabinetului de avocatură „M. D.”, în București, .. 9, ., ., sector 6, intimatul intervenient A. M. M., cu domiciliul în G., ., județ G. și intimata chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI cu sediul în București, .. 291- 293, sector 6.

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 14.02.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

C. G. F. P.

GREFIER

I. A. G.

Red. C.G.

Tehnored. C.S./C.G.

Ex.6/15.03.2013

T.B. Secția a IV Civilă – C. E. C.

CU OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECATOR M. H.

în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentința, în sensul că admite în parte acțiunea, obliga pârâtul să restituie imobilul compus din apartamentul nr.1 și terenul aferent în suprafață de 172,31 mp. și respinge acțiunea cu privire la suprafața de 6,19 mp, precum și garaj, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Constat în mod preliminar, faptul că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurenți.

Astfel, reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea (în minoritate) consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

În virtutea principiului subsidiarității care rezultă din coroborarea articolelor 1, 13 și 35 din Convenție și care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenției” sau de „prim judecător al Convenției”, chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții, dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, instanța de apel (în minoritate) este obligată să țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății, potrivit considerentelor care succed.

I.Ca premisă, constat că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2005, de persoana îndreptățită, împotriva cumpărătorului-chiriaș pe Legea 112/1995 care a dobândit de la stat, imobilul proprietatea autorilor săi, expoliat de statul comunist.

II.1. Sub un prim aspect, constat nevalabilitatea a însuși titlului statului asupra imobilului, Decretul nr. 223/1994, concluzie cu incidență asupra operațiunii juridice de stabilire a titlului prioritar.

2. Sub un al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii pe de o parte, a titlului pârâtei, nedesființat până în prezent, Curtea (în minoritate) consideră că prevederile de drept substanțial ale Legii 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului pârâtei asupra imobilului preluat în perioada comunistă, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.

Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 – 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.

Dată fiind această apreciere cu caracter general și preliminar, Curtea (în minoritate) va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de cei doi pârâți, a normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță, precum și de dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.”

Curtea (în minoritate) va reține în paragrafele care succed, că în situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului, fiind îndeplinite și celelalte două cerințe expuse în paragraful deciziei în interesul legii evocate.

3. Astfel, sub aspectul neconformității legii speciale cu Convenția europeană, apreciez că prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate „cu bună – credință”, așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.

Ar părea în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, sunt preferabile titlurile dobânditorilor de bună-credință, în vreme ce reclamanții nu vor avea decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 18 lit.c din Legea 10/2001.

Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în mod repetat însă, totala sa ineficiență, arătând în mod expres, că inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze.

Astfel, Curtea a constatat deseori în jurisprudența sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: «Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri » (a se vedea, printre altele, recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, cauza R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României – Hotărâre din 20.01.2009 sau cele mai recente, pronunțate la data de 26.01.2010 în cauzele Loewenton contra României și N. contra României).

Chiar și în urma listării la bursă, a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în recentacauză pilot M. A. și alții contra României, se înregistrează totuși, un proces de așteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social al societății. Conform condițiilor stabilite încă de anul trecut, 2010, programul se va desfășura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi achiziționate acțiunile, este între 0,2 și 1,5 lei pe acțiune. Titlurile nu pot fi cumpărate însă, decât dacă se tranzacționează cu discount față de valoarea unitară a activului net. Toate aceste fapte determină în continuare, inefectivitatea accentuată a acestui fond.

De altfel, se constată că întretimp, Guvernul a adoptat chiar și Ordonanța de Urgență nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum si unele măsuri adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat că „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare”. Acest fapt legislativ de suspendare echivalează practic, cu inexistența actuală a unui sistem de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, sistem care oricum, era ineficace.

D. fiind acest caracter al său esențial, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată nici până în prezent, cu o cale efectivă, indiferent că ea nu a fost urmată deloc sau a fost urmată și a rămas încă în stadiul soluționării administrative sau s-a finalizat prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. Dovada invincibilă a acestei ineficiențe, în cazul concret al reclamantului, este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea dumnealui până în prezent, în pofida existenței unor notificări întemeiate pe această lege specială, formulate încă din anul 2001.

Principiul „specialia generalibus derogant” vizează în mod fundamental, căi procesuale viabile, efective și nu unele ineficace. Or, aplicarea acestei legi speciale în timp, a denotat caracterul său ineficace, inefectivitatea sa fiind configurată de-a lungul timpului, al anilor trecuți, astfel încât la acest moment, concluzionându-se în sensul amintit, al caracterului ineficace al procedurii menționate, prezenta instanță de apel (în minoritate) apreciază în sensul că reclamantului, trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa amintită, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării dumnealui. Cu alte cuvinte, inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurată în timp și încă existentă, pentru argumentele anterior expuse, determină reevaluarea în cadrul procesual prezent al acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului produs reclamantului prin expolierea de către statul comunist.

Efectul juridic al acestei statuări îl reprezintă reactivarea în temeiul principiului convențional al priorității, evocat în paragrafele de început ale prezentei opinii, drept mecanism judiciar eficient, a acțiunii în revendicare reglementate de dreptul comun în materie, evident circumstanțiate de regimul juridic impus de jurisprudența dezvoltată de instanța de la Strasbourg, pe marginea art.1 al celui dintâi Protocol adițional la Convenția, jurisprudență constituită laolaltă cu Convenția, în blocul de convenționalitate obligatoriu expus.

4. În privința principiului neafectării securității circuitului civil, ca o a doua condiție de verificat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, impusă de instanța supremă, se observă că acesta protejează în silogismul juridic configurat de instanța supremă, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe dobânditor. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: “În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (….)Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice”, statuare care pentru argumentul de analogie, este valabilă și în cazul societăților comerciale dobânditoare de imobile de la stat.

Curtea observă că în cauză, indiferent de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată: respingerea acțiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art.2 al.2 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) al Legii 10/2001 (doar exercițiul dreptului fiind condiționat), ca și hotărârile judecătorești prezente (de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului) pronunțate sub acest aspect, în favoarea sa. Admiterea acțiunii pe de altă parte, afectează efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către chiriaș, menținut ca urmare a împlinirii termenului de prescripție specială. În aceste condiții, trebuie aleasă sub acest aspect, varianta care determină cea mai mică atingere circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal viabil de despăgubire a chiriașilor – cumpărători, edictat de Legea 1/2009, în contrapunere cu ineficiența celui de despăgubire al proprietarilor expoliați de statul comunist, reglementat, mai mult, suspendat în prezent, apreciez că circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiunii. De altfel, consider că din perspectivă juridico-istorică, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorilor reclamantului, decât ar fi prin redobândirea imobilului de la pârâta-persoană fizică.

5. Constatând preliminar faptul că cea de-a treia condiție stipulată de instanța supremă în cadrul deciziei sale (neafectarea unui alt drept de proprietate ocrotit) - reprezentând un aspect legat de fondul raportului juridic dedus judecății – va fi cercetată în cadrul evaluării acțiunii în revendicare de drept comun, circumstanțiate de normele convenționale europene, potrivit argumentelor evocate în paragrafele anterioare, Curtea (în minoritate) va proceda în continuare larealizarea acestei evaluări.

i. Astfel, se observă că în determinarea exegetică a domeniului de aplicare al celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, instanța de contencios european a apreciat existența unui bun, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, în recenta cauză A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.

Or, prin art.2 al.2 din Legea 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, distincția operată de legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exercițiului acestui drept, atribut care evident, nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existența însăși a dreptului de proprietate.

Așadar, numai și în virtutea acestei orientări de ultimă oră a Curții europene din domeniul de configurare al „bunului”, se poate afirma cu certitudine împrejurarea că reclamantul este deținătorul unui bun actual în sensul Convenției EDO.

Împrejurarea abrogării ulterior, a acestei prevederi legale, nu poate să răpească reclamantului, acest drept recunoscut deja, acest bun, intervenția legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl privește direct (statul declarându-se în mod public - prin reprezentanții săi, notoriu, afectat de problema efectelor multitudinii litigiilor de revendicare a imobilelor preluate în perioada comunistă), nefiind conformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenția EDO sau garanțiilor instituite de art. 6 din același act european.

Nu mai puțin, anterior Curtea europeană a stabilit că titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafele 83-87, precum și în cauza P. impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, par. 32 și 33, 16 februarie 2006), acesta fiind cazul în speță, apartamentul revendicat fiind înstrăinat de stat, în 1997.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art.1 al Protocolului nr.1 (S. și alții împotriva României, nr. 57.001/00, par. 39, 43 și 59, CEDO 2005-VII). În cauză, până în prezent, reclamantul nu a primit nici o despăgubire reală, concretă pentru preluarea imobilului, deși este a formulat cele două notificări încă din anul 2001.

În cauza V. împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mai 2009), s-a arătat totodată că instanța europeană a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1 (hotărârea Broniowski, P. împotriva României, nr.63.252/00, paragrafele 92 și 112, 1 decembrie 2005).

Astfel, reclamantul deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că dumnealui formulase notificarea pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 10/2001, încă din anul 2001. Așadar, demersurile reclamantului au fost inițiate încă de la adoptarea Legii nr. 10/2001, când aceștia și-au revendicat proprietatea. Cu toate acestea, acesta nu a primit până în prezent, la mai bine de 12 ani de la formularea acestei notificări, nici o despăgubire efectivă.

Or, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu, obligație a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice (cauza Zwierzyński împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI).

Din cele de mai sus reiese că, vânzând unui terț, apartamentul pe care ar fi trebuit să îl restituie și neacordând nici o despăgubire rezonabilă, statul l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a redobândi posesia asupra sa și a negat preeminența legii într-un stat de drept (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franței, Hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii, 1997-1 p. 164, p.54).

ii. Reținând așadar, ca premisă, existența dreptului de proprietate, ca bun, în patrimoniul reclamantului, la momentul vânzării apartamentelor, Curtea în minoritate, constată grefat pe raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului configurat din analiza condițiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, produse la momentul când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularilor dreptului, expoliați de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previ­zibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza S., paragraful 49).

În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și „de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională”.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii – fie legislativă, administrativă ori judiciară – pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza P. contra României, paragraful 92).

Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P. contra României, paragraful 112).

Prin urmare, în concursul dintre reclamant și pârâta persoană fizică, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind și de hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta cauză prin care se recunoaște nevalabilitatea titlului statului. În primul rând, însă, reclamantul beneficiază de recunoașterea legislativă a dreptului dumnealui de proprietate, prin art.2 al.2 din Legea 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, așa cum am arătat anterior.

Totodată, demersurile sale inițiate din anul 2001 și până în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamantul a formulat notificare în baza Legii 10/2001, nu a obținut până în prezent, nici o despăgubire efectivă, deși au trecut foarte mulți ani (circa 12 ani de la data formulării notificării pe Legea 10/2001).

În același timp, Curtea nu contestă faptul că pârâta, deținătoare și dumneaei a unui titlu asupra apartamentului, ca urmare a nedesființării până în prezent, dispune la rândul său, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului lor – statul, așa cum a fost analizat în prealabil, la primul aspect din prezentele considerente, radiază implicit și în privința propriului său titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Aprecierea finală prezentă nu este de natură să ignore raționamentul juridic expus în cadrul deciziei în interesul legii menționate, privitoare la condiționarea admiterii acțiunii în revendicare, de neafectarea unui alt drept de proprietate, deoarece însăși Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște în cadrul deciziei sale, posibilitatea ca în anumite situații, să se procedeze la operațiunea de comparare a bunurilor, operațiune impusă de silogismul convențional, astfel cum am evocat deja: “Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt”.

Conchizând, întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții, cu consecința arătată – unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare – cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului și care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.

iii. Aprecierea în sensul că - raportat la premisele ineficacității procedurii speciale și a convertirii acțiunii în revendicare dintr-o acțiune reală într-una personală, în caz de imposibilitate (juridică sau materială) de restituire a bunului în natură, premise configurate inclusiv prin decizia în interesul legii a instanței supreme - reclamantul ar avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat pe baza unei acțiuni viitoare separate pe calea dreptului comun, nu oferă în aprecierea minorității, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr.10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este recunoscută în chiar invocata decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează totodată, la caracterul împovărător al trimiterii reclamantului la o nouă procedură (după multiplele - inclusiv prezenta - pe care deja le-a parcurs fără succes), ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii, având în vedere că în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al instanței supreme și procurorul general al parchetului de pe lângă instanța supremă, cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum și unele măsuri adiacente, stabilindu-se în mod obligatoriu pentru instanțe, că „Acțiunile in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, indreptate direct impotriva statului roman, intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 13 din aceasta conventie, sunt inadmisibile”.

În procesul pendinte, caracterul unic al măsurii de restituire a imobilului în natură, se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, capătul de cerere privind revendicarea fiind formulat în contradictoriu cu pârâta - fostă chiriaș – cumpărător ce evident, nu ar putea fi obligată ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamant.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantelui către chiriaș.

iv. Sub același aspect dezbătut, este corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, însă această premisă alături de altele menționate deja (cum ar fi cea expusă de instanța supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situații, a bunurilor deținute de părți), au deschis calea acțiunii în revendicare prezente, pentru reclamant, ca unic remediu procesual eficace pentru acesta.

Pe de altă parte, nu se va putea opune nici argumentul relativ suportării de către pârâtă, în acest context, a consecințelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenția, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului cumpărător, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului și în orice caz, cel puțin la obținerea efectivă de despăgubiri bănești (deci nu a altor măsuri reparatorii prin echivalent ineficiente sau chiar suspendate, ca în cazul reclamantului) reprezentând prețul actualizat plătit pentru imobil, în condițiile în care inclusiv posibilitatea de despăgubire efectivă în cadrul unei acțiuni personale a reclamantului îndreptate împotriva statului, în contextul ineficacității procedurii speciale, este cel puțin incertă, dacă nu chiar iluzorie, astfel cum s-a evocat. Din această perspectivă, nici dreptul conferit pârâtei, de contractul de vânzare – cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial, dumneaei urmând a fi despăgubită în mod corespunzător, fiind așadar îndeplinită inclusiv din această perspectivă, și terța cerință impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea altui drept protejat.

III. În privința suprafeței de 6,19 mp, precum și a garajului, cred că acțiunea trebuia respinsă ca neîntemeiată, întrucât pe de o parte, garajul nu mai există în prezent, obiectul unei cereri de revendicare în modalitatea restituirii neputând fi decât unul în ființă, iar pe de altă parte, față de constatările expertului desemnat în cauză, suprafața diferență de 6,19 mp, nu se regăsește nici în cadrul contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea 112/1995 și nici nu a fost ocupat de către pârâta posesor neproprietar chiriaș-cumpărător al restului imobilului litigios.

În consecință, pentru ansamblul acestor argumente, am exprimat punctul de vedere contrar majorității în sensul că în temeiul art.296 Cod procedură civilă, se impune admiterea apelului principal, al reclamantului, admiterea în parte a acțiunii, obligarea pârâtului să restituie imobilul compus din apartamentul nr.1 și terenul aferent în suprafață de 172,31 mp și respingerea acțiunii cu privire la suprafața de 6,19 mp, precum și garaj, ca neîntemeiată.

Judecător H. M.

Red. + Tehnored. HM

← Anulare act. Decizia nr. 468/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 261/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 593/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr. 500/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1547/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 468/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 261/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Fond funciar. Decizia nr. 292/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 42/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 45/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI