Revendicare imobiliară. Decizia nr. 436/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 436/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-11-2012 în dosarul nr. 436/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 436 A

Ședința publică de la 29.11.2012.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta reclamantă B. NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr. 985 din 04.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. R. PENTRU DEZVOLTARE – GROUPE SOCIETE GENERALE S.A., R. A. – ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S.C. D. I. S.R.L.

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 15.11.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 22.11.2012, apoi la 29.11.2012, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă sub nr._/3/2007, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâții B. R. pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale SA, R. A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, . sectorul 3, compus din teren în suprafață de 1.492 mp. și construcția situată pe acest teren, formată din două subsoluri, parter și 5 etaje; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1422 din 12 iulie 1993 încheiat, sub semnătură privată, între R. A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale, având ca obiect imobilul-construcție situat în . sector 3; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4145 din 23 noiembrie 2004 de Biroul Notarial „Mentor”, având ca obiect imobilul teren în suprafață de 1.492 mp. situat în . sector 3; rectificarea Cărții funciare nr._ a Municipiului București – sector 3; înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 3, compus din teren și construcție pe numele Băncii Naționale a României.

Printr-o cerere de modificare a acțiunii, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a ., pentru obligarea acesteia să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul obiect al prezentului litigiu, precum și anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4475/19 decembrie 2007 de Biroul Notarului Public „M. P.” prin care B. R. pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale a vândut imobilul în litigiu, construcție și teren, către ..

Reclamanta invocă drept titluri de proprietate un act de vânzare cumpărare aut. sub nr. 218/1937 prin care a cumpărat imobilul, precum și H.G. nr. 423/1991.

În apărare, pârâtele B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale SA și . au invocat inadmisibilitatea revendicării și excepția prescripției cererii în nulitate în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale active fondată pe trei considerente: lipsa identității și a continuității dintre reclamantă și fosta Bancă Națională a României care a funcționat anterior anului 1946 (ca urmare a etatizării acesteia din urmă și a trecerii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul statului), depășirea limitelor actelor permise reclamantei ca urmare a specialității capacității de folosință și inexistența HG nr. 423/1991 prin care s-ar fi transferat bunul litigios în patrimoniul BNR, ca urmare a nepublicării acestei hotărâri de guvern în Monitorul Oficial; pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 18 aprilie 2008 a Secției a IV-a Civile a Tribunalului București a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții și a fost înaintată cauza, spre competentă soluționare, la Secția a VI-a Comercială, în considerarea comercialității litigiului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI a Comercială sub nr._/3/2008.

Prin sentința comercială nr._/23 decembrie 2008 a Tribunalului București - Secția a VI-a Comercială s-a respins acțiunea formulată și completată de reclamanta B. Națională a României, în contradictoriu cu pârâtele B. R. de Dezvoltare, R. Autonoma Administrația Protocolului de Stat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin aceeași hotărâre a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, după ce prin încheierea pronunțată la data de 03 octombrie 2008 instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția de necompetență funcțională, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 Cod comercial, care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate contractele și obligațiile unui comerciant, constatând că nu a fost răsturnată această prezumție, în pricina dedusă judecății, prin dovedirea caracterului civil sau comercial al obligației, atât timp cât imobilul în litigiu face parte din fondul de comerț.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta are, potrivit statutului său, redat de Legea nr. 312/2004, calitatea de persoană juridică, instituție publică a statutului, calitate care o exclude din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și, în aceste condiții, are deschisă calea dreptului comun pentru a introduce acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, dar și pentru a promova acțiuni vizând declararea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul revendicat.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active pe care a apreciat-o ca fiind întemeiată, tribunalul a avut în vedere că, deși reclamanta își justifică interesul cu privire la atacarea contractelor de vânzare-cumpărare, nu a făcut însă dovada dreptului său actual de proprietate asupra bunului.

Aceasta, deoarece s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 218 din 17 decembrie 1937, încheiat cu Societatea Generală de Construcții și Lucrări Publice și B. N. Blank & Co, iar prin Legea nr. 1056/1946 a fost reglementată etatizarea Băncii Naționale a României, începând cu data de 01 ianuarie 1947.

Ulterior, în anul 1961, imobilele au trecut gratuit în proprietatea Ministerului Finanțelor, pentru ca apoi, în aplicarea Decretului nr. 285/1977, să treacă în proprietatea întreprinderii pentru administrarea clădirilor din subordinea Oficiului Economic „Carpați”, care, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din HG nr. 1217/1990, a fost preluată de către Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, iar prin HG nr. 811/1991 s-a aprobat înstrăinarea, din patrimoniul Regiei Autonome Administrația Protocolului de Stat, a imobilului respectiv, către B. R. pentru Dezvoltare SA.

Instanța de fond a mai reținut faptul că la data de 08 iulie 1993, între R. A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în calitate de vânzător și B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale SA în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului construcție, contract care a fost înregistrat sub nr. 1422 din 12 iulie 1993.

Ulterior, la data de 23 noiembrie 2004 s-a încheiat, între aceleași părți, contractul de vânzare-cumpărare, având ca obiect transmiterea către B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale SA a dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafață de 1.492 mp. (1.217,61 mp. conform măsurătorilor cadastrale), având număr cadastral 3594/6, convenție autentificată sub nr. 4145 din 23 noiembrie 2004 la Societatea civilă Mentor - Biroul Notarial.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat, sub nr. 4475 din 19 decembrie 2007 de Biroul Notarului Public Asociați „M. P., M. I. și S.-D. Tesu”, B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale SA a vândut către . imobilul (teren+construcție) în litigiu.

De asemenea, prima instanță a avut în vedere și faptul că nu s-a probat publicarea, în Monitorul Oficial, a Hotărârii Guvernului nr. 423/1991, prin care s-a stabilit trecerea imobilului în litigiu, în mod gratuit, din subordinea Oficiului Economic „Carpați”, în proprietatea Băncii Naționale a României, in lipsa acestei publicări, în conformitate cu dispozițiile art.107 alin. 4 din Constituția României în forma publicată în Monitorul Oficial nr. 233/1991, adoptată la 21 noiembrie 1991, ea fiind considerată inexistentă și că nu rezultă din actele depuse la dosar că această hotărâre are un caracter militar, întrucât adresa nr. 2141/16 martie 2007, emisă de Secretariatul General al Guvernului, face referire numai la gestionarea acestui document „în mod similar hotărârilor de guvern cu caracter militar”.

Prin decizia comercială nr. 132 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București - Secția a V-a Comercială, s-a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B. Națională a României.

Prin decizia nr. 4195 din 02 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta B. Națională a României, împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 25 februarie 2010 pronunțată Curtea de Apel București - Secția a V-a Comercială; a casat decizia și sentința nr._ de la 23 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București - Secția Civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că problema principală care se impune a fi rezolvată este aceea a competenței materiale.

În opinia instanței de recurs competența materială este de două feluri: competență materială funcțională și competență materială procesuală.

Competența materială funcțională este cea care reglementează care anume instanță (înțeleasă ca instituție de sine stătătoare în ansamblul instanțelor judecătorești din România - judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție) este competentă să judece un anumit litigiu, în primă instanță, desemnând totodată și instanța competentă să soluționeze căile de atac (apel și recurs sau numai recurs, după caz) declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță.

Înalta Curte statuează că atâta timp cât există secții specializate la nivelul unei instanțe, iar la Tribunalul București există secții specializate atât în materie civilă cât și în materie comercială, un litigiu de o anumită natură trebuie soluționat de secția corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății.

În opinia instanței de recurs, natura litigiului este civilă, deoarece capătul de cerere principal vizează o acțiune în revendicare imobiliară, acțiune ce este esențialmente civilă, iar capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1422/1993 și respectiv nr. 4145/2004 au ca obiect material un imobil.

De asemenea, capătul de cerere privind anularea contractului nr. 4475/2007 are un caracter accesoriu față de celelalte capete de cerere, urmând a fi soluționat de instanța care este competentă să soluționeze capetele de cerere principale.

Mai mult, reclamanta este o instituție publică, nefiind comerciant în sensul Codului Comercial.

În speță, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul din litigiu ar face parte din fondul de comerț al vreunuia dintre părți sau că ar folosi îndeplinirii obiectului său de activitate, cu atât mai mult cu cât art. 4 Cod comercial prevede unele excepții de la caracterul comercial al contractelor încheiate de un comerciant, și anume dacă acestea nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.

Ca atare, constatând că litigiul dedus judecății este de natură civilă, și că, prin urmare, s-a încălcat competența materială procesuală atât în primă instanță cât și în apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, și la art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, a admis recursului, a casat atât decizia recurată cât și sentința nr._ din 23 decembrie 2008 a Tribunalului București - Secția a VI-a Comercială și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București - Secția Civilă.

În ceea ce privește criticile cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a arătat că acestea urmează să fie avute în vedere la soluționarea în primă instanță, pentru a nu prejudicia părțile de unele grade de jurisdicție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a IV-a Civilă a Tribunalului București sub nr._ .

S-a trecut la rejudecare și, întrucât actele procesuale efectuate de instanțele de fond în primul ciclu procesual erau nule pentru necompetență, cu excepția probelor (art. 105 alin. 1 și art. 160 Cod de procedură civilă), au fost repuse în discuție excepțiile invocate de către pârâte, probatoriul rămânând câștigat cauzei.

S-a renunțat de către pârâte la invocarea excepțiilor de inadmisibilitate, de prescripție și a fost susținută excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție fondată pe trei considerente: lipsa identității și a continuității dintre reclamantă și fosta Bancă Națională a României care a funcționat anterior anului 1946 și care dobândise bunul prin actul din 1937 (ca urmare a etatizării acesteia din urmă și a trecerii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul statului), depășirea limitelor actelor permise reclamantei ca urmare a specialității capacității de folosință și inexistența H.G. nr. 423/1991 prin care s-ar fi transferat bunul litigios în patrimoniul Băncii Naționale a României, ca urmare a nepublicării acestei hotărâri de guvern în Monitorul Oficial.

Reclamanta s-a apărat prevalându-se de faptul că etatizarea din anul 1946 nu a avut alt efect decât schimbarea acționariatului băncii, în sensul că statul a devenit unic acționar, ceea ce nu afectează, însă, personalitatea juridică a băncii și patrimoniul acesteia, apoi specialitatea capacității de folosință decurgând din atribuțiile BNR nu împiedică revendicarea bunurilor ce constituie patrimoniul acesteia și, în fine, H.G. nr. 423/1991 a fost emisă anterior Constituției din 1991, sub imperiul Constituției RSR în forma în vigoare din 1986, ce nu prevedea obligativitatea publicării decât pentru actele echivalente hotărârilor de guvern cu caracter normativ, nu și pentru cele cu caracter individual, iar sancțiunea inexistenței nu era reglementată nici în fosta Constituție și nici în Legea nr. 37/1990 care a reglementat după anul 1989 organizarea și funcționarea Guvernului în epoca emiterii HG nr. 423/1991.

Tribunalul a reținut în chestiunea calității procesuale active că, în prealabil, trebuie remarcat că excepția invocată tinde să pună în discuție însăși existența titlului reclamantei, astfel încât problema în discuție este strâns legată de fondul cauzei.

Cu toate acestea, întrucât revendicarea de față este strâns legată de capetele acțiunii privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei B. R. pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale, acestea fiind la rândul lor dependente de rezolvarea unor chestiuni prejudiciale care țin, de asemenea, de fondul cauzei și vizează excepția de nelegalitate a hotărârilor de guvern ce au permis înstrăinarea bunurilor către B. R. pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale, tribunalul a găsit că se impune a se stabili legitimitatea reclamantei Băncii Naționale a României de a sta în proces prealabil și prioritar analizării fondului problematicii privind valabilitatea înstrăinării bunurilor către pârâtă și a actelor normative care au permis înstrăinarea, întrucât problema eventualei lipse a titlului Băncii Naționale a României tinde să facă inutilă . referitoare la valabilitatea înstrăinării bunului către pârâte și declanșarea procedurii excepției de nelegalitate.

Or, această situație juridică se pliază perfect pe dispozițiile art. 137 Cod de procedură civilă, astfel încât, chestiunea titlului Băncii Naționale a României putând face inutilă cercetarea fondului, reprezintă o problemă de calitate procesuală activă, iar nu de fond.

Prin sentința civilă nr. 985 din 4 mai 2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. Națională a României; a respins acțiunea întregită formulată de reclamanta B. Națională a României în contradictoriu cu pârâtele B. R. pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale,, R. A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a pronunța această hotărârea judecătorească, prima instanță a examinat excepția dezbătută, din perspectiva tuturor celor trei aspecte pe care a fost fundamentată, după cum urmează:

1. Problema depășirii limitelor specialității capacității de folosință;

Principiul specialității capacității de folosință și atribuțiile Băncii Naționale a României în vederea realizării obiectivului fundamental al acestei instituții (asigurarea și menținerea stabilității prețurilor), astfel cum au fost reglementate prin Legea nr. 312/2004, nu poate împiedica revendicarea de către reclamantă a unor bunuri cu privire la care pretinde că dreptul de proprietate îi aparține deja și ar fi intrat în patrimoniul său în mod legal, întrucât se tinde la reîntregirea în fapt a patrimoniului legal deținut și la conservarea unui drept preexistent.

Acțiunea prin care o persoană juridică tinde la conservarea patrimoniului său, nu poate fi considerată ca depășind limitele specialității capacității de folosință; cel mult actele ulterioare de administrare și dispoziție cu privire la bunul redobândit sau, dacă este cazul, actul inițial de dobândire, ar putea fi analizate din perspectiva principiului specialității capacității de folosință.

Ca atare, a fost înlăturat acest argument.

2. Problema continuității dintre reclamantă și fosta Bancă Națională a României anterioară anului 1946 și a preluării patrimoniului acesteia; problema calității procesuale active în raport de actul de vânzare-cumpărare nr. 218/1937.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 1056/1946, B. Națională a României se etatizează pe data de 1 ianuarie 1947.

Pârâtele au considerat că urmare a acestei legi B. Națională a României, la acea dată societate pe acțiuni, a devenit organ (instituție) de stat, bunurile sale intrând în patrimoniul statului, producându-se o așa numită transformare corporatistă, schimbându-se natura sa juridică, ceea ce exclude continuitatea dintre cele două persoane juridice.

Reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 1056/1946, potrivit cărora „pe aceeași dată (1 ianuarie 1947 - n.n.), proprietatea acțiunilor Băncii Naționale a României, trece liberă de orice sarcină, în patrimoniul statului”, de unde trage concluzia că personalitate juridică a fostei societăți de acțiuni nu a încetat și nici patrimoniul nu a fost pierdut, întrucât ceea ce s-a întâmplat a fost doar un transfer legal al acțiunilor în favoarea statului, fără a fi afectate patrimoniul și personalitatea juridică.

Tribunalul a apreciat că, la prima lectură, textul art. 1 din Legea nr. 1056/1946 susține mai degrabă teza pârâtelor, întrucât enunțarea a două alineate distincte, primul dispunând etatizarea, iar al doilea prevăzând că, la aceeași dată, se transferă și proprietatea acțiunilor Băncii Naționale a României către stat, duce la concluzia că etatizarea și transferul acțiunilor nu se confundă, ci sunt complementare și cu consecințe diferite, altminteri nu ar fi avut sens o reiterare a aceleiași norme pe două alineate din cadrul aceluiași articol.

Cu toate acestea, tribunalul a considerat că decisiv este textul art. 18 din Legea nr. 1056/1946, primul din cele care compun titlul referitor la statutul Băncii Naționale a României, text care se referă la „B. Națională a României, constituită în societate pe acțiuni…”, de unde se trage concluzia că, într-adevăr, prin Legea nr. 1056/1946 s-a produs un transfer al acțiunilor Băncii Naționale a României către stat (alineatul 2 al art. 1 având o funcție explicativă pentru alineatul 1), fără a duce la întreruperea continuității personalității juridice a băncii.

Ceea ce nu s-a petrecut, însă, prin Legea nr. 1056/1946, se petrece prin Decretul nr. 320/1948, al cărui art. 1 dispune că B. Națională a României se transformă în B. Republicii Populare Române, B. de Stat, abia cu această ocazie petrecându-se transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naționale; chiar dacă ar mai exista unele dubii în interpretarea Decretului nr. 320/1948, actele normative ulterioare care reglementează organizarea și funcționarea Băncii Naționale a României confirmă statutul acesteia de organ (instituție) de stat (vezi art. 1 și art. 7 din Decretul nr. 403/1965, dar și titulatura Decretului nr. 130/1957 cu privire la organizarea Băncii de Stat a Republicii Populare Române ca instituție de sine stătătoare sub conducerea Consiliului de Miniștri, vezi și art. 1 din Decretul nr. 124/1970 precum și art. 1 din Statutul aprobat prin decretul nr. 504/1970, toate definind B. Națională a României ca organ central al administrației de stat).

Prin urmare, transformarea naturii juridice a Băncii Naționale a României din societate pe acțiuni în organ al puterii de stat, invocată de către pârâte, s-a petrecut în anul 1948 ca urmare a Decretului nr. 320/1948.

Această transformare nu duce, însă, în sine, la delegitimarea procesuală și la pierderea calității active a reclamantei, întrucât prin același Decret nr. 320/1948, articolul 1 alin. 2 prevede că „patrimoniul Băncii Naționale a României trece asupra Băncii Republicii Populare Române, B. de Stat”; aceasta înseamnă că B. Națională a României – organ de stat (cu denumirea sa veche – B. Republicii Populare Române), a preluat în patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naționale a României – societate pe acțiuni, printre care și bunul litigios, ca urmare a transmiterii legale a patrimoniului, iar, apoi, reclamanta din prezenta cauză este continuatoarea fostei Bănci a Republicii Populare Române – organ de stat, care preluase la rândul său patrimoniul Băncii Naționale a României anterioară anului 1946.

Prin urmare, esențial este a se stabili dacă, începând cu anul 1948, când B. Națională a României devine instituție de stat, preluând patrimoniul fostei Bănci Naționale a României – societate pe acțiuni, bunul litigios a rămas până în prezent al Băncii Naționale a României ca parte a patrimoniului preluat în 1948 sau a trecut în patrimoniul statului, cum pretind pârâtele.

Din acest punct de vedere, este de remarcat că nu sunt depuse la dosar eventuale acte originare, directe, din care să rezulte un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție din patrimoniul Băncii Naționale a României în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniul BNR către stat, există doar într-o expunere de motive (fila 187 – 188 dosar fond) o referire la un protocol din anul 1961 încheiat cu Ministerul de Finanțe, fără a fi depus acest protocol sau a fi identificat exact.

Lipsa acestor documente nu naște, în sine și în mod necesar prezumția perpetuării dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, dar nici referirea la protocolul din anul 1961, fără identificarea sau depunerea acestui protocol nu dovedește în sine contrariul.

Tribunalul a apreciat că pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să se țină seama de regimul dreptului de proprietate în perioada 1945 - 1989, întrucât nu este de conceput ca dreptul de proprietate asupra imobilului să nu se fi subsumat uneia din categoriile recunoscute în dreptul socialist și să fi existat în afara acestuia, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un bun al unui organ de stat.

Așa fiind, trebuie plecat de la împrejurarea că în dreptul socialist dreptul de proprietate putea fi întâlnit fie ca drept de proprietate socialistă de stat, fie ca drept de proprietate cooperatistă, fie ca drept de proprietate personală, sau ca drept de proprietate individuală al țăranilor nemembrii ai unei C.A.P. și al meșteșugarilor necooperativizați.

În cazul unităților și organelor de stat, bunurile aflate în deținerea acestora făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unitățile având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Prin urmare, chiar dacă la nivelul anului 1948 patrimoniul fostei Bănci Naționale a României – societate pe acțiuni – fusese transferat Băncii Republicii Populare Române, care devenise proprietar asupra imobilului litigios, ulterior, odată cu schimbarea treptată a regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B. Națională a României) au devenit cu certitudine, chiar dacă nu se poate preciza exact momentul, bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului și aflate doar în administrarea Băncii Naționale a României.

În susținerea acestei teze vin și prevederile Statutelor Băncii Naționale a României reglementate prin Decretul nr. 504/1970 (art. 8 din statut) și prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 507/1965 (art. 4) din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se află în administrarea directă a băncii, ceea ce confirmă circumscrierea patrimoniului Băncii Naționale a României regimului dreptului de proprietate socialistă (mijloacele fixe includ clădirile, dreptul de proprietate aparține statului, iar Băncii Naționale a României îi aparține doar dreptul de administrare directă).

De altfel, aceste considerente sunt întărite de faptul că Guvernul României a apreciat necesară emiterea unei hotărâri de guvern (H.G. nr. 423/1991 despre care va fi vorba mai jos) prin care să treacă din proprietatea (sic – mai exact, din administrarea) Întreprinderii pentru Administrarea Cădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea Băncii Naționale a României, precum și de susținerile reclamantei din propria acțiune privind trecerea în anul 1977, în urma Decretului nr. 285/1977, a imobilului în administrarea respectivei întreprinderi, ceea ce nu poate decât să confirme situația juridică reținută, în sensul că dreptul de proprietate asupra clădirilor deținute de B. Națională a României aparținea statului, Băncii Naționale a României aparținându-i doar dreptul de administrare, drept de administrare ce a fost transferat de titularul dreptului de proprietate prin organele sale legiuitoare și executive către o altă unitate (Întreprinderea pentru Administrarea Cădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați).

În concluzia celor de mai sus, cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios deținut de B. Națională a României în temeiul actului din anul 1937 transmis o dată cu patrimoniul prin Decretul nr. 320/1948, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituții, căreia i-a revenit doar administrarea directă, ci al statului.

Ca atare, neexistând o perpetuare din 1937 până în prezent a dreptului de proprietate în patrimoniul Băncii Naționale a României, drept de proprietate ce a trecut în patrimoniul statului și a ieșit din patrimoniul Băncii Naționale a României cel mai târziu în 1965, rezultă că actul de vânzare-cumpărare 218/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acțiunea de față.

Trebuie făcută mențiunea, în ceea ce privește preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului litigios de la B. Națională a României ca organ central al administrației de stat, că validitatea acestei preluări nu poate fi pusă în discuție de reclamantă, ca autoritate publică, întrucât s-ar ajunge la o ipoteză de tip „statul versus statul” (de altfel, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 exclude explicit calitatea instituțiilor publice de a reclama pierderea unor proprietăți în timpul regimului comunist ca urmare a unui abuz al statului), iar un eventual caracter abuziv al etatizării din anul 1946 nu ar fi putut naște drepturi decât cel mult foștilor acționari (care au fost, de altfel, despăgubiți prin însăși legea de etatizare) și, în orice caz, nu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului.

3. Problema validității, respectiv inexistenței H.G. nr. 423/1991; problema calității procesuale pasive în raport de H.G. nr. 423/1991

Reclamanta s-a mai prevalat pentru a se legitima procesual activ și a-și proba dreptul de proprietate, de H.G. nr. 423/1991, prin care diferite imobile printre care și cel în litigiu a trecut din proprietatea (sic) Întreprinderii pentru Administrarea Cădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea Băncii Naționale a României.

Este necontestat de niciuna din părți faptul că această hotărâre de guvern nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial.

Pârâtele au reclamat în consecință inexistența acestei hotărâri de guvern, ca urmare a nepublicării, în timp ce reclamanta invocă anterioritatea H.G. nr. 423/1991 față de Constituția din anul 1991, care prevede sancțiunea inexistenței hotărârilor de guvern nepublicate în Monitorul Oficial, invocă incidența dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România în forma din 1986, potrivit cărora este obligatorie publicarea în Buletinul Oficial doar a hotărârilor cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniștri, HG nr. 423/1991 fiind o hotărâre cu caracter individual și invocă împrejurarea că și potrivit Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, hotărârile de guvern cu caracter de secret de stat sunt exceptate de la publicare; în orice caz, reclamanta consideră că obligativitatea publicării hotărârii de guvern nu era prevăzută sub incidența vreunei sancțiuni, inexistența fiind reglementată abia prin Constituția din 1991.

Tribunalul a analizat fiecare argument al părților referitor la obligativitatea publicării hotărârii de guvern și a eventualei sancțiuni care intervine.

În primul rând, în chestiunea obligativității publicării H.G. nr. 423/1991, aplicabilitatea dispozițiilor Constituției R.S.R. din 1965, republicată în anul 1986, sau căderea acestei constituții în desuetudine sunt chestiuni discutabile, în condițiile în care schimbarea de regim intervenită în 22 decembrie 1989 a atras un regim constituțional sui generis până la . Constituției din anul 1991, regim constituțional alcătuit din cutume constituționale și diferite legi, decrete ori decrete-legi care reglementau organizarea și funcționarea unora din puterile statului (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, Guvernul României etc.) peste dispozițiile și în afara instituțiilor reglementate de fosta constituție (Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri etc.) și reglementau și un alt regim al actelor normative (spre pildă, în epocă s-au emis și hotărâri de guvern ce reglementau chestiuni de domeniul legii).

Indiferent, însă, de soluția dată aceste probleme, regimul hotărârilor de guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7), hotărârile guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum și regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Trebuie stabilit, prin urmare, dacă H.G. nr. 423/1991 constituie secret de stat exceptat de la publicare sau nu și, în caz că nu constituie secret de stat, dacă nepublicarea atrage vreo sancțiune și care este aceasta.

Tribunalul constată că, în conformitate cu art. 7 din Legea 37/1990, sunt exceptate de la publicare acele hotărâri de guvern care constituie secret de stat potrivit legii; în speță, nu s-a evocat vreo lege care să fi dat caracter de secret de stat unor hotărâri de guvern cu un conținut de natura celui al H.G. nr. 423/1991.

Pe de altă parte, caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României (ca act al puterii executive sau ca act administrativ), iar adresa nr. 20E/116 din 14.03.2007 de înaintare a copiei hotărârii de guvern către B. Națională a României, prin care se solicită destinatarului să gestioneze documentul similar hotărârii de guvern cu caracter limitat nici nu poate da retroactiv H.G. nr. 423/1991 un caracter secret și nici nu constituie un act administrativ al guvernului emis în exercițiul atribuțiilor acestuia, ci o simplă adresă de înaintare.

Or, cât timp caracterul secret nu este dat de vreo lege și nu rezultă din însuși cuprinsul hotărârii de guvern nepublicate, nu poate fi recunoscut.

În altă ordine de idei, reclamanta invocă faptul că H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de guvern cu caracter individual și nu cu caracter normativ.

Este neîndoios că H.G. nr. 423/1991, ce are ca obiect doar trecerea unor bunuri imobile în patrimoniul Băncii Naționale a României reprezintă o hotărâre de guvern cu caracter individual, având natura unui act de gestiune al Guvernului (în înțelesul dat acestei categorii de acte în Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ).

Cu toate acestea, din textul art. 7 din Legea nr. 37/1990 rezultă că nu se face vreo distincție, în privința publicării, între hotărârile de guvern cu caracter normativ și cele cu caracter individual.

Prin urmare, indiferent că este vorba despre un act cu caracter individual sau cu caracter normativ al Guvernului României, hotărârea de guvern trebuia în mod obligatoriu publicată.

Distincția făcută mai sus între actele cu caracter normativ și cele cu caracter individual poate avea, însă, importanță, în problema sancțiunii incidente în cazul nepublicării.

Tribunalul nu și-a însușit teza reclamantei potrivit căreia obligativitatea publicării hotărârilor de guvern nu a fost reglementată sub imperiul vreunei sancțiuni anterior Constituției din 1991.

Chiar dacă Legea nr. 37/1990 nu prevede expres vreo sancțiune în cazul nepublicării hotărârii de guvern în Monitorul Oficial, această sancțiune poate fi și virtuală și decurge din natura trihotomică a normei juridice în general, mai ales că, în cazul art. 7 privind obligativitatea publicării hotărârilor guvernului, nu este vorba despre o normă de recomandare.

Pornind de la principiul că orice act normativ, pentru a intra în vigoare și a deveni obligatoriu pentru destinatarii săi trebuie să fie adus la cunoștința acestora, ceea ce se întâmplă prin publicare și că orice act cu caracter individual emis de o autoritate publică administrativă, fie că este vorba despre un act administrativ sau un act de gestiune, pentru a putea produce efectele urmărite, trebuie comunicat destinatarului său, sancțiunea virtuală operantă este, dacă nu cea a inexistenței, cel puțin cea a inopozabilității față de destinatarii respectivelor acte, ceea ce face respectivul act la fel de ineficace ca și unul inexistent.

Față de cele anterior expuse, rezultă că în cazul de față se pot trage următoarele concluzii: H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de guvern cu caracter individual care, pentru a produce efecte față de destinatarul său (reclamanta), trebuia să fie comunicată acestuia; deși nu s-a făcut dovada momentului comunicării H.G. nr. 423/1991 către reclamantă pentru a se verifica dacă transferul bunurilor în patrimoniul acesteia a produs efecte, tribunalul consideră că, în condițiile în care însăși reclamanta se prevalează de transferul respectivelor bunuri în patrimoniul său încă de la emiterea hotărârii de guvern, se poate asimila această situație ipotezei că H.G. nr. 423/1991 a fost comunicată și a produs efecte față de reclamantă; cu toate acestea, cât timp nu a fost publicată în Monitorul Oficial și nu s-a făcut dovada că terții interesați (cum ar fi pârâtele BRD - GSG sau .) ar fi aflat pe altă cale despre hotărârea de guvern anterior încheierii actelor prin care au dobândit propriile drepturi asupra bunului (spre pildă, B. Națională a României a susținut că H.G. nr. 423/1991 a fost menționată în cartea funciară în anul 2007, atunci când a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea sa asupra celorlalte imobile menționate în cuprinsul hotărârii de guvern, altele decât bunul litigios, însă această formă de publicitate a fost făcută ulterior dobândirii de către terți a drepturilor de care se prevalează și s-a făcut numai cu privire la alte bunuri), H.G. nr. 423/1991 nu este opozabilă pârâtelor – terți interesați, inopozabilitatea fiind sancțiunea ce decurge din nepublicarea respectivei hotărâri.

În mod interesant, situația de mai sus reprezintă o analogie și o transpunere la alt nivel a principiului adoptat în Codul civil, potrivit căruia în cazul înstrăinării de către aceeași persoană (S. R.) a aceluiași bun către două persoane diferite (B. Națională a României, respectiv B. R. pentru Dezvoltare), are prioritate cel care și-a făcut primul operațiunile de publicitate (B. R. pentru Dezvoltare) și cel care l-a dobândit cu titlu oneros (B. R. pentru Dezvoltare) față de cel care l-a dobândit cu titlu gratuit (B. Națională a României).

Față de toate cele expuse mai sus, reținând că H.G. nr. 423/1991 este inopozabil pârâtelor și că actul de vânzare-cumpărare nr. 218/1937 nu poate fundamenta calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât de la momentul acelui act bunul a ieșit între timp din patrimoniul acesteia, tribunalul a constatat că reclamanta nu se legitimează activ în a pretinde nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâtele B. R. pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale și . au dobândit bunul litigios și în a invoca nelegalitatea hotărârilor de guvern cu caracter normativ ce au permis înstrăinarea imobilului către pârâta B. R. pentru Dezvoltare și, finalmente în a cere restituirea bunului, astfel încât în baza art. 137 Cod de procedură civilă, a admis excepția ridicată de pârâte și a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, la data de 31 mai 2012, a declarat apel reclamanta B. Națională a României.

În motivarea apelului se arată că hotărârea instanței este netemeinică și nelegală, invocându-se incidența prevederilor art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod proc.civ., prima instanța soluționând procesul fără a intra in judecata fondului.

Susține apelanta că prin efectul Legii nr. 1056/1946 pentru etatizarea și organizarea Băncii Naționale a României, cât privește personalitatea juridică a Băncii Naționale a României, a fost operată o transmitere a acțiunilor emise de către Bancă, din proprietatea foștilor acționari, În proprietatea Statului R., fără a fi afectată niciun moment personalitatea juridică a Băncii Naționale a României și fără ca prevederile legii invocate să aibă vreo implicație asupra patrimoniului acesteia, în acest sens, fiind dispozițiile art. 1, precum și cele ale art. 3 din lege, care stabilesc calitatea Băncii Naționale a României de mandatar al Statului R., calitate ce nu ar fi fost posibilă în lipsa menținerii personalității juridice a Băncii.

De asemenea, relevante sub acest aspect sunt prevederile art. 7 și următoarele din cuprinsul aceleiași legi, care reglementează modalitatea În care foștii acționari ai Băncii Naționale a României urmau a fi despăgubiți pentru transferul dreptul de proprietate asupra acțiunilor din patrimoniul lor în patrimoniul Statului R..

Prin Decretul nr.197/1948 pentru dizolvarea și lichidarea întreprinderilor bancare și institutelor de credit, potrivit art. 1, toate întreprinderile bancare și institutele de credit. de orice tel. cu capital particular sau de Stat. se consideră de plin drept dizolvate și intrate în stare de lichidare. cu excepția Băncii Naționale a României S.A. ș.a.

Totodată, potrivit aceluiași decret, sunt stabilite o . atribuții exclusive în sarcina Băncii Naționale a României, în derularea procedurilor de lichidare, argument ce întărește continuitatea personalității juridice a Băncii Naționale a României, chiar în condițiile dizolvării și lichidării celorlalte instituții bancare și de credit.

Prin urmare, este evidentă menținerea ca și structură juridică a Băncii Naționale a României S.A. și întărirea personalității sale juridice prin atribuirea de noi prerogative în raport cu celelalte instituții bancare.

Ulterior, prin Decretul nr. 320/1948 pentru organizarea și funcționarea Băncii Republicii Populare Române Bancă de Stat, B. Națională a României este transformată în B. Republicii Populare Române, Bancă de Stat, cu personalitate juridică (art. 1 alin. 1 și art. 3).

Referitor la bunuri, se stabilește expres că patrimoniul Băncii Naționale a României trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Bancă de Stat, personalitatea juridică a Băncii Naționale a României nefiind afectată și nici patrimoniul său nesuferind restrângeri ca urmare a acestor prevederi.

Mai mult decât atât, identitatea dintre B. Națională a României și B. Națională a României S.A. și perpetuarea personalității sale juridice pe întreg intervalul de la dobândirea proprietății asupra bunurilor revendicate până în prezent a fost confirmată prin acte publice.

În acest sens sunt probatoriile administrate in cauza, respectiv Încheierea de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea Băncii Naționale a României, asupra imobilului din . din cuprinsul căruia rezultă că au fost avute în vedere, la nivelul anului 2007, două titluri de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.05.1933 prin care BNR a dobândit dreptul de proprietate asupra respectivului imobil și H.G. nr. 423/1991 care a reconfirmat dreptul de proprietate asupra acestuia în beneficiul B.N.R., la nivelul anului 1991.

Or, in contractul de vânzare-cumpărare menționat, calitatea de cumpărător o deține B. Națională a României S.A., nefiind niciun moment În discuție negarea identității juridice dintre B. Națională a României S.A. si B. Națională a României și nici continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

În sprijinul constatării conservării patrimoniului Băncii Naționale a României și neafectării acestuia nici la momentul etatizării și nici ulterior, consideră util a sublinia contextul general al preluării entităților juridice constituite sub formă de societăți sau asociațiuni din acea perioadă, conturat mai clar prin apariția Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

Se constată că spiritul general al acestor prevederi, cât privește întreprinderile constituite sub formă de societăți și asociațiuni a fost în sensul transferului proprietății doar asupra acțiunilor emise de aceste entități, neimplicând modificarea regimului juridic al bunurilor aflate în patrimoniul acestora – fiind relevante în acest sens dispozițiile art. l alin. 7 din Legea nr. 119/1948, dispoziții legale ce se corelează pe deplin, sub aspectul pus în discuție, cu art. 6 din aceeași lege, precum și cu art. 23. Mai mult decât atât, pentru a asigura continuitatea de personalitate juridică, legiuitorul a simțit nevoia să accentueze efectul naționalizărilor din acea perioadă, stabilind la art. 6 alin. 2 că "Prin efectul prezentei legi întreprinderile naționalizate se substituie în toate drepturile și obligațiunile vechilor întreprinderi".

Or, nu putem vorbi de drepturi și obligații, în lipsa unei persoane juridice și nici de persoană juridică, în absenta unui patrimoniu.

Prin urmare, etatizarea Băncii Naționale a României, sub aspectul efectelor juridice, recomandă raportarea inclusiv la contextul general al preluărilor din acea perioadă, context care evidențiază în cazul preluării societăților comerciale, un transfer al proprietății în favoarea Statului R. exclusiv asupra acțiunilor/părților sociale, cu menținerea personalității juridice a entității preluate și conservarea patrimoniului acesteia,

În consecință, contestarea calității procesuale active din perspectiva negării identității, respectiv continuități, între B. Națională a României și B. Națională a României S.A. este vădit netemeinică și în contradicție cu succesiunea actelor normative ce privesc statutul juridic al acesteia.

B. Națională a României invocă în apărarea si valorificarea dreptului său de proprietate două titluri de proprietate: Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 218/17.12.1937 transcris la Tribunalul I. - Secția notariat sub nr._/18.12.1937 a cărui valabilitate nu poate fi pusă în discuție, transferul dreptului de proprietate către reclamantă asupra imobilelor revendicate operând pe deplin, și Hotărârea de Guvern nr. 423/1991 privind trecerea unor imobile în proprietatea Băncii Naționale a României – care reprezintă actul ce consolidează dreptul de proprietate al Băncii Naționale a României asupra imobilelor revendicate, fiind evidentă reconfirmarea de către S. R. a dreptului conservat cu titlu de proprietate în patrimoniu reclamantei, încă de la momentul dobândirii sale prin Contractul de vânzare cumpărare nr. 218/1937, constituind la rândul său, în mod distinct de actul de dobândire din 1937, un titlu de proprietate pe deplin valabil, pe care BNR înțelege să îl valorifice în susținerea pretențiilor sale.

In mod netemeinic si nelegal, retine instanța de fond că, nefiind publicată în Monitorul Oficial al României, Hotărârea de Guvern nr. 423/1991 ar fi lipsită de efecte juridice, conform art. 107 din Constituția României.

In opinia apelantei, H.G. nr. 423/1991 este un act normativ în vigoare, act normativ ce produce efecte juridice de plin drept, iar obligativitatea publicării Hotărârii de Guvern nr. 423/1991, precum și sancțiunea inexistenței, aspecte invocate de către intimate, in prima instanța și reținute, ca atare, in considerentele hotărârii apelate, trebuie analizate strict în raport de regimul legal și constituțional de la momentul adoptării acesteia.

Or, la momentul adoptării H.G. nr. 423/1991, normele constituționale în vigoare, singurele ce puteau avea incidență sub acest aspect, erau cele stabilite prin Constituția din 1986, norme care nu prevedeau nici obligativitatea publicării hotărârilor de guvern și cu atât mai puțin sancțiunea inexistentei acestora în caz de nepublicare.

In conformitate cu prevederile constituționale în vigoare la data adoptării H.G. nr. 423/1991, doar anumite acte normative emise de către puterile statale erau supuse obligativității publicării, respectiv legile, decretele de lege, precum și hotărârile cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniștri (art. 57, art. 69, art. 79 din Constituția din 1986).

In alta ordine de idei, dispozițiile Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, art. 7 reglementează obligativitatea publicării hotărârilor de guvern în Monitorul Oficial, însă prevederea în discuție, respectiv art.7 stabilește totodată interdicția publicării hotărârilor ce constituie secrete de stat.

Noțiunea de secret de stat este asimilabilă noțiunii de hotărâri cu caracter militar, noțiune regăsită ulterior în textul Constituției din 1991.

Este de subliniat, de asemenea, faptul că, la momentul adoptării H.G. nr. 423/1991, nepublicarea în Monitorul Oficial nu atrăgea aplicarea vreunei sancțiuni legale, cu atât mai mult a sancțiunii inexistenței actului normativ.

Nu se poate admite că, prin Constituția din 1991 a fost extinsă aplicabilitatea sancțiunii inexistenței unor prevederi legale, adoptate anterior intrării sale în vigoare și care au produs deja efecte juridice.

Sensul art. 150 din Constituția din 1991 este cu totul diferit și privește exclusiv prevederile legale de drept material (și nicidecum de extindere în trecut a unui regim sancționator), care eventual ar fi în contradicție cu prevederile constituționale, aplicabilitatea lor fiind afectată doar pentru viitor.

H.G. nr. 423//991 a fost declarata, chiar de către emitent, ca fiind act cu caracter militar, din acest punct de vedere fiind evidentă interdicția publicării sale în Monitorul Oficial, apelanta indicând, în acest sens, Adresa nr. 20E/116/14.03.2007 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului .

Legalitatea sau eventual temeinicia atribuirii acestui caracter poate forma exclusiv obiect al aprecierii instanței de contencios administrativ, în măsura în care ar fi contestată.

Este de subliniat faptul că, încercarea de accesare a conținutului acestui act normativ prin intermediul programelor legislative de informare. este blocată pe motiv că acesta are caracter militar.

In situația H.G. nr. 423/1991 sunt numeroase acte normative emise în acea perioadă, respectiv până la adoptarea Constituției din 1991, ceea ce nu înseamnă că ele nu și-au produs efectele juridice.

In cauza, H.G. nr. 423/1991 a produs deja efecte juridice. dreptul de proprietate fiind indiscutabil recunoscut în favoarea BNR, aspect consemnat inclusiv de Cartea Funciară. Cartea Funciară a dispus în cursul anului 2007 înscrierea dreptului de proprietate în favoarea BNR asupra celorlalte imobile indicate în cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 423/1991. respectiv imobilele din .. . și nr. 25.

Nu in ultimul rând, susținerile intimatelor pârâte, in fata instanței de fond, în sensul inexistenței H.G. nr. 423/1991 subminează propria lor bună credință, cu referire la modul în care ulterior, prin contracte de vânzare-cumpărare au încercat dobândirea, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate.

Este de subliniat că sunt invocate prevederile H.G. nr. 811/1991 privind transmiterea unor imobile din patrimoniul R.A. A.P.P.S. in administrarea sau proprietatea actualilor deținători, ca temei de drept, in raport de care au dobândit proprietatea asupra imobilelor revendicate.

Or, H.G. nr. 811/1991 a fost adoptată la data de 07.12.1991 și a fost publicată În Monitorul Oficial nr. 119 din 4 iunie 1992, respectiv, ulterior H.G. nr. 423/1991, iar încheierea Protocolului nr.624/03.02.1992 a intervenit anterior publicării H.G. nr. 811/1991 în Monitorul Oficial.

Intimata „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" R.A., a formulat întâmpinare, prin a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat și, pe cale de consecința, menținerea ca fiind temeinica si legala a sentinței.

In opinia intimatei, apelul este structurat pe două direcții, prima dezvoltă teoria continuității persoanei juridice - B. Naționala a României S.A cu B. Naționala a României, iar a doua direcție dezvolta teza existentei unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat in patrimoniul reclamantei in temeiul actului de proprietate al B.N.R. nr. 218 din 1937 si H.G. nr. 423/1991, precum si categoria si motivele nepublicării hotărârii de guvern in Monitorul Oficiala al României, conf. Legii nr. 37/1990, art. 7 alin. 3.

Privitor la continuitatea dintre reclamantă si fosta B. Naționala a României S.A, astfel cum aceasta era organizata anterior anului 1946 si a preluării patrimoniului acesteia, apelanta reclamanta nu a făcut nicio apărare pe aspectul schimbării treptate a regimului dreptului de proprietate, încercând doar sa duca in eroare instanța de apel si părțile litigante. Intimata apreciază că prin Legea nr. 1056/1946 pentru etatizarea si organizarea Băncii Naționale a României, acțiunile cuprindeau si aportul în natură respectiv imobile, terenuri, inventar, toate acestea trecând în proprietatea statului. In acest sens, este si practica instanțelor din România in litigii ce au avut ca obiect revendicare imobiliara si in care B. Naționala a României a avut calitatea de reclamantă.

In consecința, B. Naționala a României a pierdut in momentul etatizării dreptul de proprietate a bunului in litigiu.

Referitor la existenta unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat in patrimoniul reclamantei in temeiul actului de proprietate al B.N.R. nr. 218 din 1937 si H.G. nr. 423/1991, precum si categoria si motivele nepublicării hotărârii de guvern in Monitorul Oficial al României, conf. Legii nr. 37/1990, art. 7 alin. 3, intimata susține că prin Legea nr. 1056/1946, Decretul nr. 320/1948,Decretul 403/1965 si H.C.M. nr. 507/1965, B. Naționala a Republicii Populare Române, ulterior B. Naționala a României, a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios și, ca atare, neexistând o perpetuare din 1937 pana in prezent a dreptului de proprietate in patrimoniul Băncii Naționale a României, drept de proprietate ce a trecut in patrimoniul statului si a ieșit din patrimoniul acesteia cel mai târziu in 1965, rezulta ca actul de vânzare cumpărare 218/1937 nu poate sprijini calitatea procesuala a reclamantei in acțiunea de față, iar încercarea făcuta de aceasta prin intermediul H.G. nr. 423/1991 de a-și transfera, cu titlu gratuit, imobilul este sortita eșecului, actul normativ având un viciu de neînlăturat.

Consideră că regimul hotărârilor de guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel prevăzut de dispozițiile art. 7, alin. 3 din Legea nr. 37/1990, în acest sens fiind si hotărârea instanței. Fiind o hotărâre de guvern ce are ca obiect transferul dreptului de proprietate a unor bunuri din patrimoniul unei entități in patrimoniul Băncii Naționale a României, aceasta are fara discuție un caracter individual, numai ca, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 37/1990 pentru organizarea si funcționarea Guvernului României, nu distinge, in privința publicării, intre hotărârile de guvern cu caracter normativ si cele cu caracter individual, existând obligativitatea publicării acestora in Monitorul Oficial.

In ceea ce privește caracterul secret al H.G. nr. 423/1991, acest aspect nu poate fi pus in discuție, actul normativ nefăcând parte din aceasta categorie.

In ciuda faptului ca dispozițiile Legii nr. 37/1990 nu conțin sancțiuni cu privire la nepublicarea hotărârilor de guvern, apreciem ca, in afara inexistentei actului normativ acesta devine si inopozabil ceea ce-l face la fel de ineficient ca unul inexistent.

Este hilara susținerea apelantei reclamante in privința caracterului militar al hotărârii de guvern pe considerentul imposibilității accesării acesteia prin intermediul unui program legislativ, știut fiind ca aceste programe au un caracter informativ.

Referitor la lipsa capacitații de folosința a Întreprinderii pentru administrarea clădirilor din subordinea Oficiului Economic Central "Carpați" la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991, se arată, în esență, că la data de 18.06.1991, dată la care a fost emisa H.G. nr. 423/1991, Oficiul Economic Central "Carpați" era desființat, deci, nu se putea transmite, in mod legal, din patrimoniul acestuia in patrimoniul Băncii Naționale a României imobilul ce face prezentul obiectului litigiu.

Făcând un istoric al constituirii sale, intimat susține că prin H.G. nr. 811/07.12.1991, privind transmiterea unor imobile din patrimoniul Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului de Stat" în administrarea sau proprietatea actualilor deținători, art. 2, se aproba, in temeiul art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990, înstrăinare a, din patrimoniul Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", a imobilelor prevăzute în anexa nr. 2, în proprietatea actualilor deținători prevăzuți în aceeași anexa. La pozitia 2 din anexa figurează imobilul situat in București, ., imobil ce era deținut la acel moment de B. R. de Dezvoltare S.A

Prin Contractul de vânzare cumpărare, înregistrat la R.A - . nr. 1422/12.03.1993 si la B.R.D. sub nr. 8992/12.07.1993, transcris la Judecătoria Sector 3 in registrul de transcripțiuni sub nr._/20.12.1996, regia a vândut către banca imobilul situat in ., sector 3, București. Or, dacă imobilul s-ar fi aflat in patrimoniul Băncii Naționale a României din 18.06.1991, data emiterii H.G. nr. 423/1991, R.A. - A.P.P.S. nu ar mai fi putut deține imobilul litigios, pentru ca acest imobil nu poate figura in mod legal in proprietatea a două persoane juridice in același moment.

Intimata S.C. D. I. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând, la rândul său, respingerea apelului, ca nefondat.

După o prezentare a situație de fapt, intimata arată, în esență, că, contrar celor afirmate în motivele de apel, BNR nu a făcut dovada că ar fi continuatoarea BNR SA și nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte transformarea BNR SA în BNR, astfel cum aceasta din urmă se regăsește în plan legislativ la nivelul anului 1946 și ulterior.

În lipsa unei asemenea dovezi, reclamanta nu poate justifica continuitatea acestui patrimoniu, de la pretinșii antecesori până la persoana care pretinde recunoașterea tocmai a acestei continuități; prin admiterea acțiunii În revendicare se consolidează retroactiv dreptul de proprietate În patrimoniul primului antecesor și se dă eficiență tuturor transmiterilor succesorale până la reclamant.

Apelanta-reclamantă interpretează greșit actele normative incidente și succesiunea acestora, neexistând nici un text legal care să consacre preluarea patrimoniului fostei BNR SA de către BNR.

În ceea ce privește pretinsa întabulare a imobilului în cartea funciară, pe numele BNR, se invocă o întabulare a imobilului din ., iar o atare susținere nu are nici un fel de relevanță pentru speța de față, întrucât se referă la alt imobil.

În mod similar, HG nr. 423/1991 nu justifică in nici un fel calitatea procesuală activă in prezenta cauză, deoarece lipsa publicării in Monitorul Oficial atrage inexistența și implicit inopozabilitatea acesteia.

Astfel, în opinia intimatei, valabilitatea unei hotărâri sau ordonanțe de Guvern era condiționată, la nivelul anului 1991, de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) Hotărârea sau ordonanța să fie semnate de Primul-ministru; (ii) Hotărârea sau ordonanța să fie contrasemnate de ministrul de resort; (iii) Hotărârea sau ordonanța să fie publicată În Monitorul Oficial al României.

Din simpla analiză a HG nr._ se poate observa că aceasta nu este semnată decât de Primul-ministru în funcție la momentul emiterii, după cum hotărârea în sine nu a fost niciodată publicată În Monitorul Oficial.

De asemenea, Hotărârea nu face parte dintre actele cu caracter militar, care se comunică doar instituțiilor interesate și nu are caracter de secret de stat.

Referitor la Adresa nr. 20EI_07 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, interpretarea pe care BNR o extrage (aceea că HG nr. 423/1991 ar fi fost declarată act cu caracter militar) este una total eronată și scoasă din context, întrucât nicăieri în cuprinsul acestei adrese nu se face o asemenea mențiune.

Intimata B. R. pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Susține pe această cale intimata că motivul de apel potrivit căruia prin efectul Legii nr. 1056/1946 a avut loc doar o transmitere a acțiunilor, fără a fi afectată personalitatea juridică a B.N.R., este neîntemeiat, întrucât nu există nici identitate, nici continuitate între reclamantă și fosta Bancă Națională a României care a funcționat anterior anului 1946. Prin Legea nr. 1056/1946 BNR a fost etatizată, statul devenind unic acționar, iar BNR organ de stat.

Odată cu schimbarea treptată a regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Naționale a Republicii Populare Române au devenit cu certitudine bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului și administrate de BNR.

Schimbându-se natura juridică a B.N.R., aceasta nu poate invoca nici identitate, nici continuitate cu fosta B.N.R.

In privința bunului imobil în litigiu nu ne aflăm în prezența unei preluări abuzive ci a unei etatizări ce a determinat transformarea naturii juridice a imobilului.

Actuala instituție publică BNR nu poate revendica imobilul, neavând calitate procesuală activă, neputând proba calitatea de proprietar la momentul introducerii prezentei acțiuni.

Se mai arată că reclamanta are o capacitate de folosință specializată în concordanță cu scopul ei subordonat exlusiv interesului statal, iar capitalul ei ca element de patrimoniu aparține în întregime statului, conform art. 38 din Legea nr. 312/2004.

Invocând totodată dispozițiile art. 6 din Legea nr. 312/2004, intimata susține că singurul mod în care BNR își putea valorifica dreptul pretins era acela de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanța supremă statuând însă în sensul că BNR nu are legitimare procesuală pentru a formula cereri în justiție vizând bunurile imobile la care se referă legea.

Mai arată intimata că este neîntemeiat și motivul de apel referitor la HG nr. 423/1991, întrucât această hotărâre este un act juridic inexistent, nefiind publicată în Monitorul Oficial.

Chiar anterior adoptării Constituției din anul 1991, hotărârile emise de Guvern trebuiau publicate, iar H.G. nr. 423/1991 nu face parte dintre actele cu caracter militar, respectiv secret de stat care se comunică doar instituțiilor interesate. De altfel, motivul pentru care această hotărâre nu se regăsește în programele legislative este acela că nu este publicată.

Nu interesează efectele înscrierii dreptului de proprietate al B.N.R. în cartea funciară cu privire la alte imobile, contrar celor afirmate de apelantă.

Arată intimata că, în condițiile în care reclamanta nu are calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare, ea nu poate avea calitate procesuală activă nici în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta fiind terț față de acestea, împrejurare în care se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 973 C.civ.

In ședința publică din data de 15.11.2012 apelanta-reclamantă a depus la dosarul cauzei, în copie certificată, sentința civilă nr. 6450/5.07.2007 a Judecătoriei B., decizia civilă nr. 396/2007 a Tribunalului B. și decizia civilă nr.153/13.05.2008 a Curții de Apel B. - Secția Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțate în dosarul nr._ .

Nu s-au administrat alte probe noi în apel.

Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat pentru considerente ce vor fi expuse în continuare.

Prima instanță a reținut corect, din analiza actelor normative succesive intervenite în perioada regimului politic comunist referitoare la statutul și organizarea BNR că, dacă urmare a Legii nr. 1056/1946 - care a reglementat, începând cu data de 1 ianuarie 1947, etatizarea societății bancare (art. 1 alin. 1) – a avut loc doar un transfer legal al acțiunilor în favoarea statului, prin Decretul nr. 320/1948 (art. 1) B. Națională a României s-a transformat în B. Republicii Populare Române, B. de Stat, cu personalitate juridică.

In acest sens, trebuie arătat că prin Constituția Republicii Populare Române din 1948 s-a creat (prin art. 5-6, art.10-11) cadrul juridic necesar naționalizării sau exproprierii principalelor mijloace de producție aflate în proprietate particulară, precum și desființării societăților/întreprinderilor industriale, comerciale și bancare.

S-a creat astfel un drept de proprietate socialistă de stat, care aparținea întregului popor, înfățișat de stat, care presupunea exercitarea posesiei, folosinței și dispoziției asupra mijloacelor de producție și a produselor, dar se exercita – conform doctrinei din acea vreme – prin punerea în valoare a drepturilor reale de tip nou, create de către stat, pe seama altor subiecți de drept.

Exista în același timp, tot ca formă colectivă a dreptului de proprietate, a cărei socializare se limita însă la membrii cooperativei, un drept de proprietate cooperatistă obștească.

Acest regim juridic al proprietății de stat a fost avut în vedere de tribunal în stabilirea apartenenței imobilului revendicat la patrimoniul statului, ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat, criticile apelantei vizând acest aspect fiind nefondate.

Chiar dacă anterior fusese menținută structura juridică a Băncii Naționale a României S.A., nu se poate afirma că după ultimul act normativ menționat dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu ar fi trecut în proprietatea statului, odată cu transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naționale, devenită unorgan („instituție”) central al administrației de stat, calificare dată fără excepție de actele normative care au reglementat ulterior statutul și activitatea B.N.R. (Decretul nr. 403/1965, Decretului nr. 130/1957, Decretul nr. 124/1970, Decretul nr. 504/1970).

Împrejurarea că prin același act, Decretul nr. 320/1948, patrimoniul fostei Bănci Naționale a României, ca societate pe acțiuni, fusese transferat noii entități B. Republicii Populare Române, considerată ca fiind continuatoare a fostei Bănci, nu echivalează cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului ca element al activului patrimonial.

Fără îndoială că una dintre condițiile personalității juridice este patrimoniul propriu (conform art. 26 din Decretul nr. 31/1954), iar activul patrimonial al unei persoane cuprinde toate drepturile subiective care au valoare economică, drepturi reale sau drepturi de creanță.

Curtea va înlătura susținerea apelantei referitoare la faptul că prin preluarea patrimoniului fostei bănci nu s-ar fi adus nicio restrângere asupra drepturilor deținute anterior asupra bunurilor, întrucât – cum corect a statuat și prima instanță – odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B. Națională a României) au devenit bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept (real) de administrare.

Nu se poate deci susține continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul apelantei-reclamante, în condițiile în care, în perioada analizată, bunurile aflate în deținerea unităților și organelor de stat făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unitățile având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Invocarea Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi de către apelantă pentru a argumenta teza contrară nu poate duce la o altă concluzie în ceea ce privește efectul naționalizărilor. Deși apelanta susține că legiuitorul a simțit nevoia să accentueze efectul naționalizărilor din acea perioadă, stabilind la art. 6 alin. 2 că "Prin efectul prezentei legi întreprinderile naționalizate se substituie în toate drepturile și obligațiunile vechilor întreprinderi", Curtea trebuie să remarce că această substituire nu trimite la ideea continuității personalității juridice a unor societăți comerciale care, după naționalizare ar fi avut un acționar unic, S. R., ci s-a dorit a fi rezolvarea unei situații ce urmau să apară în cadrul participării entităților respective ca subiecte în cadrul unor raporturi juridice, situații determinate de transformarea societăților comerciale, organizate conform Codului comercial, în întreprinderi socialiste de stat, transformare ce s-a realizat în sensul încetării personalității juridice a celor dintâi.

Situația noului regim juridic al imobilelor Băncii, mai sus arătată, a fost confirmată de prevederile Statutului Băncii Naționale a României, potrivit Decretului nr. 504/1970 (art. 8 din statut) și prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 507/1965 (art. 4) din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se afla în administrarea directă a băncii, și,prin urmare, Curtea constată că, în mod judicios, tribunalul a reținut că cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios deținut de B. Națională a României în temeiul actului din anul 1937, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituții, căreia i-a revenit doar administrarea sa.

De altfel, cum în mod întemeiat s-a susținut în apărare de către intimații-pârâți, teza contrară invocată de apelantă nu s-ar poate corela cu situația ce reiese din celălalt titlu de proprietate exhibat în justificarea legitimării procesuale active (alături de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 218/17.12.1937), nefiind explicată necesitatea emiterii H.G. nr. 423/1991 prin care imobilul revendicat să treacă din „proprietatea” Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea Băncii Naționale a României. Trebuie remarcată chiar poziția B.N.R., exprimată prin guvernator, în cadrul expunerii de motive pentru emiterea respectivei hotărâri de guvern,în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în perioada regimului politic comunist, cu titlu gratuit, în proprietatea Ministerului Finanțelor,și apoi a Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați, solicitându-se, în aceste condiții, în raport de amploarea activităților desfășurate la acel moment de B. Centrală, aprobarea proiectului de Hotărâre pentru revenirea unor imobile, inclusiv a celui din ., în proprietatea B.N.R. (fila188 dosar fond).

Curtea reține deci, la rândul său, că în anul 1977 (cum reclamanta a arătat și în acțiune) dreptul de administrare a fost transferat de titularul dreptului de proprietate prin organele sale executive către o altă unitate (Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați).

Întrucât, în aceste condiții, cum corect a reținut Tribunalul, actul de vânzare-cumpărare nr. 218/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acțiunea de față, a fost examinat celălalt titlu de proprietate invocat, respectiv a H.G. nr. 423/1991 .

Cu privire la acest aspect, Curtea constată că nu pot fi primite criticile apelantei împotriva sentinței vizând modul în care tribunalul a analizat argumentele părților referitoare la obligativitatea publicării hotărârii de guvern și a eventualei sancțiuni care poate interveni în situația nepublicării.

Astfel, constatând că H.G. nr. 423/1991 nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut corect că regimul hotărârilor de guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7), hotărârile guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum și regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Or, în condițiile în care caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României în exercițiul atribuțiilor sale (adresa de înaintare cu nr. 20E/116 din 14.03.2007 a copiei hotărârii de guvern către B. Națională a României neconstituind un asemenea act), reclamanta nedovedind o clasificare ca atare a actului administrativ invocat, Curtea constată că H.G. nr. 423/1991 nu putea fi exceptată de la publicare, conform legii, chiar dacă reprezintă o hotărâre de guvern cu caracter individual .

Deși această ultimă calificare determină excluderea acestui act de la incidența art. 150 din Constituția României din 1991 care se referă la abrogarea legilor și a altor acte normative (s.n.) neconforme cu normele constituționale (cu atât mai mult cu cât această incidență trebuia oricum constatată printr-o decizie a Curții Constituționale, conform unei jurisprudențe constante a acesteia), Curtea apreciază că este pe deplin justificată opinia primei instanțe în sensul că nerespectarea unei norme legale cu caracter imperativ ce obliga emitentul actul administrativ la aducerea la cunoștință a acestuia prin publicare nu poate rămâne fără niciun efect sancționator – efectul constând în speță, în constatarea inexistenței actului administrativ ca manifestare de voință unilaterală a autorității în sensul de a produce efecte juridice.

De altfel, o atare poziție a fost exprimată, neechivoc, chiar de emitent, prin Secretariatul General, printr-o adresă din data de 11.10.2007 (fila 189 dosar fond) arătându-se expres că, în actuala ordine constituțională, pe de o parte, Guvernul nu poate interveni printr-un act administrativ asupra imobilelor aflate în proprietatea unor entități care nu îi sunt subordonate, iar pe de altă parte, nu s-ar putea emite o nouă hotărâre de guvern care „să modifice/ completeze/abroge un act inexistent”, cum este H.G. nr.423/1991 care nu a fost publicată niciodată.

In acest context, Curtea consideră că nu poate primi nici susținerile apelantei referitoare la împrejurarea că H.G. nr. 423/1991 ar fi produs deja efecte juridice, prin întabularea în cartea funciară, în cursul anului 2007, a dreptului de proprietate în favoarea BNR pentru imobilele din ., . și, respectiv, nr. 25, întrucât ceea ce are relevanță în cauză este stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu, instanțele nefiind învestite cu cercetarea respectării principiului legalității cărților funciare la înscrierea altor imobile, fiind oricum evident că tocmai existența unor impedimente pentru înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în speță, determinate de contestarea dreptului de proprietate afirmat, a făcut necesar acest demers juridic.

Sunt, de asemenea, lipsite de relevanță în privința stabilirii legitimării procesuale active în cererea în revendicare afirmațiile apelantei-reclamante referitoare la inexistența bunei credințe a intimatelor-pârâte la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, acest aspect nefiind examinat nici de prima instanță, având în vedere împrejurarea că reclamanta, conform art. 1169 C.civ., nu a dovedit propriul drept în cadrul acestei acțiuni reale petitorii.

Întrucât în faza procesuală a apelului, reclamanta a invocat existența unei prezumții de lucru judecat decurgând din cele statuate prin sentința civilă nr. 6450/5.07.2007 a Judecătoriei B., rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac, prin decizia civilă nr. 396/2007 a Tribunalului B., respectiv, decizia civilă nr.153/13.05.2008 a Curții de Apel B. - Secția Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Curtea va analiza în continuare și această susținere.

Curtea constată că, pe această cale, apelanta-reclamantă invocă, în esență, efectele celor statuate prin hotărârea sus-menționată asupra împrejurării că o consfințire a preluării unui bun imobil aflat în patrimoniul BNR de către stat în perioada regimului politic comunist, fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 1056/1946, în condițiile în care prin acest act normativ S. R. nu a preluat decât acțiunile, echivalent al capitalului social, ar veni într-o flagrantă contradicție cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, confirmându-se ca atare o măsură abuzivă a statului, o preluare de facto, fondată și conservată pe violență.

Curtea reține, pe de o parte, că în cauza invocată s-a pus în discuție de către S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, un drept de proprietate al BNR care era înscris în cartea funciară, aceasta apărându-se în calitate de proprietar tabular, în condițiile în care statul, în calitate de reclamant, nu a făcut dovada propriului drept pretins asupra imobilului din acel litigiu.

Pe de altă parte, instanța a analizat prin aceeași sentință numai efectele Legii nr. 1056/1946 asupra patrimoniului fostei Bănci Centrale, concluzia la care s-a ajuns fiind identică cu cele reținute de instanța de fond și instanța de apel în prezenta cauză, care au stabilit însă că dreptul de proprietate al apelantei-reclamante a fost pierdut ulterior acestui act normativ prin care S. R. a preluat numai proprietatea acțiunilor.

Prin urmare, nu se poate reține existența elementelor specifice lucrului judecat prin raportare la hotărârea irevocabilă analizată, nefiind tranșat jurisdicțional același raport juridic ca cel dedus judecății în cauza de față.

In ceea ce privește protecția bunului său de care s-ar bucura apelanta-reclamantă prin prisma CEDO, pusă în discuție prin aceeași hotărâre, Curtea trebuie să remarce că în prezentul litigiu nu s-a dovedit că reclamanta ar deține un „bun” care să o legitimeze procesual în a-l apăra/valorifica pe calea revendicării, întrucât dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența constantă a Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea mai reține că în jurisprudența CEDO, privarea de proprietate sau de orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă (Malhous c. Republicii Cehe, decizia din 13.12.2000, Mayer și alții c. Germaniei, decizia din 4.03.1996, C. c. României, etc.), iar art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un bun (V. der Mussele c. Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, par. 48).

In plus, cum corect a observat și prima instanță, apelanta-reclamantă nu poate invoca în justificarea calității sale procesuale active nici împrejurarea că, în raport de preluarea abuzivă a imobilului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dreptul de proprietate nu ar fi ieșit valabil din patrimoniul său, ținând seama că eventuale drepturi în legătură cu asemenea imobile nu pot fi valorificate decât de persoanele îndreptățite la restituire prin urmarea procedurilor instituite de Legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, act normativ care însă nu este incident în cazul BNR, conformart. 3 alin. 2, astfel cum – cu putere de lucru judecat – s-a stabilit prin decizia nr. 1412/8.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă arătând expres că textul Legii nr. 10/2001 „cuprinde în realitate o consacrare legislativă a unei situații ce exista și la data intrării în vigoare a legii, respectiv aceea că alte persoane juridice decât cele de stat au calitate de persoane juridice prejudiciate prin preluarea abuzivă a imobilelor” .

Instanța de apel constată totodată că lipsa calității procesuale active se impune a fi reținută și în ceea ce privește promovarea unor capete de cerere având ca obiect constarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil – indiferent de felul nulității actului juridic care a fost invocată în speță, respectiv, de cauza de nevalabilitate a cărei constatare se solicită – având în vedere, prin prisma incidenței prevederilor art. 315 C.proc.civ., caracterul accesoriu al acestor capete față de cererea principală, de revendicare imobiliară, în condițiile în care un asemenea raport de accesorialitate a fost stabilit prin considerentele deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Comercială (decizia nr. 4195/2.12.2010), considerente ce trebuie calificate ca fiind decizorii, deoarece au fundamentat soluția, irevocabilă, de stabilire a competenței de soluționare în fond a pricinii în favoarea unei instanțe civile.

In consecință, Curtea, în temeiul art. 296 C.proc.civ., va respinge apelul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă B. NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, cu sediul în București, ., sectorul 3, și cu sediul ales la SPRL B.&Asociații, în București, . nr. 70, sectorul 2, împotriva sentinței civile nr. 985 din 4.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. R. PENTRU DEZVOLTARE - GROUPE SOCIETE GENERALE S.A., cu sediul în București, .. 1-7, sectorul 1, R. A. - ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul în București, .-8, sectorul 1, S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sectorul 5, și S.C. D. I. S.R.L., cu sediul ales la SCA T., Z.& Asociații, în București, .. 4-8 America House West W, ., ca nefondat.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29.11.2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER,

M. C.

Red. M.

Tehnored. M./CF

7ex./25.03.2013

Trib. București S IV – L.E. F.

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Evacuare. Decizia nr. 2152/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 1937/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 967/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 895/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 2197/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 2152/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 163/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Sechestru asigurător. Decizia nr. 172/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 182/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI