Legea 10/2001. Decizia nr. 1937/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1937/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-11-2012 în dosarul nr. 1937/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1937
Ședința publică din 06.11.2012
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă G. L., împotriva sentinței civile nr.1957 din 9.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București, reprezentat prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă dl consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației depuse la fila 11, lipsind recurenta-reclamantă G. L..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se că procedura de citare este legal îndeplinită, că mandatara recurentei a depus la dosar, prin registratura instanței, o copie legalizată și apostilată a contractului de mandat, astfel cum s-a dispus prin încheierile anterioare.
Reprezentantul intimatului-pârât depune, la rândul său, potrivit dispozițiilor instanței, înscrisurile originale aflate la dosarul administrativ, respectiv: actul de vânzare-cumpărare nr._/06.09.1923, executat la Arhivele Naționale; actul de vânzare-cumpărare nr._/24.05.1940, executat la Arhivele Naționale; proces verbal de carte funciară nr._/09.11.1940, executat la Arhivele Naționale; act de partaj voluntar nr._/1926, executat la Arhivele Naționale; act de deces nr._ - C. L. - în limba ebraică și în traducere în limba română, apostilat; act de deces nr._ – C. I., - în limba ebraică și în traducere în limba română, apostilat; ordin de moștenire nr._ după C. I. - în limba ebraică și în traducere în limba română, apostilat; certificat deces C. C. - în limba ebraică și în traducere în limba română, apostilat; ordin de moștenire nr. 534/1989 – C. C. - în limba ebraică și în traducere în limba română, apostilat; certificat deces C. I. - în limba ebraică și în traducere în limba română, apostilat; depune, de asemenea, procesul verbal de predare-primire a actelor de la Direcția Juridic din cadrul Primăriei Municipiului București.
După deliberare, Curtea dispune ca după pronunțarea deciziei, actele originale, în total 34 file, să fie restituite reprezentantului Primăriei Municipiului București, reținându-se la dosar fotocopii ale acestora, efectuate prin grija grefierului.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primarul General arată că nu are alte cereri de formulat, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimatul-pârât M. București, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Susține în esență, că, așa cum s-a dovedit cu actele depuse la dosar, imobilul solicitat de reclamantă nu se mai află în patrimoniul Municipiului București.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, la data de 03.12.2010, sub nr._ reclamanta G. L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. București, reprezentat prin Primarul General, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că este persoană îndreptățită la masuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001 pentru imobilul situat in municipiul București, ..90 (fost Caro I nr.60) actual Pache P. nr.13, Sector 2, și să se dispună restituirea în natură a imobilului. Pentru ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură decât a apartamentelor ramase nevândute, respectiv apartamentul nr.3 de la etajul 1 și mansarda, care fac obiectul contractelor de închiriere nr._/19.04.2008 și_/19.04.2008, încheiate de . a solicitat restituirea în natură a spațiilor închiriate și acordarea de masuri reparatorii prin echivalent conform Legii 10/2001 și Titlului VII din Lg.247/2005 pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită în natură.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea Municipiului București la soluționarea notificării nr. 1510/2001 ce face obiectul dosarului nr. 5458/2001 al Primăriei Municipiului București printr-o decizie de dispoziție motivata conform dispozițiilor art.2 3, respectiv art .25 din Legea 10/2001, modificată, art.24 Lg.10/2001 și următoarele.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 1510/2001 transmisă prin Biroul Executorilor Judecătorești E. & P., înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr.5458/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ..90 (fost C. 60) actual Pache P. nr.13, Sector 2, imobil care a aparținut autorilor săi - C. I. L., născută Rosenberg și Vogel D. A. (A., născută Rosemberg).
Reclamanta a menționat că a depus în susținerea notificării, actele care probează calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și actele referitoare la dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului ce a format obiectul notificării, însă pârâtul nu a soluționat notificarea, încălcând astfel dispozițiile art.23 alin.1 din Lg.nr.10/2001 modificată, respectiv art.25 alin.1 din același act normativ și că imobilul situat în București, ..90 (fost C. 60) actual Pache P. nr.13, Sector 2, a fost preluat de Stat în temeiul Decretului nr.92/1950, poziția 8229 astfel cum rezultă din adresele nr. 5831/2004 și nr. 569/2005 emise de .>
În drept reclamanta a invocat Lg.nr.10/2001, Lg.nr.247/2005, HG nr.250/2007, Decizia nr.XX/19.03.2007 pronunțată de ÎCCJ și art.112 Cod procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată a fost însoțită de fotocopii de pe următoarele înscrisuri: notificarea nr.1510/2001, procura nr.656/2010, actul de vânzare-cumpărare nr._/1923, actul vânzare-cumpărare nr._/1926; actul de partaj voluntar nr._/1940, procesul verbal de carte funciara nr._/1940; istoric de adresă poștală; adresa privind situația juridică nr.569/2005 eliberată de . închiriere nr._/1999 și nr._/1999; actul de identitate, certificatul de căsătorie nr.379, o declarație conform art.5 din Legea nr.10/2001, certificat de deces C. lancu, certificat de deces C. L., ordin de moștenire după C. lancu, certificat de deces C. C., certificat de deces C. I. și ordin de moștenire după C. C..
Prin sentința civilă nr.1957/09.11.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 1510/2001 depusă prin Biroul de Executori Judecătorești E. & P. și înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr.5458/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ..90 (fost C. nr.60). Prin actul de vânzare-cumpărare nr._/1923, S. Rosemberg și Ing. I. Rechenberg au dobândit imobilul, compus din teren în suprafață de 221 m.p. și clădire, situat în București, ..60. Prin partajul voluntar încheiat după decesul lui S. Rosemberg, L. C. a primit în deplină proprietate ½ din imobilul teren și construcție situat în București, . I nr.90, fost 60 rămânând în indiviziune cu sora sa A. Vogel.
Tribunalul a reținut că la dosar nu s-a depus actul de vânzare nr._/1996 pentru a se verifica dacă acesta privea vânzarea cotei din imobil ce revenea celui de-al doilea coproprietar menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr._/1923 și anume ing. I. Rechenberg și că în procesul verbal de carte funciară nr._/1940 sunt înscriși pentru acest imobil C. I. L. și Vogel D. A., fiecare cu ½ din imobil.
Potrivit adreselor emise de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală și de . situat în București ..13, Sector 2, fost ..90 (fost C. 60) a fost preluat în baza dispozițiilor Decretului nr.92/1950, poziția 8229, proprietar fiind menționat Vogel D..
Tribunalul a constatat existența unor neconcordanțe de nume în procesul verbal de carte funciară, în titlul de proprietate depus la dosar și în evidențele . privire la persoana de la care s-a făcut naționalizarea, că reclamanta a învederat instanței calitatea de moștenitoare a defuncților C. I. L. și Vogel D. A. având obligația de face dovada calității sale de moștenitor cel puțin pentru cele două persoane menționate în procesul verbal de carte funciară în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001 și cu normele de aplicare a acesteia care la art.4.4 prevăd că în toate cazurile stabilirea calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române.
În consecință, prima instanță a reținut că reclamanta avea obligația de a depune la dosar fie certificate de moștenitor succesive începând cu persoanele care erau proprietari la momentul naționalizării, fie să solicite recunoașterea ordinelor de moștenire invocate, pentru a produce efecte juridice pe teritoriul României și că la dosar au fost depuse ordine moștenire privind doar pe I. C. și C. C. nefiind depuse astfel de ordine pentru C. I. L. și Vogel D. A. și pentru alți defuncți precum I. Rechenberg sau persoane decedate ulterior, dacă era cazul; în măsura în care se dovedește că Vogel D. A. și C. I. L. erau proprietari pentru întreg imobilul (cu excepția apartamentului nr.1 de la parter pentru care există la dosar dovada contrară) reclamanta trebuia să facă dovada calității de moștenitori pentru ambele persoane deoarece dreptul de acrescământ prevăzut de art.4 operează pe ramuri în raport de autorul lor comun S. Rosemberg.
A reținut, de asemenea, tribunalul că, pentru recunoașterea ordinelor de moștenire depuse la dosar, Legea 105/1992 prevede o procedură specială.
Astfel, potrivit art.170 din Legea 105/1992 cererea de recunoaștere se rezolvă pe cale principală de tribunalul județean în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine; cererea de recunoaștere poate fi rezolvată și pe cale incidentă, de către instanța sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepția puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.
Potrivit art. 171, din același act normativ, cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de următoarele acte: a) copia hotărârii străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute de art. 167; actele prevăzute în alin. 1 vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozițiilor art. 162. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.
Potrivit art.171 cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părților.
Cererea poate fi soluționată fără citarea părților dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii. Conform art. 165 din Legea 105/1992, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat.
Tribunalul a constatat că reclamanta, în afară de faptul că nu a depus toate ordinele de moștenire, nu a formulat o cerere de recunoaștere nici pe cale principală și nici pe cale incidentală în condițiile art.170 (deși instanța i-a pus în vedere acest aspect) și a apreciat că simpla depunere a actelor la dosar nu este suficientă atât timp, cât dispozițiile Legii 105/2001 sunt fără echivoc și prevăd formularea unei cereri ce se soluționează printr-o încheiere interlocutorie.
Dincolo de aceste constatări, tribunalul a reținut că actele depuse de reclamantă în susținerea calității de moștenitor nu îndeplinesc condițiile cerute lege pentru a fi recunoscute.
Astfel, potrivit art.3 din OG 66/1999 singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art.4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul. Potrivit art.4 din același act normativ apostila prevăzută la art.3 alin. 1 se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie să fie conformă cu modelul anexat la prezenta convenție.
Tribunalul a constatat că apostila care însoțește ordinele de moștenire, depuse în fotocopii (și care nu au fost prezentate originalele, pentru a se constata că apostilele depuse la dosar sunt sigilate) atestă calitatea de notar a persoanei care a constatat că actul anexat și însemnat cu „A”, este o traducere corectă în limba română a actului în limba ebraică care i-a fost prezentat în original. Nu există însă nici o atestare din care să rezulte că actul în sine este emis, semnat și poartă ștampila instituției competente potrivit legislației Statului Israel să stabilească calitatea de moștenitori; pe de altă parte, traducerile nu sunt realizate de traducători autorizați de Ministerul Justiției.
A reținut tribunalul că o altă neregularitate constă în aceea că deși reclamanta a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, apartamentul nr.1 situat la parter a făcut obiectul sentinței civile nr.9099/1993 și a dispoziției Primarului General al Municipiului București nr.664/1995 fiind restituit către I. R..
Având în vedere considerentele de mai sus, văzând și dispozițiile art.26 alin.3 din Legea 10/2001 astfel cum au fost interpretate prin Decizia XX/2007 a ICCJ, tribunalul a respins cerera de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentința declarat apel în termenul prevăzut de lege, reclamanta Golwein L., prin mandatar G. M. V., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței, rejudecarea cererii și admiterea acesteia, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
A menționat apelanta că în situația în care calea de atac pe care a declarat-o va fi recalificată de către instanță drept recurs, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare dacă se impune administrarea de probe ce nu sunt compatibile cu calea de atac extraordinară a recursului.
În motivare, apelanta a invocat lipsa de rol activ a primei instanțe care nu i-a comunicat întâmpinarea pârâtului, nu i-a solicitat depunerea de înscrisuri și probe și nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor solicitate inclusiv expertiză judiciară; mai mult, nu a dispus atașarea înscrisurilor din dosarul administrativ.
A susținut apelanta-reclamantă că în mod greșit a reținut prima instanță că "la dosarul cauzei nu a fost depus actul de vânzare cumpărare nr._/1996 pentru a se verifica dacă acesta privea vânzarea cotei din imobil ce revenea celui de-al doilea coproprietar menționat în actul de vânzare-cumpărare nr._/1923 și anume ing.I. Rechenberg" întrucât numărul corect al actului de vânzare-cumpărare este_/1926 iar acesta a fost depus la dosarul cauzei, după cum însăși instanța a consemnat la pag.2 paragraful antipenultim din sentința civilă nr.1957/2011.
A arătat, de asemenea, apelanta că prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr._/6.sept.1923 la Tribunalul I. Secția Notariat, străbunicul său S. Rosemberg împreună cu I. Rechemberg au cumpărat imobilul situat în București, ..60 devenit 90 și apoi Republicii 90 în prezent ..13 sector 2.
Prin actul de vânzare cumpărare transcris sub nr._/20 aprilie 1926 la Tribunalul I. Secția Notariat I. Rechemberg a vândut străbunicului său, S. Rosemberg, dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză, astfel încât S. Rosemberg a devenit proprietar asupra întregului imobil; fiicele lui S. Rosemberg, L. Rosemberg (C.) bunica sa și A. Rosemberg (Voghel) mătușa sa, au moștenit imobilul în cote de câte ½ fiecare conform actului de partaj voluntar transcris sub nr._/24 mai 1940 de Tribunalul I. Secția Notariat și a procesului verbal de carte funciară nr._/1940, ambele depuse la dosarul cauzei. L. Rosemberg s-a căsătorit cu C. I. devenind C. L., ambii decedând în anul 1972, respectiv C. L. în anul 22.02.1972 iar C. I. în 17.03.1972 conform actelor de înmormântare nr._ /1972 și_/1972 emise de Ministerul Sănătății Israel precum și a Ordinului de moștenire nr._/29.04.2008.
A mai arătat apelanta-reclamantă că bunicii săi, C. I. și C. L. au avut 2 copii, M. C. (Reis) și C. C., mătușa și tatăl său. C. C. s-a căsătorit cu I. C., iar din căsătoria lor a rezultat reclamanta, fapt ce reiese din certificatul de căsătorie al acesteia nr.A193215/1976. C. C., a decedat în data de 27.04.1988 conform certificatului de deces depus la dosarul cauzei. După cele 3 decese succesive, moștenitori de drept ai cotei de ½, din imobilul în cauză au rămas în final I. C.-mama sa, M. C. (Reis) mătușa sa și reclamanta L. G. (fosta C.), conform Ordinului de Moștenire din 16.04.1989 emis în dosarul de succesiune 534/1989 al Tribunalului Districtual Tel Avin-Iafo din Israel și Ordinului de Moștenire din 29.04.2008 dosar_ - Israel, moștenind succesiv pe C. L., C. I. și C. C.; toate înscrisurile menționate sunt traduse și apostilate și au fost depuse la dosarul cauzei, iar la dosarul administrativ sunt depuse în original
Pentru verificarea acestor aspecte, apelanta-reclamantă a solicitat atașarea dosarului administrativ nr.5458/2001 constituit la Primăria Municipiului București în baza notificării.
Cu referire la considerentele de respingere a acțiunii referitoare la existența unor neconcordanțe de nume între procesul verbal de carte funciară, titlul de proprietate depus la dosar și evidențele . privire la persoana de la care s-a făcut naționalizarea, în sensul că în procesul verbal de carte funciara nr._/1940 sunt înscriși pentru acest imobil C. I. L. și Vogel D. A. fiecare cu 1/2din imobil în timp ce din evidențele pârâtului rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului 92/1950 poz.8229, proprietar fiind menționat Vogel D., apelanta-reclamantă a arătat că în 1940 în mod corect figurau în cartea funciara ca fiind proprietari cu câte o cota de ½ fiecare, C. I. L. (bunica sa) și sora acesteia, Vogel D. A., întrucât la acel moment încă locuiau acolo, dar la momentul preluării de către Statul Român bunicii săi erau deja plecați în Israel, în imobil rămânând doar soțul mătușii, Vogel D., de la care s-a preluat întregul imobil.
S-a mai arătat în cererea de apel că pârâtul, deși nu avea calitatea de proprietar, a vândut, în mod abuziv, apartamentul nr.2, numitei T. M. Lorelai în anul 2003 prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1728A/08.08.2003, după depunerea notificării nr.1510/2001 și a restituit, în natură, apart.nr.1, situat la parter, numitului I. R., în baza dispoziției 664/1995 a Primarului General al Municipiului București.
Cu referire la considerentele tribunalului care a reținut că” reclamanta nu a făcut dovada de moștenitor în condițiile Legii 10/2001pentru cele 2 persoane menționate în cartea funciară și nici pentru C. I. L. (fosta Rosemberg) bunica paternă a reclamantei, Vogel D. A. (fosta Rosemberg), sora bunicii și respectiv mătușa reclamantei, I. Rechemberg sau alte persoane decedate ulterior”, apelanta-reclamantă a arătat că potrivit dispozițiilor art.4 din Legea 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii 10/2001, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii 10/2001.
În opinia apelantei-reclamante, chiar dacă nu ar fi prezentat vreun act de succesiune, notificarea prin care solicită restituirea imobilului are valoare de acceptare a succesiunii, împreună cu actele de stare civilă, aceasta făcând dovada calității sale de moștenitoare a autorilor săi, respectiv, de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001, însă a depus pentru S. Rosemberg, C. I., C. I. L.,C. C. și C. I., acte de deces și autorizații de înmormântare, actul de partaj voluntar autentificat sub nr._/1940, ordinul de moștenire nr._, ordinul de moștenire nr.534/1989, actele sale de stare civilă - certificate de căsătorie, copie pașaport, contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr._/1923 si_/1926, precum și notificarea nr.1510/2001, toate aceste înscrisuri făcând dovada calității de moștenitoare a autorilor săi și respectiv persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001.
Cu referire la I. Rechemberg, a arătat că inițial acesta a fost coproprietar cu străbunicul său, S. Rosemberg ca urmare a faptului că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1923 au cumpărat împreuna imobilul în cauză, însă ulterior, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1926 I. Rechemberg a vândut străbunicului său, S. Rosemberg, cota sa din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, astfel că nu este necesar să depună vreun alt înscris privitor la I. Rechemberg, care nu are nicio legătură cu această cauză.
A susținut apelanta-reclamantă că potrivit înscrisurilor depuse și în original la dosarul administrativ a dovedit că, deși imobilul a fost preluat în întregime conform Decretului 92/1950 de la D. Vogel - soțul mătușii sale, Vogel D. A., conform actului de partaj voluntar autentificat sub nr._/1940, aceasta era coproprietară doar asupra cotei de ½ din imobil, cealaltă jumătate din imobil aparținând bunicii sale, C. I. L. (Rosemberg), care însă înainte de preluarea imobilului de către Statul Român a plecat definitiv în Israel.
Apelanta-reclamantă a menționat că nu are cunoștință dacă D. Vogel și mătușa sa, Vogel A. (Rosemberg) mai sunt în viață sau dacă există moștenitori de pe urma lor în cazul în care ar fi decedați în acest moment, dar a solicitat aplicarea dispozițiilor art.4 din Legea 10/2001 cu referire la cota-parte din dreptul de proprietate ce a aparținut A. Vogel (născută Rosemberg).
Printr-o altă critică, apelanta-reclamantă a arătat că în mod greșit prima instanță a reținut că ordinele de moștenire pe care le-a depus la dosar nu pot fi luate în considerare întrucât nu ar fi recunoscute de Statul Român, că ar fi trebuit să solicite recunoașterea acestora fie instanței de fond, pe cale incidentală, fie la altă instanță pe cale principală, și că, oricum, aceste acte depuse în susținerea calității sale de moștenitor nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a fi recunoscute pentru că nu sunt apostilate de către autoritatea competentă și că nu a depus în original documentele pentru a se constata că apostilele sunt sigilate, cu toate că i s-ar fi pus în vedere acest lucru.
Sub un prim aspect, apelanta a arătat că tribunalul nu i-a pus în vedere să prezinte în instanță originalele documentelor depuse la dosar, în fotocopii, acesta încălcând principiul rolului activ prevăzut de art.129 alin 5 Cod proc. civ. și pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, fără să fi depus toate diligențele și fără să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corecta a legii.
În al doilea rând, apelanta-reclamantă a susținut că ordinele de moștenire care au fost depuse la dosarul cauzei în fotocopii, certificate pentru conformitate cu originalul, au fost depuse,în original, în dosarul administrativ, fiind șnuruite, sigilate și având apostila aplicată de autoritatea competentă a Statului Israel, îndeplinind astfel toate cerințele legale pentru a fi luate în seama și de autoritățile romanești.
În ceea ce privește constatarea instanței de fond în sensul că ar exista o neregularitate în privința acțiunii formulate și anume că, deși reclamanta a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, apartamentul nr.1 situat la parter a fost restituit numitului I. R., acțiunea formulată nu prezintă nicio neregularitate întrucât a solicitat restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii pentru partea din imobil ce nu mai poate fi restituit în natură, astfel încât nu are nicio înrâurire asupra măsurilor reparatorii, faptul că între timp unele apartamente au fost vândute abuziv și nelegal de către pârât, iar altul a fost restituit, instanța putând să aprecieze asupra restituirii în natură totală sau parțială și să stabilească acordarea de despăgubiri pentru partea din imobil ce nu mai poate fi restituit în natură.
Pentru aceste considerente, apelanta-reclamantă a solicitat Curții admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In dovedirea cererii de apel a solicitat încuviințarea probei cu acte, expertize tehnice si orice alte probe necesare cauzei; de asemenea, a solicitat atașarea dosarului administrativ nr.5458/2001 în care se găsesc documentele originale, la care a făcut referire (cu precizarea ca, în cazul în care pârâtul va atașa doar o copie a dosarului administrativ, să i se pună în vedere acestuia să prezinte instanței originalele înscrisurilor depuse de reclamantă), precum și detalii privind actele care au stat la baza restituirii apartamentului nr.1 către numitul I. R..
În ședința publică de la 12.06.2012, Curtea a calificat calea de atac declarată de reclamantă, conform dispoz.art.XII și XXVI din Legea nr.202/2010, drept recurs.
Intimatul nu a depus întâmpinare la cererea de recurs, dar a înfățișat Curții, la solicitarea acesteia, înscrisurile depuse în dosarul administrativ conform mențiunilor din practicaua deciziei.
Conform dispozițiilor art. 50 alin1din Legea nr.10/2001, modificată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform dispoz.art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995 este scutită și de timbru judiciar.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în condițiile art.304 ind.1 Cod proc.civ., înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul este fondat și urmează să-l admită pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Cu privire la critica formulată de recurenta-reclamantă prin care s-a invocat lipsa de rol activ a tribunalului, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art.129 alin.5 Cod proc. Civ., “judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu,să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”.
Prin sentința recurată, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta, care a solicitat judecarea în lipsă și nu a fost prezentă sau reprezentată la niciun termen de judecată, nu a depus la dosar o . înscrisuri, în privința ordinelor de moștenire depuse la dosar în fotocopii, specificând că i s-a pus în vedere acest aspect.
Din verificare înscrisurilor aflate în dosarul tribunalului, Curtea reține că la judecata în primă instanță, au fost acordate trei termene de judecată după cum urmează: 01.06.2011, când s-a constatat depunerea, în fotocopii, a actelor din dosarul administrativ nr.5458 și s-au solicitat relații de la Judecătoria Sectorului 2 București și de la ..09.2011, când i s-a solicitat reclamantei să depună la dosar relații despre situația juridică a imobilului, istoricul de rol fiscal, acte de stare civilă emise în Israel, recunoscute pe teritoriul României sau apostilate, precum și să precizeze dacă solicită recunoașterea, pe cale incidentală a înscrisurilor emise în Israel depuse la dosar și 02.11.2011, dată la care cauza a fost reținută spre soluționare.
Din perspectiva obligației instanței de a-i comunica reclamantei întâmpinarea depusă de pârât ori necesitatea depunerii unor înscrisuri, Curtea reține că la dosar pârâtul nu a depus întâmpinare iar la termenul din 07.09.2011, s-a dispus emiterea unei adrese către reclamantă, la domiciliul ales, la mandatar G. M. V.. Pentru termenul de judecată următor, din 02.11.2011 tribunalul a dispus și citarea reclamantei dar pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare nu se regăsește vreo mențiune cu privire la obligațiile stabilite de instanță în sarcina acesteia.
La fila 197 din dosarul tribunalului se găsește adresa dispusă a fi emisă către reclamantă, fără ca aceasta să fie datată și fără să fie însoțită de dovada expedierii.
Sub aspect procedural se constată așadar că la dosar nu se găsește dovada înștiințării efective a reclamantei în sensul de a se conforma dispozițiilor cuprinse în încheierea de ședință de la 07.09.2011, dar deși prezența părților în instanță, în procesul civil, cu excepțiile prevăzute de lege, nu este obligatorie, Curtea reține că în conformitate cu dispozițiile art.129 alin.1 Cod proc.civ., părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea proccesului.
Prin urmare, Curtea reține că legea procesuală civilă reglementează atât rolul activ al judecătorului cât și obligația părților de a urmări cursul dosarului și de a se conforma dispozițiilor instanței.
Dacă din perspectiva obligației de comunicare a actelor procedurale se constată că reclamanta însăși avea obligația de a urmări măsurile dispuse în cauză, sub aspectul necesității depunerii unor înscrisuri Curtea reține că tribunalul a confundat elemente importante ale cauzei și nu a observat că la fila 74 din dosar se găsește un înscris conform căruia reclamanta, prin mandatar a depus în dosarul administrativ înscrisurile originale la care tribunalul s-a referit în motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.
Așadar, prima instanță nu a dispus cuvenitele măsuri pentru înfățișarea acestor înscrisuri și nu a ținut seama de împrejurarea că formularea cererii de chemare în judecată, în condițiile în care s-a făcut dovada existenței unei notificări în temeiul Legii nr.10/2001, a fost determinată de nerespectarea termenului de soluționare a acesteia, ceea ce impune și pârâtului obligația de a furniza relații cu privire la situația juridică a bunului ce face obiectul notificării și cu referire la motivele care l-au împiedicat să-și îndeplinească o obligație legală.
Sub aspectul necesității depunerii actului de vânzare-cumpărare nr._/1996, Curtea reține că reclamanta s-a prevalat de un contract cu același nr dar încheiat în anul 1926, care se găsește depus la dosarul tribunalului la filele 12-13; conform acestui contract, S. Rosenberg a cumpărat de la ing. I. Rechenberg “drepturile de proprietate asupra imobilului din București, .”, dobândite conform actului de vânzare autentificat sub nr._/1923, de Tribunalul I., Secția Notariat.
În consecință, reclamanta a făcut dovada că S. Rosenberg, care era bunicul său patern, a devenit proprietarul întregului imobil situat în București, ., astfel că în cauză nu este necesar a se administra dovezi privitoare la succesiunea lui I. Rechenberg.
Cu referire la dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, Curtea reține că Tribunalul a reținut în mod greșit că ordinele de moștenire depuse de reclamantă la dosar nu au forță probantă în privința dovezii calității de moștenitor, deoarece, purtând apostila convenită prin Convenția de la Haga din 1961, aceste act produc efecte juridice pe teritoriul României, stat semnatar al Convenției de la Haga din 1961.
În plus, recurenta-reclamantă a făcut dovada că este descendentă a coproprietarei C. I. L. (fosta Rosemberg), având vocație la moștenirea acesteia și a formulat în termen notificare în temeiul Legii nr.10/2001, astfel că devin aplicabile dispozițiile art.4 alin.3 din acest act normativ.
Potrivit actelor de stare civilă și ordinelor de moștenire emise în Israrel, purtând apostila prevăzută de Convenția de la Haga din 1961, recurenta-reclamantă a făcut această dovadă, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr.10/2001 în ceea ce o privește pe bunica sa C. I. L. (fosta Rosemberg), care, potrivit actului de partaj voluntar autentificat sub nr._/1940, a dobândit cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, depunând la dosar acte de stare civilă, actele de deces și autorizații de înmormântare de pe urma defuncților S. Rosemberg, C. I., C. I. L.,C. C. și C. I., precum și ordinele de moștenire nr._ și nr.534/1989.
În ceea ce o privește pe Vogel D. A. (fosta Rosemberg), titulara celeilalte cote de ½ din dreptul de proprietate, Curtea reține că întrucât reclamanta nu a făcut dovada decesului acesteia, nu se poate solicita aplicarea dispozițiilor art.4 alin.5 din Legea nr. 10/2001.
Această împrejurare nu afectează însă calitatea recurentei-reclamante de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în limita cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului.
În ceea ce privește pretinsele neconcordanțe sesizate de tribunal în procesul verbal de carte funciară, titlul de proprietate și persoana de la care s-a făcut preluarea imobilului, Curtea reține că potrivit procesului verbal nr._/09.11.1940 al Comisiei pentru Înființarea Cărților Funciare în București, a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, B.dul regele C. I, nr.90, fost 60, format din teren în suprafață de 266 mp.teren și construcție având subsol, parter, patru etaje și mansardă, în cote de ½ în favoarea surorilor C. I. L., născută Rosenberg și Vogel D. A. (A.), născută Rosenberg, care au dobândit bunul prin moștenire de la S. Rosenberg, decedat la 06.08.1939; s-a făcut, de asemenea, mențiune că s-a prezentat și a solicitat înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate D. Vogel, soțul celei de-a doua coproprietare.
Acesta figurează ca persoană de la care s-a preluat imobilul însă având în vedere că la dosar nu s-au depus dovezi din care să rezulte că D. Vogel a dobândit ulterior datei de 09.11.1940 dreptul de proprietate asupra imobilului sus-menționat, Curtea reține că nu există nicio neconcordanță în actele de proprietate depuse de reclamantă în dovedirea dreptului de coproprietate în cotă de ½ care a aparținut bunicii sale C. I. L., născută Rosenberg.
În ceea ce privește argumentul primei instanțe în sensul că o neregularitate a cererii de chemare în judecată o reprezintă și faptul că în temeiul sentinței civile nr.9099/1993 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, apartamentul nr.1 situat la parter a fost restituit către I. R., Curtea reține că potrivit procesului verbal nr._/09.11.1940 al Comisiei pentru Înființarea Cărților Funciare în București, construcția se compunea din subsol, parter, patru etaje și mansardă, astfel că restuirea unui apartament de la parter către o altă persoană nu constituie temei pentru respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, fiind cu atât mai mult necesară efectuarea unei expertize judiciare pentru identificarea imobilului, a spațiilor care au fost înstrăinate și respectiv a măsurilor reparatorii care se cuvin reclamantei, în temeiul Legii nr.10/2001, în limita cotei de ½ din dreptul de proprietate, în măsura în care se constată că există identitate între imobilul menționat în titlul de proprietate al autoarei reclamantei și cel indicat în cererea de chemare în judecată.
În consecință, apreciind că recurenta-reclamantă a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în sensul art. 4 alin.2și 3 din Legea nr.10/2001, iar tribunalul nu a cercetat fondul pretenției deduse judecății, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 5 și 6 ind.1 Cod proc. civ, Curtea va admite recursul și va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă G. L. împotriva sentinței civile nr.1957/9.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL.
Casează sentința recurată și trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehnored.SGP/B.I.
2 ex/01.02.2013
--------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – C.A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 666/2012. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 967/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
