Pretenţii. Decizia nr. 895/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 895/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2013 în dosarul nr. 895/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.895
Ședința publică de la 20.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă P. E., de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, precum și de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.325 din 12.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, lipsind recurenta-reclamantă P. E. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unei copii de pe delegația de reprezentare a apărătorului recurentei-reclamante P. E..
Se mai învederează lipsa părților și împrejurarea că se solicită judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art.242 pct.2 din Codul de procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului P. arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului P. asupra recursurilor.
Reprezentantul Ministerului P. solicită admiterea recursurilor formulate de recurentul M. P. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic, apreciind că instanța trebuia să soluționeze cererea în raport de limitele învestirii, întrucât prin acțiune nu s-a solicitat și constatarea caracterului politic, astfel încât instanța a acordat mai mult decât s-a cerut .
În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă solicită a fi respins ca nefondat, având în vedere că, instanța a soluționat în mod corect capătul de cerere privind acordarea daunelor morale prin aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
CURTEA
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 20.06.2012, reclamanta E. P. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, să se constate că are caracter politic măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu a sa și a întregii sale familii, soțul, fiica, părinții și socrii săi, din satul Cheglevici județ T. în localitatea Feteștii Noi în perioada 1951-1955, obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 1.000.000 EUR cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă și familia sa în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr.325/12.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta E. P., a constatat caracterul politic al măsurii dislocării reclamantei și familiei sale și a respins, ca neîntemeiată, cererea privind despăgubirile de 1.000.000 EUR pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta a dovedit dislocarea sa, a soțului ei și a fiicei sale din localitatea Cheglevici județ T. în localitatea Feteștii Noi (fila 8). Nu au fost depuse la dosar acte privind deportarea părinților ei și a socrilor.
Având în vedere dovada măsurii aplicate a dislocării reclamantei și a familiei sale, și văzând prevederile art. 3 coroborat cu art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, constată că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamantă și familia sa a constituit o măsură cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Capătul de cerere privind daunele morale solicitate în cuantum de 1.000.000 EUR, întemeiat de reclamanți pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009este reținut ca neîntemeiat de către tribunal.
Prin Deciziile nr.1358/21.10.2010 și nr.1610/2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 a fost declarat neconstituțional textul art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 care constituie temei pentru acordarea unei sume globale cu titlu da daune morale.
Curtea Constituțională a apreciat că în vederea asigurării reparațiilor pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost inițiate și adoptate trei categorii reglementări: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au avut în vedere rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a notat că prin O.U.G. nr. 214/1999 s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. În afara acestui text, Curtea a mai indicat existența și a Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Ambele acte normative indicate stabilesc o . drepturi, Curtea reținând: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990).
Legea nr.221/2009 se alătură acestor actor normative, a constatat Curtea, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Prin această lege legiuitorul a acordat dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Curtea Constituțională a arătat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor și a notat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Referitor la bunurile confiscate de către stat, s-a făcut trimitere la aceeași jurisprudență a CEDO care a stabilit că nu există vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, CEDO a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda. Cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se proceda în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamantul nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art.147 alin. 1 Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
La momentul pronunțării asupra acțiunii întemeiată pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 deciziile Curții Constituționale fiind deja publicate în Monitorul Oficial, nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională.
În consecință, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daune morale în urma dislocării părinților reclamanților și în temeiul cărora s-a solicitat aplicarea textului de lege declarat neconstituțional, apare ca neîntemeiată.
Tribunalul nu a negat producerea daunelor morale în urma acestor măsuri în ce privește pe reclamantă și familia sa de asemenea, nu mai subzistă însă temeiul legal pentru acordarea de compensații bănești pentru acest prejudiciu moral, ca urmare a intervenirii deciziilor Curții Constituționale expuse mai sus.
Tribunalul a constatat așadar acțiunea întemeiată în parte, doar în ce privește constatarea caracterului politic al măsurii dislocării aplicate reclamantei și familiei sale, celelalte capete de cerere privind despăgubirile morale și materiale fiind neîntemeiate.
Prin recursul formulat împotriva sentinței civile de mai sus, reclamanta a susținut că instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a reținut în motivare faptul că prin Decretul – lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate. Acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului – lege nr.118/1990 nu impietează asupra acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr.221/2009 și nici nu creează o situație de inadmisibilitate, contextul legislativ permițând cumularea despăgubirilor.
Despăgubirile obținute în temeiul altor legi nu constituie justificare pentru respingerea pretențiilor recurentei – reclamante și nici nu trebuie să fie fundament pentru diminuarea în mod nejustificat a acestor pretenții raportat și la împrejurarea că măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului – lege nr.118/1990 și O.U.G. nr.214/1999 au fost menite a prefigura și justifica apariția unei norme, respectiv Legea nr.221/2009 care să reglementeze și să întemeieze despăgubirile atât materiale cât și morale ale persoanelor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În speța de față, recurenta și familia sa nu a beneficiat de prevederile actelor normative mai sus menționate și tocmai de aceea, consideră că este în măsură să solicite daune morale pentru suferințele morale îndurate în timpul regimului totalitar în virtutea dreptului fundamental de acces liber la justiție.
Față de adoptarea deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale se ajunge la încălcarea principiului nediscriminării consacrat de Constituția României și jurisprudența C.E.D.O. în condițiile în care în procese similare, soluționate anterior apariției deciziei Curții Constituționale s-au acordat daune morale persoanelor îndreptățite.
Rezoluția nr.1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste, iar rezoluția nr.1481/2006 recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 din Codul de procedură civilă.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că prin recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe că aceasta a constatat în mod greșit caracterul politic al măsurii dispusă față de reclamantă și autorul acesteia. S-a arătat că prin raportare la acest petit și la dispozițiile art.1 din Decretul – lege nr.118/1990, pârâtul – recurent înțelege să invoce excepția lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantei și a autorilor acesteia.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat hotărârea mai sus menționată sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă. Astfel, s-a susținut în motivarea recursului că deși reclamanta nu a solicitat instanței constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, instanța de fond a constatat, în mod greșit, că această măsură are caracter politic.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs mai sus menționate, precum și în condițiile reglementate prin dispoziția art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București sunt întemeiate pentru aceleași argumente comune care conduc la soluția de respingere a recursului declarat în cauză de reclamantă.
Astfel, Curtea arată că potrivit cu dispozițiile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, dispoziții care consacră unul dintre principiile de bază care guvernează procesual civil și anume principiul disponibilității, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Din examinarea motivării în fapt și în drept a cererii introductive, rezultă că reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu un petit având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii dislocării reclamantei și a familiei sale, astfel că prin soluția criticată prima instanță a depășit limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, sub acest aspect.
Soluția pe care a primit-o cererea având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum total de 1.000.000 de euro echivalentul în lei la data efectuării plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării reclamantei și a părinților său în B., este însă legală și temeinică.
Curtea constată că în mod corect prima instanță s-a raportat atât la normele speciale care reglementează raportul juridic dedus judecății cât și la efectele pe care deciziile cu nr.1358/2010 și nr.1610/2010 pronunțate de Curtea Constituțională le produc asupra acestuia.
În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite s-a pronunțat prin decizia nr.12/2011 și prin care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe asupra acestei chestiuni de drept, efectele deciziilor pronunțate de instanța de contencios constituțional, fiind analizate inclusiv prin prisma principilor nediscriminării și ale dreptului de acces la un tribunal imparțial, principii evocate de recurenta – reclamantă în motivarea recursului.
A) Efectele deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.
Prin deciziile nr.1.358 din 21 octombrie 2010 și nr.1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă". Este vorba așadar de un control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional.
Potrivit art.147 alin.(1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin.(4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Aceleași prevederi se regăsesc în textul art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
a) Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art.147 alin.(1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
b) Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
B) Dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului) și efectele deciziilor Curții Constituționale
Articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
C) Respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art.376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
D) Principiul nediscriminării
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă P. E., împotriva sentinței civile nr.325 din 12.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ .
Admite recursurile formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, precum și de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința în sensul că exclude din dispozitivul acesteia dispoziția privind caracterul politic al măsurii dislocării.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red. D.M.
Tehnored. C.S.
Ex.2/19.06.2013
T.B.Secția a III-a Civilă – R.M.C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 967/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
