Revendicare imobiliară. Decizia nr. 462/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 462/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-12-2012 în dosarul nr. 462/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 462 A

Ședința publică de la 20.12.2012.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel, în rejudecare, formulate de apelantul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, de apelantul pârât S. „PROF.DR. C. A.” și de către apelantul pârât M. JUSTIȚIEI, împotriva sentinței civile nr. 622 din 08.04.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații reclamanți T. D. și V. Ș. și cu intimatul pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN P. G..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 6.12.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 13.12.2012, apoi la 20.12.2012, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr._/3/19.10.2007, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamanții D. T. și V. Ș. au chemat în judecată pe pârâții S. R. prin M. Economiei și Finanțelor, M. Justiției și S. Prof. Dr. C. A., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2030 mp, situat în București, ., sector 3 și să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de carte funciară nr.1651/07.02.2002.

Reclamanții au susținut că imobilul revendicat a fost proprietatea numiților M. și S. C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.3349/20.03.1908 de Tribunalul I. – Secția notariat și a fost trecut fără nici un titlu în proprietatea statului.

Aceștia au decedat, iar de pe urma lor au rămas ca moștenitori legali, Z., M., E. și V. C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga masă succesorală. Z., M. și V. C. au decedat, de pe urma acestora rămânând ca unic moștenitor reclamantul T. D., în calitate de legatar universal.

După apariția Legii nr.10/2001, reclamantul T. D. și numita E. C. (singura fiică în viață a foștilor proprietari ai imobilului) au notificat Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului.

În anul 2007, E. C. a cedat toate drepturile litigioase privind imobilul în litigiu către reclamantul D. T., acesta la rândul său, cesionând aceleași drepturi, celuilalt reclamant, V. Ș..

În perioada comunistă, autoarele reclamanților au închiriat Spitalului A. S. (în prezent S. Prof.Dr. C. A.) partea din spate a imobilului, în suprafață de 1000 mp, situație care rezultă și din sentința civilă nr.7524/16.11.1963 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V., prin care S. A. S. a fost obligat la plata chiriei restante, către acestea.

Ulterior, această suprafață de teren a fost ocupată abuziv de S. A. S., fără plata vreunei chirii, iar apoi de către S. Prof. Dr. C. A..

Restul proprietății autoarelor reclamanților, compusă din teren în suprafață de 1400 mp și construcții în suprafață de 726,44 mp, a fost trecută fără titlu în proprietatea statului, iar în anul 1987, construcția existentă pe teren a fost demolată, fără să existe un act normativ în acest sens.

Ulterior, zona a primit o altă sistematizare, dar terenul a continuat să rămână liber de construcții, iar după mai mulți ani, prin HG nr.556/17.05.1990 s-a încercat crearea unei aparențe de drept, prin prevederea unor despăgubiri care în realitate nu au fost acordate niciodată.

În urma încercărilor repetate ale autoarelor reclamanților de a redobândi imobilul, s-a emis Decizia nr.16/16.01.1992 a Primăriei Sectorului 3, prin care s-a restituit acestora terenul situat în București, ..51, sector 3, în suprafață de 1400 mp.

Ulterior s-a emis și dispoziția nr.7752/16.04.2007 a Primarului G. al Municipiul București, prin care s-a restituit reclamanților, în natură, terenul liber în suprafață de 2030 mp situat în Aleea Căuzași (fostă ..51, sector 3 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul care nu era liber, conform Legii nr.10/2001, în suprafață de 160 mp teren.

Încercând să-și înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul teren în suprafață de 2030 mp a fost inclus în suprafața de teren de 5037,32 mp, înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului S. Prof. Dr. C. A..

S-a susținut de către reclamanți că pârâții nu au avut niciodată un titlu legal de proprietate asupra terenului în litigiu, dreptul lor de proprietate existând doar asupra terenului în suprafață de 3000 mp situat însă la nr.49 și nu la nr.51, unde se află proprietatea sa.

Intabularea dreptului de proprietate al statului și asupra terenului proprietatea autorilor reclamanților s-a făcut în mod abuziv, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată în anul 1996, prin care s-a respins o acțiune în revendicare formulată de autoarele reclamanților în începută în anul 1991, dar care nu poate constitui titlu de proprietate.

În drept, au fost invocate de către reclamanți dispozițiile articolului 480 Cod civil, Legea nr.213/1998, Legea nr.10/2001 republicată, articolele 33 și următoarele din Legea nr.7/1996.

Pârâtul S. R. prin M. Economiei și Finanțelor a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, având în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001, care permit acționarea în instanță a acestei instituții publice doar în cazul în care Primăria Municipiului București nu a identificat unitatea deținătoare și dispozițiile articolului 25 din Decretul nr.31/1954, care reglementează reprezentarea Statului R. prin M. Finanțelor.

Și pârâtul S. Prof. Dr. C. A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, susținând că imobilul revendicat de reclamanți a trecut cu titlu în proprietatea statului, în baza HG nr.556/1990 și nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, care reglementează doar procedura de restituire a imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.

Pentru ipoteza în care instanța de judecată ar aprecia că imobilul intră sub incidența Legii nr.10/2001, pârâtul a susținut că imobilul a fost inclus într-un amplu proces de sistematizare, iar în urma demolării construcției, moștenitorii foștilor proprietari au primit locuințe din fondul locativ de stat și dreptul la despăgubiri. Faptul că aceștia nu au încasat despăgubirile, nu înseamnă că statul nu le-a acordat o justă despăgubire.

Cu privire la notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001, pârâtul a susținut că aceasta a fost soluționată mai întâi prin Dispoziția nr.5067/2005, care prevedea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și care nu a fost contestată de reclamanți.

În finalul întâmpinării s-a susținut că intabularea în favoarea statului a dreptului de proprietate asupra imobilul, nu s-a făcut în baza deciziei civile nr.684/1996, astfel cum susțin reclamanții în acțiune, ci în baza H.G. nr.556/1990, potrivit căreia „imobilele demolate înainte de data Revoluției pentru realizarea unor obiective de investiții se consideră trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari să primească despăgubirile cuvenite potrivit legii”.

Pârâtul M. Justiției a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care a solicitat, să se constate nelegalitatea dispoziției de restituire invocată de aceștia în acțiune, în contradictoriu și cu Municipiul București prin P. G..

În motivare pârâtul a susținut că prin notificarea nr.1995/2001 C. E. și reclamantul T. D. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, . M. V.) nr.51, sector 3, în suprafață de 2186 mp. Prin Dispoziția nr.5067/27.12.2005 emisă de P. G. al Municipiului București s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură, reținându-se că locuința existentă pe teren a fost demolată, terenul este afectat de elemente de sistematizare, iar pe acesta a fost edificată fundația unei construcții. Prin aceiași dispoziție s-au acordat notificatorilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul. Ulterior, P. G. al Municipiului București a emis alte două dispoziții, nr.7752/16.04.2007 și nr.7753/16.04.2007, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2030 mp și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și diferența de 160 mp teren.

În opinia pârâtului M. Justiției, aceste ultime două dispoziții sunt nelegale, deoarece rețin în cuprinsul lor o suprafață de teren mai mare decât cea la care erau îndreptățiți reclamanții și nu mai puteau fi emise peste dispoziția nr.5067/27.12.2005.

Municipiul București prin P. G. a depus întâmpinare la cererea reconvențională formulată de M. Justiției, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a acestuia, susținând că potrivit Legii nr.10/2001, dispoziția de restituire în natură emisă în baza acestei legi poate fi contestată doar de persoana îndreptățită, în speță reclamanții.

La data de 17.03.2008 reclamantul T. D. a solicitat instanței să ia act în încheierea de ședință de faptul că numele său corect este T. D. și nu D. T., cum din eroare s-a consemnat în cererea de chemare în judecată și, pe cale de consecință, în toate actele de procedură efectuate până la acea dată în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 17.03.2008, instanța de fond a încuviințat la cererea părților probe cu înscrisuri și expertiză topografică, având ca obiective identificarea imobilelor din . și 51, identificarea terenului în suprafață de 2030 mp situat în ., să precizeze dacă acesta este liber sau ocupat de construcții și utilități.

La termenul de judecată din data de 24.11.2008, pârâtul S. Prof. Dr. C. A. a invocat și excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr.6410/16.06.1995, definitivă și irevocabilă.

Prin sentința civilă nr.1802/15.12.2008 instanța de fond a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și Economiei ca reprezentant al Statului R. și autoritatea de lucru judecat, a admis excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Justiției, a respins acțiunea principală formulată de reclamanți ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de M. Justiției, pentru lipsă calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că numiții M. și S. C. au dobândit prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.3349/20.03.1908 de Tribunalul I., imobilul situat în București, ..53, în suprafață de 2186 mp, iar reclamanții sunt, potrivit actelor depuse la dosar, singurii succesori ai acestuia, reclamantul T. D., în calitate de moștenitor, iar reclamantul V. Ș., în calitate de cesionar de drepturi litigioase.

Prin dispoziția nr.7752/16.04.2007 emisă de P. G. al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 2030 mp situat în București, ..51, sector 3, teren care este inclus în prezent în suprafața de 5037,32 mp situat în București, ..49-51, cu nr. cadastral 5906, având ca proprietar S. R. prin administrator M. Justiției prin S. Prof. Dr. C. A..

S-a mai reținut că prin decizia nr.16/16.01.1992 dată de Primăria Sectorului 3 București s-a dispus restituirea către autorii reclamanților a terenului în suprafață de 1400 mp, situat în București, ..51, sector 3, decizie anulată însă prin decizia nr.395/22.06.1995 pronunțată de Tribunalul București - Secția C. Administrativ.

În anul 1991, autoarele reclamanților au promovat o acțiune în revendicare, prin care au solicitat, în contradictoriu cu S. Interdepartamental, Consiliul Local Sector 3 și Direcția de Urbanism și Administrare a Teritoriului din cadrul CLMB, să li se retrocedeze terenul în suprafață de 2186 mp, situat în București, ..51, sector 3, acțiune respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.6410/16.06.1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în care s-a reținut că terenul revendicat a trecut în patrimoniul statului, conform H.G. nr.556/1990.

La data de 27.12.2005, a fost emisă în baza Legii nr.10/2001 dispoziția nr.5067 a Primarului G., prin care s-a acordat reclamanților măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 2186 mp și construcția demolată din București, . ..51, sector 3, iar ulterior s-a emis, în baza aceleiași legi, dispoziția nr.7752/16.04.2007, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului liber în suprafață de 2030 mp, situat în București, . ..51, sector 3 și acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată și diferența de teren de 160 mp, care nu este liber.

În condițiile în care terenul restituit reclamanților și revendicat de aceștia prin acțiune a fost înscris în Cartea Funciară ca fiind proprietate de stat, instanța a apreciat că reprezentarea acestuia în proces trebuie să se facă prin Ministerul Finanțelor Publice și nu prin Municipiul București.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul S. Prof. Dr. C. A., instanța de fond a reținut că nu poate fi primită, în condițiile în care, între acțiunea soluționată irevocabil prin sentința civilă nr.6410/16.06.1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București și acțiunea de față, nu există identitate de cauză, prima având ca obiect revendicare imobil în baza articolului 480 Cod Civil, iar cea de a doua întemeindu-se și pe dispozițiile Legii nr.10/2001.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de M. Justiției, prin care s-a solicitat constatarea nulității dispoziției de restituire nr.7752/16.04.2007 emisă de P. G., instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale active a Ministerului Justiției pentru formularea unei astfel de cereri, în raport de prevederile speciale și de procedură cuprinse în Legea nr.10/2001.

Referitor la cererea de revendicare formulată de reclamanți, instanța a reținut că imobilul proprietatea autoarelor reclamanților, compus din teren și construcție, a fost trecut în proprietatea statului anterior anului 1989, în vederea sistematizării zonei, deci pentru realizarea unor lucrări de interes public, sens în care construcțiile aflate pe teren au fost demolate, iar autoarele reclamanților au primit spații de locuit.

În continuare, a reținut că terenul a trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr.556/1990, astfel cum s-a reținut și în procesul anterior de revendicare, situație în care nu mai putea fi restituit conform Legii nr.10/2001, lege care permitea doar restituirea imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.

Prin decizia nr. 546 A/2.11.2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți, a fost desființată sentința instanței de fond și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță de fond.

Instanța de apel a avut în vedere faptul că prin acțiunea principală adresată instanței de fond, apelanții reclamanți T. D. și V. Ș. au solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2030 mp, situat în București, ., sector 3 și să se dispună radierea completă din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de carte funciară nr.1651/07.02.2002, în favoarea pârâților, cu privire la terenul în suprafață de 5037,32 mp, situat în București, .-51, sector 3.

Soluționând această acțiune, instanța de fond a analizat doar cererea de revendicare formulată de reclamanți prin capătul întâi de cerere din acțiune, nu și cererea ce făcea obiect al celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv cea privind radierea din cartea funciară a înscrierilor făcute în favoarea pârâților prin încheierea judecătorului de carte funciară nr.1651/07.02.2002.

Instanța de apel, din probele administrate, (adresa nr.1132/27.04.2009 a ., adresa nr.1208/27.02.2002 a Primăriei Sectorului 3, memoriul tehnic ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâților, sentința civilă nr.6410/16.06.1995 a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă) a constatat că imobilul situat în ., compus din teren și construcție a fost preluat pentru demolare în anul 1987, iar construcția existentă pe teren a fost demolată la data de 16.02.1987.

Preluarea s-a făcut în vederea sistematizării zonei în care era situat imobilul, fără să existe însă un act normativ de preluare și fără acordarea de despăgubiri.

Despăgubirile cuvenite proprietarilor pentru imobilul preluat în acest mod au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr.556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în Municipiul București și în Sectorul Agricol I..

Această hotărâre de guvern reglementa modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluție, Curtea apreciind că se confirmă încă o dată faptul că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică este reglementată de Legea nr.10/2001.

În condițiile în care, reclamanții revendicau de la pârâți terenul preluat astfel de stat, invocând drept titlu de proprietate o dispoziție emisă în baza Legii nr.10/2001, iar pârâții la rândul lor invocau în apărare un titlu de proprietate înscris în cartea funciară, Curtea a stabilit că instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea acestora și să stabilească în final, pe baza probatoriilor administrate, care este preferabil și impune păstrarea posesiei asupra terenului în litigiu.

În funcție de soluția pronunțată asupra revendicării, instanța ar fi trebuit să se pronunțe apoi asupra capătului al doilea de cerere din acțiune, care viza radierea înscrierilor făcute în cartea funciară în favoarea pârâților, cu privire la acest teren.

Prin decizia nr. 3118/20.05.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost respinse recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și M. Justiției împotriva deciziei Curții de Apel.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Secției a III – a Civilă a Tribunalului București, instanță în fața căreia, pârâtul S. Prof. Dr. C. A., a depus la dosar o completare la întâmpinare, prin care înțeles să invoce inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C.civ. (comparare de titluri), apreciată de instanță ca apărare de fond în ședința publică de la 25.03.2011.

În susținerea acestei apărări, s-au invocat dispozițiile art. 11 din Legea 213/1998, care reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public al statului, acestea fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, invocându-se în favoarea pârâtului titlul de proprietate reprezentat de H.G. nr. 556/1990, titlul considerat în mod definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 6410/1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, ca fiind perfect valabil și legal.

Terenul în litigiu figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin HG nr.1705/2006, fiind scos din circuitul civil general, cu consecința imposibilității dobândirii acestui bun de către terți, prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate, inclusiv prin revendicare.

În aprecierea pârâtului, revendicarea terenului aflat în proprietatea publică a statului, ar fi fost posibilă numai în condițiile în care reclamanții ar fi dovedit că bunul ar fi fost preluat fără titlu valabil sau fără nici un titlu. Însă, titlul statului este reprezentat de H.G. nr.556/1990, care nu a fost desființat niciodată și a fost recunoscut ca valabil cu autoritate de lucru judecat. În cazul în care se va trece peste această apărare și se va trece la compararea titlurilor de proprietate, a arătat că titlul acestuia de proprietate are o existență cu mult înaintea celui invocat de reclamanți, respectiv din anul 1990, terenul neieșind din patrimoniul pârâtului, atâta timp cât printr-o sentință civilă definitivă și irevocabilă s-a stabilit că trecerea în proprietatea statului s-a făcut legal, iar reclamanții din cauză au primit despăgubiri.

În acest context, pârâtul a susținut că Primăria Municipiului București nici nu avea dreptul să atribuie terenul, prin dispoziție, reclamanților.

Prin sentința civilă nr.622/8.04.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanți; a obligat pârâții să predea reclamanților liniștita posesie a terenului în suprafață de 2030 m.p., situat în București, Aleea Căuzași (fostă .. 51, sector 3 – proprietatea reclamanților; a dispus radierea înscrierilor din Cartea funciară nr._ a Municipiului București – OCPI sector 3, efectuate în baza Încheierii nr. 1651/7.02.2002, privind imobilul situat în București, . – 51 (fost M. V. 49), sector 3, cu nr. cadastral 5906, format din teren în suprafață de 5037,32 m.p. și construcție.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr.7752/16.04.2007, emisă de P. G. al Municipiului București, în baza Legii nr.10/2001, privind soluționarea notificării înregistrate sub nr.1995/2001, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2030 m.p., situat în București, Aleea Căuzași (fostă .. 51, sector 3, care s-a identificat conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert tehnic judiciar N. C., anexă la dispoziție, în proprietatea reclamanților T. D. și V. Ș..

În motivarea acestei dispoziții, s-a avut în vedere memoriul înregistrat la Primăria Municipiului București sub nr.2734/24.01.2007, prin care s-a solicitat de către reclamanți reanalizarea Dispoziției Primarului G. al Municipiului București cu nr.5067/27.12.2005, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil, compus din teren în suprafață de 2186 m.p. și construcție demolată, întrucât a fost emisă după . Legii nr.247/2005, care modifică art. 10 din Legea nr.10/2001, în sensul că se restituie în natură, inclusiv terenurile fără construcții, afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora ori lucrările aprobate au fost abandonate.

S-au avut în vedere, de asemenea, referatul Comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, precum și raportul de expertiză tehnică extrajudiciară menționat mai sus, din care a rezultat că terenul în suprafață de 2030 m.p., reprezintă suprafața pe care este amplasată o fundație de clădire, în suprafață de 977 m.p., în prezent abandonată, 44 m.p. constituie domeniu public, iar 116 m.p. reprezintă teren ocupat de S. Prof. Dr. C. A., notificatorii făcând dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, prin probele administrate.

Așa cum se arată și în dispoziția menționată, aceasta face dovada proprietății asupra imobilului – teren, și constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, formalități aflate în sarcina beneficiarilor restituirii.

Această mențiune cuprinsă în dispoziție este în deplină concordanță cu prevederile art.25 din Legea nr.10/2001 modificată și completată, potrivit cărora, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de această lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare – preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului.

Prin Protocolul nr. 8952/2.05.2007 de predare – preluare a terenului din București, .. 51, sector 3, în conformitate cu Dispoziția nr. 7752/16.04.2007, C.G.M.B. – A.F.I., în calitate de predător și reclamanții, în calitate de proprietari – primitori, au procedat la predarea – preluarea terenului de la adresa indicată, menționându-se expres restituirea în natură a terenului în suprafață de 2020 m.p. identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară anexă la dispoziție.

În Normele metodologice de aplicare unitară a acestor dispoziții, se mai arată că dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietății și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de proprietate în sensul prevederilor Codului civil).

În raport de aceste dispoziții legale, reclamanții au procedat la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în vederea obținerii numărului cadastral provizoriu și declanșarea procedurilor specifice, constatând însă că întreaga suprafață de teren de 2030 m.p., este înregistrată în regimul de publicitate imobiliară, această suprafață făcând parte din terenul de 5037,32 m.p., ca proprietate a Statului R., iar construcția (spitalul) cu drept de administrare în favoarea Ministerului Justiției, reclamanții apreciind că pârâtul S. Prof. Dr. C. A. și-a însușit în mod abuziv și terenul vecin situat la nr. 51, proprietatea reclamanților, prin încheierea nr. 1651/7.02.2002 a Biroului de Carte Funciară Sector 3 București.

Din extrasul de carte funciară nr._ emis la cererea din data de 14.05.2007, tribunalul a reținut că susținerile reclamanților referitoare la înscrierile efectuate în cartea funciară sunt reale, în sensul că, la numărul cadastral 5906 pentru imobilul situat în . – 51 (fost M. V. nr. 49), este descris ca fiind compus din teren în suprafață de 5037,32 m.p., conform actelor și măsurătorilor, cu construcție C1-Spital –S+P+ 4 etaje (1012,32 m.p.); C2 – anexă (30,34 m.p.); C3 – magazii (214,39 m.p.); C4 – atelier (60,26 m.p.); C5 – cabină poartă (7,96 m.p.); C6 – terasă ( 120,94 m.p.); C7- havuz (32,56 m.p.) cu un total construit de 1478,77 m.p.

În înscrierile privitoare la proprietate este menționat ca proprietar S. R. (prin administrator M. Justiției prin S. Prof. Dr. C. A.), în baza încheierii nr. 1651/7.02.2002. În baza aceleiași încheieri, s-a notat și dreptul de folosință și dreptul de administrare asupra clădirii în favoarea Ministerului Justiției (S. prof. Dr. C. A.).

Așa cum rezultă din încheierea nr.1691/7.02.2002, pârâtul S. Prof. Dr.C. A. a formulat cerere de înscriere a dreptului de proprietate pentru S. R. și notare drept folosință și administrare în baza H.G. nr. 718/15.10.1998, Protocol – noiembrie 1998 și proces – verbal – 17.01.2002, cererea fiind admisă, în totalitate, cu privire la imobilul din .-51, sector 3, înscris în cartea funciară nr._ București, sector 3.

În cuprinsul încheierii este menționată H.G. nr.718/15.10.1998 (în realitate fiind vorba de H.G. nr.714/15.10.1998), prin care S. Interdepartamental București, cu sediul în Municipiul București, .. 49, sector 3 a trecut din subordinea Ministerului Sănătății în subordinea Ministerului Justiției, pe baza unui protocol încheiat între părțile interesate în termen de 30 de zile de la . hotărârii.

Tribunalul a reținut că acest protocol a fost încheiat în noiembrie 1998, între M. Sănătății și M. Justiției, prin care s-a transmis fără plată spitalul, cu sediul în .. 49, sector 3, împreună cu bunurile mobile și imobile aflate în patrimoniul său, în cuprinsul Protocolului stipulându-se că a fost încheiat în baza H.G. nr. 714/1998.

Ulterior, între M. Sănătății și M. Justiției s-a încheiat un proces – verbal de predare – primire, la data de 17.01.2002, prin care s-a procedat la predarea – primirea clădirilor către S. Prof.Dr.C.A. și terenului aferent acestora, în conformitate cu anexele la procesul – verbal. În acest înscris se arată că s-au predat clădirile și terenul aferent, conform anexelor, situate în București, .. 49, sector 3.

În anexa 1 la procesul – verbal sunt menționate suprafețele desfășurate ale clădirilor din incintă, iar în anexa 2 este arătată suprafața de teren a incintei, totalizând 5037,32 m.p.

Pârâtul S. Prof. Dr. C. A. s-a apărat în prezenta cauză, susținând că terenul în suprafață de 2032 m.p. a trecut cu titlu în proprietatea statului, situația juridică fiind reglementată de H.G. nr. 556/1990, care ar fi acoperit caracterul abuziv al preluării de către stat, legalitatea titlului statului fiind confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În raport de situația de fapt invocată, reclamanții au formulat o cerere având ca prim capăt să se dispună obligarea pârâților la predarea liniștitei posesii a terenului situat în București, ., sector 3, în suprafață de 2030 m.p., invocându-se ca temei de drept art. 480 C. civ., art. 6 și urm. din Legea nr.213/1998, Legea nr.10/2001.

Instanțele de control judiciar au apreciat că reclamanții au formulat o cerere în revendicare a terenului în suprafață de 2030 m.p., invocând drept titlu de proprietate o dispoziție emisă în baza Legii nr.10/2001, pârâții invocând la rândul lor un titlu înscris în cartea funciară, astfel că în cauză ar fi trebuit să se procedeze la compararea titlurilor și să se stabilească persoana îndreptățită să păstreze posesia asupra terenului în litigiu.

Față de aceste considerente, tribunalul a procedat la analizarea titlurilor invocate de părți, dar a avut în vedere și dispozițiile legale incidente în cauză, referitoare la valoarea probatorie a dispoziției emise în baza Legii nr.10/2001.

Incontestabil această dispoziție constituie un titlu de proprietate, care, în prezent, încă nu este consolidat, întrucât nu pot fi îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară de către reclamanți, atâta vreme cât în privința imobilului din . (49–51) există înscrieri în cartea funciară, iar rectificarea lor nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute de art. 33, 34 și 35 din Legea 7/1996.

Această dispoziție a rămas definitivă și are forța probantă a unui act autentic, astfel că nu poate fi ignorat conținutul acestuia, după cum au pretins pârâții, atâta vreme cât respectivul act nu a fost desființat în condițiile legii.

Pârâtul S. Prof. Dr.C.A. a contestat legalitatea dispoziției emise în baza Legii nr.10/2001, prin întâmpinarea depusă la dosar, ca apărare de fond, apreciind că terenul aflat în domeniul public al statului nu putea fi restituit în natură de Primăria Municipiului București.

Însă, această susținere este vădit nefondată, întrucât terenul a fost restituit în natură în conformitate cu dispozițiile art.10 alin.4 din Legea nr.10/2001, modificată și completată, potrivit cărora, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții, de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate.

În privința susținerii că terenul ar fi în domeniul public al statului, tribunalul a reținut că aceasta este vădit nefondată, întrucât prin H.G. nr.556/1990, la art.1, se prevede că imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, situate în Municipiul București și în Sectorul Agricol I., demolate înainte de data revoluției, pentru realizarea unor obiective de investiții, se consideră trecută în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari prevăzuți în tabele anexă nr. 1–34, la prezenta hotărâre, să primească despăgubirile cuvenite potrivit legii, fără a se stipula că terenurile trec în domeniul public al statului cum a susținut pârâtul S. Prof. Dr. C. A..

Această hotărâre de guvern a fost invocată de pârât, ca reprezentând titlul de proprietate al statului, hotărâre care nu ar fi fost desființată niciodată și care a și fost recunoscută drept titlu valabil și legal, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Însă, tribunalul a apreciat că, în cauză, această, chestiune a fost lămurită de instanțele de control judiciar, care, din probele administrate, (adresa nr.1132/27.04.2009 a ., adresa nr.1208/27.02.2002 a Primăriei Sectorului 3, memoriul tehnic ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâților, sentința civilă nr.6410/16.06.1995 a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă) au constat că imobilul situat în ., compus din teren și construcție a fost preluat pentru demolare în anul 1987, iar construcția existentă pe teren a fost demolată la data de 16.02.1987.

Preluarea s-a făcut în vederea sistematizării zonei în care era situat imobilul, fără să existe însă un act normativ de preluare și fără acordarea de despăgubiri.

Despăgubirile cuvenite proprietarilor pentru imobilul preluat în acest mod au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr.556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în Municipiul București și în Sectorul Agricol I..

Această hotărâre de guvern reglementa modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluție, confirmându-se încă o dată faptul că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică este reglementată de Legea nr.10/2001.

Este adevărat că, prin sentința civilă nr. 6410/1995 a Judecătoriei Sectorului 3 București, s-a respins în mod irevocabil cererea în revendicare formulată de reclamanți a terenului în suprafață de 2186 m.p., reținându-se ca trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990, instanțele de control judiciar reținând legalitatea titlului statului, în acel litigiu.

Dar, reclamanții au emis notificarea în conformitate cu art. 47 din Legea nr.10/2001, în vigoare la acea dată, dar și la data emiterii dispoziției, potrivit cărora persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a legii li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, puteau solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile acestei legii.

Dispoziția de restituire în natură a fost emisă la data de 16.04.2007, iar dispozițiile art. 47 din Legea nr.10/2001 au fost abrogate prin punctul 1 din Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale, începând abia cu data de 15.12.2008.

Tribunalul a mai reținut că o dispoziție similară este cuprinsă și în art. 46 alin. 3 din Legea nr.10/2001, potrivit căruia, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin. 1 curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Aceste din urmă dispoziții legale sunt în vigoare și la momentul soluționării prezentei cauze și din interpretarea lor rezultă că prin Legea nr. 10/2001, s-a acordat posibilitatea persoanelor îndreptățite care au solicitat restituirea în natură a bunurilor preluate de stat, aflate încă în proprietatea statului, de a obține rezolvarea favorabilă a cererilor lor, cunoscut fiind faptul că anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, exista o practică neunitară și chiar nelegală a instanțelor judecătorești, prin raportare la art. 6 și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de respingere a cererilor de restituire a bunurilor preluate de către stat, aflate încă în proprietatea statului, fără a fi înstrăinate în baza Legii nr.112/1995.

Chiar dacă potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, aceasta are putere numai pentru viitor, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale încetându-și efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Aplicarea acestor principii conduce la concluzia că acțiunile întemeiate pe disp. Legii nr.10/2001 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv, regula aplicându-se, desigur, acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale).

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor, adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

D. urmare, tribunalul nu și-a sprijinit hotărârea pe un text legal declarat neconstituțional, ci doar subliniază că dispoziția de restituire în natură invocată de reclamanți este legală, fiind emisă cu respectarea normelor în vigoare la acea dată. De asemenea, din lecturarea Deciziei nr.1055/2008 se poate observa că s-a avut în vedere, în special, în ipoteza prevăzută de art. 47 din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate al dobânditorului de bună-credință în condițiile Legii nr.112/1995, situație neincidentă în speță, anterior emiterii dispoziției, bunul aflându-se încă în proprietatea statului.

De altfel, prin Legea nr.10/2001, s-a prevăzut restituirea, atunci când este posibilă, a tuturor bunurilor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aflate încă în proprietatea statului, fără a se mai distinge dacă bunurile au fost preluate cu titlu sau fără titlu de către stat.

Este adevărat că titlul invocat de pârât este reprezentat de un act normativ emis după perioada de referință prevăzută de lege, dar, din cuprinsul art. 1 din HG nr.556/1990, așa cum s-a arătat și mai sus, rezultă fără echivoc că bunurile la care face referire au fost preluate și demolate înainte de 22 decembrie 1989, pentru realizarea unor obiective de investiții care nu fuseseră finalizate până la acea dată, prin acest act normativ, nedispunându-se efectiv trecerea în proprietatea statului, ci bunurile au fost considerate ca trecute în proprietatea statului, în scopul stabilirii unui cadru juridic legal, dar mai ales, în opinia tribunalului, pentru ca foștii proprietari, fie să primească despăgubirile prevăzute de lege, fie să își refacă gospodăriile pe terenurile deținute anterior, preluate de stat abuziv, în cazul în care acestea erau libere.

Nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.16 din Legea nr.10/2001, care permit restituirea în natură și a bunurilor afectate exclusiv și nemijlocit activităților, printre altele, de sănătate, cu singura obligație a proprietarului, de a-i menține afectațiunea specială pe perioada prevăzută de lege.

În cauză nu este vorba despre un imobil care să se încadreze în art. 16 din lege, dar, tribunalul a efectuat această subliniere, întrucât în primul ciclu procesual s-a efectuat și o expertiză judiciară de identificare a terenului în litigiu, în suprafață de 2030 m.p., dacă este liber sau ocupat de construcții sau utilități, expertul menționând că pe teren este aprobată o investiție pârâtului S. Prof. Dr. C. A., respectiv un nou corp de clădire pe terenul de la nr. 51, din actele depuse la dosar, rezultând că investiția a fost sistată în anul 1993.

La data efectuării expertizei, respectiv mai – august 2008, construcția menționată avea executată structura fundației în proporție de 80% și a parterului în proporție de 75%, din inspecția efectuată la fața locului și din studierea planurilor cadastrale, rezultând că nu există utilități. Între cele două imobile de la numărul 49 și de la numărul 51 nu este materializată o limită pe teren, aceasta fiind efectuată de expert pe schițele de plan, în conformitate cu planul cadastral 1/500, investiția aprobată pentru pârât având o suprafață de aproximativ 975 m.p., construcția fiind edificată fără autorizație de construcție, la data efectuării expertizei fiind abandonată, existând și o suprafață de teren liber cu vegetație.

Această situație prezentată de expertul judiciar, corespunde întru totul cu situația reținută în raportul de expertiză extrajudiciară, avut în vedere la emiterea dispoziției în baza Legii nr.10/2001, în care se arată că o suprafață de teren de 2030 m.p. este liberă, pe care este amplasată o fundație de clădire în suprafață de 977 m.p., la situația juridică a imobilului, expertul arătând că imobilul construcție situat pe terenul de la adresa în litigiu a fost demolat în anul 1987, fără precizarea actului normativ de expropriere.

În orice caz, esențial în cauză este faptul că în cartea funciară terenul apare menționat ca fiind proprietatea statului, pârâții M. Justiției și S. Prof.Dr.C.A., având doar un drept de administrare și folosință pe teren, așa încât, odată ce printr-o dispoziție definitivă la data soluționării prezentei cauze s-a dispus restituirea în natură a terenului din proprietatea statului către reclamanți, dreptul de administrare și de folosință invocat de pârâtul S. Prof. Dr. C. A. nu mai poate produce nici un efect, acesta fiind obligat să permită reclamanților exercitarea și a posesiei asupra terenului, în condițiile în care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate.

Instanța de fond a apreciat că înscrierea în cartea funciară nu are caracter constitutiv de drepturi, că H.G. nr.556/1990 nu mai produce efecte asupra terenului de 2030 m.p., în condițiile în care s-a dispus restituirea în natură a acestuia, iar Protocolul încheiat în noiembrie 1998 și respectiv procesul – verbal de predare primire încheiat la 17.01.2002, nu au valoarea unor titluri de proprietate, ci reprezintă doar acte de îndeplinire a H.G. nr. 714/15.10.1998, prin care pârâtul S. Prof. Dr. C. A., a trecut din subordinea Ministerului Sănătății în subordinea Ministerului Justiției, fără efecte în privința dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu recunoscut în baza Legii nr.10/2001.

Nu în ultimul rând, tribunalul are în vedere și faptul că la data introducerii acțiunii de către reclamanți – 19.10.2007, după emiterea dispoziției în baza Legii nr.10/2001, erau în vigoare disp. art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei de restituire, conform prevederilor legii, dispoziții care erau în vigoare chiar și la data pronunțării hotărârii în primul ciclu procesual, situație în care, cu atât mai mult, se impunea ca pârâții să predea reclamanților posesia terenului.

Tribunalul a precizat încă o dată că H.G. nr.556/1990 nu este un act normativ prin care terenul să fie trecut în domeniul public sau în proprietatea publică a statului, iar în cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte că terenul în litigiu figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public aprobat prin H.G. nr.1705/2006.

Tribunalul a apreciat că toate apărările invocate de pârâtul S. Prof. Dr.C.A., vizează în realitate o acțiune de anulare a Dispoziției nr. 7752/2007, pe care însă nu a formulat-o în prezenta cauză, iar din considerentele expuse, rezultă implicit că în cauză s-a reținut valabilitatea emiterii acestei dispoziții.

Așa fiind, în baza art. 25 din Legea 10/2001, tribunalul a admis cererea și a obligat pârâții să predea reclamanților liniștita posesie a terenului în suprafață de 2030 m.p., situat în București, Aleea Căuzași (fostă .. 51, sector 3 – proprietatea reclamanților.

Potrivit art.33 din Legea nr.7/1996, în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau menționarea înscrierii oricărei operațiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară.

Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarație autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Față de dispozițiile legale invocate, tribunalul a dispus radierea înscrierilor din Cartea funciară nr._ a Municipiului București – OCPI sector 3, efectuate în baza încheierii nr.1651/7.02.2002, privind imobilul situat în București, . – 51 (fost M. V. 49), sector 3, cu număr cadastral 5906, format din teren în suprafață de 5037,32 m.p. și construcție, având în vedere că acestea nu mai corespund situației juridice reale a imobilului, întrucât o parte din teren se află în proprietatea altor persoane, respectiv a reclamanților și se impune ca întreaga operațiune de cadastru și intabulare a drepturilor de proprietate să fie efectuată în mod distinct pentru imobilul din . și ., cu menționarea actualilor titulari ai drepturilor de proprietate asupra celor două imobile.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții S. „Prof.Dr.C. A.”, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. Justiției și Libertăților Cetățenești.

Apelantul pârât S. „Prof.Dr.C. A.” a susținut că, în realitate, notificarea nr.1995/2001 a fost finalizată prin Dispoziția Primarului Municipiului București nr.5067/27.12.2005 prin care s-a respins retrocedarea în natură a imobilului notificat acordându-se măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil. În situația în care s-ar reține că această dispoziție a fost emisă după . Legii nr.247/2005, care modifică art.10 din Legea nr.10/2001, reclamanții ar fi avut posibilitatea de a reveni, în termenul prevăzut chiar de Legea nr.10/2001, iar termenul de curgere este data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005. Reclamanții și-au valorificat acest drept de aproape 2 ani de la data emiterii dispoziției nr.5067/2005 pe care, conform art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu a contestat-o la secția civilă a tribunalului în termenul de 30 de zile de la luarea la cunoștință. Pe cale de consecință, necontestând dispoziția respectivă înseamnă acceptarea acesteia.

De asemenea, persoanele îndreptățite cunoșteau cine este deținătorul, având în vedere că acestea au promovat acțiune în revendicare în care parte a fost și spitalul, acțiune care le-a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă.

Din actele existente la dosar, rezultă că reclamanții din acest dosar, ca și urmașii testamentari și ai preluării unor drepturi litigioase, precum și autorii lor au încălcat cu intenție prevederile Legii nr.10/2001 cu privire la depunerea notificării la sediul deținătorului care, în speța analizată, era S. „Prof.Dr.C. A.”.

Chiar dacă prin Legea nr.245/2005 s-au adus modificări Legii nr.10/2001, termenul de depunere a notificării respectă regula impusă de legea modificată. Reclamanții nu au făcut dovada respectării acestor termene. În altă ordine, în mod greșit se pune în discuție puterea de lucru judecat.

Astfel, potrivit art.11 din Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Apelantul pârât a invocat în favoarea sa titlul de proprietate reprezentat de H.G. nr.556/1990, titlu considerat, în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.6410/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, ca fiind perfect valabil și legal.

Mai mult decât atât, terenul în litigiu figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr.1705/2006.

În consecință, terenul în litigiu face obiectul proprietății publice a statului și, ca atare, potrivit doctrinei și practicii judecătorești, acesta a fost scos din circuitul civil general, având drept consecință imposibilitatea dobândirii acestui bun de către terți prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate, inclusiv prin revendicare.

Revendicarea unui bun imobil care este în proprietatea publică a statului ar fi fost posibilă numai în condițiile în care reclamanții ar fi dovedit că bunul a fost preluat de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială fără titlu valabil sau fără nici un titlu. Or, titlul statului îl reprezintă H.G. nr.556/1990, care nu a fost desființat.

Apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, fără a avea în vedere faptul că imobilul teren în litigiu se afla în proprietatea statului în baza H.G. nr.556/1990, situație care nu intră sub incidența Legii nr.10/2001.

Mai mult, H.G. nr.556/1990 este un act normativ care nu a fost desființat niciodată, prin urmare titlul statului în această situație nu poate fi contestat.

Demolarea imobilului în litigiu a fost realizată în contextul unei ample acțiuni de sistematizare a zonei respective, iar reclamanții au primit locuințe corespunzătoare din fondul locativ de stat și dreptul la despăgubiri bănești.

De asemenea, notificarea formulată de către reclamanți în anul 2001 a fost soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii, conform dispoziției nr.5067/2005 emisă de Primăria Municipiului București.

Or, în mod greșit instanța a reținut în considerentele sentințe că „H.G. nr.556/1990 nu este un act normativ prin care terenul să fi trecut în domeniul public sau proprietatea publică a statului…”.

Totodată, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art.136 din Constituției României, conform cărora „(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.

În consecință, imobilul teren din prezenta speță nu poate fi atribuit în natură, atâta timp cât figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr.1705/2006, fiind scos din circuitul civil general, cu consecința imposibilității dobândirii acestui bun de către terți, prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Apelantul pârât M. Justiției și Libertăților Cetățenești a susținut că hotărârea apelată este dată cu încălcarea dispozițiilor legale.

Astfel, s-a arătat că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cererea reconvențională a Ministerului Justiției care contestă legalitatea dispoziției nr.7752/2007, inclusiv sub aspectul competenței Primarului de a reveni la aproape 1 an și jumătate asupra unei dispoziții inițiale prin care soluționa notificarea reclamanților întemeiată pe Legea nr.10/2001. Prin urmare, s-a contestat validitatea titlului înfățișat de intimații reclamanți.

Procedura de revenire după mai mult de un an asupra unei decizii inițiale, printr-o altă decizie, este vădit contrară prevederilor Legii nr.10/2001 care stabilesc o procedură specială la art.26, dând posibilitatea persoanei care se pretinde îndreptățită să atace dispoziția la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Or, în situația de față nu s-a procedat în conformitate cu dispozițiile legale, ci s-a găsit o modalitate nelegală de ocolire a sancțiunii pentru atitudinea omisivă a persoanei care se consideră îndreptățită.

Prin H.G. nr.556/1990, Consiliul de Miniștri a trecut în proprietatea statului toate terenurile situate în acea zonă, atribuind terenul în cauză Spitalului Interdepartamental pentru reconstrucție, modernizare și extindere. În aceste condiții, în mod greșit și fără vreun temei instanța de fond a apreciat că prin acest act normativ nu s-a dispus efectiv trecerea în proprietatea statului a imobilelor la care se referă, ci doar ar fi urmărit să stabilească un cadru juridic legal pentru ca foștii proprietari să primească despăgubiri.

Așadar, contrar celor susținute, terenul revendicat nu este liber, fiind ocupat de o construcție începută și nefinalizată ca urmare a litigiilor declanșate, fapt evident și din expertiza întocmită în cauză.

În consecință, în mod nelegal se revine nu doar asupra unei dispoziții la mai mult de un an, încălcându-se procedura specială și termenele prevăzute de lege, dar se modifică situația juridică a unui imobil, situație stabilită printr-un act normativ încă din anul 1990, așadar după anul 1989.

Totodată, H.G. nr.556/1990 are prioritate față de înscrisul înfățișat de intimații reclamanți, acesta din urmă constând într-o dispoziție a Primarului G. care revine nelegal asupra unei dispoziții inițiale prin care acordă despăgubiri, stabilind ulterior că terenul se restituie în natură.

În mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.7/1996 pentru a se dispune radierea din Cartea funciară deschisă la Biroul de Carte Funciară al Sectorului 3 a înscrierilor dispuse prin încheierea nr.1651 din 7.02.2002 a judecătorului delegat la biroul de carte funciară.

În calea de atac a apelului, în rejudecare, intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apelurilor ca nefondate, întrucât hotărârea instanței de fond după casare este temeinică și legală, această instanță a analizat toate argumentele invocate de părți și a constatat că singurul titlu de proprietate valabil legal recunoscut de lege este titlul de proprietate invocat de reclamanți prin dispoziția nr.7752/16.04.2007 a Primarului G., astfel că soluția de admitere a cererii de chemare în judecată este legală, conform dispozițiilor art.25 din Legea nr.10/2001, dar și Normelor C.E.D.O., respectiv a art.1 al Primului Protocol al C.E.D.O. și a jurisprudenței comunitare în materie.

Prin decizia civilă nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelurile formulat de apelanții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S. „Prof. Dr. C. A.” și M. Justiției și Libertăților Cetățenești, împotriva sentinței civile nr. 622 din 08 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți T. D., V. Ș. și intimatul pârât P. G. Al Municipiului București; a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București.

Prin decizia nr. 5936 din 03 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții T. D. și V. Ș. împotriva deciziei nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie; a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prin soluția de desființare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A din 02 noiembrie 2009 a Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce privește cererea principală, cât și cererea reconvențională, întrucât dispozitivul unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluția și constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.

În ce privește cererea reconvențională, formulată de pârâtul M. Justiției, aceasta a fost respinsă de prima instanță a fondului (sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului București – Secția a III a Civilă), constatându-se că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar soluția nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă și intrând, ca atare, în autoritate de lucru judecat).

În consecință, potrivit considerentelor expuse anterior, s-a constatat că instanța de apel a pronunțat o decizie greșită, cu încălcarea art. 297 Cod de procedură civilă, atunci când a desființat sentința tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind ea însăși limitele judecății stabilite prin decizia de desființare anterioară și, pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecății prin apelurile pârâților.

La data de 29 octombrie 2012, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr. 6_ .

În această fază procesuală nu au fost administrate probe noi.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, în raport de criticile cu care a fost legal investită de către apelantul pârât M. Justiției, Curtea reține următoarele:

Referitor la motivul de apel vizând omisiunea instanței de fond de a analiza pe fond cererea reconvențională formulată de acest apelant.

Astfel, prin decizia civilă nr. 5936/03.10.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat irevocabil: „cererea reconvențională formulată de M. Justiției, care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1802/15.12.2008, a Tribunalului București Secția a III a Civilă, constatându-se că a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar soluția nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă și intrând așadar în autoritate de lucru judecat)”.

Așa fiind, în raport de prevederile art. 315 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, această statuare irevocabilă este obligatorie în rejudecare, nemaiputând fi repusă în discuție.

Referitor la celelalte critici formulate de acest apelant, Curtea retine următoarele:

Așa cum s-a statuat prin decizia civilă nr. 546A/02.11.2009, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă, irevocabilă, imobilul din ., compus din teren și construcție a fost preluat de stat, pentru demolare, în anul 1987, construcția existentă pe teren fiind demolată în data de 16.02.1987.

Prin aceeași hotărâre intrată în putere de lucru judecat, ca efect al respingerii recursului declarat împotriva acesteia de pârâții S. R. și M. Justiției, prin decizia civilă nr.3118/20.05.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, preluarea s-a făcut în vederea sistematizării zonei în care era situat imobilul, fără să existe un act normativ de preluare și fără acordarea de despăgubiri. Despăgubirile cuvenite proprietarilor, pentru imobilul preluat au fost stabilite ulterior, în baza HG nr. 556/1990, această hotărâre reglementând modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluție, confirmând încă o dată că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, nu poate fi primită critica apelantului în sensul că în mod greșit s-a apreciat de către prima instanță, că prin HG nr. 556/1990 nu s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului, statuările irevocabile ale instanțelor anterioare fiind intrate în putere de lucru judecat.

Tot astfel, statuându-se irevocabil că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce reprezintă o chestiune prejudicială care împiedică reluarea dezbaterilor sub acest aspect sau cenzurarea celor judecate în cauza anterioară, verificarea jurisdicțională a instanței anterioare fiind obligatorie, Curtea apreciază critica vizând faptul că terenul nu putea fi restituit în natură întrucât aparținea domeniului public, ca nefondată.

Aceasta deoarece nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice acordarea măsurilor reparatorii - inclusiv restituirea în natură - pe care le reglementează, pentru imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Curtea reține că este necontestat în apel că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că reclamanții au, în condițiile acestei legi, calitatea de persoane îndreptățite la restituirea bunului ce a aparținut autorilor lor.

În consecință, măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, puteau fi acordate inclusiv pentru imobile care, în prezent, aparțin domeniului public, dacă regimul juridic al bunurilor intră în sfera de reglementare a actului normativ, condiție îndeplinită în cauză în raport de cele reținute anterior.

În referire la critica vizând greșita dispunere în sensul restituirii în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării formulate de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția primarului Mun. București nr. 7752/2007, întrucât terenul nu este liber, ci este ocupat de construcții începute anterior anului 1990 și nefinalizate din motive obiective.

Curtea reține sub acest aspect că potrivit art. 10 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată: „ Se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate".

Din interpretarea acestei norme, rezultă că situația premisă pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de investiții de interes public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor aprobate. Or, această situație de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiții pe terenul în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către apelant.

Mai mult, această situație de fapt este confirmată de raportul de expertiză administrat în primă instanță și prin răspunsul la obiecțiuni, întocmite de expertul M. Cisman R., din care rezultă că terenul în suprafața de 2030 mp., este afectat parțial, pe o suprafața de 213 mp., de o construcție abandonată, începând cu anul 1993, restul terenului fiind neamenajat, lăsat în paragină, având o vegetație sălbatică.

Este adevărat că apelantul invocă existența unor motive obiective care au condus la abandonarea acestor lucrări, reprezentate de formularea șicanatorie a cererii de restituire a imobilului pe care s-au inițiat aceste lucrări de construcție abandonate, prevalându-se de considerentele deciziei civile nr. 684/11.06.1996 a Curții de Apel București Secția a III -a Civilă, însă, așa cum s-a reținut anterior, art. 10 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nici o distincție sub acest aspect al motivului abandonării lucrărilor. Or, potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, câtă vreme legea nu distinge, nu se poate ajunge la concluzia că o atare situație ar echivala cu o excepție de la aplicarea art,. 10 alin. 4 din legea specială, spiritul legii fiind în sensul de a se restitui în natură toate imobilele care, la data intrării sale în vigoare, nu erau în mod efectiv, afectate unei amenajări de utilitate publică.

Pe de altă parte, de la momentul realizării acestei analize, de către instanța anterioară, în cadrul deciziei sus menționate - 1996 și până la . Legii nr.10/2001, a trecut un interval de timp considerabil, perioadă pentru care, apelantul nu a probat menținerea cauzelor care au condus instanța anterioară la concluzia existenței acestor motive obiective, respectiv formularea „șicanatorie” a unor noi cereri în revendicare de către foștii proprietari.

Mai mult, prin chiar adoptarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul a permis foștilor proprietari - cărora până la data intrării în vigoare a legii li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat - să solicite, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile acestei legi (art. 47), chiar și pentru situația în care bunurile fuseseră preluate abuziv dar cu plata unor despăgubiri (art. 12) astfel că și din această perspectivă susținerile acestui apelant sunt nefondate, demersul reclamanților în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind întemeiat pe o normă în vigoare la data formulării notificării și care proteja acest drept, permițând soluționarea favorabilă a unor astfel de cereri, chiar în contextul în care anterior acțiunile în revendicare, privind aceleași bunuri fuseseră respinse.

Prin urmare, acțiunea reclamanților de a formula o astfel de notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, permisă în mod expres de legea în vigoare la data demersului lor administrativ, nu poate fi în nici un caz apreciată ca fiind abuzivă.

Tot astfel, Curtea nu poate primi susținerile din apelul aceluiași pârât, referitoare la nesocotirea considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 1055/2008, în sensul că în mod greșit nu s-a reținut că prin sentința civilă nr. 6410/16.06.1995, pronunțată de Judecătoria sector 3 București (irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/1996 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă) a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți având ca obiect terenul restituit prin dispoziția nr.7753/2007 a Primarului G. al Municipiului București.

Astfel, potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul ….după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Totodată, la alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, o atare critică ar fi putut fi apreciată ca fiind fondată doar în situația în care s-ar fi putut concluziona asupra aplicabilității acestei decizii în cauză.

Or, așa cum a reținut și prima instanță, dispoziția administrativă anterior menționată, a fost emisă anterior publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial din 30 octombrie 2008, acest act administrativ având, în temeiul Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii sale, natura unui titlu de proprietate.

Astfel, potrivit art.25 din Legea nr. 10/2001, republicată: „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic.

Tot astfel, prin protocolul de predare primire din data de 02.05.2007, reclamanții au fost puși în posesia imobilului restituit în natură prin această dispoziție, actul astfel emis intrând în circuitul civil.

Prin urmare, declararea neconstituționalității art. 47 din Legea nr. 10/2001, prin decizia nr.1055/2008 a Curții Constituționale, nu putea produce efecte juridice asupra unei dispoziții care, fusese emisă anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial, nu fusese atacată nici de persoanele îndreptățite și nici de prefect în cadrul controlului de legalitate, până la data publicării acestei decizii a Curții Constituționale și care intrase deja în circuitul civil.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Întrucât în speță este în discuție un drept real născut în patrimoniul reclamanților, prin dispoziția nr. 7752/2007 emisă de P. Mun. București, necontestată în condițiile stabilite de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și devenită astfel irevocabilă, fiind confirmat dreptul de proprietate al acestora și dreptul la restituirea imobilului litigios în natură, aceștia beneficiau așadar la momentul publicării deciziei sus menționate de un bun, care intra sub protecția art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană.

În aceste condiții, în mod corect a apreciat instanța de fond că, deși această dispoziție lipsea de efecte hotărârea civilă anterior citată, prin care reclamanților li s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, câtă vreme, la momentul emiterii ei, art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată, era în vigoare, efectele deciziei Curții Constituționale anterior menționate nu puteau viza o situație tranșată irevocabil, anterior constatării neconstituționalității legii. O altă soluție, este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, deși se invocă nelegalitatea Dispoziției nr. 7752/2007, susținându-se nelegalitatea procedurii de revocare a dispoziției inițiale, emise de P. Municipiului București, nr. 5067/2005 prin care s-a procedat la soluționarea aceleiași notificări formulate de reclamanți, constatându-se calitatea acestora de persoane îndreptățite, fiind emisă propunere de acordare de măsuri reparatorii, Curtea reține că cererea reconvențională formulată de apelant cu acest obiect a fost respinsă irevocabil.

Așa fiind, în apel, în rejudecare, apelantul nu mai poate repune în discuție soluția adoptată în ceea ce privește cererea sa reconvențională.

Chiar dacă s-ar aprecia că aceste susțineri reprezintă apărări care pot fi reiterate în prezenta fază procesuală, Curtea reține că după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII – entitatea notificată, respingând solicitarea de restituire în natură, poate face numai o propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din legea speciala, cuantumul final al despăgubirilor urmând a fi stabilit de Comisia Centrala de Acordare a Despăgubirilor, conform art. 16 si următoarele din actul normativ sus-citat.

Deși nu se stabilește în dispoziția/decizia emisă de unitatea deținătoare cuantumul despăgubirii, dispoziția statuează asupra calității notificatorilor de persoane îndreptățite să beneficieze de masuri reparatorii conform legii speciale, respectiv asupra calității de fost proprietar al bunului notificat si imposibil de restituit în natură, cât și asupra caracterului abuziv al preluării, producând astfel efecte juridice.

Cu toate acestea, decizia/dispoziția contestată de titularul notificării conform art. 26 al. 3 din Legea nr. 10/2001, sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate, conform Legii nr. 554/2004, nu devine definitivă. Or, în cauză, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 45-46 și 48-51, reclamanții din prezenta cauză au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5067/2005, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III a Civilă, sub nr._/3/2006, motivul invocat în susținerea acestei căi de atac vizând tocmai modul de soluționare al notificării în sensul propunerii de măsuri reparatorii în echivalent, reclamanții solicitând restituirea în natură a imobilului, motivat tocmai de împrejurarea că acesta este afectat de o fundație edificată fără autorizație de construire.

Așa cum rezultă din extrasul din sistemul informatizat al instanțelor, aflat la fila 44 dosar apel nr._ al Curții de Apel București Secția a III a Civilă, reclamanții au renunțat la judecarea acestei contestații, la data de 15.05.2008.

Motivul care a justificat această soluție, a fost actul de dispoziție realizat de reclamanți, ca urmare a achiesării pârâtului emitent al Dispoziției nr. 5067/2005 la pretențiile acestora, concretizat în emiterea dispozițiilor nr. 7753/2007 și nr. 7752/2007, ceea ce ar fi lăsat demersul lor judiciar fără obiect. Mai mult, de vreme ce în dosarul nr._ al Tribunalului București secția a III- a, instanța a procedat la încuviințarea de probe (așa cum rezultă din încheierea din 15.05.2008) și ulterior a luat act de renunțarea la judecata pricinii, implicit, dată fiind și obligația impusă de legiuitor instanței de a verifica legala sa sesizare cu un act procedural efectuat cu respectarea termenelor procedurale, se poate conchide că s-a apreciat respectat termenul prevăzut de art. 26 din Legea nr.10/2001 pentru formularea contestației împotriva primei dispoziții administrative.

Așadar, deși apelanta invocă nerespectarea procedurii și a termenelor prevăzute de lege, pentru a se putea reveni asupra dispoziției administrative inițiale, Curtea reține că reclamanții au urmat procedura reglementată de art.26 din Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, referitor la critica din apel vizând preferabilitatea titlului înfățișat de stat, proprietar tabular, în raport cu titlul reclamanților, Curtea o constată ca fiind nefondată, câtă vreme, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în ciclul procesual anterior, HG nr. 556/1990, a reglementat doar modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluție, confirmând că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001, Curtea de apel statuând implicit caracterul abuziv al preluării imobilului, situație premisă impusă de constatarea a însăși incidenței legii speciale de reparație.

Pe de altă parte, simpla înscriere în cartea funciară a unui drept de proprietate nu are efect constitutiv de drepturi, iar art. 30 din Legea nr. 7/1996, permite administrarea de dovezi contrare .

În aceste condiții, câtă vreme HG nr. 556/1990 nu este un act normativ prin care să se fi legiferat trecerea imobilului litigios în proprietatea statului, iar HG nr. 714/1998, invocat ca și temei al înscrierii dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, nu cuprinde nici o dispoziție referitoare la acest aspect, menționând doar că S. Interdepartamental București, trece din subordinea Ministerului Sănătății - Direcția sanitară a Municipiului București în subordinea Ministerului Justiției, pe bază de protocol încheiat între părțile interesate, nu se poate reține ca fiind fondată nici critica referitoare la aplicarea eronată în cauză a prevederilor înscrise în Legea nr. 7/1996.

Astfel, potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996, aplicabilă în cauză, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit art. 80 din Legea nr. 71/2011: „Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului”. Or în cauză, în raport de cele anterior reliefate, această condiție este îndeplinită, acțiunea în rectificare având caracter accesoriu celei în revendicare.

Referitor la apelul formulat de apelantul pârât S. „Prof. Dr.C. A.” și de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, critici ce urmează a fi analizate concomitent dat fiind caracterul similar al acestora, Curtea constată următoarele :

În ceea ce privește critica referitoare la greșita apreciere a primei instantei în sensul că dispoziția nr. 7752/2007, emisă de P. G. al Mun. București, este rezultatul și rezolvarea notificării înregistrate sub nr. 1995/2001.

Critica este nefondată.

Astfel, așa cum a reținut și prima instanță, reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, formulând notificarea anterior menționată, cererea acestora având ca obiect restituirea imobilului litigios, fiind soluționată inițial prin emiterea dispoziției nr. 5067/2005. Împrejurarea că ulterior emiterii dispoziției nr. 5067/2005, aceasta a fost modificată, parțial, prin dispoziția nr. 7753/2007, ca urmare a contestării de către reclamanți a dispoziției inițiale, nu este de natură a conduce la concluzia unui raționament greșit al instantei de fond, fiind evident că dispoziția nr. 7752/2007, a fost emisă în cadrul aceleiași proceduri de soluționare a notificării nr. 1995/2001 prevăzută de Legea nr.10/2001, așa cum rezultă din chiar cuprinsul său.

Curtea are în vedere, totodată, că potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr._, republicată, în forma în vigoare la data emiterii primei dispoziții, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite cu soluționarea notificării, și că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanții au exercitat această cale de atac la care erau îndreptățiți.

Astfel, potrivit înscrisurilor aflate la filele 32 și 44 dosar apel nr._, al Curții de Apel București Secția a III a Civilă, contestația formulată de reclamanți împotriva dispoziției nr. 5067/2005, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III a Civilă, sub nr._/3/2006, motivul invocat în susținerea acestei căi de atac vizând tocmai modul de soluționare a notificării în sensul propunerii de măsuri reparatorii în echivalent.

Așa cum rezultă din extrasul din sistemul informatizat al instanțelor, aflat la fila 44 dosar apel nr._ al Curții de Apel București Secția a III a Civilă, așa cum de altfel s-a arătat mai sus, în această cauză s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii.

Or, prin raportare la această soluție, dată fiind tocmai natura juridică a acestei pricini, contestația formulată împotriva dispoziției administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001 fiind o veritabilă cale de atac exercitată împotriva dispoziției administrative, se poate deduce că instanța astfel investită a apreciat ca fiind respectat termenul prevăzut de norma anterior citată, argumentele prezentate anterior în analiza apelului Ministerului Justiției fiind pe deplin valabile.

Tot astfel, referitor la susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, ca efect al depunerii notificării la Primăria Mun. București, Curtea reține că această critică este fundamentată de apelant pe împrejurarea că, acesta a figurat ca parte în litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 6410/16.06.1995, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București, reclamanții având știință că acesta deține imobilul.

Curtea raportat la această susținere reține că în cuprinsul hotărârii judecătorești anterior menționate, s-a constatat calitatea procesuală pasivă și a Consiliului Local al Municipiului București, reținându-se că acestuia îi revenea obligația de achita despăgubiri foștilor proprietari.

Pe de altă parte, notificarea a fost formulată în anul 2001, în timp ce intabularea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului s-a realizat în data de 07.02.2002, așadar ulterior sesizării Municipiului București cu soluționarea notificării nr. 1995/2001, neputându-se reține ca fiind fondată susținerea acestui apelant referitoare la încălcarea cu intenție a prevederilor Legii nr. 10/2001, cu privire la depunerea notificării.

Mai mult, legea specială de restituire nu prevede vreo sancțiune în cazul depunerii notificării la o altă entitate investită cu soluționarea notificărilor, art. 28 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, prevăzând că într-o astfel de situație, entitățile notificate au obligația de a proceda la verificarea deținătorului imobilului, iar nu notificatorii.

Referitor la cea de-a treia critică formulată de acest apelant, vizând nerespectarea termenului de formulare a notificării, conform art. 47 din Legea nr.10/2001, Curtea reține cu prioritate că această notificare a fost formulată încă din anul 2001, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din același act normativ, astfel cum se menționează și în cuprinsul dispozițiilor administrative, deși această lege de reparație, astfel cum a fost modificată, prevedea ca și termen final pentru depunerea notificărilor, data de 14 februarie 2002.

Tot astfel, reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută de art. 46 alin. 3 din Legea nr.10/2001, republicată, (fost art. 47 înainte de republicare) acțiunea lor în revendicare fiind soluționată irevocabil anterior intrării în vigoare a acestei legi, referirea instanței de fond la această normă de drept, reprezentând un argument în sensul neaplicării deciziei instanței de contencios constituțional pentru situația reclamanților.

În referire la criticile ce vizează interpretarea greșită a instanței de fond sub aspectul reținerii legalității depunerii notificării de către reclamanți, Curtea le apreciază ca nefondate, reținând că, așa cum s-a arătat și anterior, în primul apel analizat, la momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acest act normativ permitea neechivoc foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv ale căror acțiuni în revendicare fuseseră respinse irevocabil, să formuleze notificări și să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație.

Tot astfel, susținerea apelanților în sensul că instanțele anterioare au reținut cu putere de lucru judecat legalitatea titlului statului reprezentat de HG nr.556/1990 urmează a fi privită ca nefondată, așa cum s-a demonstrat anterior detaliat și în apelul formulat de M. Justiției, câtă vreme în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, s-a statuat irevocabil că imobilul în litigiu a fost preluat anterior anului 1989 fără plata unei despăgubiri corespunzătoare, HG. nr. 556/1990, fiind edictat doar în acest ultim scop și este supus Legii nr.10/2001.

Susținerile referitoare la incidența Legii nr.213/1998 cu referire la includerea imobilului în domeniul public urmează a fi privite ca nefondate și pentru considerentele arătate mai sus, dezvoltate în apelul apelantului M. Justiției, fiind de esența Legii nr.10/2001 că pot fi restituite în natură chiar și bunurile care fac parte din domeniul public, atâta vreme cât imobilul nu are în concret, în prezent, o afectare de utilitate publică.

Întrucât reclamanții, conform principiilor ce se degaja din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, au un bun actual, dreptul lor de proprietate fiind recunoscut printr-o decizie administrativă definitivă în timp ce statul nu justifică un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, HG nr.556/1990 neîndeplinind această condiție, nefăcându-se dovada emiterii vreunui alt act normativ prin care imobilul să fi trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor art. 44 din Constituție, în mod corect instanța de fond a apreciat acțiunea în revendicare promovată de către reclamanți ca fiind întemeiată. Tot astfel, prin raportare la art. 1169 Cod civil, apelanții aveau obligația de a proba susținerile lor referitoare la includerea terenului revendicat în Anexa la HG nr. 1705/2006 și respectiv la incidența art. 136 din Constituția României care reglementează regimul juridic al proprietății publice. Or, o atare dovadă nu a fost făcută, astfel că nu pot fi primite susținerile acestora referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.

În consecință, prin raportare la toate considerentele de fapt și de drept expuse în analiza celor trei apeluri, Curtea, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelurile formulat de apelanții – pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în București, . Gerota nr. 13, sector 2, S. „Prof. Dr. C. A.” cu sediul în București, . – 51, sector 3 și M. Justiției și Libertăților Cetățenești cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 622 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații – reclamanți T. D. domiciliat în București, ., .. B, ., sector 2, V. Ș. domiciliată în București, .. 8 – 10, . și intimatul – pârât P. G. al Municipiului București cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6, ca nefondate.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20.12.2012.

Președinte, Judecător, Grefier,

D. I. M. I. M. C.

Red.M.I.

Tehodact.M.I./C.F.

8ex./17.01.2012

TB S3 - M. I.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1034/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 1173/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Încheierea nr. 18/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1186/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1034/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 66/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI