Revendicare imobiliară. Decizia nr. 540/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 540/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 540/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 540-A
Ședința publică de la 05 .12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RADIȚA I.
********************
Pe rol se află soluționarea cererii de apel (după casare) formulată de apelanta - reclamantă F. S. J., împotriva sentinței civile nr. 768 din 05.06.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ (251/2000), în contradictoriu cu intimații - pârâți B. D. A., A. T. P., B. G., C. E., C. A., G. B., (moștenitorul defunctei D. A.), C. M. O., F. V. V., D. Ș., A. C., S. MICHELA C., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 21.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 28.11.2014, 05.12.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra apelului, după casare, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 13.01.2000 la Tribunalul București, reclamanta V. I. Richards a chemat în judecată pe pârâții C. G. al Municipiului București, R. I., A. C., B. O., A. O., D. A., C. E., C. A., Muszkopf Galina, F. V.-V., D. C. A. și D. Ș. și a solicitat să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ..5, sector 1, compus din teren în suprafață de 547,54 mp și construcție ridicată pe acesta, formată din subsol, parter, patru etaje și anexe.
Totodată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului București.
În motivarea acțiunii se arată că în baza actului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/24.06.1937 și transcris la Tribunalul I., numita J. Louise Zamfiropol a cumpărat două parcele de teren situate în București, ..16-18, având o suprafață totală de 547,54 mp, pe acest teren soții Zamfiropol edificând o construcție formată din subsol, parter, patru etaje și anexe, construcție ce a fost terminată în anul 1939.
Mai arată reclamanta în acțiune că J. Louise Zamfiropol era casnică, iar soțul acesteia Zamfiropol A. era arhitect și că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr.92/1950, această măsură contravenind prevederilor înscrise în Constituția din anul 1948.
Prin sentința civilă nr. 768 din 05 iunie 2006, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului B. O., acesta fiind decedat la data introducerii acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. D. A. și a respins acțiunea față de acesta, formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act că reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce-i privește pe pârâții B. C. și A. T. P.; a respins acțiunea formulată de reclamanta V. I. Richards, în prezent decedată, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa F. S. J., împotriva pârâților C. G. al Municipiului București, R. I., C. E., C. A., C. M. O., F. V. V., D. Ș., A. C., S. M. C. și D. A., ca neîntemeiată.
Examinând cauza în ansamblul său, în raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a respins acțiunea introdusă de reclamantă.
A înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, întrucât față de înscrisurile depuse s-a constatat că preluarea imobilului prin naționalizare s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantei întrucât dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, enumerând strict și limitativ categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, nu s-a referit și la persoanele casnice cum era proprietara imobilului - J. Louise Zamfiropol.
Pe de altă parte, era lipsită de relevanță profesia de arhitect a numitului Zamfiropol A., întrucât în acea perioadă nu se aplica principiul comunității de bunuri instituit prin intermediul Codului familiei, intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separației de patrimonii, în actul de vânzare - cumpărare a celor două parcele figurând drept cumpărătoare Zanfiropol J. Louise, în timp ce construcția a fost edificată pe teren pe baza veniturilor de care dispunea susnumita potrivit dovezilor existente la dosar.
Față de considerentele expuse, tribunalul a constatat ca măsura a naționalizării s-a efectuat în concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950, așa încât concluzia care se desprinde este aceea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, putând fi deci înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.
Referitor la contractele de vânzare - cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata, s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996-1998, deci anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă și fără a se face dovada existenței unei notificări prealabile adresate chiriașilor din partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziționarea apartamentelor respective.
Prin decizia civilă nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că:
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta F. S. J..
Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 5, sector 1 (mai puțin apartamentul nr. 9, etaj 2).
S-a constatat nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare nr. 5256/_ din 08 ianuarie 1998, nr. 1683/_ din 29 noiembrie 1996, nr. 2715/_ din 13 ianuarie 1997, nr. 1713/_ din 22 noiembrie 1996, nr. 1479/_ din 29 noiembrie 1996, nr. 1926/_ din 29 noiembrie 1996, nr. NI975 din 09 octombrie 1997, nr. NI976 din 09 octombrie 1997, nr. 1967/_ din 04 decembrie 1996 și nr. 4306/_ din 03 aprilie 1997, încheiate între intimații persoane fizice, în calitate de cumpărători și intimata – pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
În motivarea deciziei de apel s-au reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr._/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, s-a admis prima cerere formulată de reclamanta F. S. J. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul G., T. G. și T. I. R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu aceiași pârâți și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, .. 5, sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 2399/2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător prin Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar și pârâții T. G. și T. I. R.; s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, . nr. 5, ., sector 1, împreună cu cota indiviză de 58,46 mp. teren și cota indiviză de 15,59% din părțile de folosință comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al celei de-a doua cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare ca prescris; s-au respins capetele ale doilea și al treilea ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părților în situația anterioară ca rămase fără interes și au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 9,3 lei/ron cheltuieli de judecată.
Chiar dacă nu a putut fi reținută autoritatea de lucru judecat neexistând identitate de părți între acțiunea pentru care s-a pronunțat sentința civilă menționată mai sus și acțiunea de față, totuși, dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, .. 5, sector 1, în totalitatea sa și totodată recunoaște calitatea de proprietar prin moștenire asupra unuia dintre apartamentele și cota indiviză de teren aflat în imobilul în litigiu.
Față de această situație raportată la speța de față, rezultă că reclamanta-apelantă are calitate procesuală activă.
De asemenea, Curtea a respins și excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că nu există între cele două spețe identitate de părți.
Totodată, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamanta V. I. Richards, în prezent decedată, și continuată de reclamanta F. S. J. și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare ale acestora încheiate cu Primăria Municipiului București reprezentată în cauză de C. G. al Municipiului București.
Curtea de Apel București, după casare, prin decizia civilă nr. 611/A din 04 octombrie 2007, a respins excepțiile invocate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă F. S. J., împotriva sentinței civile nr. 768 din 05 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 251/2000 (_ ), în contradictoriu cu intimații- pârâți B. D. A., B. C.,A. T. P., Rășnoveanu I., C. E., C. A., C. M. O., F. V. V., D. Ș., A. C., S. M. C., D. A. și C. G. al Municipiului București; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis acțiunea formulată de reclamanta F. S. J.; a obligsat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, . nr.5, sector 1 (mai puțin apartamentul nr. 9, . nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare nr. 5256/_ din 08 ianuarie 1998, nr. 1683/_ din 29 noiembrie 1996, nr. 2715/_ din 13 ianuarie 1997, nr. 1713/_ din 22 noiembrie 1996, nr. 1479/_ din 29 noiembrie 1996, nr. 1926/_ din 29 noiembrie 1996, nr. N1975 din 09 octombrie 997, nr. N1976 din 09 octombrie 1997, nr. 1967/_ din 04 decembrie 1996 și nr. 4306/_ din 03 aprilie 1997 încheiate între intimații – pârâți persoane fizice, în calitate de cumpărători și intimata – pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Și această decizie a fost recurată iar Înalta Curte de Casație și Justiție, conform deciziei civile nr. 6793 din 07 noiembrie 2008, a admis recursurile și a casat sentința cu trimitere spre rejudecare la curtea de apel (așa cum s-a arătat mai sus) în esență reținând că sentința nu a fost motivată.
Rejudecând după casare, Curtea a reținut următoarele:
Față de cererea de chemare în judecată, cât și motivele de apel s-a reținut că în baza dispoziției emisă ulterior – ca urmare a notificării formulate pe parcursul procesului, fiind emisă Dispoziția Primarului G. nr. 8192 din 30 mai 2007 modificată prin Dispoziția nr. 8871 din 17 octombrie 2007 – reclamantei i-a fost restituită partea de imobil situată în București, . nr. 5 (fostă .. 16 – 18), sector 1, neînstrăinată de stat.
În acest context cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de M. București, față de Dispoziția din 10 octombrie 2007, a fost respinsă ca fără obiect.
Referitor la teren (prin aceleași dispoziții emise de Primarul G. la 30 mai și 17 octombrie 2007) i s-a recunoscut numai un drept special de folosință.
Or, cum s-a reținut că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei (implicit și al acesteia) nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, a fost restituit și acesta, așa cum a fost restituită și construcția (bineînțeles numai în limita aceea ce statul nu a înstrăinat legal).
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare, deși reclamanta a susținut că cei care au cumpărat nu au fost de bună-credință (aducând argumente și de interpretare a Legii nr. 112/1995 art. 1 și 9) cât și a faptului că terenul a fost preluat abuziv de stat, s-a reținut că nu s-a făcut dovada că, până la introducerea acțiunii în anul 2000, a existat depusă o cerere de restituie a imobilului pentru a se da eficiență acestei susțineri.
A fost însă admisă cererea de revendicare a reclamantei a construcțiilor și suprafețelor de teren ce nu au făcut obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare, ca și suprafața de 274,78 mp. identificată prin Dispoziția Primarului G. din 10 octombrie 2007, conform art. 480 Cod civil.
Aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii fiind de bună-credință, nu se poate constata că au fost de rea credință, așa încât acest motiv de apel nu a fost primit, fiind considerat neîntemeiat și nesusținut de probele dosarului (reaua-credință nu poate fi reținută nici în acțiunea în revendicare, dar nici în temeiul legilor de restituire a proprietății, deoarece nu există dovezi certe în acest sens, așa cum s-a explicat).
Cu referire la excepțiile inadmisibilității acțiunii, cât și aceea a lipsei de interes invocate, acestea nu au fost primite.
Atât excepția inadmisibilității cât și cea a lipsei de interes, se referă la acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun.
Or, în condițiile în care nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, inclusiv Legea nr. 1/2009, cât și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea nu au fost primite, neexistând sens ca acțiunea în revendicare să fie apreciată ca inadmisibilă, interesul apelantei în cererea sa de revendicare fiind evident, actual, personal, legitim, direct, născut și actual.
Ca urmare, prin decizia civilă nr. 396A din 24.06.2010 Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.
A respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.
A admis apelul formulat de reclamanta F. S. J., împotriva sentinței civile nr. 768 din 05 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._ (în format vechi 251/2000).
A schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a fost admisă în parte acțiune precizată.
A fost obligată pârâta D. A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul de la subsol și teren în suprafață de 3,19 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 5256/_ din 08 ianuarie 1998 și apartamentul nr. 6, . aferent în suprafață de 35,48 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 1479/_ din 29 noiembrie 1996.
A fost obligată pârâta A. C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, parter și teren în suprafață de 31,47 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 1684/_ din 29 noiembrie 1996.
Au fost obligați pârâții C. E. și C. A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6, . în suprafață de 3,71 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 1926/_ din 29 noiembrie 1996.
A fost obligată pârâta C. M. O. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, . în suprafață de 36,72 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. N1975 din 09 octombrie 1997.
A fost obligată pârâta F. V. V. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, . în suprafață de 102,97 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. N1976 din 09 octombrie 1997.
A fost obligată pârâta S. Micalea C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5, . în suprafață de 15,94 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1967/_ din 04 decembrie 1996.
A fost obligat pârâtul D. Ș. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 11, . în suprafață de 6,08 mp., care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 4306/_ din 03 aprilie 1997.
A fost respinsă cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de pârâtul M. București, ca rămasă fără obiect.
A fost obligat pârâtul M. București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 274,78 mp., certificată conform Dispoziției Primarului G. al Municipiului București nr. 8871 din 17 octombrie 2007.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin decizia civilă nr.5748/26.09.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta F. S. J. și de pârâții D. A., C. E., C. A., C. M. O., F. V. V., D. Ș., A. C., S. M. C., C. G. al Municipiului București și M. București prin Primar G. împotriva deciziei nr.396A din 24 iunie 2010, precum și recursul declarat de pârâta A. C., împotriva încheierii de ședință din 16 iunie 2011 ale Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a casat decizia recurată, precum și încheierea și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Instanța supremă a constatat că, sub un prim aspect se impune precizarea că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii) este invocat de toate părțile litigante, chiar cu interese contrarii, astfel încât acesta a fost analizat cu prioritate, în considerarea argumentului, conform căruia motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă garanția unui proces echitabil, astfel cum a fost acesta reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Recurenta-reclamantă F. S. J. invocă faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat la cauzele de nulitate invocate în cauză.
Această critică a fost găsită întemeiată, întrucât, deși reclamanta a formulat o cerere distinctă având ca obiect acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, aceasta nu a fost soluționată prin considerentele sau/și dispozitivul pronunțat în cauză, reținându-se de către instanța de apel doar că reclamanta nu a făcut dovada că, până la introducerea acțiunii, în anul 2000, a existat o cerere de restituire a imobilului în litigiu, astfel încât pârâții ar fi de bună-credință.
În același sens, ceea ce nu s-a analizat în cauză, din perspectiva apelantei-reclamante, a fost respectarea sau nerespectarea, de către părțile contractante, a dispozițiilor art. 1 si 9 ale Legii nr. 112/1995, invocate de aceasta în mod expres, argument legal căruia, în opinia instanței de recurs, trebuie să i se răspundă în mod distinct și care nu se suprapune argumentului vizând buna-credință a comparatorului cu titlu oneros.
În ceea ce privește criticile formulate de recurenții-pârâți, circumscrise aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, se poate reține ca înșiși pârâții solicita o dezlegare distincta a capătului de cerere având ca obiect acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea, și tezele ce țin de existența unor considerente contradictorii, ambigue în soluționarea acțiunii în revendicare, precum și inexistența unor motive de respingere a excepțiilor lipsei de interes și inadmisibilității cererii deduse judecății.
Astfel, este evidentă, în cauză, existența unor considerente contradictorii în conținutul hotărârii de apel, câtă vreme, deși se menționează de instanța de apel că acțiunea este admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de teren neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți sunt menținute în cauză, totuși, instanța dispune obligarea cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și pașnică posesie, apartamentele ce formează obiectul acestor acte de înstrăinare cu titlu oneros.
Având în vedere incidența acestui motiv de recurs, precum și natura căii de atac a recursului, de a fi o cale de atac subsecventă apelului, în rejudecarea apelului, se vor avea în vedere și celelalte critici de nelegalitate și netemeinicie invocate de părțile prezentului recurs, ce nu se mai impun a fi examinate în acest stadiu procesual.
Soluționând apelul după casare și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, Curtea a reținut următoarele:
La 24.07.2006 împotriva sentinței civile nr.768/2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a declarat apel reclamanta F. S. J., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv, deși a dovedit calitatea sa de proprietar, instanța fondului i-a respins acțiunea în revendicare.
Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile art.315 Cod de procedură civilă, a stabilit obligația pentru instanța de trimitere să verifice dacă s-au respectat prevederile art.1 și 9 din Legea nr.112/1995, dacă acțiunea în revendicare este admisibilă după apariția unei legi speciale de reparație, să soluționeze excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și să aibă în vedere criticile de nelegalitate și netemeinicie invocate de părți prin motivele de recurs.
În ședința publică de astăzi au fost reiterate excepțiile invocate în derularea litigiului, excepții ce au fost soluționate de Curte în condițiile art.137 alin.1 Cod de procedură civilă.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost soluționată la 27.03.2006 de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, așa cum rezultă din fila 407 a dosarului nr._ . Împotriva acestei încheieri nu a fost exercitată calea de atac a apelului, astfel că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile art.1201 cod civil coroborat cu art.166 Cod de procedură civilă.
Prin încheierea mai sus menționată, instanța a reținut că prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autoarei sale, Zamfiropol J. Louise, asupra imobilului în litigiu, compus din construcție și teren, fiind dovedită și calitatea de moștenitoare a reclamantei F. S. J., pe calea transmiterilor și retransmiterilor succesorale, realizată prin certificate de moștenitor ce nu au fost desființate prin intermediul unor hotărâri judecătorești întemeiate pe dispozițiile Legii nr.36/1995.
Prin aceeași încheiere, tribunalul a apreciat nefondate susținerile pârâtei S. M. C. privind lipsa calității de moștenitor a mamei reclamantei Richards V. I., deduse din eliberarea certificatului de moștenitor nr.634/17.10.1997 la 15 ani de la decesul autoarei sale, apreciindu-se că a intervenit acceptarea tacită a succesiunii ca urmare a preluării unor bunuri mobile ale defunctei conform art.689 Cod civil.
Totodată, tribunalul a reținut că acceptarea succesiunii produce efecte retroactive în ceea ce privește dobândirea calității de moștenitor, astfel că se poate elibera oricând certificatul de moștenitor de către biroul notarial.
Pârâta S. M. C. nu a exercitat calea de atac a apelului față de încheierea de ședință din 27.03.2006, astfel că modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei a intrat în puterea lucrului judecat și această excepție a fost respinsă ca nefondată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București prin Primarul G. și a Consiliului G. al Municipiului București a fost respinsă ca nefondată, în cauză fiind aplicabile prevederile art.12 alin.4 din Legea nr.213/1998 care arată că în litigiile privitoare la dreptul de proprietate titularul dreptului de administrare are obligația de a arăta titularul dreptului de proprietate și art.12 alin.5 care arată că în litigiile privitoare la dreptul de proprietate unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de C. G. al Municipiului București sau de consiliile locale care pot da mandat scris președintelui consiliului sau primarului.
Potrivit art.21 din Legea nr.215/2001 unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice ce au capacitate juridică și patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiție de primar sau de președintele consiliului județean, care, la rândul lor, pot împuternici o persoană cu studii juridice sau un avocat.
C. G. al Municipiului București este organul deliberativ care are atribuții în administrarea domeniului public și privat al municipiului, conform art.36 alin.2 lit.c din aceeași lege.
În aplicarea prevederilor art.12 alin.4 și 5 din Legea nr.213/1998 și ale art.21 din Legea nr.215/2001, calitate procesuală pasivă în prezenta cauză au M. București prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă ca nefondată.
Excepția lipsei de interes a fost respinsă ca nefondată, fiind evident că reclamanta are un interes direct, personal și material în promovarea prezentei cereri, urmărind . ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și constatarea nulității contractelor încheiate de pârâți.
Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca nefondată, deoarece sentința civilă nr._/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, invocată de apelantă, nu a fost dată între aceleași părți, în cauză fiind pârâți T. G. și T. I. R., obiectul dosarului privind revendicarea apartamentului nr.9 din imobil.
Curtea constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele art.1201 – 1202 Cod civil, care presupun identitate de obiect, de cauză și de persoane. Niciunul din pârâții din prezenta cauză nu au fost parte în litigiul invocat de apelantă.
Sentința invocată de apelantă are valoarea probatorie a unei prezumții relative supusă dovezii contrare, pârâții din prezenta cauză administrând dovezi contrare.
Nu poate fi confundat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătorești între părțile în litigiu cu opozabilitatea față de terți – pârâții din prezenta cauză – a hotărârii judecătorești invocate.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca nefondată, față de împrejurarea că acțiunea în revendicare a fost formulată la 13.01.2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil. În cauză sunt aplicabile prevederile art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001 care arată că prevederile legii speciale sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. Nici apelanta și nici autoarea sa nu au optat, conform normei mai sus menționate, pentru aplicabilitatea legii noi, au continuat acțiunea având ca obiect revendicarea și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și nu au solicitat suspendarea cauzei pentru a opta pentru aplicarea legii speciale.
Pe parcursul derulării litigiului s-a reținut că în prezenta cauză nu-și găsesc aplicare nici dispozițiile deciziei civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.33/2008 și nici dispozițiile Legii nr.10/2001 față de momentul promovării acțiunii.
Asupra fondului pricinii, Curtea a constatat că instanța fondului a analizat corect modalitatea de preluare a imobilului, concluzionând că naționalizarea a fost efectuată în concordanță cu prevederile Decretului nr.92/1950, astfel că imobilul a fost preluat cu titlu de Statul român și înstrăinat către chiriași în condițiile Legii nr.112/1995.
Asupra cererii în revendicarea imobilelor în litigiu – apartamente, Curtea subliniază că cererea introductivă de instanță presupune compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, dându-se eficiență celui mai caracterizat. Curtea a avut în vedere principiul securității raporturilor juridice, așa cum este reflectat în jurisprudența CEDO pentru a determina care din cele două părți beneficiază de un „bun” în sensul Convenției. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate invoca încălcarea prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care invocă un „bun” în sensul acestor prevederi. Reclamanta avea obligația să facă dovada că are un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sau că pretinde o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat. În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Malhous contra Republicii Cehe, 13.12.2000, Kopechy contra Slovaciei, paragraful 35, 2004).
În plus, Curtea a avut în vedere raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza R. contra României în care s-a statuat că persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor civile.
Cu respectarea art.315 Cod de procedură civilă Curtea este obligată să răspundă obiectivelor fixate de instanța de recurs prin decizia de casare, respectiv aplicabilitatea legii speciale în prezenta cauză.
Prin întâmpinările depuse la dosar pârâții au invocat aplicabilitatea în prezenta cauză a Legii nr.10/2001, respectiv a art.45 alin.2 coroborat cu art.18 lit.c din lege. Conform art.261 alin.1 pct.5 Cod de procedură civilă, hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, judecătorul fiind obligat să răspundă apărărilor părților formulate în condițiile art.115 Cod de procedură civilă.
Este adevărat că acțiunea în revendicare în prezenta cauză a fost promovată la 13.01.2000, dar instanța este obligată să facă aplicarea Legii nr.10/2001, așa cum a fost invocată de pârâți prin apărările invocate în cauză.
Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei J. Louise Zamfiropol, fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare aflat în copie la fila 139 dosar fond, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr.92/1950.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect pârâții, prin apărările lor, au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C.civ., invocate de reclamantă în acțiune.
C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Toți pârâții au invocat aplicabilitatea în prezenta cauză a prevederilor art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, care prevede că ”actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, nu sunt lovite de nulitate absolută, dacă actul a fost încheiat cu bună-credință”.
Curtea a constatat că toate contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata aflate la filele 126-138 din dosarul de fond au fost încheiate în intervalul 1996 – 1998, deci anterior promovării prezentei acțiuni și fără a se face dovada depunerii unei notificări în temeiul legilor speciale de reparație. Contractele vor fi analizate din perspectiva respectării prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actelor juridice de înstrăinare, raportat la data intrării în vigoare a HG nr.20/1996 – după publicarea în Monitorul Oficial la 28.10.1996 -, respectiv HG nr.11/1997, publicată în Monitorul Oficial la 04.02.1997.
Curtea a constatat că la încheierea contractelor au fost respectate prevederile art.9 din Legea nr.112/1995 care stipulează că „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.
Apartamentele în litigiu au fost vândute pârâților care le dețineau în calitate de chiriași, după expirarea termenului prevăzut de art.14 din lege și în condițiile în care, la momentul înstrăinării bunului, statul deținea imobilul ca proprietar, nefiind formulată o cerere în revendicare a imobilului sau nefiind solicitate despăgubiri în condițiile legilor de reparație.
Contractul de vânzare – cumpărare al pârâtei A. C. a fost încheiat la 29.11.1996 având la bază contractul de închiriere nr._/01.10.1977, contractul pârâtei D. A. a fost încheiat la 29.11.1996, contractul pârâților C. E. și C. A. a fost încheiat la 29.11.1996 și contractul pârâtei D. C. A. - autoarea intimatei S. M. C., a fost încheiat la 04.12.1996, moment la care era în vigoare HG nr.20/1996, care preciza expres în art.1 alin.2 că sunt imobile preluate de stat cu titlu imobilele folosite ca locuințe și trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.
Art.6 din HG nr.20/1996 prevede că „dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art.9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupa apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”. Pârâții erau titularii contractelor de închiriere la data intrării în vigoare a legii, astfel că au putut opta pentru cumpărarea apartamentelor cu respectarea cerințelor impuse legate de buna-credință și lipsa unei notificări din partea reclamantei. Este de remarcat că în urma diligențelor acestor pârâți pe cererile de încheiere a contractelor s-au întocmit referate în sensul că bunul a fost preluat cu titlu – Decretul nr.92/1950 și că apartamentele nu fac obiectul unui litigiu.
Contractul de vânzare – cumpărare al pârâtului D. Ș. a fost încheiat la 03.04.1997, contractele pârâtelor C. M. O. și F. V. V. au fost încheiate la 09.10.1997 și contractul pârâtului R. I. a fost încheiat la 08.01.1998 – fila 136 din dosarul de fond - cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și HG nr.11/1997.
Pentru aceste contracte sunt aplicabile prevederile HG nr.20/1996, așa cum au fost modificate prin HG nr.11/1997. Prin prisma acestor acte normative, prin titlu, în accepțiunea art.1 alin.2 din normele privind aplicare Legii nr.112/1995, aprobate prin HG nr.20/1996, modificate prin HG nr.11/1997, se înțelege trecerea acelor imobile cu destinația de locuință în proprietatea statului în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectivă, fiind enumerate expres Decretul nr.92/1950.
Pârâții au invocat buna-credință la încheierea contractelor, făcând dovada că au efectuat demersuri anterior încheierii acestora, în sensul de a afla dacă există cereri pentru restituirea imobilului sau litigii privitoare la imobil, cererile lor purtând rezoluția departamentelor de specialitate și sunt aflate la filele 255, 260, 263, 266 din dosarul de fond, astfel că au opus reclamantei titluri de proprietate valabil încheiate.
Titlurile pârâților s-au consolidat conform art.45 alin.2 coroborat cu art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 și, în plus, în cadrul acțiunii în revendicare, acțiune reală petitorie, pârâții opun reclamantei posesia de bună-credință.
În baza art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, Curtea a obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimatul D. Ș. în cuantum de 1.000 lei. Intimatul avea obligația să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată, respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată.
Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul raportului juridic civil, dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul său). Prin art.274 alin.3 Cod de procedură civilă se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenții, părții care le solicită.
Art.274 alin.3 Cod de procedură civilă stabilește două criterii în funcție de care în cadrul raportului juridic de drept procesual instanța, motivat, are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: „față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Trebuie menționat că dispozițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă rămân însă inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform art. 274 alin.3 Cod de procedură civilă, poate majora sau micșora suma pe care o va include încheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu onorariul avocatului.
Chiar Curtea Constituțională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 din codul de procedură civilă a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza D. împotriva României, Hotărârea din_ , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din_ , paragraful 74).
Prezenta cauză este un apel soluționat la al cincilea termen de judecată, în care intimatul D. Ș. a fost reprezentat de același apărător care l-a asistat în derularea litigiului. La fila 100 a dosarului de apel a fost depusă chitanța emisă la 18.11.2014, din care rezultă plata unui onorariu de avocat de 2.720 lei, sumă apreciată de Curte, față de criteriile prevăzute de art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, ca nerespectând criteriile de proporționalitate și echitate, astfel că a fost redusă la 1.000 lei, cheltuieli de judecată ce urmează a fi achitate de apelantă intimatului D. Ș..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul G. și Consiliului G. al Municipiului București, lipsei de interes, autorității de lucru judecat și inadmisibilității invocate de intimații – pârâți, ca nefondate.
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă F. S. J., cu domiciliul ales la CIA M. V., în București, .-15, ., ., împotriva sentinței civile nr. 768 din 05.06.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ (251/2000), în contradictoriu cu intimații - pârâți B. D. A., domiciliat în București, . nr.5, parter, . și cu domiciliul ales la av.U., în București, Calea Călărași nr.178, ., ., sector 3, A. T. P., domiciliat în București, ..10-22, ., B. G., domiciliat în București, Calea Plevnei nr.141, ., C. E., C. A., ambii domiciliați în București, . nr.5, ., sector 1, G. B., (moștenitorul defunctei D. A.), domiciliat în București, . nr.5, ., sector 1, C. M. O., domiciliată în București, ..24, ., . și cu domiciliul ales la SCA P. & B., în București, ..12, sector 1, F. V. V., domiciliată în București, ..5, . și cu domiciliul ales la SCA P. & B., în București, ..12, sector 1, D. Ș., domiciliat în București, . nr.5, ., sector 1 și cu domiciliul ales la SCPA C., în București, ., sector 2, A. C., domiciliată în București, . nr.5, ., sector 1 și în București, ..27, ., S. MICHELA C., domiciliată în Pitești, ., ., județ Argeș, M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL G., cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Obligă apelanta la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul D. Ș. cu aplicarea art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
21 ex./17.12.2014
TB-S.3 – C.T.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1834/2014. Curtea de Apel... | Fond funciar. Decizia nr. 1848/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
