Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1850/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1850/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 1850/2014
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR.1850
Ședința publică de la 05.12.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. B. T.
JUDECĂTOR - A. P. B.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-pârât B. D., împotriva deciziei civile nr.242 A din 27.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant K. I. și cu intimatul-pârât D. N..
P. are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 03.12.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 05.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA ,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 17.12.2012, reclamantul K. I. a chemat în judecată pe pârâtul D. N., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 13-15.
Prin sentința civilă nr. 9245/14.06.2013, Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția inadmisibilității promovării acesteia, respingând cererea în consecință, și a obligat pe reclamantusă plătească pârâtului B. D. suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul avea dreptul și obligația să solicite măsuri reparatorii numai în condițiile legii speciale.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel reclamantul, în termen legal.
În dezvoltarea motivelor sale de apel, apelantul-reclamant a criticat sentința primei instanțe prin prisma soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând în principal că procedura legii speciale este obligatorie numai în ipoteza în care imobilul aflat sub incidența sa se mai regăsește la data revendicării în proprietatea statului.
Intimatul-pârât B. D. a formulat întâmpinare la apel, prin care a solicitat respingerea acestui ca nefondat, specificând în principal faptul că nu are relevanță persoana în patrimoniul căreia se regăsește imobilul, ci modalitatea de preluare în proprietatea statului, pentru a determina incidența Legii nr. 10/2001, precum și că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, a înlăturat fără echivoc ideea dreptului de opțiune între legea specială și dreptul comun.
Prin decizia civilă nr.242 A/27.02.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a anulat în parte sentința civilă nr. 9245/14.06.2013 și a reținut cauza spre rejudecarea fondului, a menținut dispozițiile primei instanțe vizând soluția pronunțată asupra excepției netimbrării cererii principale.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a considerat că problema inadmisibilității promovării acțiunii în revendicare de drept comun a imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului este distinctă de cea a temeiniciei sale, apreciind că o atare acțiune în contextul speței de față, este pe deplin admisibilă, întrucât negarea de către instanțele judecătorești a posibilității de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv în condițiile în care procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu-i recunoaște reclamantului dreptul de a obține restituirea în natură a imobilului vândut în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995, ar constitui o încălcare a accesului liber la justiție garantat de art. 6 din Convenția europeană, ce vizează exigențele dreptului la un proces echitabil.
Astfel, potrivit disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și constructie, stabilită potrivit standardelor internationale de evaluare.
Prin urmare, dat fiind faptul că reclamantul nu are posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost dispusă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sancțiune ce nu poate fi analizată nici pe cale incidentală ca urmare a împlinirii termenului de prescripție extinctivă, tribunalul apreciază că acesta poate promova o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile Codului civil.
De asemenea, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special.
În conformitate cu disp. art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit disp. alin. 2 al aceluiași articol, prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1997, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care dreptul la restituirea în natură a imobilului ar fi putut fi valorificat exclusiv pe calea legii speciale, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Codul civil.
Pentru a statua asupra prevalenței legii speciale în raport de dreptul comun, este necesar să existe o identitate de ipoteză, reclamantul să poată solicita restituirea imobilului în natură atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și a dreptului comun, caz în care Legea nr. 10/2001, având caracter special, s-ar fi aplicat cu întâietate, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind ca atare inadmisibilă, ținând cont de corelația existentă între norma generală și norma specială - specialia generalibus derogant. O astfel de ipoteză este aceea în care imobilul se află în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, caz în care persoana îndreptățită ar fi avut la dispoziție pentru valorificarea dreptului de restituire în natură a imobilului exclusiv procedura Legii nr. 10/2001. În situația în care însă dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, reclamanta având deschisă calea dreptului comun.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția europeană decât în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, în timp ce, în cazul de față, procedura Legii nr. 10/2001 nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantului, ci conferă numai dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Totodată, regula electa una via ar putea fi aplicată numai în situația în care procedura specială ar putea conduce la restituirea în natură a bunului, fiind o cale eficientă pentru valorificarea dreptului de proprietate, persoanei îndreptățite soluționându-se în mod favorabil notificarea sau existând o speranță legitimă într-o astfel de soluție. În cazul de față, reclamantul nu se poate prevala de disp. Legii nr. 10/2001 pentru obținerea în natură a bunului imobil, date fiind disp. art. art. 20 alin. 2 din acest act normativ, astfel încât poate promova o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În consecință, apreciind că în mod nelegal a fost admisă excepția inadmisibilității promovării acțiunii, tribunalul a admis apelul și, constatând că prima instanță a soluționat procesul, fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 297 alin. 1 C. proc. civ., cererea fiind introdusă după . Legii nr. 202/2010, a anulat în parte sentința civilă atacată și a reținut cauza spre rejudecarea fondului, menținând dispozițiile primei instanțe vizând soluția pronunțată asupra excepției netimbrării cererii principale.
Împotriva deciziei instanței de fond a declarat recurs pârâtul B. D., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, solicitând modificarea in tot a deciziei recurate, in sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii sentinței civile nr.9245/14.06.2013, pronunțata de instanța de fond, ca fiind temeinica si legala; in subsidiar, in situația in care se va considera ca in mod corect instanța de apel a dispus admiterea apelului formulat, solicită modificarea in parte a deciziei recurate, in sensul trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, in conformitate cu dispozițiile art. 297 al. l teza II Cod de procedură civilă; a mai solicitat obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de judecarea atât a dosarului de apel cât si a celui de recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat, în esență, următoarele:
Instanța de apel, analizând problema concursului dintre legea generala si legea speciala, nu a făcut in cauza o corecta aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, de altfel aceasta decizie, obligatorie pentru instanțele judecătorești, nefiind nici măcar amintita in considerentele deciziei recurate.
In ceea ce privește accesul liber la justiție, garantat de art.6 din Convenția Europeana, consideră ca, aprecierile instanței de fond sunt in deplina concordanta atât cu jurisprudența instanței supreme cât si cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțe care au arătat in repetate rânduri ca prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilita de însuși legiuitorul român - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor si rezolvarea definitiva a situației juridice a acestor imobile.
Un alt aspect pe care recurentul - pârât înțelege să-l învedereze se refera la faptul ca prin respingerea ca inadmisibila a cererii de chemare in judecata nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana, aceasta problema fiind in mod corect avuta in vedere de către instanța de fond.
In acest sens, urmează să se observe ca prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit ca, în cazul in care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, doar in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În subsidiar, in situația in care se va considera ca in mod corect instanța de apel a dispus admiterea apelului formulat de apelantul reclamant, recurentul solicită să se constate ca, admițând apelul, instanța a dispus reținerea cauzei spre rejudecarea fondului făcând o greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 al.1 C.p.c., față de solicitările părților din prezenta cauză.
Raportat la aceste dispoziții legale, urmează să se aibă in vedere faptul ca, prin cererea de apel formulata in cauza, apelantul reclamant a solicitat instanței: "sa constatați ca cererea de chemare in judecata întemeiata pe dispozițiile dreptului comun este admisibila, sa admiteți apelul declarat, sa schimbați in tot sentința apelata si sa trimiteți cauza aceleiași instanțe în vederea continuării judecații". De asemenea, in cadrul concluziilor puse pe fondul cauzei la termenul din data de 20.02.2014, apelantul reclamant a solicitat "admiterea apelului astfel cum a fost dezvoltat pe larg in motivarea acestuia", aspect reținut si in încheierea de ședința de la acel termen (al. 8 din încheierea de ședința din 20.02. 2014).
Recurentul – pârât a fost de acord cu aceasta poziție a apelantului (într-o eventuala admitere a apelului) acesta fiind si motivul pentru care acesta nu a formulat niciun fel de obiecțiuni/apărări prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei, față de cererea sa de trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de fond in situația admiterii apelului.
Cu toate acestea, instanța de apel a considerat ca in cauza sunt aplicabile dispozițiile art. 297 alin.1 teza I C.p.c.. neavând in vedere ca poziția parților a fost in sensul trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond în cazul admiterii apelului, fapt care atrăgea incidența in cauza a prevederilor tezei II a art. 297 al. 1 C.p.c.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare.
Din oficiu, în temeiul dispozițiilor art.129 al.4 C.pr.civ., Curtea a ridicat excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia reține următoarele:
Prin decizia nr.33/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, s-a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 299 alin. 1 raportat la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, că recursul declarat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum și hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre judecare, cu excepția cazului în care instanța de apel a constatat propria sa competență, este inadmisibil.
Potrivit dispozițiilor art.3307 C.pr.civ., „dezlegarea dată problemelor de drept judecate (prin decizia în interesul legii – n.n.) este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
Curtea reține că, deși în cauză discuția poartă asupra aplicării dispozițiilor art.299 al.1 rap. la art.297 al.1 C.pr.civ., considerentele avute în vedere de instanța supremă în decizia în interesul legii nr.33/2007 sunt pe deplin incidente.
Astfel, Înalta Curte a precizat că “decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei.
Așa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăși obiectul litigiului, impune incidența dispozițiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății", a căror rațiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită cale de atac într-o cauză aflată în același stadiu de rezolvare.
Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, astfel că nu poate fi considerată soluționată definitiv decât după pronunțarea deciziei asupra fondului procesului, iar rațiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătorești definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă și într-un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea cursului judecății, se impune cu evidență ca o atare cale de atac să nu poată fi exercitată și împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii urmate și a hotărârii apelate, cu menținerea cauzei spre judecare.
De altfel, față de caracterul ei intermediar, decizia instanței de apel de anulare a hotărârii primei instanțe fără a se evoca fondul, cu reținerea cauzei spre judecare, nici nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de atac a apelului, prin pronunțarea hotărârii definitive asupra fondului pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita și asupra hotărârii anterioare, care a declanșat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond”.
În cauză, toate aceste dezlegări sunt incidente, întrucât prin decizia atacată cu recurs, tribunalul, reținând că prima instanță a admis în mod greșit o excepție în raport de care nu a intrat în analiza fondului, a anulat hotărârea acesteia, reținînd cauza pentru judecarea fondului".
În raport de considerentele expuse, Curtea constată că recurentul a exercitat o cale extraordinară de atac nepermisă de lege, urmând a respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul formulat de recurentul-pârât B. D., împotriva deciziei civile nr.242 A din 27.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant K. I. și cu intimatul-pârât D. N..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. B. T. A. P. B. M.-A. N.-G.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehdact.R.L./A.P.B.
2 ex./05.03.2015
TB-S.4 - D.N.T.; L.I. F.
Jud.S.3 A.M.I.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 534/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 1847/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
