Revendicare imobiliară. Decizia nr. 6/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 6/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.6 A
Ședința publică din 14.01.2015
Curtea constituită din:
Președinte - C. B. T.
Judecător - D. A. B.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanții reclamanți S. J. Suphi și S. E., precum și a apelului declarat de apelanta intervenientă R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor – „România Film” împotriva sentinței civile nr.685 din 10.06.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, M. București, prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocatul S. C. în calitate de reprezentant al apelanților reclamanți S. J. Suphi și S. E., în baza împuternicirii avocațiale aflate la fila 45 din dosar; lipsesc apelanta intervenientă R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor – „România Film” și intimații pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, M. București, prin Primarul G., respectiv C. G. al Municipiului București.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că reclamanții au depus la dosar la data de 16.12.2014, prin registratura instanței, o cerere de repunere a cauzei pe rol, însoțită de un set de înscrisuri.
Verificând actele dosarului, Curtea constată că, în conformitate cu prevederile art.98 din Codul de procedură civilă, procedura de citare este legal îndeplinită, inclusiv cu apelanta intervenientă R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor – „România Film”, având în vedere că, deși pe dovada de citare restituită la dosar se face mențiunea „destinatar mutat de la adresă”, actul procedural a fost afișat la adresa indicată prin chiar cererea de apel și prin întâmpinare; instanța are în vedere împrejurarea că partea nu a indicat, pe tot parcursul procesului, un alt sediu pentru comunicarea actelor de procedură.
Curtea, în complet de divergență pentru soluționarea apelului formulat de apelanții reclamanți S. J. Suphi și S. E., constituită din:
Președinte - C. B. T.
Judecător - D. A. B.
Judecător - Doinița M.
acordă cuvântul asupra cererii de administrare probe.
Avocatul apelanților reclamanți solicită proba cu înscrisurile depuse la dosar odată cu cererea de repunere a cauzei pe rol și concluzii scrise, respectiv actele înaintate de Oficiul Național al Registrului Comerțului ce dovedesc faptul că intervenienta nu are acte de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, care nu se află, așadar, în mod legal în administrarea acesteia. Din documentele eliberate de Arhivele Naționale – Filiala Municipiului București reiese că Ciro – Film nu figurează pe lista societăților listate la bursă; așadar nu sunt reale susținerile referitoare la . acestei societăți și vânzarea acțiunilor la bursă. Această chestiune are relevanță în problema inadmisibilității acțiunii, deoarece instanța trebuie să aibă în vedere toate aspectele cererii de chemare în judecată.
Solicită a fi observată lista din septembrie 1948, a imobilelor preluate de stat, unde figurează și familia S. cu o proprietate ce nu i-a mai fost restituită. Este adevărat că înscrisul este în limba engleză, dar așa a fost eliberat de către Arhivele Naționale.
După deliberare, Curtea respinge cererea apelanților reclamanți de administrare a probei cu înscrisuri, astfel cum a fost susținută de reprezentantul convențional al acestora, constatând că dovezile prezentate nu sunt utile cauzei, față de aspectul rămas în divergență și pune în discuție admisibilitatea cererii de chemare în judecată.
Avocatul apelanților reclamanți S. J. Suphi și S. E. susține că acțiunea acestora este admisibilă, fiind o chestiune juridică ce nu încalcă nici legea specială. O altă soluție nu există pentru ca reclamanții să intre în proprietatea bunului care trebuie să se afle în patrimoniul lor. Arată că reclamanții s-au adresat instanței cu o cerere întemeiată pe temeiul dreptului european (art.6 alin.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Proprietatea este garantată și, astfel cum reiese din probele administrate în cauză, dreptul de proprietate este al persoanelor care au formulat cererea de față. Dacă există dubii cu referire la demersurile reclamanților întemeiate pe prevederile Legii nr.10/2001, instanța trebuie să admită cererea de apel și să rețină cauza spre rejudecare, având în vedere că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind analizat fondul litigiului.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară și constatarea nulității unor înscrisuri. Constatarea nulității înscrisurilor duce la concluzia că imobilul solicitat este al reclamanților și doar o acțiune în revendicare le dă acestora posibilitatea să-și realizeze dreptul.
Curtea, în complet de divergență, reține spre soluționare cererea de apel formulată de reclamanți.
În continuare, instanța, în compunerea stabilită inițial pentru soluționarea apelului, acordă cuvântul asupra apelului declarat de apelanta intervenientă R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor – „România Film”.
Avocatul apelanților reclamanți S. J. Suphi și S. E. solicită respingerea apelului declarat de intervenientă, întrucât aceasta nu și-a dovedit interesul în prezenta cauză, care este o acțiune reală imobiliară, prin care reclamanții cer de la statul român - proprietarul imobilului – restituirea acestui bun; intervenienta este doar administrator al imobilului. Susține că RADEF nu are calitate procesuală în speță și nu și-a dovedit interesul; că nu a depus la dosar nici un înscris față de cele din prima fază procesuală, prin care a demonstrat că are în administrare spațiile în litigiu; ține să adauge faptul că intervenienta a dat dovadă că este un prost administrator.
Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Curtea constată că cererea de repunere a cauzei pe rol a rămas fără obiect și reține dosarul în pronunțare asupra apelului intervenientei, urmând a analiza inclusiv cererea avocatului apelanților reclamanți de amânare a pronunțării.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanții S. J. Suphi și S. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții S. R., prin reprezentanții legali, M. București, prin Primarul G., C. G. al Primăriei Municipiului București, Ambasada SUA la București și Ambasada Canadei la București, restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 1, format din construcție și teren. Totodată, reclamanții au solicitat și daune morale în cuantum de 2.000.000 euro pentru suferința și lipsurile îndurate de autorii lor ca urmare a deposedării de imobil.
În motivarea cererii, reclamanții arată că sunt moștenitorii proprietarilor imobilului, Vahram S. și Melik J. Sukias, imobil care a fost confiscată în timpul regimului comunist în anul 1948. Imobilul a fost evaluat prin cererea de chemare în judecată la valoarea de 12.000.000 de euro.
În drept, reclamanții au invocat art. 20 alin. 2 din Constituția României, art. 480 Cod Civil, art. 6 CEDO și art. 2 Protocolul adițional nr. 1, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactul privind Drepturile Civile și Politice ale persoanei din 1946.
La data de 30.04.2012, R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film” a formulat cererea de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și constatarea că imobilul situat în București, .-5, sector 1 se află în proprietatea statului R. și în administrarea RADEF „România Film”.
În motivarea cererii de intervenție, intervenienta precizează că imobilul se află în patrimoniul privat al statului și în administrarea RADEF „România Film”, în temeiul OUG nr. 47/2011, fiind menționat în anexa 2 a ordonanței, la poziția 2, sub denumirea de „Laboratorul Mogoșoaia”. Regimul juridic al imobilului este reglementat de art. 65 alin. 2 din OG nr. 39/2005.
Imobilul a fost dobândit de Societatea Anonimă Română „Cinegrafia Română” de la C. S., prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8634 din 11 martie 1936 de Tribunalul I. Secția notariat. Imobilul era individualizat prin acest act ca fiind un teren în suprafață de 3000 de mp din moșia Băneasa – Dămăroaia, respectiv „porțiunea situată la stânga șoselei Hipodrom – Băneasa”.
Prin Convențiunea nr._/1.10.1946, numiții Melik J. S. și Vahram S. stabilesc să împartă în mod egal acțiunile societății sus-menționate și drepturile derivând din deținerea acestora, iar prin Convențiunea nr._ din aceeași dată, Melik J. S. recunoaște în mod expres fratelui său, Vahram S., dreptul asupra unui număr de 750 de acțiuni ale societății.
În anul 1942, bunurile Societății Anonime „Cinegrafia Română” au fost rechiziționate, fiind restituite lui Melik S. la data de 4.01.1946.
La data de 12.04.1948, prin intermediul bursei de valori, toate acțiunile societății au fost achiziționate de către Administrația Comercială „Oficiul Național Cinematografic”.
Ca urmare a cumpărării acțiunilor, la data de 14.04.1948, a avut loc Adunarea Generală a Acționarilor Societății Anonime „Cinegrafia Română”, în care s-a decis dizolvarea și lichidarea acesteia, precum și preluarea de către Administrația Comercială „Oficiul Național Cinematografic”, în calitate de acționar unic, a întregului activ și pasiv.
În Bilanțul de lichidare din data de 29.04.1948, rezultă că societatea avea datorii în valoare egală cu activul, valoarea imobilului fiind utilizată pentru a acoperi datoriile existente.
În aceste condiții, intervenienta susține că reclamanții nu au nici un fel de titlu asupra imobilului, astfel încât nu sunt întrunite condițiile admiterii cererii de revendicare a imobilului.
Intervenienta a mai arătat faptul că prin Decizia nr. 102/1.07.2008, aceasta a respins cererea reclamanților de restituire a imobilului, formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei a fost respinsă prin sentința civilă nr. 488/6.04.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a în dosarul nr._/3/2008, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 6587/29.09.2010 pronunțată de ÎCCJ. În cadrul acestui dosar, instanțele au analizat irevocabil titlul Statului R. și validitatea acestuia, stabilind că transferul acțiunilor Societății Anonime „Cinegrafia Română” către Administrația Comercială „Oficiul Național Cinematografic” s-a realizat în mod legal prin cumpărarea tuturor acțiunilor la bursa de valori, act juridic de drept privat ce nu face parte din domeniul de aplicare al art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
În drept, intervenienta a invocat art. 49, 50 Cod proc. civilă, art. 65 alin. 2 OG nr. 39/2005 și OUG nr. 47/2011.
Pârâtul M. București, prin Primar G., a formulat Note de ședință la data de 9.05.2012, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii principale, având în vedere procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001.
La termenul din data de 19.03.2013, reclamanții au formulat cerere completatoare și precizatoare, în sensul că restrâng cadrul procesual pasiv doar la pârâții S. R., prin reprezentanții legali, M. București, prin Primarul G., C. G. al Primăriei Municipiului București, iar în privința capetelor cererii, acestea subnt formulate astfel:Constarea nulității absolute a următoarelor înscrisuri: Proces-verbal al Adunării Generale Extraordinare al Societății „Cinegrafia Română”; Cererea depusă la Tribunalul I. Secția Comercială de către Cinematografia Română (CiroFilm), prin care se declară că toate acțiunile au fost cumpărate la bursă în ziua de 12 aprilie 1948 de către Oficiul Național Cinematografic. Anularea tuturor actelor subsecvente săvârșirii falsului. Restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 1, format din teren și construcție.
În motivarea cererii precizatoare și completatoare, în plus față de cererea inițială, reclamanții au invocat falsificarea înscrisurilor oficiale menționate.
La data de 21.05.2013, reclamanții au precizat că pârâți în cauza de față sunt: S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice; M. București, prin Primarul G.; C. G. al Municipiului București.
Pârâtul M. București, prin Primarul G., a formulat întâmpinare la cererea precizatoare și completatoare, prin care susține că reclamanții nu au dovedit existența unui prejudiciu moral, care să justifice repararea acestuia. De asemenea, nu s-a arătat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit și fapta ilicită. Cuantumul sumei solicitate nu respectă cerințele ca reparația să fie rezonabilă, respectând relația de proporționalitate cu atingerea adusă.
La data de 11.10.2013, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității cererii principale.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a precizat că imobilul nu se află în proprietatea Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât acțiunea în revendicare este greșit îndreptată împotriva acestui pârât.
În susținerea excepției inadmisibilității cererii principale, a invocat prevederile legii speciale nr. 10/2001, care reglementează soluționarea în prealabil de către unitatea deținătoare a cererii de restituire a imobilului. D. ulterior soluționării notificării de către instituția sesizată, reclamanții se pot adresa instanței cu o contestație împotriva deciziei administrative.
La termenul de judecată din data de 17.09.2013, s-a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu.
La data de 11.12.2013, intervenienta RADEF a depus întâmpinare la cererea precizatoare și completatoare, prin care a invocat excepția inadmisibilității primelor două capete ale cererii, susținând că în realitate, prin aceste două capete de cerere se pune în discuție valabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, aspect ce nu poate fi analizat printr-o acțiune de drept comun, în afara procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001. După parcurgerea procedurii administrative în baza Legii nr. 10/2001 și după soluționarea irevocabilă a contestației formulate împotriva deciziei, valabilitatea titlului de preluare nu mai poate fi pusă în discuție.
În ceea ce privește inadmisibilitatea capătului 3 al cererii precizate, intervenienta susține că acțiunea în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilă, având în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în interesul legii.
Pe fondul cererii precizatoare, sub aspectul primelor două capete de cerere, intervenienta a susținut că nu s-a precizat cauza de nulitate și nici temeiul de drept, iar actele a căror nulitate o solicită reclamanții nu au fost individualizate.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus acte de stare civilă, Certificatul de calitate de moștenitor nr. 84 din 11 aprilie 2000 autentificat de BNP E. B., Certificatul de calitate de moștenitor nr. 83 din 11 aprilie 2000 autentificat de BNP B. E., Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8634 din 11 martie 1936 de Tribunalul I. Secția Notariat, acte privind lichidarea Societății Anonime „Cinegrafia Română”.
Prin încheierea de ședință din data de 4.02.2014, Tribunalul a admis excepția inadmisibilității primelor trei capete ale cererii principale, astfel cum a fost completată și precizată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește primele trei capete ale cererii, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii. De asemenea, în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Tribunalul București secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr.685/10.06.2014 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei de interes în formularea cererii de intervenție în interes propriu; a respins cererea principală formulată de reclamanții S. J. Suphi și S. E. în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București,, M. București, prin Primarul G.,, C. G. al Municipiului București, și cu intervenienta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „RomâniaFilm”, ca inadmisibilă, pe capetele de cerere vizând constatarea nulității absolute a Procesului-verbal al Adunării Generale Extraordinare al Societății „Cinegrafia Română”, a cererii formulate de către Cinegrafia Română de radiere a acestei firme, a celorlalte acte subsecvente, precum și a capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 3; a respins cererea principală pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „RomâniaFilm”, în contradictoriu cu reclamanții S. J. Suphi și S. E. și cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București, prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București, ca lipsită de interes.
În considerentele sentinței s-a reținut în ceea ce privește primele trei capete ale cererii principale, astfel cum au fost precizate, Tribunalul, având în vedere admiterea excepției inadmisibilității acestora prin încheierea din data de 4.02.2014, urmează a respinge cererea, ca inadmisibilă. Astfel, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, a unui imobil care se află în patrimoniul statului, în condițiile în care anterior a fost respinsă irevocabil contestația împotriva deciziei motivate a unității deținătoare prin care s-a soluționat notificarea reclamanților de restituire a imobilului, este inadmisibilă potrivit considerentelor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în interesul legii. De asemenea, analizarea valabilității titlului statului de preluare a imobilului face parte din cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, aspect analizat irevocabil în cadrul contestației de către instanțe, și prin urmare este inadmisibilă acțiunea și în ceea ce privește primele trei capete ale cererii.
În privința capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, după cum urmează:
Tribunalul a constatat că în prezenta cauză reclamanții invocă existența unui fapt cauzator de prejudicii din partea statului, respectiv repararea consecințelor negative produse asupra autorilor lor prin preluarea imobilului în anii 1948-1950. Prejudiciul invocat se întemeiază pe principiul răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 și urm. din Codul Civil.
Pentru aceste motive, Tribunalul a apreciat că S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, existând identitate între această instituție chemată în judecată și titularul obligației de a repara astfel de prejudicii.
În ceea ce privește fondul pretenției de reparare a unui astfel de prejudiciu, Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a statului, respectiv lipsește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. Nu s-a dovedit în cauză că lipsirea autorilor reclamanților de dreptul de proprietate asupra imobilului a fost ilicită. Astfel cum se reține în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 6587/29.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2008, transmiterea acțiunilor Societății CiroFilm către stat la data de 12 aprilie 1948 a fost legală. În consecință, Tribunalul urmează a respinge cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudicial moral, ca neîntemeiată.
Referitor la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta RADEF, Tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei de interes, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:
Una din condițiile pentru promovarea unei acțiuni în justiție este aceea ca partea care o exercită să justifice un interes, care trebuie să fie personal, legitim, născut și actual.
Astfel, cel ce se adresează în justiție pentru a-și apăra un drept trebuie sa aibă interesul de a proceda astfel, întrucât ceea ce caracterizează din punct de vedere procedural această condiție de exercitare a dreptului la acțiune e principiul necesității practice a acțiunii, în sensul că dacă cel interesat n-ar recurge la instanță, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil.
În cauza de față, Tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. 3 din OUG nr. 47/2011, “clădirile cu altă destinație decât aceea de cinematograf, împreună cu terenurile aferente acestora, prevăzute în anexa nr. 2 aflate în proprietatea privată a statului, trec în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor “RomâniaFilm”. În lista aflată la anexă nr. 2 din același act normativ, la poziția nr. 2 se menționează Laboratorul Mogoșoaia, cu sediul în București, .-5.
Prin urmare, prin însuși textul legii se stabilește în mod expres că imobilul în cauză este proprietatea statului și se află în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor “RomâniaFilm”.
Obiectul cererii de intervenție în interes propriu constă tocmai în constatarea acestor două aspecte: imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea RADEF.
Pentru aceste motive, promovarea unei cereri în justiție nu mai are un folos practic pentru intervenientă și, prin urmare, va fi admisă excepția lipsei de interes, iar cererea de intervenție în interes propriu va fi respinsă, ca lipsită de interes.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor ”România Film” și reclamanții S. J. Suphi și S. E. .
R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor ”România Film” a criticat sentința în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de intervenție.
Prin cererea de intervenție s-a solicitat a se constata că imobilul în litigiu se află în proprietatea privată a Statului R. și în administrarea RADEF România Film și respingerea cererii principale ca neîntemeiate.
Imobilul s-a aflat în proprietatea Societății Anonime Române „Cinegrafia Română" care prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 11.03.1936 și autentificat de Tribunalul I. Secția Notariat sub nr. 8634/11.03.1936, în calitate de cumpărătoare (reprezentată prin administratori delegați I.B. Richman și T. Posmantir și prin director G. Posmantir) a dobândit de la C. S., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 3.000 m.p. din moșia Băneasa – Dămăroaia, respectiv „porțiunea situată la stânga șoselei Hipodrom-Băneasa".
Pe acest teren, a fost edificată o construcție compusă din subsol, parter și etaj cu destinația de laborator cinematografic.
Prin Convențiunea nr._/01.10.1946, numiții Melik J.S. și Vahram S. stabilesc să împartă în mod egal acțiunile societății sus-menționate și drepturile derivând din deținerea acestora, iar prin convenția nr._ încheiată la aceeași dată, Melik J.S. recunoaște în mod expres fratelui său, Vahram S. dreptul asupra unui număr de 750 de acțiuni ale societății.
În anul 1942, bunurile societății Cinegrafia Română au fost rechiziționate, fiind însă restituite către Melik S. la data de 04.01.1946,împrejurare recunoscută chiar de fratele acestuia și asociat al societății - Vahram S., printr-o scrisoare adresată Legației Americane datată 10.07.1948.
Melik J.Sukias a părăsit România în data de 06.10.1946, iar după plecarea acestuia, societatea a întâmpinat dificultăți financiare, neputându-și desfășura activitatea ca urmare a lipsei de materie primă și comenzi, situație de asemenea atestată de scrisoarea către Legația Americană din 10.07.1948.
Față de această împrejurare, toate acțiunile societății au fost achiziționate de către Administrația Comercială „Oficiul Național Cinematografic", prin intermediul bursei de valori la data de 12.04.1948.
Ca urmare a cumpărării acțiunilor, la data de 14.04.1948 a avut loc Adunarea Generală a Acționarilor Societății Anonime „Cinegrafia Română" în care s-a decis dizolvarea și lichidarea acesteia, precum și preluarea de către Administrația Comercială Oficiul Național Cinematografic în calitate de acționar unic, a întregului activ și pasiv rezultat în urma lichidării, imobilul situat în .-5 intrând astfel în proprietatea Oficiului Național Cinematografic.
Procedura de lichidare a societății și actele întocmite de cenzorii desemnați au fost vizate de Tribunalul I. - Secția comercială și publicate potrivit legii, în Monitorul Oficial.
Din bilanțul de lichidare pe data de 29.04.1948, astfel cum a fost publicat în M.O. nr.104/07.05.1948, rezultă că societatea avea datorii în valoare egala cu activul, valoarea imobilului aflat în patrimoniul acesteia fiind utilizată pentru a acoperi practic datoriile existente.
Așadar, este de necontestat faptul că imobilul aflat în activul societății Cinegrafia Româna a trecut în mod legal, în ba/a unor acte juridice valabile și producătoare de efecte juridice, în proprietatea Administrației Comerciale Oficiul Național Cinematografic.
Ulterior, față de natura/destinația imobilului (laborator cinematografic), în baza actelor normative adoptate în domeniul cinematografiei, acesta a fost dat în administrarea Centrului Național al Cinematografiei și ulterior, intervenientei R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „RomâniaFilm".
Prin O.G. nr. 39/2005 s-a stipulat expres ca „se află în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor România-Film. Laboratorul de Prelucrare a Peliculei Mogoșoaia din M. București"" - art. 65 alin. 2.
În prezent, imobilul se află menționat și în anexa 2 poziția 2 a O.U.G. nr.47/2011 ca imobil aflat în proprietatea statului și în administrare intervenientei.
La termenul de judecata din 19.09.2013 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de apelanta intervenientă.
În atare situație, o dată ce a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu, apelanta intervenientă consideră că instanța, invocând din oficiu excepția lipsei de interes a cererii de intervenție în interes propriu, și reținând prin soluția finala că cererea acesteia este lipsită de interes, a realizat în fapt, rediscutarea condițiilor de admisibilitate în principiu, ceea ce reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție în interes propriu.
Apelanta intervenientă solicită a se avea în vedere că soluția încuviințării în principiu a cererii de intervenție în interes propriu (prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 19.09.2013) nu a fost atacată de reclamanți cu apel, potrivit dispozițiilor art.52 alin 2 Cod proc.civ., astfel încât, a intrat în puterea lucrului judecat. Acest aspect este important, deoarece, prin încuviințarea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu, instanța nu a analizat formal dacă intervenienta justifică un interes, dacă există o legătură suficientă între cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu sau dacă ar respectat condițiile privind momentul la care o astfel de cerere putea fi formulată.
Or, acest lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție în interes propriu, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, legalitatea încuviințării în principiu nu va constitui obiect al criticilor și analizei în fata instanței de apel.
Reclamanții S. J. Suphi și S. E. au criticat sentința sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității arătând următoarele:
Se invoca de către RADEF România Film, excepția inadmisibilității acțiune de constatate a nulității absolute a unor înscrisuri, care au fost falsificate și care urmând calea administrativa, privind Legea nr.10/2001 modificata, au dus la respingerea contestației privind restituirea imobilului confiscat de autoritățile comuniste.
După ce se va constata nulitatea absolută a acestor înscrisuri falsificate se explica clar interesul în promovarea acțiunii în revendicare, pe dreptul comun. Pentru nulitatea absoluta a unor înscrisuri acțiunea este imprescriptibila. Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură a atrage în toate situațiile nulitatea absolută întrucât valorile sociale afectate, nu se rezumă la interesele uneia sau câtorva persoane, ci vizează însăși siguranța circuitului civil, subminând, în același timp, autoritatea organelor de stat emitente. Ca urmare este imprescriptibilă acțiunea de stabilire a nulității înscrisului conform art.2 al Decretului nr.167/1958.
Potrivit art.180 și 184 C.proc.civ vechi., în cazul în care una din părți declară că un înscris probatoriu este fals și se constată că a intervenit prescripția răspunderii penale, chestiunea falsului "se va cerceta de instanța civila prin orice mijloace de probă".
În cazul reclamanților, au fost falsificate documente oficiale, care au fost publicate în Monitorul Oficial, și care au vizat siguranța circuitului civil.
Din acest punct de vedere acțiunea este admisibilă.
Pe celelalte motive de inadmisibilitate, acțiunea este perfect admisibilă, deoarece, conform art.21 din Constituia României, alin.1 „Orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime".
Instanța a fost învestită cu acțiune reală imprescriptibilă, cât și cu o acțiune privind constatarea nulității absolute a înscrisurilor falsificate care obliga instanța de judecată la analiza existenței unui anume drept de proprietate din patrimoniu reclamanților.
Pe de altă parte, aprecierea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după . Legii nr.10/2001, ar însemna o încălcare a liberului acces la justiție, recunoscut oricărei persoane prin dispozițiile art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituție .
Respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților ca inadmisibilă ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate. Curtea Europeană a considerat că și atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr.247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, care nu funcționează în prezent .. Pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu, este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art.20 alin.(2) din Constituție și aplicarea directa a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.
Așadar cum nu exista nici o acțiune în revendicare care să fie pronunțată în contradictoriu cu S. R. sau cu M. București și prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus - menționate să lase în deplina proprietate imobilul nu există autoritate de lucru judecat.
Apelanții reclamanți sunt proprietari ai imobilului din București .-5 sector 1, de pe urma tatălui și a unchiului lor, Vahram S. și Melik J. Soukias, în baza actelor de proprietate pe care le anexează ca proba (Anexa 1) și a dreptului lor succesoral (Anexa 2).
Astfel, prin falsificarea documentelor oficiale apelanții reclamanți au fost jefuiți de proprietatea lor, de către regimul comunist în perioada anului 1948, și au dreptul de a li se restitui proprietatea, deoarece în perioada comunistă proprietățile au fost confiscate sau naționalizate prin legislație, în cazul acestora fiind protejați de stat ca acționari străini, proprietatea nu a putut fi naționalizată, și atunci s-a recurs la falsificarea unor documente oficiale, și înscrierea ca adevărate a unor fapte care erau false cum ar fi „acțiunile au fost cumpărate prin bursa de valori", fapt complet neadevărat, deoarece au dovada că nici nu au fost cotate la bursa acțiunile respectivei firme.
De asemenea s-a folosit ștampila și emblema firmei, falsificându-se documente, până la a le publica în Monitorul oficial din acel timp.
Încălcarea dreptului de proprietate constituie o încălcare a drepturilor omului, sancționată prin obligația restituirii bunului confiscat conform prevederilor O. obligatoriu pentru membrii acestui for mondial.
Apelanții solicită, totodată, și daune morale în valoare de 2.000.000 euro pentru suferința și lipsurile indurate de părinții lor prin actele falsificate de statul comunist român.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea cu opinie majoritară va respinge apelul formulat de reclamanții S. J. Suphi și S. E., ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Imobilul – teren în suprafață de 3000 mp a fost dobândit prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.8634/1936 de către Societatea Anonimă Română Cinegrafia Română de la vânzătorul C. S. iar în baza autorizației de construire nr.89/1936 pe acest teren s-a edificat o construcție compusă din subsol, parter și etaj cu destinația de laborator cinematografic.
În anul 1942 bunurile societății Cinegrafia Română sunt rechiziționate însă sunt restituite la data de 4.01.1946, împrejurare ce rezultă din scrisoarea adresată Legației Americane din anul 1948 de Vahram S., asociat al societății.
Ulterior, prin convențiunea nr._/1.10.1946 Melik J. S. și Vahram S. stabilesc să împartă în mod egal acțiunile societății sus menționate și drepturile derivând din deținerea acestora. Prin convențiunea nr._/01.10.1946 Melik J.S. recunoaște în mod expres fratelui său Vahram S. dreptul asupra unui nr. de 750 acțiuni ale societății. Melik J.S. părăsește România la 6.10.1946 .
Datorită dificultăților financiare, acțiunile societății sunt vândute prin intermediul Bursei de Valori la data de 12.04.1948 iar în data de 14.04.1948 are loc Adunarea Generală a Acționarilor Societății Anonime Române Cinegrafia Română prin care se decide dizolvarea și lichidarea acesteia, precum și preluarea de către Administrația Comercială Oficiul Național Cinematografic în calitate de acționar unic a întregului activ și pasiv rezultat în urma lichidării.
Procesul verbal al adunării generale din 14.04.1948 a fost trecut în Registrul de Ordine la nr.541/21.04.1948, a fost vizat de grefa Tribunalului I. – Secția Comercială și publicat în Monitorul Oficial nr.96/23.04.1948.
La 30.04.1948 s-a înregistrat la Camera de Comerț și Industrie sub nr._ ,cererea societății de înregistrare a procesului verbal al adunării generale din 14.04.1948.
Anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată reclamanții au formulat notificarea prevăzută de Legea nr.10/2001.
Prin decizia nr.102/01.07.2008 emisă de RADEF România Film, în calitate de unitatea deținătoare, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, .-5, sectorul1 compus din 3000 mp și construcție.
Împotriva acestei decizii și în temeiul Legii nr.10/2001 reclamanții au formulat contestație aceasta fiind soluționată prin sentința civilă nr.488/6.04.2009 a Tribunalului București secția a V-a Civilă, hotărâre definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr.212/22.03.2010 a Curții de Apel București -secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și prin decizia civilă nr.6587/29.09.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, reclamanții au ales și uzat efectiv de dispozițiile legii speciale – Legea nr.10/2001, instanțele judecătorești stabilind irevocabil că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
Prezenta acțiune înregistrată pe rolul instanței la 24.08.2011, ulterior epuizării procedurilor administrative și jurisdicționale prevăzute de Legea nr.10/2001 este inadmisibilă.
Acțiunea este inadmisibilă deoarece se încalcă principiul” specialia generalibus derogant” și ”electa una via”.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998,prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Acțiunea promovată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 24.08.2011, după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr.213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr.10/2001 este prin definiție și după soluționarea irevocabilă a contestației formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite.
Este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art.480 Cod civil, exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamanți în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În prezenta cauză nu se regăsește această situație, astfel cum s-a arătat reclamanții parcurgând procedura administrativă prevăzută de legea specială.
Reclamanții pretind că, prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, s-ar fi încălcat, printre altele, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte norme juridice internaționale, care fac partea din dreptul intern și se aplică prioritar față de acesta.
Pe de altă parte, valorificarea dreptului de proprietate prin raportare la principiile stipulate în Convenție putea fi realizată cu condiția declanșării prealabile a procedurii prevăzute de lege pentru obținerea restituirii în natură a bunului, ocazie cu care organismul învestit cu soluționarea pretențiilor reclamanților ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat și din perspectiva documentului internațional.
Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.
Este, de asemenea, adevărat că, potrivit art.20 din Constituția României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția situației în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Aceasta nu înseamnă însă că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.
Astfel, chiar Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamanți, din perspectiva accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art.35, obligația pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit de soluția obținută într-un anumit demers judiciar.
Recunoașterea acestei calități însă trebuie realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției de restituire sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.
Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane,
De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitarea a unui drept subiectiv sau procesual nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
În speță, reclamanții au ales și uzat de procedura Legii nr.10/2001, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că ”achiziția din 12.04.1948 a acțiunilor Societății CiroFilm, de către stat prin bursa de valori, se include în sfera actelor juridice de drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art.1 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001”.
Formulând notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în soluționarea căreia s-a procedat la analizarea modalității de preluare a imobilului, inclusiv din perspectiva documentelor internaționale, iar contestația a fost soluționată irevocabil, prin reținerea caracterului inadmisibil al cererii, verificarea titlului statului din perspectiva art.6 nu mai putea fi realizată de instanță. Această verificare reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea prealabilă a condițiilor de exercițiu ale acțiunii, inclusiv din perspectiva admisibilității promovării demersului judiciar.
Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil în raport de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite însă obținerea bunului în orice condiții și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.
Astfel, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție.
Or, pentru argumentele deja prezentate, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamanți, față de faptul că dreptul lor a fost deja analizat din perspectiva și în condițiile Legii nr.10/2001.
Nici din perspectiva Art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO acțiunea nu este admisibilă.
Art.1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul acestei dispoziții.
Cu alte cuvinte, art.1 se aplică numai cu privire la bunurile „actuale” ale reclamanților, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului. În speță, imobilul, trecând în proprietatea statului prin intermediul vânzării la bursa de valori, iar caracterul valabil al acestei operațiuni a fost deja stabilit de către instanțe în procedura Legii nr.10/2001, cu putere de lucru judecat.
„Simpla speranță de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art.1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.
În consecință, reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza P. contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.
De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.
S. român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr.10/2001, în termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare.
Recurenții au uzat de această lege specială iar judecătorul nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă Ia care se referă jurisprudența Curții Europene.
Ca atare, soluția instanței anterioare în cauza de față este în deplină concordanță și cu principiul stabilității raporturilor juridice, aspect, fundamental al preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenției.
Aceasta înseamnă, printre altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină siguranță acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat.
Instituirea procedurilor din legea specială pentru analizarea calității de persoane îndreptățite și a caracterului abuziv al preluării imobilului ,reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc și, în final, să asigure respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenție, ca și principiul garantării protecției proprietății.
Nici încălcarea dreptului de acces la justiție nu se poate susține de către recurenți, și nici cea referitoare la un proces echitabil, astfel cum sunt reglementate în mod expres sau implicit prin art.6 din Convenție.
Accesul la justiție a fost pe deplin asigurat în situația în care reclamanții au accesat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, precum și toate căile de atac(fond,apel și recurs) în temeiul art.26 din Legea nr.10/2001 supunând pretențiile lor controlului judiciar.
Apelul formulat de intervenienta RADEF ”România Film” a fost considerat cu unanimitate, nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la 30.04.2012 s-a solicitat să se constate că imobilul situat în București, .-5 sectorul 1 se află în proprietate Statului R. și în administrarea RADEF România Film, respingerea cererii principale, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei cereri s-a arătat modalitatea juridică prin care imobilul a trecut în proprietate statului, precizându-se că în prezent acesta se află menționat în anexa nr.2 poziția 2 din OUG nr.47/2011 ca imobil aflat în proprietate statului și în administrarea intervenientei.
Astfel cum este definită în art.49-56 Cod procedură civilă intervenția principală ori în interes propriu, este calea procedurală prin care terțul urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului și se face împotriva ambelor părți din proces,reclamant și pârât.
După cum se poate observa din petitul și din motivarea cererii de intervenție din 30.04.2012 RADEF România Film solicită a se constata dreptul de proprietate al statului și, pentru sine, dreptul de administrare ce i-a fost acordat de stat, în condițiile în care în cauză se discuta numai dreptul de proprietate al statului.
Față de acest conținut, intervenția formulată de apelant are un caracter de intervenție accesorie și nu în interes propriu, deoarece RADEF nu dorește câștigarea dreptului de proprietate în contradictoriu cu niciuna din părți, și pentru că dreptul de administrare nu făcut obiectul cererii principale astfel cum a fost completată și precizată .
Însă ,cum în fața instanței de fond, nu s-a discutat caracterul cererii de intervenție, Curtea având în vedere dispozițiile art.294 Cod procedură civilă va analiza criticile în raport de calificarea dată în primă instanță, respectiv intervenție voluntară principală.
Sub acest aspect, nu există nicio contradicție și nicio încălcare a normelor de drept aplicabile, deoarece interesul ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile nu putea fi examinat decât sumar, cu ocazia pronunțării asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție.
Aceasta, deoarece motivele intervenirii în proces reprezintă în fapt apărări în ceea ce privește validitatea modalității trecerii dreptului în patrimoniul statului și argumente, că nu a existat o preluare abuzivă și o încălcare a dreptului de proprietate. În acest context, instanța nu putea să se antepronunțe cu ocazia verificării admisibilității în principiu a cererii de intervenție.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes Curtea constată că apelanta RADEF ”România Film” nu are interes, excepția fiind corect soluționată de instanța de fond.
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, printre altele acesta trebuie să fie născut și actual.
Prin raportare la situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză și consecință a soluției pronunțate, apelantul nu are interes în cererea de intervenție.
Astfel cum s-a reținut de instanța de fond, imobilul se află deja în proprietate Statului R. și în administrarea apelantei în temeiul art.3 și al anexei nr.2 din OUG nr.47/2011, intervenientul nefiind expus niciunui prejudiciu urmare a neexercitării acestei cereri.
Astfel fiind, în baza art.296 Cod procedură civilă Curtea, cu unanimitate, a considerat nefondat acest apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu opinie majoritară:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți S. J. SUPHI și S. ADWARD, cu domiciliul ales la av.S. C., în București, ..1, ., ., împotriva sentinței civile nr.685/10.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G., cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6 și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6 și intimata intervenientă R. A. A DISTRIBUȚIEI ȘI EXPLOATĂRII FILMELOR, cu sediul în București, .-14, sector 1.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 14.01.2015.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. DOINIȚA M.
GREFIER
E. C.
Cu opinia separată a d-nei judecător C. B. T., în sensul admiterii apelului reclamanților, anulării sentinței civile apelate și reținerii cererii de chemare în judecată completată spre rejudecare.
În opinia d-nei judecător C. B. T., se apreciază că puterea de lucru judecat reprezintă un aspect de fond al acțiunii, cu valoare de probă(prezumție), neputând atrage respingerea acțiunii pentru vreo excepție de inadmisibilitate și, mai mult, prin decizia nr.6587/29.09.2011 dată în dosarul nr._/3/2008, aflată în copie la dosarul primei instanțe, ICCJ a stabilit că nu intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001(art. 2 alin. 1 lit.h) imobilul în litigiu, astfel că acțiunea având ca obiect constatare nulitate absolută acte și revendicare pe dreptul comun este admisibilă. Astfel, se opinează pentru admiterea apelului reclamanților, anularea sentinței civile apelate și reținerea spre rejudecare a cererii de chemare în judecată completate, deoarece prima instanță a respins, fără suport legal, această acțiune ca inadmisibilă. Astfel, parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu este reglementată de vreun text legal ca vreo excepție de ordine publică de inadmisibilitate la acțiunile în revendicare pe baza art.480 C.civ. sau la acțiunile în constatare nulitate absolută acte. Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilește doar că nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe baza Legii nr. 10/2001. Nefiind reglementat un asemenea fine de neprimire cu referire la imobilul litigios din speța de față, nu poate fi legal admisă vreo excepție de ordine publică de inadmisibilitate ce nu are o asemenea bază legală în raport cu situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată. Nici măcar decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu dispune în sensul unui fine de primire, pe inadmisibilitate, la revendicarea unui imobil, pentru simpla parcurgere a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, considerentele acestei decizii, în măsura în care fac corp comun cu dispozitivul, în esență, indică faptul că în fiecare speță trebuie verificate diverse aspecte de fapt pe baza probelor cauzei, astfel încât să se poată stabili problema de fond dacă revendicarea este sau nu fondată în temeiul art. 480 C.civ. Dispozitivul deciziei în interesul legii este următorul: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Decizia a precizat, în chiar partea de început a considerentelor ICCJ, că, deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate, din hotărârile anexate(recursului) rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994. Decizia are în vedere, în dispozitiv și în motivarea soluției, motivare privind obiectul sesizării și dispozitivul, revendicarea în natură. Cu referire la revendicarea în natură, decizia arată că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, dar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. De asemenea, se precizează, în decizia în interesul legii, că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În final, în decizie, ICCJ a atras atenția că și alte aspecte pot apărea în discuție într-un litigiu sub incidența vechiului Cod civil, amintind că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, în caz negativ obiectul revendicării putând fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
PREȘEDINTE
C. B. T.
Cu unanimitate:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta intervenientă R. A. A DISTRIBUȚIEI ȘI EXPLOATĂRII FILMELOR, cu sediul în București, .-14, sector 1 împotriva sentinței civile nr.685/10.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. J. SUPHI și S. ADWARD și intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 14.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. B. T. D. A. B.
GREFIER
E. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I.
8 ex/25.02.2015
-------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – R.E.G.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1942/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 18/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
