Uzucapiune. Decizia nr. 1047/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1047/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-06-2012 în dosarul nr. 1047/2012
Dosar nr._ (_ )
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1047
Ședința publică de la 07.06.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. N.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 101 A din 02.02.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant N. F. și intimatele pârâte B. C. M. și A. E. M..
P. are ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimatul reclamant N. F., personal și asistat de avocat G. C. P., cu împuternicire avocațială nr._/2012 eliberată de Baroul București, lipsind recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și intimatele pârâte B. C. M. și A. E. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu intimatele pârâte B. C. M. și A. E. M. au fost restituite la dosar cu mențiunea „destinatar mutat. Actualul proprietar refuză primirea sau afișarea” și precizează că acestea au fost citate și prin afișare la ușa instanței, motiv pentru care procedura este legal îndeplinită.
Se mai învederează că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, la data de 6.06.2012, intimatul reclamant a depus întâmpinare, la care este anexată și împuternicirea avocațială nr._/2012 eliberată de Baroul București pentru apărătorul acestuia, avocat G. C. P..
Curtea acordă părților cuvântul în dezbaterea probatoriului.
Apărătorul intimatului reclamant depune la dosar dovada de citare a intimatelor pârâte B. C. M. și A. E. M. prin mica publicitate, precizând că în aceeași modalitate au fost citate intimatele pârâte, și în fazele procesuale anterioare. Nu mai alte probe de solicitat, având în vedere că recursul nu este formulat de intimatul reclamant, ci de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. Arată că recurentul a invocat ca temei legal al recursului în susținerea excepției dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Apreciază că recurentul a transformat o excepție de ordine publică, care a fost invocată încă de la fond și a fost respinsă, într-o apărare de fond, așa încât apreciază acest motiv este neîntemeiat.
Cu privire la cel de al doilea motiv invocat de către recurent, pe fondul cauzei, a arătat că se învederează aceleași aspecte care au fost reținute în apărările formulate la fond și la apel, aspecte pe care le apreciază ca neîntemeiate, deoarece susținerile făcute de acesta nu își regăsesc temeinicia în abordarea legală, adică în temeiurile legale care sunt invocate, cu privire la transferul de proprietate al terenului la stat după 1947 – 1948.
Menționează că atitudinea avută de recurent în timp față de terenul în litigiu a dus la soluția pronunțată de instanța de fond, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului, prin joncțiunea posesiei reclamantului cu cea a autorilor săi.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12.03.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr._, reclamantul N. F. a chemat în judecată pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, B. C. M. și A. E. M., solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate intervenită prescripția achizitivă cu privire la suprafața de teren de 361 m.p., situată în București, ., sector 6 și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de titlu de proprietate pentru respectiva suprafață de teren.
La data de 14.10.2010, pârâtul S. R. a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
La termenul de judecată din data de 10.12.2010, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că terenul pentru care solicită să se constate dreptul de proprietate în urma intervenirii termenului prescripției achizitive prin modalitatea uzucapiunii este de 714 m.p.
La același termen, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de S. R..
Prin sentința civilă nr. 9264/10.12.2010, Judecătoria Sectorului 6 București a admis acțiunea precizată; a constatat că reclamantul este proprietarul terenului în suprafață de 714 m.p., situat în București, .. 21, sector 6, identificat pe schița de plan, anexă la raportul de expertiză topo întocmit de exp. F. L. de pct. 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-1, drept de proprietate dobândit prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, hotărârea urmând a fi comunicată organului fiscal, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, precum și oficiului de cadastru, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii; a luat act ca nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că terenul asupra căruia reclamantul solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune este situat în București, .. 21, sector 6. Acest teren a fost identificat în posesia reclamantului, conform schiței de plan anexă la raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză de expert F. L. de pct. 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11, ca fiind în suprafață de 714 m.p.
Din probele administrate în cauză a rezultat că autorii reclamantului au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, fără a respecta însă condițiile de formă ad validitatem.
Astfel, la data de 20.03.1955, I. și M. S., bunicii reclamantului, au cumpărat suprafața de 337 m.p. teren în . I. (Johann) Dressler (D.), în calitate de moștenitor al defunctei D. E., prin înscrisul sub semnătură privată aflat la dosar, denumit „act de vânzare - cumpărare". Suprafața de teren de 337 m.p. face parte dintr-un imobil de_,13 m.p. dobândit la data de 31.01.1942 prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția notariat sub nr. 2317/31.01.1942, de către D. E., din acest teren făcând parte și imobilul din ., sector 6.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 460/01.01.1972 autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 6, moștenitoarele defunctului D. I. sunt pârâtele B. C. M. și A. E. M..
După decesul defuncților S. I. și S. M., conform certificatelor de moștenitor nr. 306/26.12.1961, respectiv nr. 305/29.01.1963, terenul mai sus menționat a fost moștenit de către mama reclamantului, C. A., în calitate de moștenitor legal, iar la data de 23.11.1993, prin actul de donație nr._/23.11.1993, terenul din . a trecut în proprietatea reclamantului.
În ceea ce privește înscrisul denumit „act de vânzare cumpărare", nefiind încheiat cu solemnitățile cerute de lege pentru formarea sa valabilă ca și act de vânzare-cumpărare, acest contract nu a fost apt să transmită proprietatea asupra terenului.
Autorii reclamantului au intrat în posesia terenului la momentul încheierii înscrisului denumit „act de vânzare - cumpărare”, respectiv în anul 1954, însă, așa cum rezultă și din declarațiile martorilor Pau D., T. A., B. M., suprafața de teren asupra căreia aceștia au exercitat efectiv stăpânirea materială a fost mai mare, bunicii reclamantului exercitând stăpânirea materială și asupra unui teren mlăștinos, care a fost asanat și ulterior împrejmuit.
Astfel, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică, terenul în litigiu este în suprafață de 714 m.p. și se identifică cu terenul care a făcut obiectul actului de vânzare cumpărare încheiat între S. I. și M. și D. I..
De asemenea, conform adresei nr._/10.06.2005 emise de Primăria Sector 6, la nivelul anului 1986, imobilul cu nr. 21 pe . la partida cadastrală_/_ (construcții și curți proprietate particulară) cu teren în suprafață de 698 m.p. și construcții în suprafață de 63 m.p.
Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia, în termenul și în condițiile cerute de lege, operând și ca o sancțiune împotriva adevăratului proprietar nediligent, care s-a desesizat de bunul său și a permis . în posesia acestuia.
Potrivit art. 1890 Cod civil, posesorul bunului poate prescrie prin 30 de ani fără ca cel care invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință.
Art. 1837 cod civil arată că prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sub condițiile determinate prin această lege, acestea fiind chiar posesia utilă și termenul general de prescripție de 30 de ani pentru ipoteza uzucapiunii de lungă durată
De asemenea, conform art. 1847 Cod civil, pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Pentru ca stăpânirea materială a unui bun să fie aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, trebuie ca ea să constituie manifestarea exterioară a prerogativelor acestui drept real, prin exercitarea faptelor materiale și a actelor juridice care obiectivează conținutul juridic al dreptului de proprietate, și să fie exercitată „de noi înșine sau de altul în numele nostru” (art. 1846 alin. 2 Cod civil), fiind așadar necesar să existe atât elementul corpus, cât și animus, respectiv intenția de a stăpâni bunul pentru sine.
Instanța a reținut că aceste condiții legale sunt îndeplinite în cauză, întrucât reclamantul a făcut dovada calităților posesiei, aceasta fiind exercitată în mod continuu, conform naturii bunului, în mod pașnic și liniștit, fără acte de tulburare și în mod public, astfel cum ar exercita-o și proprietarul însuși.
În acest sens, din materialul probator administrat rezultă că atât autorii reclamantului, defuncții S. M. și I., C. A., cât și reclamantul au exercitat o posesie utilă asupra terenului în suprafață de 714 m.p. situat în București, .. 21, sector 6, identificat potrivit raportului de expertiză topografică menționat, începând cu anul 1954, aceasta fiind continuă, pașnică și publică.
Caracterul public al posesiei rezultă din natura bunului imobil litigios, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns, precum și din declarațiile martorilor audiați de instanță, din care rezultă că atât reclamantul, cât și autorii acestuia au fost cunoscuți ca adevărații proprietari ai imobilului, calitate necontestată de nimeni.
Caracterul neechivoc al posesiei rezultă din faptul că reclamantul și autorii săi s-au comportat cu privire la bun ca adevărați proprietari.
Totodată, posesia reclamantului nu este afectată de viciul precarității, ținând cont de chitanțele de plată a impozitului asupra terenului, depuse la dosar de către reclamant.
Instanța a reținut și că cea de-a doua condiție a uzucapiunii este îndeplinită, respectiv împlinirea unui termen de 30 de ani în care reclamantul și autorii săi au exercitat posesia asupra terenului în litigiu.
Conform art. 1860 Cod civil, orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său.
În prezenta cauză, reclamantul a dovedit că exercită o posesie de 56 de ani alături de autorii săi, înțelegând să invoce în favoarea sa joncțiunea posesiei sale cu cea a autorilor, motiv pentru care instanța a constatat că termenul general de prescripție achizitivă a fost împlinit pe calea joncțiunii celor două posesii.
Împotriva acestei sentințe, la data de 21.02.2011 a formulat recurs, calificat ulterior de către instanță ca fiind apel, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 4.03.2011.
Prin decizia civilă nr. 101/A/2.02.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de pârât, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ce privește motivul de apel indicat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind lipsa calității procesuale pasive a sa, invocată și în fața instanței de fond prin întâmpinare și respinsă ca neîntemeiată la 10.12.2010, că soluția instanței de fond apare ca întemeiată având în vedere certificatul de vacanță succesorală nr. 276/1962 depus la dosar.
Tribunalul a observat că în mod corect s-a constatat de către instanța de fond împrejurarea că de pe urma defunctei D. E. a fost întocmit certificatul de succesiune vacantă nr. 276/1962 conform căruia S. R. prin Sfatul Popular al Raionului (…) a preluat cota de ½ din imobilul situat în București, .-16 Februarie, prin Calea Giulești, compus global din 9413 m.p. teren loc de casă (recte 4706 m.p.) și ½ cotă indiviză din două construcții aflate pe acest loc. Se indică faptul că cealaltă cotă de ½ din imobil aparține soțului D. Johann, care este înscris ca și renunțător la succesiunea soției sale.
Conform chitanței întocmite la 10.03.1955, I. D. vinde către S. I. și M. 337 m.p. în . în chitanță că vânzătorul stăpânea acest teren în baza actului autentificat sub nr. 3216/1942 și cu nr. 670/942, în baza convenției autentificate la nr._/926 și transcris la nr. 9716/926, terenul fiind achitat în întregime.
Tribunalul a observat că în actul de vânzare cumpărare nr. 2317/1942, prin care se vinde lui D. E. teren de 3 ha 2139,13 m.p. din care 2 ha 4299,25 m.p. teren arabil și 8939,88 m.p. teren mlăștinos, apare menționat că vânzătorii M. M. și Roger M. îl aveau ca moștenire de la D. M., iar acesta îl stăpânea în baza convenției nr._/926 transcrise sub nr. 9716/926. Fiind identice aceste din urmă numere de acte cu numerele indicate în chitanța întocmită de D. I., tribunalul constată că terenul vândut de acesta soților S. făcea parte din întreaga suprafață de teren cumpărată în 1942 de D. E..
Mențiunile din certificatul de vacanță succesorală privind preluarea în patrimoniul statului ca moștenire vacantă a unei cote indivize de ½ din terenul de 9413 m.p. nu vor putea fi ignorate, cât timp acest certificat nu s-a dovedit ca fiind anulat. Prin urmare, deși în mod eronat s-a înscris în certificatul de vacanță succesorală ca făcând parte din masa succesorală ½ din teren, deși defuncta D. E. dobândise în întregime în proprietate exclusivă terenul, câtă vreme certificatul de vacanță succesorală nu a fost anulat, acesta își va produce efectele.
Prin urmare, ½ din terenul identificat în masa succesorală a defunctei D. E. a intrat în patrimoniul statului, ca moștenire vacantă. Cealaltă cotă de ½ a fost preluată prin urmare de I. D., nefiind înscris un alt moștenitor legal în certificat decât soțul acesteia care ar fi renunțat la moștenire.
Tribunalul a constatat că în mod corect a reținut instanța că terenul a intrat, după decesul numitei D. E., în coproprietatea lui D. I. și a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Constatarea are ca temei dispozițiile Legii nr. 36/1995, art. 82, potrivit căruia „în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii” ce consacră dobândirea calității de moștenitor de pe urma unei moșteniri vacante a statului, și totodată decizia în interesul legii nr. 2/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recursul în interesul legii nr. 2/2011 a fost pronunțat cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, sau a unitățile administrativ-teritoriale, în acțiunile având ca obiect constatarea calității de unic moștenitor asupra unei mase succesorale și se reține această calitate în cazul în care e fost eliberat certificat de vacanță succesorală.
În certificatul de vacanță succesorală nr. 276/1962 de pe urma defunctei D. E., S. R. este înscris ca moștenitor prin Sfatul Popular al Raionului. Ca urmare a faptului că nu mai subzistă acest organism administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 5 din H.G. nr. 1574 din 18 decembrie 2003, ce prevede că Ministerul Finanțelor Publice „reprezintă statul, ca solicitant de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește un alt organ în acest scop".
În consecință, în lipsa unor dispoziții exprese care să stabilească organul reprezentativ al statului în cazul litigiilor ce pun în discuție succesiuni dezbătute prin eliberarea unor certificate de vacanță succesorală în care statul român a fost înscris ca moștenitor, Ministerul Finanțelor Publice va fi reprezentantul legal al acestuia. Nu sunt în acest caz incidente dispozițiile art. 5 alin. 8 din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului („În succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale"), deoarece nu este vorba de o succesiune ce urmează a fi dezbătută la notar, eventual ulterior în instanță, ci o succesiune deja dezbătută în anul 1962.
Prin urmare, în caz de imposibilitate de identificare a unității administrativ teritoriale care să reprezinte S. R. în cazul unei succesiuni vacante, cum este ipoteza din speță, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice. Tribunalul a constatat prin urmare ca nefondat motivul de apel invocat privind soluția dispusă cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Referitor la motivul de apel constând în critica pe fond a sentinței, cu invocarea dispozițiilor Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și cu argumentul că bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, tribunalul a respins această critică ca nefondată.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat deja prin recursul în interesul legii nr. 4/2006 că prin dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse modalitățile de transmitere și dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare. În raport cu dispozițiile art. 1844 Cod civil, potrivit cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț", terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat apartenența la domeniul proprietății private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate și, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise și dobândite pe calea restrânsă a moștenirii legale. Din moment ce în perioada 1974 - 1989, în care au fost în vigoare dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 Cod civil, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive. S-a statuat așadar că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri.
Împotriva acestei decizii, la data de 14.03.2012 a declarat recurs pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 23.04.2012.
În motivare, a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, excepție respinsă în mod nelegal de instanța de apel și pe care recurentul pârât a înțeles să o reitereze, a arătat următoarele:
În speța de față, reclamantul nu a făcut dovadacă ultimul proprietar al imobilului în litigiu este S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, nejustificând astfel calitatea procesuala pasivă a acestuia, cu atât mai mult cu cât uzucapiunea curge față de ultimul proprietar.
Astfel, din certificatul de succesiune vacantă nr. 276/962/14.01.1963 rezultă faptul că moștenitor al defunctei D. E. apare S. R., reprezentat prin Sfatul Popular al Raionul 16 februarie.
Conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice: „S. este persoană juridică în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
EI participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. 1 din același act normativ menționat anterior: „S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1), coroborate cu dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991:
Art. 26. - (1) „Terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei orașului sau a municipiului după caz și în administrarea primăriilor ( ...)";
Art. 36. - (1) „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, Ia data prezentei legi trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26".
Astfel, în măsura în care nicio altă persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială a unei anumite unități administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăsește în patrimoniul și în administrarea Municipiului București.
Coroborând aceste texte de lege, recurentul apreciază că în speța dedusă judecății ne aflăm într-o situație de excepție, în care interesele Statului R. nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ - teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză.
În al doilea rând, pe fondul cauzei, recurentul a arătat că în mod greșit Tribunalul București a respins ca nefondat motivul de apel privind faptul că bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
Astfel, nu se poate reține în această situație dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, întrucât consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 Cod civil.
Uzucapiunea reprezintă modul de dobândire a proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a bunului în tot timpul fixat de lege.
Art. 1890 Cod civil stabilește că pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune trebuie îndeplinite două condiții: să existe posesie de peste 30 de ani și aceasta să fie utilă, adică neviciată. O posesie este utilă atunci când este pașnică, publică, neîntreruptă, sub nume de proprietar și neechivocă.
Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziții legale, este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil, prin urmare una dintre condiții este ca bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat.
Însă, anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
Prin urmare, nu se poate opune o posesie utilă statului cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea statului făcând parte din domeniul public și fiind astfel insesizabile, inalienabile și imprescriptibile.
Astfel, recurentul apreciază că posesia exercitată de către intimat și autorii săi începând cu anul 1955 a fost viciată, astfel că intimatul reclamant nu poate invoca dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă; art. 1847, 1890 Cod civil; art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia; Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
La data de 06.06.2012, intimatul reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a arătat că instanța de fond, din oficiu, a formulat adrese către autorități publice centrale și locale, din care rezultă, printre altele, și faptul că reclamantul a achitat impozitele aferente bunului imobil către statul român pe toată perioada posesiei terenului; or, în atare situație hotărârea este opozabilă și recurentului pârât.
Cu privire la susținerile recurentului pârât din capitolul „în subsidiar", intimatul reclamant a solicitat respingerea lor ca neîntemeiate, acestea neavând relevanță în speța de față. Niciodată terenul în litigiu nu a făcut obiectul dispozițiilor actelor normative invocate de recurentă, Legile nr. 58 și 59/1974, nefiind scos din circuitul civil, deoarece nu a făcut obiectul vreunei tranzacții care să cadă sub incidența actelor normative sus menționate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. În legătură cu problema legitimării procesuale pasive a pârâtului Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, instanțele de fond au reținut că, fiind vorba în privința titularei unei cote de ½ din imobilul ce face obiectul litigiului, D. E., de o moștenire vacantă, patrimoniul succesoral al acesteia a trecut în proprietatea statului.
2. Cu privire la subiectul de drept care dobândește bunurile provenite din succesiuni, pe de o parte, se constată că dreptul de proprietate privată poate aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale, și anume interesul național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ. Întrucât, în ceea ce privește imensa majoritate a bunurilor provenite din succesiuni, nu există nicio rațiune pentru a aprecia că acestea ar fi de interes național și, deci, proprietatea ar aparține Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, se ajunge la concluzia că acestea intră, pe cale succesorală, în patrimoniul unităților administrativ-teritoriale. În același sens, art. 26. alin. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată, prevede, însă numai pentru categorii speciale de bunuri, că: „(1) Terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public. În acest sens, secretarul unității administrativ-teritoriale are obligația ca, în termen de 30 de zile de la înregistrarea fiecărui deces al persoanelor respective, să comunice camerei notarilor publici competente datele prevăzute la art. 68 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, cu modificările și completările ulterioare, în vederea dezbaterii procedurii succesorale. Neîndeplinirea de către secretarul unității administrativ - teritoriale a obligației prevăzute în prezentul alineat se sancționează administrativ, potrivit legii.
Pe de altă parte, potrivit art. 680 Cod civil, „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Făcând aplicarea acestui text de lege, Notariatul de Stat al Raionului 15 Februarie a eliberat, în temeiul art. 24 alin. 1 din Decretul nr. 40/1953: „Dacă după trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii notarul de stat nu constată existenta vreunui moștenitor care sa fi acceptat succesiunea, el eliberează la cererea organului financiar certificat că succesiunea este vacantă”, certificatul de succesiune vacantă nr. 276/14.01.1962, prin care a constatat că moștenitor al defunctei D. E. este S. R., reprezentat prin fostul Sfat Popular al Raionului 16 Februarie.
În aceste condiții, având în vedere și principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, care în cauza De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, hotărârea din 16 decembrie 1992, a reținut încălcarea art. 6 în contextul în care din cauza controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acțiuni în justiție în vederea contestării respectivului act, Curtea reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât este neîntemeiată.
3. Cât privește persoana juridică ce deține calitatea de reprezentant al statului, aceasta este Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954: „S. este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”, pentru că în acest caz legiuitorul nu a instituit o derogare de la dreptul comun. Este de menționat că, deși referitor la subiectul de drept care trebuie citat în procedura notarială, art. 5 alin. 8 din H.G. nr. 731/2007 stabilește că: „În succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale”, obiectul prezentului litigiu este diferit, astfel că textul de lege citat nu este incident.
II. În ceea ce privește cea de-a doua categorie de critici aduse hotărârii primei instanțe, Curtea are în vedere că imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991.
Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul civil care, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”, creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952 ca și cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.
În aceste condiții, nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.
Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
Prin urmare, bunul în litigiu s-a aflat în circuitul civil, astfel că și cel de-al doilea motiv de recurs urmează a fi înlăturat.
Față de aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, va lua act că intimatul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 101/A/2.02.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant N. F. și intimații pârâți B. C. M. și A. E. M., ca nefondat.
Ia act că intimatul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. N. M. H. I. S.
GREFIER
I. A. G.
Red. C.N.
Tehnored. C.N/B.I.
2 ex/06.07.2012
-------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – R.M.L.
- M.P.
Jud.Sector 6 – D. O.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 90/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
