Uzucapiune. Decizia nr. 1905/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1905/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-12-2014 în dosarul nr. 1905/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1905
Ședința publică de la 15.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul intervenient S. C., precum și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 460 A din 16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S. E. și cu intimatul intervenient M. A. NAȚIONALE.
Cauza are ca obiect – uzucapiune.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 08.12. 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 15.12. 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 16.05.2008, sub nr._, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanta S. M. a chemat în judecată pe pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de aproximativ 2.000 m.p., situat în București, . ., sector 5, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în anul 1962 a dobândit, împreună cu soțul său, în prezent decedat, posesia asupra terenului menționat mai sus, pe care ulterior a construit și două imobile, în suprafață de 28 m.p. fiecare. De la această dată și până în prezent a exercitat asupra imobilului o posesie neîntreruptă, utilă, neviciată și sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune.
În drept, a invocat dispoz.art.1837 și art.1890 C.civ.
La data de 28.01.2009, reclamanta și-a completat acțiunea, chemând în judecată și M. A. Naționale, invocând în drept dispoz.art.57 C.proc.civ.
La data de 16.02.2011, s-a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, prin care reclamanta S. M. a înstrăinat numitei S. E. toate drepturile și interesele ce fac obiectul prezentului dosar, iar reclamanta a renunțat la judecată cu privire la terenul în suprafață de 30 m.p., care, potrivit expertizei efectuate în dosar, se suprapunea cu terenul aflat în administrarea Ministerului A. Naționale.
Prin sentința civilă nr.1737/2.03.2011, Judecătoria Sectorului 5 București a admis acțiunea reclamantei S. E. și a constatat că aceasta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1385 m.p. situat în București, ..66, sector 5.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, calea de atac exercitată de acesta fiind ulterior calificată de instanța de control judiciar, ca apel.
Prin motivele de apel, a invocat lipsa calității procesuală pasive a Municipiului București prin Primarul General, susținând că la dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că imobilul în litigiu ar fi proprietatea acestei instituții publice.
Pe fond, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1890 C.civ., respectiv cele privind existența unei posesii utile, publice, neîntrerupte, continue și sub nume de proprietar, reclamanta fiind simplu detentor precar.
La data de 11.05.2012, s-a depus la dosar cerere de intervenție în interesul apelantului pârât, de către intervenientul S. C..
În motivarea acesteia s-a susținut că intervenientul este fiu al reclamantei inițiale S. M., iar la instanța de fond nu s-a stabilit în condiții de legalitate cadrul procesual pasiv, neținându-se seama de faptul că mama acestuia nu putea exercita exclusiv dreptul de a învesti instanța de judecată cu cererea de uzucapiune, ci numai împreună cu moștenitorii defunctului soț, S. S..
În ședința publică din 7.09.2012, instanța de apel a respins în principiu cererea de intervenție accesorie.
Prin decizia civilă nr.835/A/15.10.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de M. București prin Primarul General, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că apelantul pârât M. București prin Primarul General are calitate procesuală pasivă în cauză, terenul aflându-se în proprietatea privată a Municipiului București.
Împotriva încheierii prin care s-a respins în principiu cererea de intervenție, dar și împotriva deciziei instanței de apel s-a declarat recurs, iar prin decizia civilă nr.873/16.05.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-au admis recursurile, s-a casat decizia recurată și încheierea de ședință din data de 7.09.2012 și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, deși este nefondată critica prin care recurentul pârât susține lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, se impune admiterea recursului acestei părți și casarea deciziei instanței de apel, deoarece, în considerentele acesteia nu s-au analizat motivele de apel formulate de pârât, ce vizau fondul cauzei și prin care se susținea că reclamanta este simplu detentor precar.
În ce privește recursul declarat de recurentul S. C., instanța a reținut că este întemeiat, deoarece instanța de apel a respins cererea de intervenție formulată de acesta, cu motivarea neîndeplinirii condițiilor impuse de art.49 C.proc.civ., deși intervenția era accesorie, în interesul pârâtului și nu proprie, pentru a fi incidente în cauză dispozițiile legale anterior menționate.
În apel, după casare, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă sub nr._, iar prin decizia civilă nr.460/A/16.04.2014, s-a dispus respingerea apelului ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că existența calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General și admisibilitatea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul S. C. sunt probleme de drept dezlegate de instanța de recurs prin decizia de casare, iar dezlegarea dată acestora este obligatorie în rejudecare, conform dispozițiilor art.315 alin.1 C.proc.civ.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că atât probele administrate în fața instanței de fond, cât și cele administrate în rejudecarea apelului, au dovedit că reclamanta inițială, S. M., care a transmis drepturile sale litigioase reclamantei S. E., a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie utilă, publică, neîntreruptă, continuă și sub nume de proprietar timp de peste 30 de ani.
În ceea ce-l privește pe soțul acesteia, S. S., instanța a constatat că acesta a decedat la data de 5.02.1984, astfel că în persoana sa, termenul de 30 de ani prevăzut de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiune nu era împlinit la data decesului. În condițiile în care acesta nu dobândise în patrimoniu până la data decesului dreptul de proprietate asupra terenului, s-a apreciat că nici fiul său, intervenientul S. C., nu poate invoca un drept de moștenire asupra terenului, dobândit de pe urma tatălui său. În consecință, nu exista obligația instanței de fond de a dispune citarea acestuia pe parcursul soluționării cauzei, S. M. putând formula singură cererea de chemare în judecată, contrar susținerilor intervenientului.
În plus, instanța a reținut și faptul că cererea de intervenție accesorie are natura juridică a unei apărări în favoarea părții pentru care se intervine, iar intervenientul nu poate face decât acte ce profită acelei părți, fără a putea invoca drepturi ce pot fi recunoscute în persoana sa.
Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată și susținerea prin care apelantul pârât M. București prin Primarul General invoca faptul că terenul nu poate fi uzucapat, deoarece aparține domeniului public, din probele administrate rezultând că este vorba despre un teren viran, care nu se suprapune cu terenul ce aparține domeniului public și care se află în administrarea Ministerului A. Naționale.
Și împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General și intervenientul S. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul pârât, s-a susținut că, pentru constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art.1846 și urm. C.civ. și art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamanta să dovedească existența unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
S-a susținut că în cazul de față, deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani, reclamanta nu a exercitat o posesie în sensul legii, fiind doar detentor precar. Reclamanta a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul că folosința exercitată asupra bunului litigios s-ar fi făcut sub nume de proprietar.
În continuare, s-a susținut că, pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil, posesia trebuie să fie neviciată și să fie exercitată asupra unui bun susceptibil de a fi uzucapat.
Trebuie să fie o posesie utilă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, iar joncțiunea posesiilor, în spiritul art.1860 C.civ., operează în cazul în care posesiile au fost exercitate de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate, deoarece numai într-o atare situație are sens unirea lor, iar nu și în cazul în care, fiind titular de drept, o persoană poate, oricum, să transmită dreptul său, fără a fi necesară invocarea uzucapiunii.
Din actele dosarului rezultă că reclamanții au posedat suprafața de teren, dar nu s-a făcut dovada că autorii lor ar fi deținut în vreun fel posesia terenului de la început și până în prezent pentru a se putea invoca și fonda dobândirea dreptului de proprietate în temeiul unei posesii de peste 30 de ani.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul intervenient, s-a susținut că instanța de apel a fost în eroare atunci când a reținut că S. M. a stăpânit terenul în discuție, în mod exclusiv, pentru o perioadă mai mare de 30 de ani. Din depozițiile martorilor audiați în apel a rezultat că imobilul a fost stăpânit de S. M. împreună cu soțul său și ulterior, de S. M. împreună cu copiii. Nu se poate reține că aceasta a înființat o stână de oi singură și că a și întreținut-o personal, întrucât, nici măcar fizic, acest lucru nu era posibil.
În continuare, a arătat că, în realitate, S. M. a posedat terenul din anul 1962 împreună cu soțul său, situație în care nu se poate reține că ar fi îndeplinită condiția exercitării unei posesii utile doar de către aceasta.
În opinia recurentului intervenient, există grave neconcordanțe între susținerile făcute de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și adresa emisă de Primăria Sector 5, aflată la fila 34 din dosarul de fond, în care se arată că la data de 28.08.2008, în evidențele fiscale ale acestei instituții figurează pentru terenul în discuție S. M. cu 325 m.p. și construcție în suprafață de 56 m.p., iar pentru diferența de 991 m.p. și o construcție aferentă de 57 m.p. figurează cu totul alte persoane și anume, S. S., S. A., S. G., S. P. și S. C..
În finalul motivelor de recurs, intervenientul a susținut că instanța de apel a reținut eronat și faptul că prin cererea de intervenție a solicitat drepturi în nume personal, deși ceea ce a dorită să facă nu a fost altceva decât să relateze în mod corect situația de fapt.
În recurs, s-au depus la dosar înscrisuri privind decesul reclamantei inițiale, S. M., survenit la data de 26.05.2014, și acceptarea expresă a succesiunii rămasă de pe urma acesteia de către recurentul intervenient S. C..
Analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile legale incidente în materie și de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Uzucapiunea imobiliară de lungă durată este un mod de dobândire a proprietății asupra bunurilor imobile prin simpla exercitare a posesiei asupra bunului respectiv, în toată perioada și în condițiile expres prevăzute în lege, dar și o sancțiune ce se aplică adevăratului proprietar nediligent cu bunul său în toată această perioadă, cum în mod corect au reținut și instanțele anterioare.
În doctrină și practică s-a stabilit constant că, uzucapiunii lungi nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive precum și toate calitățile cerute ca posesia să fie utilă.
Cel care se prevalează de prescripția achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate calitățile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem, revenind adversarului său, dacă le invocă, sarcina dovedirii viciilor care ar împiedica-o să fie utilă.
Din probele administrate în cauză (înscrisuri, expertiză de specialitate și depoziții de martori), instanțele anterioare au reținut că numita S. M. a posedat în mod util, din anul 1962 terenul în litigiu aflat pe raza teritorial administrativă a recurentului pârât M. București prin Primarul General, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra imobilului, prin uzucapiunea de 30 de ani.
Fără a contesta posesia exercitată de reclamantă în tot acest interval de timp, recurentul pârât M. București prin Primarul General invocă în recurs, ca și în apel, faptul că posesia nu ar fi fost utilă, sub nume de proprietar, calitatea reclamantei inițiale, fiind de detentor precar, dar și inalienabilitatea bunurilor imobile aflate în proprietatea publică a statului.
Caracterul util al posesiei exercitată de S. M. asupra imobilului a fost, însă, analizată pe larg de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, prin raportare la probatoriile administrate în cauză, iar dezlegarea dată de instanța de apel acestei probleme juridice nu poate fi combătută în recurs prin simpla redare a doctrinei în materie, astfel cum se încearcă de recurentul pârât.
Toate probele administrate în cauză au dovedit că posesia a fost exercitată de reclamanta inițială sub nume de proprietar și nu ca simplu detentor precar, iar recurentul pârât ar fi trebuit să nu se limiteze în criticile sale doar la redarea definiției precarității, ci să indice în concret, care este persoana pentru care reclamanta a posedat imobilul în tot timpul prevăzut de lege.
Pe de altă parte, deși a susținut în motivele de recurs inalienabilitatea imobilului, sugerând că acesta ar aparține domeniului public, recurentul pârât nu a administrat dovezi în acest sens, care să combată considerentele instanței de apel, ce au reținut, prin trimitere clară la probatoriile administrate în cauză, faptul că terenul în litigiu aparține domeniului privat al statului și nu se suprapune cu terenul proprietate publică, administrat de M. A. Naționale.
Pentru a reține că un teren face parte din proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale trebuie să existe o declarație a interesului sau uzului public, iar în prezenta cauză, un astfel de înscris nu a fost depus.
Mai mult de atât din probele administrate în cauză privind situația juridică a terenului în litigiu, ca și din raportul de expertiză efectuat, a rezultat că terenul în litigiu este situat pe raza teritorială a Municipiului București, este îngrădit și are destinația de ,,construcții și curți,,.
Nu s-a invocat în acțiune și nu s-a analizat de instanțele anterioare o joncțiune a posesiilor, motiv pentru care, criticile prin care recurentul pârât invocă faptul că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile unei astfel de joncțiuni nu pot fi altfel apreciate decât ca fiind străine pricinii, iar recursul declarat de această parte urmează a fi respins ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de recurentul intervenient S. C., Curtea reține că majoritatea criticilor dezvoltate de acesta în motivele de recurs vizează modalitatea în care instanțele anterioare au interpretat probatoriul administrat în cauză și nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 cod procedură civilă.
Singura critică de nelegalitate este cea prin care se invocă faptul că reclamanta nu putea dobândi singură, în instanță, dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al uzucapiunii, deoarece posesia exercitată de aceasta nu a fost una exclusivă.
Aspectul invocat de intervenient a fost însă analizat și de instanța de apel, care, în considerentele deciziei pronunțate a reținut posesia utilă a reclamantei inițiale, în tot timpul cerut de lege, fără a reține, însă, că aceasta ar fi fost de la început o posesie exclusivă.
S-a constatat că din anul 1962 reclamanta inițială a intrat în posesia terenului împreună cu soțul său, acesta decedând ulterior, înainte de împlinirea termenului de prescripție achizitivă.
S. M. a continuat, însă, să posede imobilul, sub nume de proprietar și după decesul soțului său, situație în care, în mod corect instanța de apel a reținut că doar în persoana acesteia sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 c.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că, potrivit probelor administrate în recurs reclamanta inițială S. M. a decedat după pronunțarea deciziei recurate, iar recurentul intervenient a acceptat expres succesiunea rămasă de pe urma acesteia.
În declarația de acceptare a succesiunii nu se face nici o referire la felul acceptării succesiunii, situație în care nu poate fi vorba decât de o acceptare pură și simplă.
O astfel de acceptare presupune confuziunea patrimoniului intervenientului cu patrimoniul rămas de pe urma defunctei sale mame, dar și transmiterea către acesta a tuturor drepturilor și obligațiilor rămase de pe urma defunctei, inclusiv a celor rezultând din contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase încheiat în prezenta cauză cu reclamanta S. E..
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 cod procedură civilă, Curtea va dispune, respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul intervenient S. C., precum și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 460 A din 16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S. E. și cu intimatul intervenient M. A. NAȚIONALE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/05.01.2015
----------------------------------------
T.B– Secția a III-a – L.C.
| ← Succesiune. Decizia nr. 1525/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1898/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
