Uzucapiune. Decizia nr. 660/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 660/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-05-2015 în dosarul nr. 660/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.660.
Ședința publică din 26.05.2015
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - A. D. T.
Judecător - C. B. T.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr.1772 A din 13.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. I., S. V., B. V., B. I., D. V. și D. S. N..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru uzucapiune.
Pronunțarea a fost amânată din ședința publică din 20 mai 2015, potrivit încheieriide ședință ce face parte integrantă din prezenta, când, pentru a le da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 26 mai 2015 când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr._/303/2009 la data de 24.08.2009, reclamanții S. I., S. V., D. G., B. V. și B. I., în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, solicitând să se constate vacanța succesorală în ceea ce privește succesiunea defuncților B. I. și B. I., precum și să se constate îndeplinite condițiile privind uzucapiunea asupra imobilului teren, în suprafață de 145 mp, situat în București, ., sector 6.
Prin sentința civilă nr. 9977/2013, Judecătoria Sector 6 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI invocată de instanță din oficiu; a respins cererea, astfel cum a fost precizată, având va obiect constatarea uzucapiunii de 30 de ani, formulată împotriva pârâtului S. R. prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a admis în parte cererea, formulată de reclamanți astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 142 mp, situat în București, ., sector 6, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în cauză de expert Ș. Lolica G. filele 383-390; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 4101,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
În motivarea sentinței s-a arătat, în esență, că pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun să poată fi dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată trebuie îndeplinite două condiții în mod cumulativ, și anume: pârâtul să aibă calitatea de adevărat proprietar al bunului imobil care se cere a fi uzucapat și reclamantul, potrivit art. 1847 C.civ. de la 1864, să fi avut ”o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar” cel puțin 30 de ani. Condiția posesei utile exercitate în termenul prevăzut de lege asupra unui bun susceptibil de a fi uzucapat este nu numai necesară, dar și suficientă pentru uzucapiunea de 30 de ani, reclamantul nefiind ținut să facă dovada existenței justului titlu sau a bunei-credințe.
La data de 15.05.1968, prin înscris sub semnătură privată (fila 130), B. I. și B. I., în calitate de vânzători, au dorit transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 145 m.p. situat în ., sector 7 către cumpărătorii Bădărou R. și S. F.. Întrucât înscrisul de la fila 130 care a stat la baza transmiterii dreptului de proprietate este un înscris sub semnătură privată, iar obiectul vânzării-cumpărării este reprezentat de un teren, condiția prevăzută ad validitatem pentru înstrăinara terenurilor, și anume forma autentică, nu a fost respectată, acest acte fiind lovite de nulitate absolută. Astfel, nu a operat transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, B. I. și B. I. rămânând în continuare adevăratii proprietari al imobilului, până la data la care s-a constatat vacanta succesorală și terenul a intrat în patrimoniul Statului R..
Prin sentința civilă nr. 541/02.02.1978 pronunțată în dosarul nr. 437/1978, Judecătoria Sectorului 7 București a admis acțiunea formulată de reclamanții B. R. și S. F. și a constatat că reclamanții B. R. și S. F. sunt constructori de bună credință ai imobilului situat în București, ., sector 7 pe terenul proprietatea pârâților B. I. și B. I., iar, ca urmare a decesului numiților B. R. și S. F., conform considerentelor sentinței civile nr. nr. 6922/18.04.2012, rezultă că moștenitorii defunctei B. R., decedată în anul 1991 sunt reclamanții B. V. și B. I., în calitate de descendenți, iar moștenitorii defunctului S. F., decedat la data de 14.12.2003, sunt S. V., în calitate de soție cu o cotă de ¼ din masa succesorală, D. G., în calitate de fiică cu o cotă indiviză de 3/8 din masa succesorală și S. I., în calitate de fiu cu o cotă de 3/8 din masa succesorală, iar moștenitorii lui D. G. sunt D. V. și D. S. N..
În consecință, instanța constată că prima condiție este îndeplinită în cauză.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, în conformitate cu art. 1859 C.civ. de la 1864, în toate cazurile când posesiunea aceluiași lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiei s-a făcut în mod singular sau universal, lucrativ sau oneros. Astfel, regula este că fiecare nou posesor trebuie să exercite o posesie utilă timp de 30 de ani pentru a putea uzucapa.
Pentru ca posesia să fie utilă, aceasta nu poate fi afectată de vicii. Coroborând mijloacele de probă administrate în cauză, și anume: istoricul de rol fiscal (fila 124), adresa nr.8439/2013 a Municipiului București Subcomisia Locala de Fond Funciar(fila 75), adresa nr._/3295/11-03-2013 a Primăriei Municipiului București Direcția Patrimoniu Serviciul de Evidență Domeniu Public și Privat, (fila 73) și adresa nr. 5073/2013 a Primăriei Municipiului București Direcția Juridic (fila 71), instanța constată că B. R. și S. F. figurează înscrisi pentru imobilului în litigiu și că nu există nicio cerere de revendicare sau notificare din partea vreunei alte persoane pentru constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 10/2001. Totodată, potrivit certificatului de sarcini_/14.06.2013 (fila 375), imobilul nu este grevat de sarcini.
Din declarația martorului P. O. (fila 376), rezultă că B. R. și S. F. au cumpărat terenul de B., pe care au construit o casă, că au îngrădit terenul. După moartea numitei B. R., mostenitorii acesteia au încheiat pentru o parte din imobil contract de închiriere, continuând posesia începută de autoarea lor.
Totodată, conform declarației martorului P. O., B. R. și S. F. au fost cunoscuti de vecini ca și proprietari. Mai mult, acesta afirmă că, în tot acest timp, nimeni altcineva nu a pretins vreun drept de proprietate asupra imobilului în cauză. Astfel, instanța consideră că posesia exercitată de către B. R. și S. F. a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Cu privire la termenul în care posesia utilă trebuie să fie exercitată, instanța constată că termenul de 30 de ani a fost împlinit. Astfel, B. R., decedată în anul 1991, și S. F., decedat în data de 14.12.2003, au intrat în posesia imobilului la data de 15.05.1968 (potrivit înscrisului – fila 345), acestia exercitând până la data decesului lor o posesie utilă, așa cum reiese și din probele administrate în cauză. Moștenitorii B. V. și B. I. au continuat posesia defunctei B. R..
Având în vedere art. 1887-1889 C.civ. de la 1864, instanța constată că termenul de 30 de ani s-a împlinit încă din luna mai 1998.
În ceea ce privește imprescriptibilitatea achizitivă a bunului imobil, instanța urmează să constate că terenul în cauză este prezumat a fi în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale nu pentru că s-ar fi aflat anterior anului 1989 în proprietate de stat, ci pentru că s-a dovedit vacanța succesorală de pe urma defunctilor B. I. și B. I. .
Așadar, împrejurarea că proprietatea de stat dinainte de 1989 era inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă nu are nicio înrâurire asupra soluției ce va fi dată în prezenta cauză, căci imobilul este prezumat a fi fostde la origini până în prezent numai în proprietatea privată a Statului, neexistând nici măcar un indiciu în sensul că s-ar fi aflat vreodată în domeniul public.
Prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IV din 16 ianuarie 2006 s-a statuat că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
Prin cele două texte de lege terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuției de dispoziție din conținutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenurilor. Ca urmare, după abrogarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, fiind înlăturată interdicția dobândirii terenurilor în alt mod decât prin succesiune legală, posesorii acestora au devenit îndreptățiți să solicite instanțelor de judecată să constate că au dobândit drept de proprietate asupra acelor terenuri.
În concluzie, având în vedere faptul că reclamanții S. I., S. V., D. V. și D. S. N., B. V. și B. I., în calitate de moștenitori ai numitilor B. R. și S. F. au exercitat, timp de 30 de ani, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar cu privire la imobilul terenului în suprafață de 142 mp, situat în București, ., sector 6, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în cauză de expert Ș. Lolica G. filele 383-390, instanța a admis acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând admiterea acestuia, în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale a Statului R., și, în subsidiar, modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiate.
În motivarea apelului s-a arătat, în esență, că hotărârea instanței de fond este netemeinica și nelegala pentru următoarele considerente:
1. S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic, însă potrivit art. 680 C.civ., în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Ori, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante ,statul este reprezentat de Direcțiile Finanțelor Publice potrivit art 5 alin 8 din HG nr. 731/2007. Mai mult decât atât, în măsura în care nicio persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren, prin efectul dispozițiilor art. 26 alin.1 și art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, bunul imobil se regăsește în patrimoniul și administrarea Municipiului București.
Așadar, interesele Statului R. nu pot fi reprezentate în speță de Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză.
2. Dacă se va trece peste această excepție, se arată că pentru a-și produce efectele, uzucapiunea presupune și exercitarea unei posesii utile, adică neviciată, respectiv o posesie publică, pașnică, neîntreruptă, sub nume de proprietar și neechivocă.
În consecință, termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1990, având în vedere că anterior bunul era proprietate publică și proprietatea era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă.
Bunurile aparținând Statului sau unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, terenul fiind scos din circuitul civil.
3. Dispoziția instanței de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este nelegală, întrucât este necesar să se facă aplicarea art.45 din Legea nr. 80/2013, în sensul că reclamanții pot solicita restituirea taxei de timbru după rămânerea definitivă a hotărârii.
În plus, apelantul nu a dat dovadă de rea-credință, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și neexistând culpă procesuală, nu poate fi sancționat prin plata cheltuielilor de judecată.
La dosarul cauzei a depus întâmpinare numai intimatul reclamant S. I. prin care a invocat excepția de tardivitate a căii de atac și excepția lipsei calității de reprezentant .
Prin decizia civilă nr.1772 A/13.11.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant și excepția de tardivitate a apelului, ca nefondate și a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul – reclamant S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 9977/03.12.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 6 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți S. I., S. V., B. V., B. I., D. S. N., D. V..
Procedând la analiza aspectului tardivității declarării apelului invocat prin întâmpinare, tribunalul a constatat că hotărârea instanței de fond putea fi atacată în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
În speța dedusă judecății, termenul de apel curge în 15 zile de la comunicare și, întrucât apelantul a primit dovada de comunicare a hotărârii civile pe data de 09.01.2014 (fila 480), acesta trebuia să declare apel în termen de 15 zile libere, respectiv până la data de 25.01.2014.
Având în vedere că cererea de apel a fost depusă pe data de 20.01.2014 în termenul prevăzut de lege, tribunalul a constatat că apelul a fost declarat în termen, motiv pentru care a respins excepția invocată, iar faptul că apelantul a formulat recurs în loc de apel nu este un aspect care să atragă tardivitatea formulării căii de atac din moment ce atât recursul cât și apelul se declară în același termen de 15 zile, calea de atac este motivată iar tribunalul a recalificat în cauză calea de atac formulată ca fiind apelul și nu recursul .
În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a DIRECȚIEI GENERALE A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, tribunalul a constatat că aceasta este nefondată întrucât potrivit art.67 Cod procedură civilă, părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Tribunalul a reținut, de asemenea, că potrivit art.161 Cod procedură civilă, când instanța constată lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale a părții sau când reprezentantul părții nu face dovada calității sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri.
Dacă lipsurile nu se împlinesc, instanța va anula cererea.
În speța dedusă judecății, apelanta a făcut dovada calității de reprezentant a DIRECȚIEI GENERALE A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI la introducerea cererii de apel având în vedere înscrisurile depuse în recurs (fila 65) din care rezultă că s-a acordat mandat direcției sus menționate să reprezinte Ministerul Finanțelor Publice în dosarul nr._/303/2009 inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.
Analizând actele existente la dosarul cauzei, precum și hotărârea instanței de fond, din perspectiva motivelor de apel formulate tribunalul a apreciat că apelul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de apel, tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului este nefondată, pentru următoarele motive:
Calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că pârâtul-apelant are calitate procesuală pasivă întrucât între reclamanți și pârât există un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.
În acest sens, tribunalul a reținut că potrivit art. 680 C,.civ., în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, care dobândește moștenirea ope legis, de la data deschiderii acesteia.
S. nu are un drept de opțiune succesorală, iar bunurile din moștenirile vacante sunt dobândite de stat în baza unui drept de moștenire legală și a dreptului de suveranitate.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, prin sentința civilă nr. 6922/18.04.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2009 rămasă irevocabilă la data de 13.12.2012 s-a constatat succesiunea vacantă a defuncților B. I. și B. I.,decedati la data de 20.12.1977 și la data de 01. 02.1990, astfel încât S. R. a dobândit întreaga masă succesorală a acestora de la momentul deschiderii succesiunii ultimei defuncte.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat.
Bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 C.civ. coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unității administrativ-teritoriale, iar calitatea Statului R. rezultă din constatarea succesiunii vacante.
Având în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice: “S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Aceste dispoziții se coroborează cu cele generale, ale art. 477 Cod civil, prin care se statuează că "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public, prin sintagma "domeniu public", cuprinsă în acest articol, înțelegându-se domeniul privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale, după caz, în sensul art. 25 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și cu dispozițiile art. 680 Cod civil, conform cărora "în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului".
Toate susținerile apelantului prin motivul 1 de apel au fost găsite nefondate de către tribunal, întrucât în cauză s-a constatat vacanța succesorală a proprietarilor inițiali ai imobilului iar statul moștenește pe ultimul proprietar al imobilului asupra căruia se solicită constatarea uzucapiunii, prin urmare are calitate procesuală pasivă în cauză.
Susținerile apelantului referitoare la incidența art. 5 alin 8 din HG nr. 731/2007 sunt nefondate întrucât calitatea procesuală a apelantului derivă direct din dispozițiile art.680 Cod civil, prin hotărârea judecătorească sus menționată moștenitor este statul R. prin urmare acesta are calitate procesuală și nu Direcția Finanțelor Publice.
În speță, S. R. este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice potrivit dreptului comun și are calitate procesuală pasivă fiind într-o procedură litigioasă și nu notarială.
În ceea ce privește motivul 2 de apel, tribunalul a reținut ca uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății întemeiat pe faptul posesiei în termenul prevăzut de lege este o sancțiune îndreptata împotriva vechiului proprietar care, dând dovada de lipsa de diligență, a lăsat vreme îndelungata bunul sau în mina altei persoane.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliara prin uzucapiunea de 30 de ani așa cum este reglementat în art.1890 C.civ. e necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani indiferent dacă posesorul este de bună credința sau de rea credință.
În acest sens, art.1846 alin.1 C.civ. prevede că orice prescripție este fondata pe faptul posesiunii iar conform art.1847 C.civ. ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Așadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea lor efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus și corpus) și toate calitățile cerute pentru ca posesia să fie utilă.
Tribunalul a apreciat că în speța dedusă judecății nu a operat întreruperea naturală a prescripției achizitive conform art. 1864 pct. 2 C.civ. întrucât nu este vorba de un lucru declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale, iar uzucapiunea nu este un act juridic ci un fapt juridic, astfel încât nu sunt aplicabile disp.art. 1849 și art. 1864 C.civ., cu consecința că termenul de prescripție a început de la data posesiei efective și nu din anul 1990.
Potrivit art. 1864 pct. 2 din Codul civil, întreruperea naturală a prescripției achizitive operează "când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale", adică atunci când este scos din circuitul civil, iar potrivit art. 1844 din Codul civil sunt scoase afară din comerț bunurile care, prin natura lor sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată.
Prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 și art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a interzis "înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice" a terenurilor, ca atare, aceste dispoziții legale nu au avut ca efect întreruperea naturală a prescripției achizitive, întrucât prin ele terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de proprietate privată; Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 au exclus doar posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra terenurilor prin convenție, fără a interzice deținerea în proprietate a acestor bunuri de către persoanele fizice sau transmiterea și dobândirea lor în celelalte moduri prevăzute de Codul civil, respectiv prin moștenire sau ca efect al uzucapiunii.
În ceea ce privește motivul 3 de apel, acesta a fost găsit nefondat, întrucât așa cum s-a precizat anterior, răspunderea apelantului derivă din anumite dispoziții speciale ale legii, fiind fără niciun fel de relevanță faptul că apelantul nu se face vinovat de declanșarea litigiului.
În speța dedusă judecății, apelantul a pierdut procesul, reținându-se de către instanță obligativitatea achitării unor sume, deci a căzut în pretenții în baza art. 274 C.proc.civ., astfel încât are și obligativitatea de a achita cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți.
Susținerile apelantului în sensul că este necesar să se facă aplicarea art.45 din Legea nr. 80/2013, în sensul că reclamanții pot solicita restituirea taxei de timbru după rămânerea definitivă a hotărârii sunt nefondate întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2009, prin urmare nu sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 80/2013 privind taxele de timbru, această lege aplicându-se numai acțiunilor și cererilor introduse după data de 29.06.2013.
În consecință, în raport de cele ce preced, tribunalul a respins apelul formulat ca nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând art. 304 pct 9 Cod procedură civilă și criticând respingerea ca nefondată a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere următoarele considerente:
Recurentul – pârât consideră că în mod greșit instanța a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu s-au depus suficiente probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al Statului R. prin
Ministerul Finanțelor Publice.
Uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Din actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al Statului a imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât este de principiu ca într-o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive, are calitate procesuală pasivă numai proprietarul, de vreme ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății reprezintă sancțiunea îndreptata împotriva adevăratului proprietar care, prin pasivitatea sa s-a desesizat de bun, permițând ca acesta să intre în posesia altei persoane.
Mai mult decât atât, în măsura în care nici o altă persoană nu justifica existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială a unei anumite unități administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăsește în patrimoniul și în administrarea Municipiului București.
Față de cele arătate rezultă indubitabil că în speța, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecații, condiție de exercițiu a acțiunii civile, în sensul ca nu se probează legitimitatea procesuala pasiva a acestuia.
Totodată, recurentul – pârât solicită să se observe ca, în speța de față, reclamanții nu au făcut dovada ca ultimul proprietar al imobilului în litigiu este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nejustificând astfel calitatea procesuala pasiva a acestuia, cu atât mai mult cu cât uzucapiunea curge față de ultimul proprietar. În acest sens, menționează că în dosarul nr._/299/2009 de pe rolul Judecătoriei Sector 1 București a fost constatata vacantă succesiunea de pe urma defunctei B. I. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București .
Arată recurentul – pârât că hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani. Astfel, nu se poate reține în această situație dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, întrucât recurentul - pârât consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1847 Cod civil.Uzucapiunea reprezintă modul de dobândire a proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntrerupta a bunului în tot timpul fixat de lege.Art. 1890 cod civil stabilește că pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune trebuie îndeplinite două condiții: să existe posesie de peste 30 de ani și aceasta să fie utilă, adică neviciată. O posesie este utilă atunci când este pașnică, publică, neîntreruptă, sub nume de proprietar și neechivoca.
Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziții legale este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil, prin urmare una dintre condiții este ca bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat. Insă, anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art.6 din Legea nr. 18/1991, art.81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune. Prin urmare, nu se poate opune o posesie utila statului cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea statului făcând parte din domeniul public și fiind astfel insesizabile, inalienabile și imprescriptibile. Or, având în vedere faptul că terenul în cauză, a intrat în domeniul public al statului, toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, apreciem ca, în acest caz, prezumția de proprietate, ca efect al posesiei nu poate opera în favoarea reclamatului.Instanța de apel, în motivarea hotărârii face trimitere la dispozițiile Legilor nr.58 și nr.59/1974, însă ca efect al acestor acte normative, au fost scoase din circuitul civil toate categoriile de terenuri, cu excepția, începând din anul 1984, a celor prevăzute de Decretul nr.112/1984 care a dus la modificarea art.44 din Legea nr.59/1074 (terenurile agricole din zonele necooperativizate).Legea nr.58/1974 a fost abrogată prin Decretul-Lege nr. 1/1989 iar Legea nr.59/1974 a fost la rândul ei abrogată parțial prin Decretul-Lege nr.9/1989 și parțial prin Legea nr.18/1991. Prin urmare, doar începând cu . Decretului nr.1/1989, terenurile au reintrat în circuitul civil. Mai mult, în practica s-a apreciat în mod unanim că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr.58 și nr.59/1974, dreptul de proprietate nu se poate dobândi prin uzucapiune, aceste acte normative întrerupând cursul prescripției deoarece stabileau în mod expres ca dobândirea terenurilor se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri conform art.30 din Legea nr.58/1974. În acest sens a se vedea Decizia Curții de Apel Targu-M. nr.417 R/1999, Decizia Curții de Apel lași nr.1004/1997.
Astfel, recurentul – pârât apreciază că posesia exercitată de către autorii reclamanților, a fost viciată în sensul ca aceasta nu a fost continuă, fiind întreruptă prin efectul Legilor menționate, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1890 Cod civil, întrucât întreruperea prescripției achizitive are drept consecința înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare, iar reclamanții nu pot invoca dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.
Or, având în vedere faptul că, pe de o parte terenul în cauza, fiind intrat în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, ca urmare a efectului produs de către Legile nr.58 și 59/1974, toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, recurentul - pârât apreciază ca în acest caz prezumția de proprietate, ca efect al posesiei nu poate opera în favoarea intimaților-reclamanți.
Criticabilă este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește cheltuielile de judecată stabilite la fond în sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.A1772/13.11.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civila, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Intimatul S. I. a depus întâmpinare în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, conform art.304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Într-o primă critică de recurs recurentul susține că la dosarul instanțelor de fond nu se regăseau probe suficiente care să susțină calitatea sa procesuală pasivă, dar nici nu indică a exista probe contrare celor reținute de instanțele de fond în acest sens pe calitatea sa procesuală pasivă, în ciuda faptului că instanțele de fond au motivat că prin sentința civilă nr. 6922/18.04.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2009 rămasă irevocabilă la data de 13.12.2012 s-a constatat succesiunea vacantă a defunctei B. I.,decedată la data de 01. 02.1990, astfel încât S. R. a dobândit întreaga masă succesorală a ultimei defuncte de la momentul deschiderii succesiunii ei, și respectiv că, prin sentința civilă nr. 541/02.02.1978 pronunțată în dosarul nr. 437/1978, Judecătoria Sectorului 7 București a admis acțiunea formulată de reclamanții B. R. și S. F. și a constatat că reclamanții B. R. și S. F. sunt constructori de bună credință ai imobilului situat în București, ., sector 7 pe terenul proprietatea pârâților B. I. și B. I.. Practic recurentul-pârât susține că imobilul nu s-ar fi aflat în administrarea sa la data sentinței primei instanțe din acest proces, pentru a solicita aplicarea art.26, 36 din Legea nr.18/1991 în sensul că imobilul s-ar fi aflat în administrarea Municipiului București, nu a pârâtului din acest proces, recurent, dar nu a depus la recurs niciun înscris în acest sens, astfel că se reține legalitatea deciziei de apel recurate nefondat de pârât.
Nefondat susține recurentul și că decizia de apel s-ar fi pronunțat cu încălcarea dispozițiilor de drept material din C.civil vechi(art.1847 și urm.) și legislației anterioare anului 1989, în ciuda faptului că data stabilită de instanțele de fond, de când a început posesia ce stă la baza uzucapiunii, este anterioară anului 1974 și, astfel, în speță intervine legal obligativitatea deciziei de recurs în interesul legii nr.4/2006 a ICCJ care a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
Nefondat critică recurentul respingerea apelului si cu privire la cheltuielile de judecată, apreciind nelegal că nu le-ar datora de vreme ce a căzut în pretenții la prima instanță ce l-a obligat în acest sens la cheltuielile de judecată de 4101,6 lei avansate de reclamanți, decizia de apel fiind dată cu respectarea întocmai a art.274 C.proc.civ., ce stabileste obligatia părții ce a căzut în pretenții de a restitui părții ce l-a câstigat cheltuielile de judecată, nu cu încălcarea sa.
Văzând și art. 312 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul - pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.1772 A din 13.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. I., S. V., B. V., B. I., D. V. și D. S. N..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. C. B. T.
GREFIER
E. C.
Red.C.B.T.
Tehdact.R.L./C.B.T.
2 ex./
TB-S4 – I.Târțău; E.A.
Jud.S.6-A.O.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 613/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 553/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
