Legea 10/2001. Decizia nr. 241/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 241/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2015 în dosarul nr. 241/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL B. SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA CIVILA NR.241 A
Ședința publică de la 13.05.2015
Curtea constituită din:
P. - A. P. B.
JUDECATOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelurilor formulate de apelantul-reclamant G. C. și de către apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.758 din 25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR.
P. are ca obiect acțiune civilă formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul-reclamant G. C., personal și asistat de avocat S. A. G., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/25.02.2014, eliberată de Baroul București – SCPA „S., P. & Asociații”, aflată la fila 2 dosar fond și consilier juridic R. I. B., în calitate de reprezentant al apelantului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și al intimatei-pârâte PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR, în baza delegației aflată la fila 59 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că la data de 17.04.2015 s-a acordat termen la 13.05.2015, pentru când au fost citate părțile pentru discutarea repunerii pe rol, având în vedere că s-a soluționat cererea de lămurire a unor chestiuni de drept, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de repunere pe rol. având în vedere că s-a soluționat cererea de lămurire a unor chestiuni de drept, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Avocatul apelantului-reclamant, având cuvântul, solicită repunerea cauzei pe rol, întrucât nu se mai impune măsura suspendării cauzei.
Reprezentantul apelantului-pârât și al intimatei-pârâte, având cuvântul, de asemenea consideră că nu se mai impune măsura suspendării.
Curtea, în urma deliberării, repune cauza pe rol constatând că motivul care a determinat suspendarea nu mai subzistă.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea apelurilor.
Reprezentantul apelantului-pârât, având cuvântul, constată că prin decizia nr.5/16.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind dezlegarea unei chestiuni de drept s-a statuat faptul că este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după . Legii nr165/2013, dar anterior îndeplinirii termenelor din procedura prealabilă reglementată de acest act normativ. De asemenea, este prematură cererea persoanei îndreptățite, adresată instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art.33 din acest act normativ, de obligare a unității deținătoare să soluționeze notificarea la împlinirea termenelor respective.
În raport de data introducerii acțiunii anul 2014, având în vedere că Legea nr.165/2013 era deja în vigoare se impune respingerea acestei cereri ca prematur formulată.
Arată că prin motivele de apel s-a invocat faptul că această cerere este prematură și că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor se dovedesc cu acte și înscrisuri, având în vedere că se invocă faptul că la dosar nu se regăsesc actele doveditoare ale dreptului de proprietate.
Avocatul apelantului-reclamant, având cuvântul, în ceea ce privește excepția prematurității susține punctul de vedere al instanței de fond, care consideră că a soluționat corect și legal această excepție, pe de o parte. Pe de altă parte, consideră că nu se află sub incidența Legii nr.165/2013, pentru că dosarul privind notificarea era complet și se afla la comisie încă din mai 2012, conform adresei de răspuns de la Direcția Juridică a Primăriei M. București care comunică faptul că dosarul a fost înaintat comisiei și urma să primească un răspuns în acest sens. Nu a primit nici un răspuns de 3 ani și din acest motiv solicită sancționarea pentru nesoluționarea în termen și necomunicarea unui răspuns corect și avizat acestei solicitări.
Chiar dacă s-ar afla sub incidența Legii nr.165/2013, consideră că această apărare nu poate fi primită și nu poate fi formulată de către pârât pentru că își invocă propria culpă. Pârâtul susține că are obligația conform art.23 din legea pe care o invocă să soluționeze notificarea și să se pronunțe o decizie în 60 de zile, dar legea nu prevede vreo sancțiune, astfel că din acest motiv solicită sancționarea pentru neacordarea acestui răspuns în termenul prevăzut de lege.
Pe de altă parte, la art.33 din aceeași lege pe care pârâtul o invocă, există delimitat în ce termen trebuie soluționate aceste dosare, iar la dosarul cauzei nu există nici un element că nu ar fi în prezența prevederilor alineatului „a” care arată faptul că trebuie soluționat în 12 luni începând cu ianuarie 2014. În cauză au trecut mai multe luni (fiind în luna mai 2015, a trecut 1 an și jumătate) și nu se cunoaște dacă cererea este în lucru, nu s-a afișat pe site, nu s-au respectat toate principiile prevăzute de această lege la art.2, care prevede faptul că trebuie să se mențină un echilibru între interesul general și interesul particular, pe de o parte și pe de altă parte trebuie să se mențină această transparență. Pârâtul avea obligația să afișeze pe site, să afișeze la ușă câte cereri are în lucru, pe ce poziție se află reclamanta, cum au fost soluționate celelalte cereri care au fost formulate, care cereri au fost soluționate (cele depuse înainte), având în vedere că dosarul a fost complet și corect depus încă din anul 1998.
Mai mult, arată că au dovedit dreptul de proprietate, existând depus la dosarul cauzei contratul de vânzare-cumpărare, reclamantul fiind cel care a cumpărat, este cel care a fost expropriat și cel care a solicitat aceste despăgubiri.
Există expertiză efectuată în cauză care relevă faptul că nu se mai poate acorda terenul și se vor oferi despăgubiri, astfel că toate acestea conduc la împrejurarea că dosarul a fost complet de cel puțin 3 ani.
Pârâtul consideră faptul că prin invocarea acestei excepții, își invocă propria culpă și, în opinia sa, ar trebui să fie sancționat.
Pe fondul cauzei, consideră că instanța de fond în mod greșit nu le-a acordat și acei 1100 mp de teren arabil și acei 1300 de butași de viță de vie.
Arată că reclamantul a cumpărat 1860 mp de teren și s-a stabilit un preț global care a fost achitat, faptul că nu i s-a trecut în acte decât parțial pentru că așa prevedea regimul respectiv și toate actele din acea perioadă au fost declarate abuzive, neconstituționale, aspecte care au fost stabilite atât de lege cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, faptul că reclamantul a avut în continuare în proprietate acei 1100 mp de teren rezultă și din dispoziția de expropriere care arată că i s-a luat terenul, acești 1100 mp și acei 1300 de butași de viță de vie, acte care se regăsesc la dosarul cauzei. Să se considere în prezent faptul că reclamantul nu a avut decât 760 mp teren în condițiile, în care nu există cerere de revendicare de la vechii proprietari, dacă ar fi considerat că au vândut parțial acel teren, ar fi putut să facă această solicitare de a li se restituit, deși aceștia au încasat prețul pentru întregul imobil și l-au vândut.
În aceste condiții pe acest aspect au considerat că soluția de fond este nelegală și solicită admiterea apelului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecând să se constate că cererea sa este temeinică și legală.
Referitor la cheltuielile de judecată, provocate de acest proces, arată că urmează a le solicita pe calea unei acțiuni separate.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.758/25.06.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a anulat cererea formulată de reclamantul G. C., în contradictoriu cu pârâta Primăria M. București, prin Primar General, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G. C., împotriva pârâtului M. București, prin Primar; a obligat pârâtul M. București, prin Primar să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de puncte, în condițiile Legii nr.165/2013, pentru imobilul teren, în suprafață de 726 m.p. situat în București, .-63, sectorul 3, și construcție demolată, în suprafață desfășurată de 182,85 m.p., cu scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate pentru construcție, în sumă de 72.170 lei (încasate la data de 09.08.1990); a respins în rest acțiunea reclamantului cu privire la imobilul teren în suprafață de 1.100 m.p. și cei 1300 butuci de viță de vie, ca neîntemeiată și a luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 24.05.2001, reclamantul G. C. a formulat notificarea înregistrată sub nr.180/2001 la B.E.J. I. R. (filele 61,62) solicitând despăgubiri bănești pentru casa și terenul aferent în suprafață de 1827 m.p. situat în București, .-63,sector 3.
S-a constatat că deși reclamantul notificator a depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr.10 /2001și Deciziei nr. XX /2007 ÎCCJ în recursul în interesul legii, că reclamantul este îndreptățită să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele.
Imobilul ce formează obiectul notificării a fost dobândit de reclamant prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3877/02.04.1981 (filele 7-9), reclamatul dobândind prin acest contract construcția constând într-un singur apartament situat în București, .-63, sector 3, iar cota indiviză aferentă de teren a construcției de 726 m.p. urmează regimul art.30 din Legea nr.58/1974. Restul terenului de 1100 m.p. trece în proprietatea statului prin nedepunerea autorizației pentru teren agricol în termen.
Din adresa nr. 2224/14.09.2005 emisă de Consiliul local sector 3-Direcția de Impozite și Taxe Locale (fila 33) rezultă istoricul de rol pentru imobilul din .-63.
Din adresa nr.6775/11.12.2001 emisă de S.C.Titan S.A. (fila 87) rezultă că imobilul din .-63, sector 3, a fost demolat, conform Decretului de expropriere nr.130 din 29 mai (reclamantul figurând la poziția nr.9, filele 93-98), iar pentru imobil s-au încasat despăgubiri în valoare de 72.170 lei (la 09.08.1990, conform procesului-verbal nr.15/24.01.1990) de către G. C., iar pentru teren nu au fost încasate despăgubiri.
Aceste aspecte rezultă și din adresa nr._/11.12.2001 emisă de Administrația Fondului Imobiliar (fila 88).
Prin decizia nr.693/21.05.1981 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 3 (fila 90) s-a decis că pe data de 02.04.1981 terenul în suprafață de 726 m.p. aferent construcției situate în .-63 dobândită de către G. C. se preia în proprietatea statului cu plata despăgubirii către foștii proprietari. Din acest tern se atribuie în folosință dobânditorului construcției, pe durata existenței acesteia, suprafața de 100 m.p. aferentă construcției cu plata taxei de 1 leu pe m.p., iar diferența terenului în suprafață de 626 m.p. se va închiria proprietarului construcției.
Terenul în suprafață de 726 m.p. este un teren preluat conform art. 30 din Legea nr.58/1974 de la autorii reclamantului, în momentul în care a înstrăinat construcția, situația lui fiind rezolvată de legiuitor în favoarea deținătorilor actuali ai construcției. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr.18/1991, „terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art.30 din Legea nr.58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor”.
În ceea ce privește aprecierea asupra caracterului abuziv al preluării, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, „în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită conform art.56 alin.(2) din Legea nr. 4/1973”. Rezultă că preluarea terenului se realiza în afara unei manifestări libere de voință a titularului dreptului, printr-o „vânzare forțată”, care nu îi permitea proprietarului să aprecieze asupra persoanei cumpărătorului sau asupra prețului, ca element esențial al vânzării, acesta fiind înlocuit cu plata unei despăgubiri determinate după criterii prestabilite de către organele statului.
Or, preluarea terenurilor pe temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 nu se făcea pentru lucrări de interes obștesc și nici cu plata unei juste despăgubiri. Fiind vorba, așadar, de o preluare abuzivă din partea statului în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunul neaparținând valabil domeniului public sau privat al acestuia], rezultă că situația ternului în suprafață de 726 m.p. intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 2 lit. i).
Din nota de reconstituire întocmită de Primăria M. București, Serviciul cadastru Edilitar Imobiliar (fila 103) rezultă că ternul din .-63,sector 3 este afectat în totalitate de elemente de sistematizare,constructive de tip A 8,. de protective și spațiu verde aferent blocului, constructive de tip A-centrala termică, alee circulație și rețele edilitare subterane.
Din cele expuse, instanța a constatat că reclamantul a făcut atât dovada formulării în termen a notificării cât și dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, în condițiile art.3 din Legea nr.10/2001 pentru terenul în suprafață de 726 m.p. și construcția demolată.
Având în vedere că restituirea în natură nu este posibilă, precum și faptul că prin notificarea formulată s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor, în baza art.26 și art.11 alin.2 și 7 din Legea nr.10/2001, tribunalul a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru imobilul teren, în suprafață de 726 m.p. situat în București, .-63, sectorul 3, și construcție demolată, în suprafață desfășurată de 182,85 m.p.
Cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantului se vor stabili pe baza criteriilor și a procedurilor reglementate de dispozițiile cuprinse în art.21 din Legea nr.165/2013 .
În ceea ce privește diferența de teren, în suprafață de 1.100 și a plantației de viță de vie, (1300 butuci), tribunalul a respins aceste pretenții ale reclamantului, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestora. Astfel prin actul de proprietate al reclamantului, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3877/02.04.1981 (filele 7-9), s-a menționat că restul terenului de 1100 m.p. trece în proprietatea statului prin nedepunerea autorizației pentru teren agricol în termen.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen legal, reclamantul G. C. și pârâtul M. București prin Primarul General.
Apelantul reclamant G. C. solicită schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, apelantul reclamant reiterează motivele expuse în cererea introductivă de instanță.
În plus, menționează faptul că, până la revoluție, cetățenii nu aveau voie să dețină proprietăți pentru a nu fi considerați burghezi, acest prerogativ fiind doar al statului și, parțial, al moștenitorilor legali. De altfel, caracterul abuziv al tuturor preluărilor efectuate de Statul Român înainte de 1989 a fost stabilit atât prin Legea nr.18/1991, 10/2001 și 247/2005, cât și prin nenumăratele decizii ale Î.C.C.J. De altfel, instanța de fond, corect, a stabilit acest aspect, dar nu a înțeles să acorde reclamantului aceste drepturi pentru întreaga sa proprietate.
Consideră că instanța de fond ar fi trebuit să țină cont, în stabilirea întinderii drepturilor reclamantului, de manifestarea de voință între acesta și vânzători, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare din anul 1981, unde se prevede clar că se înstrăinează întreg imobilul. Acest aspect reiese și din actele de preluare din 1989 unde se vede clar că reclamantul deținea întreg imobilul în suprafață de 1826 m.p. În contract se prevede că vânzătorii au încasat întreg prețul și că nu mai au nicio pretenție, nici ei și nici moștenitorii lor. Mai mult, aceste persoane nici nu au depus vreo solicitare de revendicare, deoarece nu mai erau persoane îndreptățite, întreg terenul fiind înstrăinat către reclamant. Din aceste acte reiese clar că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la aceste despăgubiri.
În drept, au fost invocate prevederile art.470, 471 și urm., art.480 alin.2, art.411 alin.2 C.proc.civ.
Prin apelul formulat, pârâtul M. București prin Primarul General susține că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția prematurității cererii de chemare în judecată, față de data introducerii cererii de chemare în judecată și . Legii nr.165/2013.
Apelantul pârât apreciază că, potrivit art.23 alin.1 și 2: „În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate”. Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
Apelantul pârât a mai arătat că potrivit art.22 din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte”, respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ….pot fi depuse până la data soluționării notificării”.
Față de cele învederate, apelantul pârât solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.466 și urm. C.proc.civ.
Intimatul reclamant G. C. a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelantul pârât M. București prin Primarul General, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Apelantul pârât M. București prin Primarul General critică sentința de fond pe aspectul respingerii excepției prematurității cererii de chemare în judecată, motivat de prevederile Legii nr.165/2013 și încercând să invoce și o lipsă a actelor din dosarul cauzei, fără a mai le detalia, așa cum a făcut la fondul cauzei.
Intimatul reclamant apreciază că acest motiv de apel nu poate fi reținut de instanța ținând cont de următoarele considerente:
Corect instanța de fond a respins aceasta excepție motivat de considerentele Deciziei 88/2013 a Curții Constituționale care a lămurit în ce măsura art.4 teza II din Legea nr.165/2013 sunt constituționale astfel că, aceste prevederi nu li se pot aplica.
Invocarea acestei noi prevederi legale în contextul în care de 16 ani reclamantul insistă în soluționarea notificării, consideră că este mai mult decât un refuz de a soluționa, este un abuz de drept.
După cum s-a arătat și instanței de fond, deși dosarul este complet încă de la început, în momentul în care reclamantul depunea cereri prin care solicita stadiul dosarului, i se trimitea o notificare prin care se cereau diverse acte care se aflau deja în dosar. Deși actele solicitate au fost depuse (de multe ori exact aceleași acte), notificarea tot nu a fost soluționată, așteptându-se o legislație care să-l împiedice să intre în posesia dreptului său.
Mai mult, în susținerea respingerii excepției intimatul reclamant invocă Decizia nr.218/C/2009 pronunțată de Curtea de Apel C..
Intimatul apreciază că a i se pretinde acum să aștepte derularea unor noi proceduri conform Legii nr.165/2013 (după ce a așteptat și a urmat deja procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 și a Legii nr. 247/2005), afectate puternic de incertitudine în privința duratei, și a finalității, asupra cărora reclamantul nu poate avea niciun control, după ce Statul a lăsat să treacă 16 ani, fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care este îndreptățit în schimbul terenului preluat abuziv, înseamnă a impune acestuia o sarcina disproporționată și excesivă, care încalcă echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor sale și care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Mai mult, noua reglementare invocată de apelanții-pârâți tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după . modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent și cele care au primit deja despăgubiri bănești. Or, simpla împrejurare de fapt - soluționarea cu întârziere a notificărilor - nu poate fi calificata drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natura, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice.
Examinând sentința apelată, prin raportare la motivele de critică dezvoltate în apel, în limitele stabilite de art.476-478 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului București la data de 25.03.2014, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții de despăgubire, în urma soluționării de către instanță a notificării formulate în baza dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
În conformitate cu alin. 2 al aceluiași text legal, termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Așadar, Legea nr.165/2013 a acordat unității deținătoare un termen pentru soluționarea notificării reclamantului, termen care la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată nu era împlinit, astfel încât acțiunea apare ca fiind prematur introdusă, dreptul reclamantului de a se adresa instanței pentru cenzurarea refuzului pârâtei de a soluționa cererea sa fiind afectat de un termen legal suspensiv.
Se impune menționarea și a faptului că prezenta acțiune a fost formulată după . Legii nr. 165/2013, astfel încât nu se mai poate ridica vreo problemă de neconstituționalitate a art. 4 și art. 33-34 din acest act normativ. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 88 din data de 27 februarie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. per a contrario, pentru cererile introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2014, disp. art. 4 și art. 33-34 din lege sunt în deplin acord cu prevederile constituționale.
Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței Curții europene, întrucât Legea nr. 165/2013 a fost adoptată tocmai în contextul pronunțării Hotărârii C.E.D.O. în cauza pilot M. A. și alții contra României, în care Curtea a criticat lipsa instituirii unor termene pentru analizarea dosarelor formate în baza notificărilor depuse conform Legii nr.10/2001, acesta fiind considerat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire. Din moment ce însăși Curtea europeană a stabilit ca direcție de urmat în adoptarea unei noi legislații în materie, instituirea unor termene pentru soluționarea dosarelor, nu s-ar putea invoca eventuala neconvenționalitate a dispozițiilor menționate.
Soluția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată este justificată și prin prisma dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr.5/2015, dezlegări obligatorii pentru instanțele de judecată, în temeiul dispozițiilor art.521 al.3 C.pr.civ. Conform deciziei menționate, „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după . Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ”.
Așadar, criticile apelantului-pârât M. București prin Primar General, privind greșita soluționare de către prima instanță a excepției prematurității cererii de chemare în judecată sunt întemeiate, considerent ce împiedică analiza temeiniciei criticii formulate în apelul reclamantului, referitoare la greșita respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru o parte a imobilului ce a format obiectul notificării.
În raport de considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art.480 C.pr.civ, Curtea urmează să respingă ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant și să admită apelul formulat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii ca prematură a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul M. București reprezentat prin Primarul General. Va fi menținută soluția dată de prima instanță cererii formulate împotriva pârâtei Primăria M. București, soluție ce nu a fost criticată pe calea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant G. C., cu domiciliul ales la S.C.P.A. S., P. & Asociații, în București, Calea Călărași, nr.178, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.758 din 25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Admite apelul formulat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.758 din 25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant G. C..
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge, ca prematură cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București reprezentat prin Primarul General.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 13.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. P. B. A. D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehnored.APB/B.I.
5 ex/03.07.2015
T.B.Sectia a IV-a – L.I.-C.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 597/2015. Curtea de Apel... | Excepţie de neconstituţionalitate. Decizia nr. 651/2015.... → |
|---|
