Legea 10/2001. Hotărâre din 25-03-2014, Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 6744/117/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 694/R/2014
Ședința publică din data de 25 martie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR:C.-M. V.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul P. M. CLUJ-N. împotriva sentinței civile nr. 586 din 14.11.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Cluj, privind și pe reclamanta intimată V. E., având ca obiect acțiune în baza legii 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul reclamantei intimate V. E., avocat B. M., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, întrucât în cauză s-a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Cluj, motiv pentru care, instanța este constituită în complet de recurs, constituit din membrii completului de apel și primul judecător de pe planificarea de permanență pentru ziua de azi, conform dispozițiilor art. 99 alin. 3 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, modificată prin Hotărârea C.S.M. nr. 614/2008.
Instanța, ca și chestiune preliminară, invocă din oficiu, excepția inadmisibilității căii de atac a recursului raportat la dispozițiile art. 457 din N.C.proc. civ., coroborat cu prevederile art. 7 alin. 1 și 2 din legea de punere în aplicare a N.C.P.C., Legea nr. 76/2012.
Reprezentantul reclamantei intimate B. M. solicită admiterea excepției invocate de către instanță, fără cheltuieli de judecată. Arată că în mod constant pârâtul recurent P. M. Cluj-N., își întemeiază calea de atac ca fiind recursul și își întemeiază în drept recursul pe art. 304 pct. 9 din vechiul C.P.C., ceea ce face evident inadmisibilă calea de atac a recursului în prezenta cauză.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 586 din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalului Cluj în dosarul nr._ s-a respins acțiunea formulată de reclamanta V. E. împotriva pârâtei COMISIA PENTRU APLICAREA LEGII NR.10/2001 CLUJ-N. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta V. E. în contradictoriu cu pârâtul P. M. CLUJ-N., și în consecință:
S-a anulat dispoziția nr. 1071/14.03.2013 emisă de pârâtul P. municipiului Cluj-N..
Pârâtul P. M. CLUJ-N. a fost obligat să achite reclamantei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin dispoziția nr.2798/21.04.2008 emisă de P. municipiului Cluj-N. s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr.247/2005, pentru imobilul – construcție demolată cu suprafața locativă de 44,70 mp și teren în suprafață de 2089 mp - situat în Cluj-N., . (azi . reclamantei V. E..
Prin Dispoziția nr.1071/14.03.2013 emisă de P. M. Cluj-N. s-a dispus revocarea dispoziției nr. 2798/21.04.2008 și au fost respinse notificările nr.963 și nr.964 din 09.08.2011, formulate de reclamantă, deoarece aceasta nu a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului menționat a antecesorului său V. M., nici potrivit înscrierilor din cartea funciară și nici în baza actului de preluare. S-a reținut și că prin adresa nr.28.047/13.01.2009 Instituția Prefectului județului Cluj a returnat dosarul, deoarece acesta nu conține actele de proprietate ale imobilului, apreciind că până la clarificarea situației juridice a imobilului – dovada calității de proprietar a numitului V. M., la data preluării abuzive, propunerea de acordare de despăgubiri în favoarea revendicatoarei este neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut, în esență, că dispoziția emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este un act civil, astfel încât o anulare sau o revocare ulterioară emiterii primei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu nu se mai poate realiza pe cale administrativă, ci doar pe calea procedurii de drept comun.
Față de cele ce preced, instanța a respins acțiunea formulată de reclamanta V. E. împotriva pârâtei COMISIA PENTRU APLICAREA LEGII NR.10/2001 CLUJ-N., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul P. M. CLUJ-N..
În consecință, s-a dispus anularea dispoziției nr. 1071/14.03.2013 emisă de pârâtul P. municipiului Cluj-N..
În baza art.274 alin.1 și 3 C. proc. civ. pârâtul P. M. CLUJ-N. a fost obligat să achite reclamantei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariul avocațial. Instanța a constatat că reclamanta a depus la dosar dovada achitării onorariul avocațial în sumă de 5000 lei, însă raportat la complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, în temeiul dispozițiilor art.274 alin.3 C. proc. civ. s-a acordat doar suma de 2000 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul P. M. CLUJ-N. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată precizată și extinsă ca fiind neîntemeiate.
În motivarea recursului invocă prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ și reiterează situația de fapt așa cum aceasta a fost expusă și în fața instanței de fond.
Recurenta subliniază că, raportat la aceasta, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale a fost emisă dispoziția contestată întrucât din documentele depuse la dosarul de revendicare nu a rezultat că notificatoarea are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de masuri reparatorii prevăzuta de art.3 și art.4 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În continuarea motivelor de recurs sunt invocate prevederile art. 3, alin. l, art.4, alin.2, art. 23 din Legea 10/2001, acestea fiind redate in extenso.
În mod eronat instanța de fond a reținut că pârâtul a încălcat principiul irevocabilității actelor administrative, prin revocarea ultimei dispoziții.
In susținere, arată următoarele:
Potrivit art. 25 alin. 4 din legea nr. 10/2001, "Dispoziția de aprobare a restituiri în natura a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, are forța probanta a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară".
Prin prevederile alin. 25.6 din normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul detaliază și arata că dispoziția de aprobare a restituirii în natura este un act administrativ de putere care atesta restituirea proprietății și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliara, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de proprietate în sensul prevederilor codului civil.
Aceste prevederi legale consacră regimul complex al dispoziției de aprobare a restituirii în natura: asimilata înscrisului sub forma autentica, constituie actul juridic de baza pentru efectuarea formalităților de publicitate imobiliara, constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, dar numai după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliara, potrivit ort. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. După cum se poate remarca, legiuitorul nu o folosit niciunde în textul legii noțiunea de titlu de proprietate cu referire la dispoziția de restituire în natura, aceasta din urma fiind un act administrativ de confirmare a existentei și întinderii dreptului de proprietate, constituindu-se .-generis a legiuitorului data în legile speciale din materia restituirii proprietăților.
Inclusiv regimul juridic pe care îl urmează aceasta dispoziție de restituire în natura este cel al unui act administrativ.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. 1 din Legea 10/2001, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățita se face prin dispoziția motivata a primarului. Rezultă că responsabilitatea aplicării legii revine primarului.
Potrivit art. 115 alin. 7 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, dispozițiile primarului sunt supuse controlului de legalitate al prefectului în condițiile legii care îi reglementează activitatea.
Aceeași reglementare o regăsim și în contextul Legii nr. 10/2001, unde se precizează ca instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari iar în cazul în care se apreciază ca acestea au fost ilegale, vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, și al contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare(pct. 21.6 din HG nr. 250/2007).
De asemenea, prev. alin. 25.6 din aceleași norme metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 stabilesc că după efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziția de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o. per a contrario, deduce că până la efectuarea formalităților de publicitate imobiliară dispoziția de restituire în natură poate fi revocată de entitatea care a dispus-o. Revocabilitatea ține de natura actului administrativ, revocarea în sine fiind un act administrativ, contrar ca efecte celui inițial.
În lumina celor arătate, apreciază că evidenta intenție a legiuitorului de o considera dispoziția de restituire în natură emisa în baza Legii nr.10/2001 ca fiind un act administrativ care "se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de proprietate în sensul prevederilor codului civil" numai după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
De altfel, decizia sau dispoziția emisă în temeiul legii speciale, constituie un act administrativ de autoritate ( putere). Faptul că Legea nr.10/2001 dă în competența instanței civile soluționarea contestațiilor îndreptate împotriva dispoziției primarului nu schimba natura juridica a actului emis (act de putere).
În acest context se pune problema dacă dispoziția din 2008 a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziției din 2013.
În speță, consideră că nu a fost îndeplinită această condiție.
Conform definiției, prin " circuitul civil" se înțelege acea " parte componentă a circuitului juridic, ce cuprinde totalitatea faptelor și actelor juridice care dau naștere, modifică sau sting raporturile de drept civil".
În cauză, nu a existat, până la 14.03.2013 vreun fapt sau act care să ducă la nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic (de altfel, dispoziția nici nu cuprinde mențiuni de asemenea natura).
De altfel, textul din normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 (H.S.nr.250/2007) din art. 27 al.7, este edificator:" După efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziția de aprobare o restituirii în natură nu poate fi revocată de unitatea care a dispus-o".
Per o controrio, înainte de efectuarea formalităților de publicitate imobiliară dispoziția poate fi revocată.
Simplul fapt că dispoziția a fost comunicată contestatoarei și înaintată către Instituția Prefectului județului Cluj, nu echivalează cu ..
Pentru aceste considerente, autoritatea emitentă apreciind oportună anularea Dispoziției nr. 2798/21.04.2008, înainte ca aceasta să între în circuitul civil, a emis în mod legal Dispoziția nr. 1071/14.03.2013.
În raport de aceste considerente, este necesară admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța să se pronunțe pe fondul contestației.
De asemenea, critică legalitatea hotărârii recurate și în ceea ce privește obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Precizează că nu sunt incidente în prezentul litigiu prevederile art. 274 Cod proc. civ., deoarece la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuala. Prin urmare, înțelege să critice legalitatea hotărârii recurate, întrucât instanța de judecata i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată la fond în valoarea de 2.000 lei, în lipsa culpei procesuale, întrucât raportat la înscrisurile depuse de către notificatoare la dosarul de revendicare o altă soluție corectă și legală nu se putea da.
Totodată, față de cuantumul sumei de 2.000 lei reprezentând onorariu avocațial, înțelege să invoce dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492 din 08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 5.07.2006 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere relația procedurala creata între partea căzută în pretenții și cea în favoarea căreia a fost pronunțată soluția în cadrul procesului civil, învederează că nu se regăsește caracterul real necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată. Față de aceste aspecte, apreciază că onorariul solicitat - reprezentând serviciile prestate în vederea soluționării cererii de chemare în judecată este exorbitant, arătând că există o vădită disproporție între onorariu menționat și valoarea pretenției solicitate.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 21.02.2014 reclamanta V. E. a solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, respingerea apelului ca nefundat, menținerea în întregime a sentinței atacate și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
În ședința publică din data de 25.03.2014 Curtea a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia, în urma deliberării, reține următoarele:
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 19 aprilie 2013, ulterior așadar intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În acord cu dispozițiile cuprinse în art. 24 din noul C.pr.civilă, judecarea prezentei cauze se va face cu aplicarea normelor de procedură cuprinse în acesta.
Sentința ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată la data de 14.11.2013, fiind inserată în dispozitivul acesteia mențiunea că hotărârea este supusă căii de atac a recursului.
Potrivit art. 457 C.pr.civilă hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Or, Curtea reține ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile cuprinse în art. 7 alin.1 și 2 din Legea 76/2012 privind punerea în aplicarea a Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora:
„Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.”
În consecință, de la data intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă, hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul Legii 10/2001 și supuse anterior căii de atac a recursului, urmează a fi supuse în baza noilor norme de procedură invocate mai sus căii de atac a apelului.
În cauza de față în mod greșit pârâta a exercitat calea de atac a recursului, conformându-se indicațiilor eronate din dispozitivului sentinței atacate, iar sancțiunea aplicabilă în această situație este cuprinsă în dispozițiile art.457 alin.3 C.pr.civilă, și anume aceea a respingerii recursului ca inadmisibil.
Desigur, această sancțiune nu va impieta asupra dreptului pârâtei de a exercita calea de atac prevăzută de lege, textul legal invocat mai sus consacrând în mod expres curgerea unui nou termen de atacare a hotărârii de la data comunicării prezentei decizii.
În consecință, față de ansamblul considerentelor expuse mai sus, în temeiul art. 457 C.pr.civilă, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul P. M. CLUJ-N. împotriva sentinței civile nr. 586, pronunțată la data de 14.11.2013 în dosarul nr._ al Tribunalului Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul P. M. CLUJ-N. împotriva sentinței civile nr. 586, pronunțată la data de 14.11.2013 în dosarul nr._ al Tribunalului Cluj, pe care o menține în întregime.
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 25 martie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. A. C. C.-M. V.
GREFIER
C. B.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./15.07.2014
Jud.fond: D.-I. T.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 435/2014. Curtea de Apel CLUJ | Pretenţii. Decizia nr. 216/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
