Anulare act. Decizia nr. 338/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 338/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 05-07-2013 în dosarul nr. 66/36/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 338/C
Ședința publică din 05 iulie 2013
Complet compus din:
PREȘEDINTE - M. G.
JUDECĂTORI - Vanghelița T.
- G. L.
GREFIER - M. D.
Pe rol pronunțarea recursului civil declarat de recurenții reclamanți B. P., B. V., N. P., N. A., B. E., B. C., B. E., B. G. și C. E., toți cu domiciliul procesual ales în București, Splaiul Independenței nr. 17, ., ., sector 5, la Cabinet de Avocat „F. V.”, împotriva deciziei civile nr. 134 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, având ca obiect anulare act, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. TULCEA și C. L. TULCEA, cu sediul în Tulcea, . și G. P., domiciliat în Tulcea, ..
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 03 iulie 2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Completul de judecată, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 05 iulie 2013, dată la care a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
I. Sinteza situației de fapt și a statuărilor în drept dispuse în prezenta cauză.
Litigiul inițiat la 6 mai 2005 a vizat cererea reclamanților N. P., N. A. și B. P. (decedată pe parcursul procesului, respectiv, la 09.11.2010) de constatare a nulității absolute a dispoziției Primarului mun. Tulcea, nr. 5663/24.11.2004, prin care s-a decis restituirea în natură către pârâtul G. P., a terenului de 555,79 mp și a construcției în suprafață de 94,76 mp din Tulcea, .; acțiunea s-a fondat pe considerentul că imobilul ce a făcut obiectul măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 nu a aparținut niciodată autorilor pârâtului beneficiar, măsura dispusă fiind ilegală.
În concret, reclamanții (chiriași ai imobilului în litigiu) au susținut că notificatorul G. P. a uzat de lipsa de precizie a actelor de proprietate ale autorului său și a pretins - și primit în această modalitate - un imobil care nu s-a aflat niciodată în proprietatea bunicului G. P. și respectiv, tatălui, G. N. – familia pârâtului deținând doar imobilul de la nr. 38 (fost 40).
Cererea de chemare în judecată primește o primă judecată asupra fondului conform sentinței 3836/15.12.2009 a Judecătoriei Tulcea, respingându-se acțiunea cu argumentul că dispoziția nu încalcă normele de ordine publică, întrucât ea stabilește corect măsurile reparatorii atât cu privire la construcția în care părinții pârâtului G. au locuit încă din anul 1940, cât și asupra terenului aferent cotei de 5/8 din suprafața totală a curții, de 1736 mp. Prin decizia 93/28.06.2010 a Tribunalului Tulcea se respinge ca nefondat apelul reclamanților.
Decizia civilă nr. 83/C din 9.03.2011 a Curții de Apel C. a admis recursul reclamanților N. P., N. A., precum și al reclamanților B. P., B. E., B. C., B. G., B. E. și C. E. (ca moștenitori ai defunctei Blenda P.) și s-a casat decizia Tribunalului Tulcea (dosar_ ), cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Instanța de recurs a dispus ca, în condițiile rejudecării apelului, să se completeze materialul probator în vederea desăvârșirii judecății fondului, fiind trasate punctual elementele pe care Tribunalul Tulcea urma să le aibă în vedere în realizarea acestui obiectiv. S-a stabilit, astfel, că este necesară clarificarea cotei deținute de G. P. la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și dacă aceasta corespundea celei de 5/8 din imobilul din Mahmudiei nr.38, cumpărat de bunicul lui în anul 1946, atât sub aspectul terenului, cât și al construcției; de asemenea, în ce condiții o parte din fosta proprietate G. P. a trecut în proprietatea statului, așa cum a susținut pârâtul.
În recurs s-a arătat că deși locuințele folosite în prezent de părțile din proces au format - la data edificării lor - un corp de construcție unitar cu mai multe intrări, autorul pârâtului are un drept de proprietate din acest corp de clădire numai pentru o cotă de 5/8, cealaltă cotă de 3/8 fiind proprietatea moștenitorilor lui F. G., care nu au înțeles să o înstrăineze autorului pârâtului; aceasta din urmă a fost preluată de stat conform Decretului nr.513/1953 și închiriată unor persoane fizice. Prin urmare, trebuie clarificat de ce s-a restituit întregul corp de construcție intimatului pârât, cu terenul aferent.
S-a mai arătat că s-ar impune un supliment de expertiză pentru a lămuri aceste aspecte (probă care însă din perspectiva art. 305 Cod procedură civilă coroborat cu art. 312 al.3 teza a II Cod procedură civilă și art. XXII din Legea nr.202/2009, era incompatibilă cu calea de atac a recursului), dar și probe referitoare la suprafața de teren deținută de autorul pârâtului G. P. la aceeași adresă, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat de ing. G. P..
Curtea de Apel a îndrumat tribunalul ca - pentru lămurirea aspectelor care vizează întinderea dreptului de proprietate al pârâtului G. P. și identificarea cotei sale de 5/8 în imobilului din Tulcea, .-38, dar și a celei de 3/8 aflată în proprietatea statului și pentru care G. P. nu are calitatea de proprietar, precum și a condițiilor în care autorul pârâtului a fost privat de o parte din proprietatea sa - să administreze, pe lângă proba cu expertiza tehnică în construcții, și alte probe (înscrisuri, martori), utile în soluționarea acestor probleme de drept.
Prin decizia civilă nr. 146/29.11.2011, Tribunalul Tulcea respinge din nou, în rejudecare, apelul reclamanților.
Constatând că nu au fost respectate prevederile art. 315 alin. 1 cod proc. civilă, prin decizia civilă nr. 234/C din 14.03.2012 a Curții de Apel C. se admite recursul reclamanților și se dispune din nou casarea cu trimitere spre rejudecare. În soluția pronunțată s-a arătat că prima decizie de casare a pretins clarificarea întinderii dreptului evocat de pârât, pentru că probele administrate până la acea dată relevau faptul că imobilul din .-38, care în mod indubitabil a aparținut numitului F. G., nu a fost niciodată în integralitatea lui în proprietatea bunicului și ulterior tatălui intimatului G..
S-a arătat că tribunalul urma să abordeze în funcție de regimul juridic titlurile autorului intimatului pârât și respectiv, al statului, întrucât este indiscutabil faptul că parte din acest corp comun de imobil a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 513/1953, nu pe numele autorului pârâtului, ci pe cel al foștilor proprietari bulgari; că de-a lungul timpului această construcție a purtat două numere stradale și a fost delimitată prin gard de partea ocupată de autorii intimatului, precum și că partea de construcție intrată în proprietatea statului a fost închiriată încă de la preluare, existând contracte de închiriere încă din 1948 – fapt necontestat și indicat în documentele depuse de autorități.
Această clarificare preliminară, care a reieșit de altfel și din prima decizie de casare, este necesară pentru a se stabili mai întâi dacă statul a luat de la autorul intimatului teren fără titlu din această parte deținută efectiv în anul 1946,
fiind inacceptabilă soluția de extindere, pentru întregirea cotei de 5/8, asupra construcției și terenului aferent imobilului vecin de la nr. 36, doar pentru a contrabalansa eventuala preluare abuzivă a unei părți a proprietății pârâtului de către stat.
Prin decizia civilă nr. 134/21.12.2012 a Tribunalului Tulcea se respinge excepția lipsei interesului procesual al apelanților reclamanți, invocată de intimatul pârât G. P., dar și apelul reclamanților.
După redarea pe larg a argumentației instanței de recurs, tribunalul a arătat în propriile considerente că, în rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind totodată pusă în discuția părților efectuarea unei expertize tehnice imobiliare; că această ultimă probă nu a mai fost administrată întrucât părțile (inclusiv apelanții) au renunțat la efectuarea ei - aspect consemnat în încheierea de ședință din data de 12.12.2012, nefiind achitat nici onorariul de expert.
Tribunalul Tulcea a apreciat că ,,probele administrate în rejudecare confirmă situația de fapt reținută atât de către instanța de fond, cât și de către cea de apel în primul ciclu procesual, această situație de fapt fiind conturată pe baza unor expertize tehnice efectuate în ambele faze procesuale, expertize prin care a fost identificat imobilul din punct de vedere al întinderii, al vecinătăților, al construcțiilor existente pe respectiva suprafață de teren și s-a stabilit totodată identitatea dintre imobilul dobândit de către bunicul pârâtului și cel ce a făcut obiectul dispoziției de restituire’’. S-a arătat în același context că aceste rapoarte de expertiză nu pot fi ignorate atât timp cât mai mulți experți au constatat aceeași situație de fapt, menționată atât în hotărârea primei instanțe, cât și în decizia instanței de apel din primul ciclu procesual, situație care nu a fost infirmată prin vreo altă expertiză care să fie efectuată în rejudecare și care s-ar corobora cu înscrisurile administrate în această fază procesuală (Ordonanța de adjudecare nr. 5/06.06.1939, transcrisă în Registrul de transcrieri la nr. 2756 din 30.06.1939 întocmit de către Tribunalul Județului Tulcea).
II.Procedura recursului. Motivele de nelegalitate. Apărările părților în noul ciclu procesual.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termen legal, reclamanții B. P., B. V., B. E., B. C., B. E., B. G. și C. E., în calitate de moștenitori ai def. B. P., precum și N. P. și N. A., care au susținut că această ultimă statuare a Tribunalului Tulcea este supusă reformării din perspectiva art. 304 pct. 7 și pct. 9 cod proc. civilă.
Recurenții reclamanți au considerat că decizia atacată nu cuprinde, potrivit art. 261 pct. 5 cod proc. civilă, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, argumentele instanței de apel fiind extrem de vagi și reduse la fraza referitoare la confirmarea prin expertize a situației de fapt din celelalte cicluri procesuale.
S-a arătat totodată că tribunalul nu s-a raportat în considerente la înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu ocazia rejudecării, comunicate prin adresa nr. C503/05.11.2012 a Arhivelor Naționale – Biroul Județean Tulcea, care relevă – susțin recurenții – că dispoziția contestată trebuie anulată.
Recurenții au dezvoltat în cuprinsul considerentelor căii de atac elementele probatorii ce reies din aceste noi înscrisuri, anume, că masa succesorală lăsată de defunctul G. P. (bunicul intimatului) la momentul încetării sale din viață nu includea și bunul retrocedat, fiind contrazise concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, fundamentate doar pe declarațiile intimatului – cum este cea dată pe proprie răspundere în fața expertului jud. Brăcăcel în legătură cu construcțiile C1, C2 C4 și C5 – și pe înscrisurile aflate în posesia sa.
S-a arătat că în aceste condiții nu mai era necesară părerea unui expert judiciar, iar tribunalul în mod eronat a apreciat că nu poate decide altfel fără o nouă expertiză, din moment ce – arată recurenții – au fost depuse la dosar acte oficiale încheiate în anul 1958; că acesta a fost argumentul pentru care apelanții reclamanți au apreciat ca neutilă cauzei o atare probă, tribunalul stabilind însă greșit o pretinsă responsabilitate în neîndeplinirea obligației de plată a onorariului de expert și invocând fără temei principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
Recurenții au apreciat, în egală măsură, că prin pronunțarea acestei decizii au fost încălcate dispozițiile art. 315 cod proc. civilă, pentru că deși instanța de control judiciar a statuat asupra faptului că intimatul pârât G. P. nu își justifică (pe baza probelor administrate până la acea dată) pretinsa calitate de proprietar asupra unității locative din ., Tribunalul Tulcea a menținut în totalitate dispoziția contestată; că în acest mod s-a încălcat și textul art. 10 din Legea nr. 10/2001, prin menținerea reconstituirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren afectate de o construcție aflată în proprietatea privată a M. Tulcea, în condițiile în care construcția situată pe aceasta nu a aparținut niciodată autorilor intimatului pârât.
În aceste condiții, reclamanții recurenți au solicitat admiterea prezentei căi de atac și modificarea deciziei citate, în sensul constatării nulității absolute a dispoziției nr. 5663/2004, emisă de Primarul Mun. Tulcea.
Prin întâmpinare, intimații P. Mun. Tulcea și C. L. Tulcea au solicitat respingerea recursului, invocând sub un prim aspect că primarul este singurul care poate avea calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, imposibilitatea terților reclamanți de a contesta dispozițiile emise în favoarea persoanelor îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001, dacă nu justifică un drept și un interes propriu.
Intimații au susținut că recurenții reclamanți se bazează în acest demers doar pe calitatea de chiriași ai spațiului locativ retrocedat, calitate pe care însă au pierdut-o la 24.11.2004.
Întâmpinarea depusă de pârâtul intimat G. P. a evocat durata mare a procesului inițiat în 2004, dar și netemeinicia căii de atac promovate față de cea de-a treia hotărâre pronunțată de Tribunalul Tulcea. S-a susținut, astfel, că tribunalul a cerut Arhivelor Statului, conform îndrumărilor deciziei de casare, Ordonanța de adjudecare nr. 5/06.06.1939, prin care numitul F. G. dobândea dreptul de proprietate asupra imobilului situat în mun. Tulcea, . (actual . și 36), față de care bunicul său a cumpărat ulterior o cotă de 5/8; s-au reluat aspectele regăsite în apărările sale, referitoare la configurația imobilului – teren și construcție – la momentul cumpărării lui de către bunicul patern, la datele cuprinse în actele translative de drepturi, la faptul că statul a preluat conform Decretului 513/1953 doar anexele construcției principale (locuință umplutură, magazie scânduri, gospodărie țărănească și magazie umplutură, precum și 600 mp) aflate în prezent pe terenul aflat în proprietate Primăriei Tulcea. S-a contestat faptul că a existat o delimitare în interiorul proprietății din . spatele proprietății, întrucât – arată intimatul – moștenitorii lui F. G. nu au ieșit din indiviziune, prin ambele acte din anul 1946 cumpărându-se doar drepturi succesorale (bunicul său având așadar o cotă ideală de 5/8 asupra imobilului).
Intimatul a susținut că în anul 1953, în partea de locuință ocupată în prezent de recurenți (și care aparținut fam. G.) au fost aduși chiriași, pe considerentul că exista prea mult spațiu locativ, fapt care explică declarațiile bunicii sale cu privire la masa succesorală rămasă de pe urma soțului său.
A fost reiterată excepția lipsei interesului actual al recurenților, pe considerentul că unitatea deținătoare nu mai are, potrivit art. 42 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, vreo obligație în a vinde spațiile locative ocupate de chiriași, aceștia din urmă având doar un drept de preemțiune.
Intimatul pârât s-a plâns de faptul că reclamanții nu au înțeles, timp de 8 ani și 6 luni, cât a durat procesul, să încheie un nou contract de închiriere cu adevăratul proprietar (stabilit conform dispoziției contestate) și să achite acestuia chiria datorată pentru spațiul ocupat, ,,dovedind în acest mod lipsa de interes în această cauză’’. S-a susținut că de la data de 24 noiembrie 2004, când i s-a retrocedat acest imobil, reclamanții nu mai au contract de închiriere cu noul proprietar, beneficiind în virtutea legii de drepturi locative pe o perioadă de cinci ani; după această dată chiriașii urmau să facă demersurile necesare încheierii unui nou contract de închiriere, proprietarul neputând fi obligat să prelungească de drept raporturile locative (intimatul pârât făcând trimitere punctuală la jurisprudența CEDO în acest sens).
În urma dezbaterilor, intimatul pârât G. P. și recurenții reclamanți au depus concluzii scrise, în cadrul cărora au fost reluate pe larg principalele argumente dezvoltate.
- Analiza criticilor de nelegalitate. Considerentele instanței de recurs.
Înainte de a aborda criticile legate de nelegalitatea soluției recurate și care
au fost fondate, potrivit concluziilor recurenților, pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 cod proc. civilă, Curtea constată că în cadrul întâmpinărilor depuse au fost ridicate mai multe apărări de natura excepțiilor procedurale și de fond, care urmează a fi analizate cu precădere, în acord cu prevederile art.137 alin. 1 și 2 cod proc.civilă.
Astfel, intimații pârâți P. mun. Tulcea și C. L. Tulcea susțin, prin întâmpinarea depusă la termenul din 12.06.2013 și semnată de primar, că unica entitate care ar avea calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu este Primarul mun. Tulcea.
Această apărare ignoră însă faptul că acest proces a fost inițiat în 06.05.2005, precum și că prin întâmpinarea depusă la termenul din 14.06.2005 și semnată de către primarul localității, P. mun. Tulcea și C. L. Tulcea nu au evocat o atare apărare, ci doar aspecte de fond; fiind statuat, în acest mod, cadrul procesual potrivit principiului disponibilității, cu aceste entități au fost rezolvate în toate căile de atac aspectele procesuale și de fond ivite în cursul judecății, inclusiv în fața Î.C.C.J. (decizia 4211/2.11.2007 pronunțată în dosarul_ ). Participând în calitate de pârâte la judecata regulatoarelor de competență și a căilor de atac promovate în decursul procesului, dar și la administrarea probelor încuviințate (expertize judiciare), cele două entități nu pot evoca întemeiat lipsa calității lor procesuale pasive – în condițiile în care însuși Primarul mun. Tulcea și-a depus semnătura pe actele procedurale care cuprindeau apărările și excepțiile autorităților locale.
Este real faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive este dirimantă, putând fi evocată în orice moment procesual; ea are însă menirea de a stabili corect cadrul procesual și de a evita chemarea în judecată a altei persoane decât pe cea căreia îi incumbă obligația invocată de reclamant, în vederea respectării drepturilor părților în proces și a principiului contradictorialității.
Însă, din perspectiva art. 66 alin. 1 și art. 67 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței de fond, primarul avea atât atributul de șef al administrației publice locale și al aparatului de specialitate al autorității administrației publice locale, cu drept de conducere și control, cât și calitatea de reprezentant legal, pentru unitatea administrativ-teritorială, în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.
Prin urmare, în acest litigiu calitatea procesuală pasivă revine autorităților administrației publice locale chemate în judecată, ele stând în proces prin reprezentarea lor de către primar, în calitate de șef al administrației publice locale (atât prin prisma atribuțiilor date prin lege în cadrul structurii funcționale a Primăriei, cât și ca reprezentant legal în justiție al municipalității).
De altfel, până la promovarea prezentei acțiuni Î.C.C.J. statuase deja, printr-o . decizii, că în înțelesul dat de art. 20 din Legea nr. 10/2001 calitatea de unitate deținătoare o are primăria, primarul acționând în conformitate cu art. 23 alin. 1 în calitate de reprezentant al deținătorului imobilului (dec. civilă nr. 1059/18.03.2003, nr. 1814/7.05.2003, nr. 2530/11.06.2003, nr. 892/3.02.2004, nr. 2183/16.03.2004). Cât privește pe pârâtul C. L., Curtea va avea în vedere – pe lângă argumentele mai sus-arătate – că litigiul a fost inițiat în contradictoriu cu autoritatea deliberativă a persoanei juridice de interes public, care conform art. 38 din Legea nr. 215/2001 (în forma în vigoare la data sesizării instanței) avea dreptul și obligația administrării domeniului public și privat al localității. În speță, litigiul viza pretinsa restituire nelegală a unui bun aparținând domeniului privat al municipiului, cererea fiind formulată de terțe persoane, iar nu de către ,,persoana îndreptățită’’ – în accepțiunea Legii nr. 10/2001 – caz în care autoritatea locală menționată are calitate procesuală pasivă, stând în proces ca administrator al bunului supus regimului domeniului privat până la emiterea dispoziției contestate.
Astfel fiind, excepția ridicată în recurs, vizând lipsa calității procesuale pasive a primăriei și a consiliului local al municipiului Tulcea, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la chestiunea interesului, se va reține că potrivit literaturii juridice ea se referă la folosul practic material sau moral urmărit de reclamant și pe care se prezumă că i-l poate procura demersul judiciar. Doctrina a consacrat teza caracterului legitim, personal, născut și actual al interesului procesual, iar în speță aceste elemente nu pot fi negate exclusiv din perspectiva întreruperii raporturilor locative cu autoritatea locală prin simpla emitere a dispoziției contestate și al efectelor translației dreptului de proprietate asupra imobilului către intimatul pârât.
Devreme ce atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată, cât și pe parcursul judecății, reclamanții au pretins drepturi locative în virtutea contractelor de închiriere existente până la data restituirii în natură a părții de imobil închiriate, nu poate fi negată legitimitatea interesului clamat de aceste părți în procesul vizând legalitatea dispoziției de retrocedare. Faptul că aceste persoane s-au adresat autorității locale cu cereri de înstrăinare a părții de imobil închiriate, legea conferindu-le un drept de preemțiune, constituie în egală măsură dovada existenței unui interes propriu, indiferent de procedura vânzării. În fine, interesul procesual actual al recurenților nu este suprimat de împrejurarea că litigiul a avut o anumită durată în timp, pentru că nu-i poate fi imputată reclamantului derularea mai multor cicluri procesuale și administrarea unor probe cu impact dilatoriu asupra termenelor acordate în instanță – însuși intimatul pârât recunoscând că reclamanții recurenți au continuat în tot acest răstimp să locuiască în imobilul în litigiu (exercitând așadar în fapt o posesie asupra spațiilor locative deținute în baza contractelor de închiriere).
Prin urmare, folosul practic urmărit de recurenții reclamanți există, este legitim și actual, pentru că verificarea legalității dispoziției contestate are consecințe asupra regimului juridic al spațiilor locative restituite în natură intimatului G., iar recurenților – ca actuali detentori ai acestora în virtutea unor contracte de închiriere – nu li se poate opune lipsa de interes doar pentru că îi contestă pârâtului calitatea de proprietar și nu au înțeles să-i achite acestuia vreo chirie, în cursul procesului. Desigur că până la clarificarea situației juridice a acestui bun, calitatea de titular al dreptului de proprietate al intimatului pârât asupra părții de imobil restituite în natură este la rândul ei supusă verificării instanțelor, astfel că trimiterea făcută de intimat la durata mare a procesului și la jurisprudența Curții Europene în materia lipsirii de proprietate nu are temei.
Astfel fiind, și această excepție urmează a fi respinsă.
Analizând criticile de nelegalitate evocate de către recurenți, Curtea va avea în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 7 cod proc. civilă și art. 312 alin. 3 cod proc. civilă, modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Conform art. 304 pct. 9 cod proc. civilă și art. 312 alin. 3 cod proc. civilă, modificarea unei hotărâri supuse recursului poate fi dispusă și în cazul în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În speță, recurenții reclamanți au susținut că soluția pronunțată de Tribunalul Tulcea cuprinde evaziv argumentele respingerii apelului, în sensul că nu face în mod concret vreo referire la probele administrate în rejudecare după pronunțarea deciziei de casare din 14 martie 2012 a Curții de Apel C..
Sub acest aspect, Curtea va reține că această cerință esențială, a relevării într-un mod cuprinzător a argumentației judecătorului asupra situației de fapt și a temeiurilor de drept avute în vedere, ține de respectarea dreptului la un proces echitabil; părțile au dreptul să cunoască raționamentul juridic construit pe baza probelor administrate în proces, pentru a putea, în funcție de interesul procesual, să-l combată ori să-l susțină în căile de atac.
O motivare ambiguă, cu trimitere formală la probatoriu ori lipsită de coerență în evaluarea situației de fapt prin prisma normei de drept incidente, nu va putea satisface cerința dată de art. 261 alin. 1 pct. 5 cod proc. civilă, deschizând posibilitatea reformării ei conform art. 312 alin. 3 cod proc. civilă.
În speță, parcurgând considerentele deciziei supuse recursului, se constată că acest motiv de modificare este fondat. Sub un prim aspect, raționamentul în temeiul căruia a fost respins apelul se bazează, în principal, pe faptul că părțile nu au mai înțeles să persiste în administrarea unei noi expertize judiciare, apelanții reclamanți precizând explicit că nu înțeleg să achite onorariul cuvenit expertului.
Sub un al doilea aspect, tribunalul nu face nici o referire, explicită ori implicită, la forța probantă a înscrisurilor depuse la cerere de către Arhivele Naționale – Biroul Județean Tulcea în această etapă procesuală, mărginindu-se să indice doar filele la care se regăsește această consistentă documentație (pag. 17 a deciziei, rândul 18).
În fine, un al treilea aspect reflectă lipsa oricărei preocupări în a clarifica reala situație juridică a imobilului în litigiu, concluzia instanței de apel fiind aceea că din moment ce nu s-a administrat o nouă probă cu expertiză judiciară care să le combată pe primele, acestea din urmă reflectă adevărul juridic – în sensul că bunul restituit în natură prin dispoziția contestată a aparținut bunicului intimatului pârât G..
Or, refuzul apelanților reclamanți în a mai administra proba apreciată ca relevantă prin deciziile de casare s-a fundamentat tocmai pe descoperirea - cu ocazia reluării judecății în apel - a acestor noi înscrisuri aflate în evidența arhivelor naționale, al căror conținut susținea poziția lor procesuală, după cum au arătat și prin concluziile scrise depuse la 19.12.2012.
Instanța de apel urma să verifice, în conformitate cu situația de fapt reieșită din aceste noi probe, dacă mai subzistă teza administrării unei expertize judiciare (după cum statuau deciziile de casare) și să reaprecieze materialul probator, în ansamblul său, inclusiv a actelor transmise de Biroul Județean al Arhivelor Naționale - care au fost depuse de instituția publică la solicitarea instanței cu privire la istoricul imobilului în litigiu.
Însă, așa cum s-a arătat, instanța de apel nu a făcut nici o altă referire (în afara celei de paginație) la înscrisurile regăsite la filele 60 - 62 și 110 - 136 în dosarul Tribunalului Tulcea, care atestă o situație de fapt diferită de cea susținută de intimatul pârât și care confirmă în cele din urmă temeinicia pretențiilor reclamanților.
Astfel, prin încheierea din 23 martie 1955 emisă în dosarul de succesiune S nr. 469/1954 al notariatului de Stat al raionului Tulcea, în baza inventarierii averii rămase, conform art. 3 din Decretul nr. 40/1953, de pe urma defunctului G. P. (bunicul intimatului), decedat la 19 martie 1954, are loc dezbaterea succesiunii acestuia, arătându-se că masa succesorală se compunea din cota indiviză de 1/3 din imobilul situat în orașul Tulcea, ., compus din: teren loc de casă de 1270 mp și construcția cu patru camere și sală, din paiantă lipită cu pământ, cu uzură de 70% și o suprafață construită de 70 mp, precum și o bucătărie cu aceleași caracteristici constructive, de 12 mp și o magazie în suprafață construită de 12 mp.
Actul atestă că moștenitorii defunctului au rămas soția supraviețuitoare G. Calița și fiul G. N. (tatăl pârâtului), care au acceptat succesiunea cu cotele de 1/4 și respectiv de 3/4, cote care raportate la întregul imobil generau un drept indiviz de 1/12 pentru soția supraviețuitoare și, respectiv, de 3/12 descendentului de grd. I (fila 112 apel).
Acest act mai atestă că soții G. P. și Calița dețineau din imobil cota indiviză de 2/3, dobândită în condițiile regimului matrimonial cu contribuție egală, în masa succesorală intrând așadar doar jumătate din aceasta – 1/3 din imobil.
Or, în măsura în care la data decesului lui G. P. (martie 1954), moștenitorii acestuia nu au contestat în raport de art. 9 din Decretul nr. 40/1953 întinderea masei succesorale, acceptând că dreptul de proprietate indiviz asupra imobilului nu viza o cotă de 5/8, cum pretinde astăzi intimatul pârât, ci doar de 2/3 din imobilul menționat ca atare în încheierea sus-citată (din care 1/3 era dreptul bunicii paterne), înscrisurile aflate în evidența Arhivelor Naționale schimbau situația de fapt relevată până la acea dată de titlurile evocate în apărare și impuneau o reevaluare a întregului material probator.
Faptul că înseși actele de vânzare a drepturilor succesorale confirmă înstrăinarea către bunicul patern al intimatului a unor cote ideale, indivize, evocate de către vânzători ca drepturi succesorale de pe urma autorilor F. G. și P. (actele autentificate sub nr. 1223/ 1 iulie 1946 și respectiv, sub nr. 1435/ 24 august 1946) vine în susținerea tezei conform căreia pentru imobilul identificat prin expertizele tehnice judiciare efectuate în cauză, autorii intimatului nu au avut niciodată un drept de proprietate în cotă de 100%.
De altfel, prin concluziile scrise depuse cu ocazia închiderii dezbaterilor în fața Tribunalului Tulcea, la 18.12.2012, intimatul pârât susține că bunicul său ar fi achitat banii pentru întregul imobil moștenitorilor numitului F. G. (Focov Gheorghiev) încă din anul 1940, însă datorită condițiilor istorice și a migrației populației de etnie bulgară, actele de înstrăinare s-au putut face doar cu o parte dintre aceștia și după trecerea a încă 6 ani. Această situație nu este însă susținută prin nici o probă, chiar dacă unul dintre martorii audiați în cauză confirmă această susținere verbală a autorului intimatului și împrejurarea că vânzarea nu s-a mai realizat prin act autentic decât cu o parte dintre moștenitorii fostului proprietar bulgar.
Astfel fiind, sunt vădit nefondate susținerile intimatului pârât G. P. potrivit cu care bunicul său deținea, în baza actelor de proprietate, o parte mai mare din imobilul situat astăzi la numerele stradale 38 și 36, dar că statul a preluat în mod abuziv o parte, fiind justă restituirea în natură a părții de imobil situat la nr. 36.
În realitate, după cum atestă înscrisurile prezentate Tribunalului Tulcea la termenul din 14.11.2012 de către Arhivele Naționale, procedura dezbaterii succesorale din martie 1955 a vizat doar o cotă ideală de 1/3 din imobilul teren de 1270 mp și construcție cu 4 camere și sală, precum și anexe gospodărești situate la nr. actual 38 (fost 40), nu și pentru cea de la nr. 36, iar abia prin procedura partajului voluntar, derulată în perioada octombrie 1957 - martie 1958 moștenitorii def. G. P. au avut delimitată suprafața de teren corespunzătoare cotei de 2/3, evidențiată potrivit planului de situație întocmit la acea dată (fila 122 apel).
Prin certificatul 1039/5.03.1957, statul a negat existența vreunei naționalizări efectuate în legătură cu acest imobil.
Or, până la momentul materializării în teren a cotelor deținute asupra acestui bun, dreptul de proprietate s-a manifestat în virtutea actelor de vânzare a drepturilor succesorale, pe cotele evocate de moștenitorii numitului F. G.; după cum însuși intimatul pârât recunoaște, aceste cote nu sunt dovedite printr-o procedură de dezbatere succesorală de pe urma fostului proprietar bulgar, în evidențele arhivistice nefiind identificat un act care să ateste numărul moștenitorilor lui Focov Gheorghiev și Focov P., precum și cotele acestora (și, prin urmare, veridicitatea mărimii drepturilor succesorale înstrăinate).
Planul de situație menționat arată cu claritate că obiect al partajului l-a constituit partea de imobil situată în prezent la nr. 38 (deținută de fam. G.), cu o deschidere de 15,00 m la . imobilul învecinat, de la nr. 36, ce a făcut obiectul restituirii în natură prin dispoziția contestată (imobil care conform înscrisurilor depuse la dosar era preluat de stat încă din 1948 și închiriat – fila 11 dosar_ vol. II Judecătoria Tulcea). De altfel, pentru a combate acest aspect, intimatul pârât a afirmat că în anul 1948 îi fusese deja luată bunicului său partea din casă și curte de la nr. 36 și ocupată de chiriași, ca în prezent; această susținere este însă vădit nefondată, câtă vreme statul i-a recunoscut autorului său dreptul de proprietate pe cote ideale, iar în absența partajului (realizat abia după decesul survenit în 1954) nu se putea pune în discuție preluarea abuzivă a vreunei părți din proprietate.
În realitate, apărările intimatului pârât s-au fundamentat pe titlurile de proprietate precedente asupra acestui imobil, fiind incontestabil faptul că bunul ce a făcut obiectul executării silite din anul 1939 și ulterior vândut numitului F. G. de către Banca de Scont era o unitate locativă cuprinzând ambele actuale numere stradale 36 și 38. Astfel, prin ordonanța de adjudecare nr. 5/06.6.1939 pronunțată de Tribunalul Jud. Tulcea se arată că imobilul supus acestei proceduri de către creditoarea Banca de Scont a României, ce aparținea debitorului A. Ivanciof, zis B., se afla în ., fiind compus dintr-o casă de locuit cu cinci camere și o sală, construcție din chirpici învelită cu olane; în curte se află un corp de case vechi (chirpici) cu trei camere și un antreu, separat o baie cu două camere (din chirpici), o magazie și un grajd de scânduri, iar la față, în stradă, având numărul Mahmudiei 42, o prăvălie dintr-o singură cameră, din cărămidă învelită cu tablă (împreună cu întreaga curte).
Acest imobil, adjudecat în contul creanței de către Banca de Scont, face ulterior obiectul actului de vânzare autentificat la Tribunalul Tulcea conform procesului-verbal 969/30.03.1940, încheiat între bancă și cumpărătorul F. G..
Această trimitere făcută la titlurile anterioare, care a și constituit premisa expertizelor judiciare încuviințate în decursul procesului, nu este însă corectă în prezentul litigiu, câtă vreme bunicul patern al intimatului nu a dobândit, la rândul său, dreptul de proprietate asupra întregului imobil, ci doar un drept pe cote-părți ideale. Pornind de la această premisă, instanțele devolutive urmau a stabili dacă a operat o încetare a coproprietății într-o manieră în care bunul restituit prin dispoziția contestată s-a aflat vreodată în patrimoniul autorului pârâtului G., pentru că doar prin ieșirea din indiviziune bunurile asupra cărora se răsfrâng cotele ideale se împart în materialitatea lor între copărtași.
Până la prezentarea de către Biroul Județean al Arhivelor Naționale a actului de partaj voluntar, intimatul pârât a arătat în apărare că dispoziția emisă departajează în esență, pe cote părți, dreptul de proprietate al familiei sale de cel al statului, actul contestat restabilind situația de fapt cu privire la acest imobil situat la nr. 36-38.
O asemenea departajare se realizase însă, așa cum atestă actele depuse în rejudecare, statul preluând cota de 2/6 (1/3) din imobil ca parte a moștenitorilor fostului proprietar bulgar (Kira Focov Gheorghiev) și realizând cu moștenitorii lui G. P. partajul voluntar doar pentru partea de imobil având nr. 38. D. după acest moment se putea pune în discuție o eventuală preluare abuzivă din imobilul ce a revenit moșt. lui GelepPanait și doar în acest context ar fi avut relevanță probele ce atestă calitatea intimatului și a tatălui său de persoane supuse opresiunii comuniste (situația putând fi eventual corelată într-o atare ipoteză cu cea afirmată prin declarația extrajudiciară a anumitei N. M. și reținută prin decizia de casare nr. 83/C din 9.03.2011 a Curții de Apel C., privind preluarea unei suprafețe aflate în partea de sud-vest a imobilului deținut de fam. G., de la nr. 38 – și deținută în prezent de terțe persoane).
Înscrisurile depuse cu ocazia rejudecării atestă, totodată, că între cele două corpuri de imobile cu numere poștale diferite exista, încă de la momentul decesului autorului pârâtului, o linie de demarcație, un gard între proprietăți, fiind irelevantă situația de fapt reținută de tribunal pe baza expertizelor judiciare, conform cărora construcția avusese inițial o structură unitară, ori că suprafața de teren urma a fi adiționată datorită vechii deschideri la stradă, de peste 25 m.
Prin urmare, în mod greșit tribunalul a ignorat aceste înscrisuri menite să deslușească adevărata situație de fapt, mărginindu-se să declare expertizele judiciare efectuate ca unice probe elocvente, chiar dacă prin decizia de casare
s-a făcut trimitere la lipsa oricăror probe privitoare la materialitatea și configurația părții de bun deținute. Instanța de apel a pierdut din vedere că expertizele judiciare referitoare la configurația veche a construcției și la actuala suprafață a terenului nu puteau fi relevante devreme ce în discuție era evocarea preluării abuzive de către stat a părții de imobil restituite în natură, persoana îndreptățită urmând așadar a face dovada deținerii unui drept de proprietate asupra ei.
Cum prin dispoziția nr. 5663/24.11.2004 autoritatea locală, prin primar, a dispus restituirea în natură a terenului de 555,79 mp și a construcției în suprafață de 94,76 mp situate în Tulcea, ., reținând că acest imobil a fost proprietatea numitului G. P. (bunicul intimatului) și a trecut în proprietatea statului fără titlu, pe considerentele arătate se constată că recursul este fondat, sub aspectul ambelor temeiuri de reformare.
Prin urmare, soluția pronunțată pe fond de Tribunalul Tulcea este nelegală, urmând a se modifica în parte decizia civilă recurată, în sensul că se va admite apelul reclamanților și schimba în tot sentința civilă nr. 3836/15.12.2009 a Judecătoriei Tulcea, anume, prin admiterea acțiunii.
Constată nulitatea absolută a dispoziției nr. 5663/24.11.2004.
Vor fi menținute dispozițiile deciziei recurate, cât privește excepția lipsei de interes.
Față de disp. art. 274 cod proc. civilă, pârâtul G. P. urmează a fi obligat la plata, către recurenții reclamanți, a 8.200 lei cheltuieli de judecată (onorarii avocat și experți).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanții B. P., B. V., N. P., N. A., B. E., B. C., B. E., B. G. și C. E., toți cu domiciliul procesual ales în București, Splaiul Independenței nr. 17, ., ., sector 5, la Cabinet de Avocat „F. V.”, împotriva deciziei civile nr. 134 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. TULCEA și C. L. TULCEA, cu sediul în Tulcea, . și G. P., domiciliat în Tulcea, ..
Modifică în parte decizia civilă recurată, în sensul că:
Admite apelul reclamanților, schimbă în tot sentința civilă nr. 3836/15.12.2009 a Judecătoriei Tulcea și, pe fond admite acțiunea.
Constată nulitatea absolută a dispoziției nr. 5663/24.11.2004.
Menține dispozițiile deciziei recurate privitoare la excepția lipsei de interes.
Obligă pârâtul G. P. la plata, către recurenții reclamanți, a 8.200 lei cheltuieli de judecată (onorarii avocat și experți).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 5.07.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. G. pt. Vanghelița T.
G. L.
aflați în C.O., conform
art.261(2) C.pr.civ., semnează
Președinte instanță
A. I.
Grefier
Pt.M. D.
aflată în C.O., conform
art.261(2) C.pr.civ., semnează
Grefier șef,
C. V.
Jud.fond – Gh.H.
Jud.apel – L.N.;C.B.
Red.recurs – jud.M.G./22.08.2013/2 ex.
| ← Anulare act. Decizia nr. 433/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 39/2013. Curtea de... → |
|---|
