Legea 10/2001. Decizia nr. 334/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 334/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 03-07-2013 în dosarul nr. 2939/118/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 334/C
Ședința publică din 3 iulie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. L.
Judecător M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier C. M.
Pe rol, recursul civil declarat de recurentul reclamant P. A., cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat B. F., în C., ., ., împotriva sentinței civile nr. 2760 din 23.05.2012, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. M., M. M. PRIN PRIMAR și C. L. M., cu sediul în M., șoseaua Constanței nr. 13, județul C., având ca obiect Legea 10/2001.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din 1 iulie 2013 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise completul de judecată a amânat pronunțarea asupra recursului la data de 3 iulie 2013, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 2760/16.05.2012 a Tribunalului C. a fost admisă cererea reclamantului P. A., întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pârâtul P. M. M. fiind obligat să propună, în favoarea reclamantului, acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilului imposibil a fi restituit în natură, situat în M., . (fost F.) – lotul 352.
Instanța de fond a reținut că prin probele administrate s-a făcut dovada că reclamantul se legitimează procesual ca moștenitor al defuncților P. L. E. și P. (Papadache) I. C., mama sa fiind unica moștenitoare a numiților Papadache I. și Papadache Frieda.
Reclamantul a depus notificarea înregistrată la Primăria M. sub nr._/21.05.2001 pentru imobilul menționat (teren viran), față de care autoarea sa Papadache I. l-a dobândit prin actul de vânzare transcris la Judecătoria C. sub nr._/09.12.1946; notificarea nu a fost soluționată pe cale administrativă.
Instanța de fond a apreciat totodată că preluarea acestui bun a fost făcută de stat în mod abuziv, situația lui juridică fiind încadrată în prevederile art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii potrivit acestei legi.
Cât privește natura măsurii cuvenite, tribunalul a arătat că datele ce rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară, precum și din înscrisurile prezentate de autoritatea locală confirmă că terenul de 1.125 mp este în prezent ocupat parțial de . blocului 19 (domeniu public de interes local), de spațiul verde situat la vest de același . interes local), de rezervorul centralei termice și de calea de acces către complexul sportiv din apropiere.
Judecătorul fondului a considerat că apartenența terenului la domeniul public de interes local exclude posibilitatea restituirii lui în natură, iar suprafața de 211,38 mp - identificată de către expert ca posibil a fi atribuită în compensare - este situată pe domeniul public.
Cu privire la posibilitatea atribuirii unui alt imobil, similar, în compensare, prima instanță a făcut trimitere la faptul că primăria nu a făcut dovada că deține asemenea imobile.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamantul P. A., care a susținut că în mod greșit tribunalul nu a admis cererea de restituire în natură, cel puțin pentru suprafața de 913,62 mp identificată prin expertiza judiciară a fi liberă de construcții; pentru diferența de 211,38 mp, recurentul a solicitat pentru acordarea de teren în compensare, doar în subsidiar și doar pentru această suprafață pretinzând despăgubiri.
Recurentul a arătat că soluția de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 încalcă dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 6.1. alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a legii, câtă vreme nu există nici o interdicție legală de restituire a unui bun din domeniul public.
S-a arătat că, sub acest aspect au fost constant pronunțate soluții jurisprudențiale, inclusiv la Î.C.C.J., Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 confirmând că pot fi restituite în natură bunuri aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale, respectiv, a celor de utilitate publică, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998.
Recurentul a susținut că, potrivit legii și normelor metodologice de punere în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, terenurile supuse exproprierii și care nu au fost folosite în întregime scopului pentru care s-a dispus măsura preluării lor de către stat se restituie în natură.
Că de aceea expertiza a identificat în mod separat terenul ce poate fi restituit în natură de cel afectat de utilități publice, imposibil a fi restituit în aceeași modalitate, rezultând că 913,62 mp pot fi atribuiți reclamantului, în perimetrul A-1-2-D-5-6-7-8-9-10-11-12-A; că suprafața de 211,36 mp ocupată de blocul 19 și de . atribuită în echivalent în perimetrul 2-3-4-D-2.
Recurentul a arătat că aceste concluzii ale raportului de expertiză au fost însușite de către ambele părți, nefiind formulate obiecțiuni, precum și că terenul mai mare nu poate fi încadrat în categoria ,,spațiu verde’’, el nefiind amenajat ca atare pentru folosința locuitorilor blocurilor din jur, el fiind ,,doar o bucată de pământ pe care crește iarbă sălbatică și pe care, într-un colț, un locuitor de la parter și-a plantat pentru propria sa plăcere câțiva copăcei lângă balcon.’’ S-a arătat că nu există amenajări urbanistice (bănci, spații de joacă sau de recreere), terenul nefiind folosit de către primărie; în egală măsură, în documentațiile autorității locale privind amenajarea teritoriului și de urbanism, terenul de 913,62 mp nu este afectat de utilități publice, acest ,,spațiu verde’’ neregăsindu-se în inventarul domeniului public al localității, întocmit conform Legii nr. 213/1998.
Recurentul a arătat că din adresa Primăriei M. nu rezultă că această suprafață nu ar putea forma obiectul restituirii prin echivalent, nefiind consemnat actul în baza căruia terenul a fost trecut în domeniul public ori inventariat ca atare. S-a conchis în sensul că, în absența amenajărilor reale de utilitate publică, terenul în cauză poate face obiectul restituirii în natură, conform Legii nr. 10/2001.
După solicitarea unor date și precizări asupra regimului juridic al terenurilor asupra cărora se solicită restituirea în natură, dar și atribuirea în echivalent, la termenul din 0.06.2013 s-a pus în discuția părților incidența – în prezenta cauză – a prevederilor Legii nr. 165/2013, formulându-se în acest sens, în scris punctele de vedere ale ambelor părți.
Analizând criticile de nelegalitate și de netemeinicie dezvoltate în cuprinsul recursului (art. 304 pct. 9 cod proc.civilă și art. 3041 cod proc. civilă), Curtea va reține următoarele considerente:
Imobilul care a aparținut autorilor recurentului reclamant a făcut obiectul unei proceduri de expropriere inițiate de fostul M.F.A., în vederea realizării unor blocuri de locuințe în zonă, în anul 1959. Această destinație conferită terenului după preluarea sa de către stat atrage, în consecință, aplicabilitatea prevederilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, care se referă strict la regimul juridic al imobilelor supuse exproprierii și care sunt în prezent afectate total ori parțial măsurii dispuse.
Principala critică a recursului vizează greșita aplicare a textului art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură (înțelegând prin aceasta o retrocedare a lui pe vechiul amplasament).
Recurentul a criticat soluția primei instanțe care a constatat că nu este susceptibil de a fi restituit în natură întregul teren de 1.125 mp, cu toate că expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză a reținut că ar putea fi atribuiți – ca fiind liberi de construcții sau de amenajări edilitare – 913,62 mp, pentru diferența de 211,38 mp putându-se atribui în compensare un teren identificat în continuarea celui liber.
Această critică este neîntemeiată.
Așa cum a arătat și judecătorul fondului, terenul de 913,62 mp a fost evaluat de expertul judiciar ca fiind liber, bazându-se pe accepțiunea comună a ,,spațiului fără construcții’’; însă, din punct de vedere juridic și al aplicării corecte a normelor Legii 10/2001, el nu poate avea această definiție și nu putea fi susceptibil de a fi restituit în natură.
Noțiunea de ,,teren liber’’ uzitată de lege în art. 10 și art. 11 exprimă doar principial ceea ce urmează a fi juridic încadrat în această sintagmă; situația este însă pe deplin elucidată prin dispozițiile pct. 10.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (preluate din pct. 10.1 al fostelor Norme aprobate prin H.G. nr. 498/2003).
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, obligă la luarea măsurii de restituire în natură cu verificarea destinației actuale a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu se afecta căile de acces (străzi, trotuare, parcări amenajate etc.), amenajările subterane, precum și pentru a se respecta amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, definite ca fiind acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității.
Sintagma ,,amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale’’ a fost definită prin art. 10.3 din Norme, în sensul că trebuie să se aibă în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale etc.
În fine, prin art. 18 alin. 3 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, republicată (în vigoare la data sesizării instanței) se arată că ,,Înstrăinarea și atribuirea terenurilor cu spații verzi se efectuează în condițiile prevăzute de lege, cu păstrarea destinației de spațiu verde’’. A.. 4 al aceluiași art. dispune că schimbarea destinației acestor terenuri se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentațiilor de urbanism, aprobate conform legislației în vigoare.
Prin urmare, destinația de amenajare de spațiu verde din proximitatea blocurilor de locuit, delimitat de căile de acces către acestea, exclude apartenența acestui teren la sfera celor susceptibile de a fi restituite în natură, destinația lui de utilitate publică fiind atestată prin lege independent de înscrierea lui în Inventarul domeniului public, ori de afectarea acestuia de conducte de termoficare sau gaze, de cabluri electrice, în sensul art.11 alin.3 al Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că, după efectuarea procedurilor de expropriere și edificarea blocurilor de locuințe (din care face parte și blocul 19) a rămas o suprafață de teren între blocuri, nu conduce la concluzia că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ar ocupa funcțional întregul teren afectat, în ipoteza dată de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001; textul nu impune ca exproprierea să acopere integral cu construcții terenul preluat, ci doar ca el să deservească în continuare scopului pentru care s-a luat măsura exproprierii. Or, această împrejurare a fost reținută în primă instanță în legătură cu terenul de 913,62 mp, iar constatarea faptului că nu este susceptibil de restituire în natură nu constituie o greșită interpretare a legii, cum susține recurentul, ci o aplicare a excepției de la regula consacrată prin art. 7, recunoscută prin art. 1 alin. 2 din lege (măsuri reparatorii prin echivalent).
De altfel, decizia civilă nr. 6755/2009 a Î.C.C.J. – Secția civilă și de proprietate intelectuală, invocată în recurs, trimite (pentru evaluarea excepției de la măsura restituirii în natură) nu la regimul dat prin apartenența la domeniul public conform Legii nr. 213/1998, ci la interpretarea dată de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul de a se clarifica dacă din perspectiva acestui act normativ bunul imobil este sau nu susceptibil de restituire în natură.
Astfel fiind, nu va avea relevanță împrejurarea că autoritatea publică locală a arătat că terenul în cauză aparține Inventarului bunurilor din domeniul public al mun. M., conform anexei nr. 3 poziția 188, act publicat în Monitorul Oficial al României nr. 645 bis din 30.08.2002, relevant fiind faptul că terenul a fost expropriat pentru construirea de locuințe și se regăsește în prezent între blocurile edificate în zonă, fiind așadar afectat unei utilități publice în accepțiunea dată de art. 10.3 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Pe cale de consecință, el nu putea fi restituit în modalitatea arătată în recurs.
În ce privește posibilitatea atribuirii în echivalent a unui alt teren pentru cel de 211,38 mp ocupat de . acces, Curtea va reține că odată cu . Legii nr. 165/2013, o asemenea măsură nu mai poate fi dispusă. Textul art. 4 din noul act normativ dispune că prevederile acestei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (ca în speță), fiind așadar irelevantă împrejurarea că în prezentul litigiu s-a pronunțat tribunalul în raport de normele aplicabile din Legea nr. 10/2001.
Or, din interpretarea dată textelor art. 1 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 165/2013 reiese explicit că, după momentul intrării în vigoare a noului act normativ (20 mai 2013), în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură, singura măsură reparatorie în echivalent care se poate acorda este compensarea prin puncte, prevăzută în Capitolul III.
Restituirea în natură este definită prin art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 ca fiind, în cazul imobilelor preluate abuziv, restituirea pe același amplasament (măsura acordării pe un alt amplasament fiind posibilă doar pentru terenurile care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991).
Astfel fiind, posibilitatea compensării sau nu cu un teren echivalent nu mai poate face obiectul analizei pe cale judiciară față de noua reglementare, și sub acest aspect instanța urmând să constate că soluția tribunalului – care a dispus aplicarea legii speciale – este legală și temeinică.
Față de toate aceste considerente, constatând că nu se impune în raport de dispozițiile art. 312 alin. 3 reformarea soluției atacate, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul civil declarat de recurentul reclamant P. A., cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat B. F., în C., ., ., împotriva sentinței civile nr. 2760 din 23.05.2012, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. M., M. M. PRIN PRIMAR și C. L. M., cu sediul în M., șoseaua Constanței nr. 13, județul C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 iulie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. L. M. G. VANGHELIȚA T.
Grefier,
C. M.
Jud.fond D.I.F.
Tehnored.dec.jud.M.G. 09.09.2013
2 ex.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 14/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Legea 10/2001. Decizia nr. 111/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
